MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DREPT ORDINE PUBLICĂ ȘI SECURITATE

Tