ANALIZA CANTITATIVĂ

OBIECTUL, SARCINILE ŞI METODELE ANALIZEI CANTITATIVE

Analiza cantitativă → constituie a doua parte şi cea mai voluminoasă a
chimiei analitice. Obiectul de cercetare a analizei cantitative reprezintă studierea
metodelor existente şi elaborarea noilor metode de analiză cantitativă mai
sensibile şi mai rapide. Analiza cantitativă răspunde la întrebarea Cât conţine?
substanţa (proba) sau amestecul de substanţe analizate: atomi, ioni, grupe
funcţionale, substanţe. Reeşind din sarcina pusă în faţa cercetătorului analiza
cantitativă poate răspunde În ce raport de volum alcătuiesc câţiva componenţi în
stare gazoasă, amestecul dat; în raport de masă, volum, sau procentual.
Sarcina analizei cantitative reprezintă determinarea conţinutului cantitativ a
componenţilor în sistemele analizate.
Metodele analizei cantitative reprezintă determinarea conţinutului cantitativ a
componenţilor în sistemele analizate.
Metodele analizei cantitative sunt separate în 3 grupe
1. Metode chimice;
2. Metode fizice;
3. Metode fizico-chimice.
Din metode chimice fac parte următoarele submetode
 Metoda gravimetrică de cântărire
 Metoda titrimetrică
 Metoda analiza găzoasă
Esenţa analizei gravimetrice constă în determinarea cantităţii componenţilor
pe calea transformărilor în compus puţin solubil şi reeşind din masa precipitatului
obţinut pe baza calculelor se determină componentul iniţial. Uneori componentul
analizat poate fi înlăturat la încălzire şi după diferenţa de masă se determină
componentul volatil.
Analiza gravimetrică a fost propusă de LOMONOSOV la sfâr. sec. XVIII.
În comparaţie cu alte metode este destul de exactă, numai că necesită un volum de
timp sporit în comparaţie cu alte metode, un alt dezavantaj este că nr. de substanţe
neorganice practic insolubile este foarte mic. După introducerea substanţelor
organice ca reactiv de precipitare, esenţial a lărgit posibilităţile acestei metode. O
deosebită importanţă practică în această direcţie a avut-o lucrările savantului rus
Ciugaev, care a introdus dimetilglioxima ca reactiv de sedimentare nu numai p/u
Ni2+, necătând la faptul că şi alţi ioni reacţionează cu acest reactiv organic.
Dezvoltarea teoriei reactivilor organici în chimia analitică le aparţine chimiştilor
ruşi Alimarin, Coreman, Cuzneţov, Culberg...
Baza analizei titrimetrice constă în măsurarea, determinarea volumelor a 2
substanţe ce participă în reacţia chimică, unde ca condiţie obligatorie concentraţia
I substanţe trebuie să fie cunoscută.
Soluţia, concentraţia căreia este cunoscută se numeşte titrant sau soluţie de
lucru. Sfârşitul reacţiei se determină cu ajutorul indicatorului sau pe altă cale,
folosind legea echivalenţelor se calculează concentraţia substanţei necunoscute:
C1V1=C2V2
C1=C2V2V1
O formulare cât mai exactă a esenţei analizei titrimetrice a făcut-o Severghin
în 1800. Dezvoltarea analizei titrimetrice este legată de lucrările lui Menşutchin,
Ciugaev, Şilov, Tananaev.
Analiza gazoasă bazată pe măsurarea volumelor substanţelor în stare
gazoasă. Măsurările volumelor probei analizate se efectuează după absorbţia
absorbenţilor solizi sau lichizi, sau după arderea amestecului gazos. În dependenţă
de cantitatea amestecului gazos luat pentru analiză se deosebesc
 Macrometoda  100ml, gaz;
 Semimicrometoda  2-10ml, gaz;
 Micrometoda  până la 1ml, gaz.
Analiza gravimetrică şi titrimetrică permit determinarea compoziţiei
diferitor substanţe după starea de agregare solide, lichide, gazoase. Uneori aceste
metode de analiză nu satisfac toate cerinţele, de ex uneori este imposibil de
separat componentul analizat de careva impurităţi, deoarece posedă proprietăţi
asemănătoare uneori partea componentă a amestecului analizat se conţine în aşa o
cantitate mică, încât determinarea ei cu metodele chimice obişnuite este
imposibilă. În acelaşi timp dezvoltarea tehnicii şi a ştiinţei necesită aşa metodă de
analiză, care ar fi înzestrat controlul compoziţiei chimice a substanţei cu o cantitate
foarte mică şi fără distrugerea probei.

METODA GRAVIMETRICĂ DE ANALIZĂ

Este o metodă bazată pe legea conservării masei, după care raportul de masă
al elementelor ce formează substanţa este întotdeauna acelaşi şi conform legii
echivalenţilor, masele elementelor ce participă în reacţie interacţionează în cantităţi
echivalente
C1V1=C2V2
AlCl3+3NaOHAlOH3+3NaCl
AlCl3+4NaOHNaAlOH)4+3NaCl

Metoda gravimetrică de analiză constă în determinarea masei şi conţinutului

căruiva element sau a compusului chimic ce se găseşte în proba analizată, uneori şi
în %. Componentul analizat uneori este eliminat în formă liberă sau sub formă de
compus de obicei substanţa greu solubilă, precipitat. Analiza se începe cu luarea
unei probe a substanţei de analiză şi transferul ei cantitativ în soluţie, apoi
componentul analizat din soluţie se sedimentează sub formă de precipitat, care apoi
se separă de restul soluţiei. Prin filtrare se înlătură impurităţile care puteau fi
adsorbite de suprafaţa precipitatului şi se transferă pe calea uscării şi călirii într-o
combinaţie stabilă cu compoziţia bine cunoscută.
Determinând masa compusului eliminat uşor poate fi calculată masa
componentului analizat şi de determinat conţinutul lui în procente. Ex este nevoie
de determinat conţinutul Ag în AgNO3, pentru aceasta este nevoie de luat o probă a
acestei sări, sarea va fi dizolvată în apă distilată şi ionul de Ag + va fi sedimentat cu
soluţie HCl.
 AgNO3+HCl  AgCl+HNO3

Conţinutul precipitatului obţinut după analizele preliminare şi ulterioare se

cântăreşte la balanţa analitică. Admitem că masa formei gravimetrice după ultima
cântărire a devenit egală cu 0,2148g. Se determină masa Ag în precipitat după
proporţia
MAgCl)ArAg
0,2148mprAg
mprAg0,2148g108143,5=0,1616g
MAgNO3Ar(Ag
m0mteor(Ag)
mteor(Ag0,25491081700,1616g
AgmprAgm00,16160,2549100%63,4%
Se calculează eroarea relativă a analizei
Xrelmteor-mprmteor100%-0,37%

Precipitarea
La precipitare în cazul când nu se respectă unele condiţii forma
precipitatelor care se obţin vor fi diferite. La o precipitare incorectă a precipitatelor
cristaline pot fi obţinute sedimente microcristaline, care vor trece prin filtru sau se
vor obţine precipitate mult impurificate. Precipitatele obţinute în urma analizei sunt
călite pentru înlăturarea impurităţilor volatile şi a surplusului de apă, cât şi pentru
arderea filtrului, de aceea în analiza gravimetrică se întâlnesc aceste 2 forme şi în
urma călirii aceste 2 forme în unele cazuri se deosebesc De ex

BaSO4  BaSO4
CaCO3  CaOCO2
2FeOH3  Fe2O33H2O
Forma de sedimentare  Forma gravimetrică
 Atât pentru forma de sedimentare cât şi pu cea gravimetrică sunt înaintate
careva cerinţe.
Cerinţele la care trebuie să corespundă forma de sedimentare
 Solubilitatea foarte mică  10-7-10-8moll;
 Sedimentul trebuie să fie format din cristale mari;
 Este necesar ca forma de sedimentare uşor să se transforme în
forma gravimetrică.
Cerinţele conform cărora trebuie să corespundă forma gravimetrică
 Compoziţia chimică strict să corespundă formulei chimice;
 Să fie destul de stabilă din punct de vedere chimic;
 Conţinutul elementului determinat în forma gravimetrică
trebuie să fie minimal, deoarece în acest caz eroarea cântăririi
minimal va influenţa rezultatele analizei.
Cerinţele enumerate mai sus înaintate faţă de precipitat vor determina la
rândul lor şi unele cerinţe faţă de substanţa de sedimentare, în primul rând ea
trebuie să formeze un precipitat cu componentul analizat cu cea mai mică
solubilitate de ex dacă avem nevoie de sedimentat ionul de Ca2, atunci cea mai
mare exactitate a determinării lui cantitative va fi în cazul când ionul de Ca 2 va fi
sedimentat sub formă de CaC2O4, deoarece solubilitatea lui este cea mai mică în
comparaţie cu alte săruri de calciu. Ar fi de dorit ca substanţa de precipitare să fie
volatilă. Precipitatul format poate fi impurificat cu impurităţi străine chiar şi cu
ionii precipitantului, care trebuie spălaţi. Uneori spălarea precipitatelor poate fi
incompletă, iar în urma călirii aceste impurităţi volatile pot fi eliminate.
Precipitantul trebuie să fie specific, adică să aibă loc o sedimentare selectivă,
ionul care se identifică să nu fie jenat de prezenţa altor ioni, de ex ionul Al3 uşor
poate fi sedimentat cu soluţia de amoniac sub formă de hidroxid Al(OH3, care
după călire se transformă în forma gravimetrică Al2O3, însă la prezenţa ionului Fe3
în amestec această determinare este imposibilă, deoarece ionul Fe 3 de asemenea se
precipită cu soluţie de amoniac, dacă este imposibil de ales reactivul specific ionii
şi impurităţile se înlătură prin una sau alta metodă. Ionii jenanţi sunt înlăturaţi din
amestec prin trecerea lor în altă formă de obicei compus complex. Această
procedură numindu-se mascare.
Cantitatea de precipitant
În primul rând va fi determinată de conţinutul componentului analizat în
proba cercetată, iar aceasta va depinde de mărimea probei. De obicei cantitatea
(masa sau volumul probei cercetate va influenţa asupra exactităţii metodei de
analiză folosite. Cu cât va fi mai mare masa probei cu atât mai mare va fi şi
sensibilitatea metodei folosite. Uneori este inconvenabil de a obţine o cantitate
mare de precipitat, deoarece spălarea lui de impurităţi va fi anevoioasă şi va creşte
şi timpul folosit pu analiză. În acelaşi timp folosirea unei probe mici va conduce la
creşterea, mărirea erorii relative a analizei. De ex: dacă masa precipitatului este
0,5g, iar pierderile de masă 0,005g, atunci eroarea va constitui 0,1%. La o masă de
0,05g la aceleaşi condiţii eroarea va creşte de 10 ori şi va fi egală cu 1%. În aşa fel,
la micşorarea probei va creşte şi eroarea relativă a analizei. Practic a fost stabilit că
masa precipitatului în cazul celor cristaline – 0,5g; în cazul celor
amorfe – 0,2-0,3g.
Cristalizarea
Practic procesul de cristalizare este caracterizat de 2 stadii
 Formarea centrelor de cristalizare;
 Creşterea ulterioară a cristalelor.
Pentru obţinerea precipitatelor macrocristaline este necesar de influenţat
decurgerea stadiei II şi cât mai puţin de micşorat influenţa I stadii de cristalizare.
De obicei precipitatele microcristaline sunt inconvenabile deoarece pot trece prin
porii filtrului astupându-i, având o suprafaţă poroasă adsorb impurităţi şi mai greu
se sedimentează. Precipitatele amorfe (Al(OH)3) mai greu se spală şi au
capacitatea de a transfera cu sine unele impurităţi ce se conţin în soluţie.
Precipitatele macrocristaline sunt cele mai accesibile, deoarece uşor se filtrează şi
uşor se spală.
Factorii ce influenţează asupra formei şi structurii precipitatului
 Precipitarea din soluţii concentrate duce la formarea precipitatelor
microcristaline. Pentru precipitatele amorfe, creşterea concentraţiei va conduce la
trecerea formei jelatinoase în precipitat mai compact. Creşterea temperaturii va
conduce la creşterea formării reţelei cristaline în acelaşi timp, frânând influenţa
primei stadii a cristalizării (formarea centrelor de cristalizare).
O importanţă deosebită au ordinea şi viteza precipitării, cât şi timpul reţinerii
precipitatului după precipitare. Prezenţa diferitor săruri în soluţie, de asemenea
influenţează asupra structurii precipitatului.
Prezenţa electroliţilor tari în soluţie favorizează compactizarea precipitatelor
coloidale (jelatinoase).
De aceea pentru obţinerea precipitatelor comode pentru analiză (creşterea
macrocristalelor) este necesar:
 de petrecut precipitarea din soluţii relativ diluate;
 precipitarea să fie efectuată în soluţii; datorită solubilităţii mărite, formarea
microcristalelor scade;
 soluţia precipitantului se adaugă în proporţii mici amestecând continuu,
pentru ca concentraţia ionilor ce interacţionează să fie mică, şi ionii să aibă
posibilitatea amplasării în reţeaua cristalină;
 se adaugă substanţele care favorizează creşterea solubilităţii precipitatului
(HCl la BaSO4), în acest caz se va stopa prima stadie a procesului de
cristalizare. Precipitatele obţinute trebuie ca în anumit interval de timp să
fie lăsate pentru „coacerea” lor, unde microcristalele se dizolvă, iar cele
„macro” – cresc.
Coacerea precipitatelor cristaline
Necătând la faptul că se respectă anumite cerinţe pentru creşterea, mărirea
cristalelor, totuşi se obţine o cantitate mică de cristale mici, care în urma filtrării
vor trece prin filtru. De aceea, după precipitare sedimentul se lasă pe câteva ore. În
timpul reţinerii sedimentele se „coc” – proces de creştere a cristalelor din contul
dizolvării cristalelor mărunte. Acest proces se numeşte recristalizare.
 Cauza dizolvării cristalelor mici constă în aceea că energia reţelei cristaline
pentru cristalele mici este minimală, de acea ionii la suprafaţa acestei reţele
cristaline se reţin mai slab. Dacă socotim că cu suprafaţa cristalelor într-o unitate
de timp se ciocnesc şi se reţin pe ea „p”(%) – cantitatea totală de ioni ce se conţin
în soluţie, atunci concentraţia soluţiei saturate va fi reprezentată de relaţia:
100
C  K S 
p

C – concentraţia soluţiei saturate;

K – const. ce depinde numai de S (suprafaţa precipitatului), egală cu cantitatea
de substanţă dizolvată într-o unitate de timp de pe o unitate de suprafaţă.
Într-o unitate de timp de pe o unitate de suprafaţă a precipitatului
microcristalin se dizolvă mai mult decât de pe o unitate de suprafaţă a
precipitatului macrocristalin. Pentru precipitate macrocristaline:
100
C1  K1  S1
p1

Pentru precipitate microcristaline:

100
C2  K 2  S 2
p2

S2>S1 de n ori şi corespunzător p2>p1 de n ori (unde n >1), de aici

100 K 2
C2  K 2  S1  n    C1 , deoarece K2>K1, atunci C2>C1.
p1n K1

Impurificarea precipitatelor şi lupta cu ea

Precipitatul obţinut de obicei atrage cu sine multe impurităţi. Căderea în
precipitat a unor substanţe străine se numeşte co-precipitare. Cauzele co-
precipitării pot fi diferite. Una din principalele cauze este adsorbţia – reţinerea
impurităţilor de către suprafaţa precipitatului. Adsorbţia poartă un caracter selectiv,
de exemplu: la precipitarea ionului SO42- cu ionul Ba2+ decurge reacţia:
H2SO4+BaCl2 BaSO4+2HCl
 Ionii de Ba2+ adsorbiţi la rândul lor se asociază cu ionii negativi Cl - până la
neutralizarea surplusului de sarcină pozitivă. Tipurile co-precipitării pot fi separate
în două categorii:
 Impurităţile co-precipitate sunt reţinute de suprafaţa precipitatului.
 Impurităţile co-precipitate sunt reţinute la interior în precipitat.
În primul caz impurităţile adsorbite se găsesc într-un echilibru cu aceeaşi ioni
din soluţie şi practic pot fi înlăturaţi prin spălarea precipitatului. Impurităţile
cuprinse de către particulele precipitatului prin spălare este imposibil de înlăturat.
Pentru trecerea lor din precipitat în soluţie este nevoie se dizolvat tot precipitatul.
Acest proces se numeşte rerecristalizare.
Filtrarea şi spălarea precipitatelor
Filtrarea precipitatelor se efectuează folosind hârtie de filtru specială. La
arderea şi călirea acestor filtre masa cenuşii este într-atât de mică, încât nu
depăşeşte sensibilitatea balanţei analitice. Dacă de ex masa cenuşii poate trece de
2·10-4g, atunci masa ei se scade din masa precipitatului.
Sensibilitatea balanţei analitice constituie 10-5g. Filtrele fără cenuşă sunt de
diferită densitate a porilor şi se întrebuinţează în dependenţă de mărimea
particulelor precipitatelor. Pentru filtrarea precipitatelor amorfe se foloseşte hârtia
de filtru mai puţin compactă înzestrată cu panglică neagră iar pentru filtrarea
precipitatelor cristaline se foloseşte hârtia de filtru cu o densitate medie a porilor 
panglică albă şi în fine pentru separarea precipitatelor microcristaline  hârtie de
filtru cu o panglică albastră. Înainte de filtrare este nevoie de pregătit filtrul. Pentru
filtrare cele mai adecvate pâlnii trebuie să posede un unghi de scurgere de 60°,
necătând la faptul că sunt şi abateri. Filtrul se aranjează în aşa fel încât el să se
atingă cât mai compact de pereţii pâlniei, iar marginea lui superioară să fie cu 5-
15mm mai jos de marginea pâlniei. Pentru fixarea filtrului de pâlnie, el se
umezeşte cu apă distilată sau cu o cantitate mică de soluţie de deasupra
precipitatului.
Filtrarea se începe cu procesul de decantare  separarea soluţiei de precipitat.
La filtrare important este momentul trecerii cantitative a precipitatului din vasul
unde a fost pe filtru. O picătură de suspensie poate conduce la creşterea valorii
erorii relative a analizei. După filtrare are loc spălarea precipitatului direct pe filtru.
Spălarea precipitatului se efectuează cu picătura, folosind apă distilată sau soluţie
de spălare, lăsând până la scurgerea ei completă. Această operaţie de spălare se
repetă de atâtea ori până când această soluţie va da o reacţie negativă, ceea ce
explică spălarea completă a sedimentului dat. Pentru aceasta se iau câţiva ml
soluţie şi se verifică ionul analizat cu reactivul corespunzător.
Spălarea precipitatelor practic se efectuează cu soluţie de spălare şi nu cu apă
distilată, deoarece unele precipitate posibil să se dizolve în apă distilată, ceea ce ar
duce la pierderea masei precipitatului. De aceea soluţiile pentru spălare sunt
formate din apă distilată şi soluţia ionului de acelaşi fel ce se conţine în substanţa
precipitantă. Aceste substanţe ar trebui respectiv uşor să fie înlăturate la călirea
precipitatului şi nu ar trebui să formeze cu substanţele spălate de pe precipitat
careva combinaţii nevolatile. În cazul spălării precipitatelor pierderile de masă nu
ar trebui să treacă de sensibilitatea balanţei analitice, ceea ce ar constitui 10-4g.
Uscarea şi călirea precipitatelor
După spălarea precipitatelor şi verificarea sedimentării complete, filtrele cu
precipitat se introduc în termostat la o t° de 80-90°C. Când filtrul cu precipitat s-a
uscat se trece la următoarea operaţie  călirea precipitatului.
Călirea precipitatelor se efectuează în creuzete de porţelan speciale, prealabil
călite până la o masă constantă şi cântărite la balanţa analitică. Călirea creuzetului
deşert se va petrece la aceleaşi condiţii la care va avea loc şi călirea precipitatelor.
Călirea precipitatelor decurge în cuptoare cu "muflă" unde e posibil de introdus
mai multe creuzete odată şi de reglat t° corespunzătoare. Călirea precipitatelor la
început decurge 45-60 min, unde în acest timp are loc descompunerea filtrului
(arderea lui) şi înlăturarea surplusului de apă şi a impurităţilor volatile ce nu au fost
înlăturate în timpul uscării. După călire creuzetul cu precipitat se introduce în
exicator, unde are loc răcirea lui şi respectiv cântărirea la balanţa analitică. Timpul
de călire practic este diferit şi depinde de structura precipitatului. De ex: BaSO4
se căleşte 45 min la t° dată CaC2O4-60 min.
 ANALIZA VOLUMETRICĂ SAU TITRIMETRICĂ

Esenţa şi particularităţile metodei titrimetrice de analiză

Analiza titrimetrică posedă un şir de avantaje în comparaţie cu metoda

gravimetrică de analiză
 viteza îndeplinirii operaţiilor de analiză;
 o simplitate relativă a operaţiilor folosite în analiză;
 exactitatea mărită a rezultatelor obţinute.
Aceste avantaje fixează metodele titrimetrice de analiză pe unul din primele
locuri în practica de laborator, industria alimentară şi metalurgică. În acest tip de
analiză operaţiile de cântărire ce erau foarte multe în cazul analizei gravimetrice
sunt înlocuite prin măsurarea volumelor soluţiei reagentului cât şi a substanţei
analizate.
Esenţa analizei titrimetrice constă în adăugarea cu picătura a soluţiei
reactivului cu concentraţia bine determinată (soluţii standardizate la soluţia
analizată, concentraţia căreia trebuie determinată. De ex: avem soluţia de lucru
NaOH cu concentraţia exactă 0,1mol-echivl şi este nevoie de stabilit concentraţia
soluţiei HCl. Pentru aceasta în biuretă se toarnă soluţia de lucru, iar în colba pentru
titrare, de ex: 10ml sol. analizată, unde se adaugă 2-3 picături indicator
fenolftaleină.
Titrarea se efectuează cu picătura. La un moment dat se va finisa reacţia de
neutralizare şi de la o picătură luată în exces NaOH, mediul soluţiei de la acid se va
schimba în bazic şi indicatorul se va colora în roz. Apariţia culorii serveşte ca
semnal analitic şi va indica atingerea punctului de echivalenţă (de neutralizare cât
şi sfârşitul titrării), folosind legea echivalenţelor uşor se poate determina
concentraţia soluţiei analizate:
C1  V1  C 2  V2
C N NaOH   V NaOH  0,1  8,91
C 2 HCl     0.089N
V HCl  10
 Către reacţiile chimice folosite în analiza titrimetrică sunt înaintate anumite
cerinţe
 sfârşitul reacţiei, punctul de echivalenţă trebuie să se determine clar şi
exact, punctul de echivalenţă poate fi stabilit după schimbarea culorii
soluţiei titrate cât şi după schimbarea indicilor fizico-chimici a ei
 electroconductibilitatea, potenţialul redox...;
 viteza reacţiei analitice ar trebui să fie mare pentru a avea posibilitatea
fixării exacte a punctului de echivalenţă, deoarece în cazul reacţiilor
analitice lente este dificil de determinat sfârşitul titrării şi în rezultat va avea
loc surtitrarea soluţiei analizate;
 la titrare ar fi de dorit lipsa reacţiilor auxiliare, adică substanţele care pot
deranja determinarea punctului de echivalenţă, chiar dacă ele sunt prezente
în soluţie este dorită înlăturarea lor.

Metodele analizei titrimetrice

În dependenţă de tipul reacţiilor folosite în analiza titrimetrică, metodele

titrimetrice se împart
Metoda acido-bazică de titrare
La baza acestei metode stau reacţiile de neutralizare
H++OH-H2O
H3O++OH-2H2O
În cazul metodelor acido-bazice de titrare, punctul de echivalenţă se stabileşte
cu ajutorul indicatorilor care îşi schimbă culoarea în dependenţă de valoarea
mediului soluţiei. Cu ajutorul acestor metode pot fi determinate concentraţiile
acizilor, bazelor şi a unor săruri ce hidrolizează după cation sau anion.
Metode titrimetrice de oxido-reducere
 Această grupă de metode este bazată pe reacţiile de oxido-reducere, care pot
decurge între soluţiile de lucru şi substanţa analizată. Ca variante de lucru a acestei
metode sunt următoarele
a Permanganatometria
Ca soluţie de lucru este folosită soluţia KMnO4 de orice concentraţie, el fiind
ca oxidant şi permiţând determinarea reducătorilor din soluţie. De ex Fe2+, NO2-,
CNS-...
b Iodometria
Aici se folosesc două tipuri de soluţii de iod, soluţia I2 în calitate de oxidant –
fiind determinaţi reducătorii; şi soluţia I- ca reducător – fiind determinaţi oxidanţii.
Prin această metodă pot fi determinaţi KMnO4, MnO2, Cl2, Na2SO3, Cu2+.
c Cromatometria
În calitate de soluţie de lucru se foloseşte soluţia K2Cr2O7. Este un oxidant şi
cu ajutorul lui pot fi determinaţi reducătorii din soluţie.
d Bromatometria
În calitate de soluţie de lucru se foloseşte soluţia KBrO3.
e Cerimetria
Ca soluţie de lucru sunt folosite diferite combinaţii ale ceriului IV), este în
calitate de oxidant.

Metoda precipitării
Bazată pe reacţiile de schimb în urma cărora ionul determinat este trecut în
precipitat. Punctul de echivalenţă în acest caz poate fi determinat prin diferite
metode. În dependenţă de ce reactiv este folosit în calitate de soluţie de lucru,
metoda a obţinut denumirea corespunzătoare. De ex dacă ca soluţie de lucru este
folosită soluţia AgNO3, metoda se numeşte – argintometrie, dacă se foloseşte
NH4SCN metoda se numeşte – rodanometrie, în cazul folosirii soluţiilor de
hidrargiu monovalent – mercurometrie.
Metoda complexonometrică
 Cu ajutorul acestei metode pot fi determinaţi unii cationi şi anioni care au
posibilitatea formării ionilor complecşi puţin disociabili. Un interes practic îl
posedă unele substanţe organice complexoni), care pe larg sunt întrebuinţaţi în
analiza cantitativă şi unul din ei fiind soluţia trilonului BEDTA. Procesul de
titrare poate fi înfăptuit prin diferite metode în dependenţă de caracterul analizei
a Metoda titrării directe  când ionul analizat este titrat direct cu soluţia
reagentului sau invers;
b Metoda titrării inverse  în cazul când la soluţia analizată se adaugă un exces
de reagent şi acest exces de reagent este titrat cu alt reagent. Metoda dată este
folosită în diferite metode de analiză ca de ex în iodometrie, rodanometrie.
c Metoda substituţiei  se foloseşte în cazurile când ionul determinat nu
interacţionează direct cu soluţia de lucru sau interacţionează cu el în raport
nestechiometric cantităţi echivalente, sau nu interacţionează cu soluţia
indicatorului. Ca de ex de această metodă poate servi determinarea oxidanţilor
prin metoda iodometrică.
În orice metodă titrimetrică folosită, tot timpul va fi nevoie de soluţia de
lucru standardizată, volumul soluţiei analizate măsurate cât mai exact, cât şi
determinarea, stabilirea cât mai exactă a punctului de echivalenţă şi calculul corect
al rezultatelor analizei.

METODA ACIDO-BAZICĂ DE TITRARE

La baza acestei metode stă reacţia de interacţiune a ionilor de H+ sau H3O+ cu

ionii OH- urmată de formarea moleculelor slab disociate de apă.
H++OH-→H2O
H3O++OH-→2H2O
Această metodă se foloseşte la determinarea cantitativă a diferitor acizi:
H2SO4, HNO3, HCl, H3PO4, CH3COOH, H2C2O4; hidroxizi: КOH, NaOH, Ba(OH)2,
unele săruri ce hidrolizează în soluţii apoase: Na2CO3, К2CO3, de asemenea şi
amestecuri NH4Cl şi NaOH; NaOH şi Na2CO3.
Metoda acido-bazică de titrare constă din 2 variate.
Acidimetria → când soluţia de lucru este acid şi cu ajutorul ei se determină
hidroxizii.
Alcalimetria → soluţia de lucru este hidroxid şi cu ajutorul ei se determină acizii.
În practica de laborator ca soluţie de lucru cel mai des se întrebuinţează
soluţiile acizilor H2SO4, HCl şi soluţiile hidroxizilor NaOH şi КOH, deoarece
aceşti acizi nu pot fi folosiţi ca substanţe iniţiale, atunci pentru prepararea soluţiilor
titrate mai întâi se prepară soluţii cu concentraţia aproximativă, iar titrul şi
concentraţia exactă
se vor stabili pe baza substanţelor iniţiale (standarde). În calitate de substanţe
standard pentru stabilirea titrului soluţiilor de acizi se foloseşte Na2B4O7 sau
Na2CO3. Soluţiile de lucru atât de acizi cât şi de baze se folosesc cu concentraţia de
0,1-0,5N. Se deosebesc următoarele cazuri de titrare acido-bazică.
 Titrarea acidului tare cu bază tare
HCl + NaOH → NaCl+H2O
H++OH- → H2O
Sarea ce se formează este o sare neutră şi nu se supune hidrolizei. Respectiv la
titrarea unui acid tare cu o bază tare sau invers, punctul de echivalenţă se va afla la
mediu neutru.
 Titrarea unui acid slab cu o bază tare
HCOOH + NaOH → HCOONa+H2O
HCOO- + OH- → HCOO- + H2O
În punctul de echivalenţă se formează sarea formiat de sodiu, care reprezintă o
sare formată din cationul bazei tari şi anionul acidului slab. Această sare în soluţie
va hidroliza după anion.
HCOONa + H2O → HCOOH + NaOH
HCOO- + H2O → HCOOH + OH-
 În soluţie în cazul dat se va obţine exces de ioni OH-, deci la titrarea acizilor
slabi cu bază tare punctul de echivalenţă nu va corespunde cu punctul de
echivalenţă de neutralizare şi se va afla în mediu bazic pH>7.
 Titrarea bazei slabe cu acid tare
NH4OH + HCl → NH4Cl + H2O
NH4OH + H+ → NH4+ + H2O
Sarea obţinută NH4Cl este formată din cationul bazei slabe şi anionul acidului
tare. Reeşind din aceasta în soluţie această sare va hidroliza după cation.
NH4Cl + H2O → NH4OH
NH4+ + H2O → NH4OH + H+
În urma hidrolizei se obţine un surplus de ioni H+, care de asemenea vor deplasa
punctul de echivalenţă spre zona acidă, de aceea la titrarea unei baze slabe cu acid
tare punctul de echivalenţă de asemenea nu va corespunde punctului de
neutralizare.
Reeşind din exemplul de mai sus natura acizilor şi bazelor ce interacţionează
vor avea o influenţă nemijlocită asupra valorii pH soluţiilor în punctul de
echivalenţă, ceea ce se observă la diferite cazuri de titrare acido-bazică.

METODA COMPLEXONOMETRICĂ

Reprezintă o metodă titrimetrică bazată pe reacţia de interacţiune a ionilor

determinaţi cu unele substanţe organice. Ionii metalelor practic momentan
interacţionează cu complexonii, formând combinaţii solubile, puţin disociabile, cu
compoziţie stabilă. Complexonii – sunt combinaţii organice, derivaţi ai acizilor
aminopolicarboxilici. Cel mai simplu din ei fiind acidul iminodiacetic.

CHCOOH
2
HN
CHCOOH
2

Cei mai răspândiţi complexoni sunt:

Complexon I-acidul nitriltriacetic:

CH2COOH
CH2 N
COOH CH2COOH

Complexonul II-acidul etilendiamintetraacetic:

Complexonul III-Trilonul B (sarea de Na a acidului EDTA):

În molecula complexonilor se găsesc câteva grupe funcţionale capabile în

acelaşi timp să lege atomul central a complexului prin legături de coordinare.
Trilonul B cu mulţi cationi ai metalelor formează săruri complexe solubile în apă.
Ele se formează pe calea substituţiei de către metal cu ioni de H + din grupele
carboxil şi interacţiunea cationului cu ionii de azot ai grupelor amine.

Trilon B se foloseşte la determinarea multor ioni: Ca2+, Ba2+, Cu2+. La titrarea

cu Trilon B a ionilor metalelor cu diferite grade de oxidare pot decurge reacţiile:

Me2++H2Y2-→MeY2-+2H+
 Me3++H2Y2-→MeY-+2H++Na+
Me4++H2Y2-→MeY+2H++2Na+

H2Y2- anionul sării de Na a acidului EDTA, g∕echiv a metalului, indiferent

de gradul de oxidare, leagă numai 1g∕echiv de complexon.
Trilonul B se întrebuinţează la determinările volumetrice a durităţii totale a
apei, condiţionată de prezenţa sărurilor metalelor bivalente prezente în apă.

Determinarea punctului de echivalenţă

Punctul de echivalenţă în complexonometrie poate fi determinat prin diferite

moduri:
a) deoarece la interacţiunea cationului analizat cu complexonul are loc
eliminarea ionilor de H+ în cantitate echivalentă cationilor, determinând
concentraţia ionilor de H+ în soluţie prin alcalimetrie poate fi stabilită
cantitatea cationului analizat.
b) punctul de echivalenţă în titrarea complexonometrică poate fi determinată
prin metode fizico-chimice (spectrofotometric, amperometric,
potenţiometric).
c) punctul final de titrare se determină după dispariţia cationului analizat în
soluţie cu ajutorul metal-indicatorilor.
Ei sunt nişte coloranţi organici, care formează cu cationii combinaţii
complexe colorate. Aceste combinaţii colorate sunt mai puţin stabile în comparaţie
cu complecşii aceloraşi cationi cu Trilon B. De aceia la titrarea soluţiei cu Trilon B
are loc legarea ionilor metalului cu complexonul şi se elimină indicatorul liber,
având altă culoare (albastră), complexul fiind de culoare roşie. În calitate de
indicator se foloseşte eriocrom negru ET-OO (C20H13O7N3S).
Anionul acestui colorant HInd2- în mediu bazic are coloraţie albastră, cu
cationii metalelor formează combinaţii complexe de culoare roşie-vişinie:
Me2+ + HInd2- ↔ MeInd- + H+
albastră roşie-vişinie
 La titrarea cu Trilon B complexul MeInd- se distruge, iar ionii metalului se
leagă cu Trilonul B (Tr) într-un complex mai stabil, iar anionii indicatorului HInd2-
se acumulează în soluţie, conferindu-i coloraţia albastră:
MeInd- + [H2Tr]2- → [MeTr]2- + HInd2- + H+
roşie-vişinie incoloră incoloră albastră

Schimbarea coloraţiei este mai bine vizibilă la un pH=8-10, de aceia titrarea

se petrece în prezenţa soluţiei tampon amoniacale, care neutralizează aciditatea de
la ionii de hidrogen eliminaţi.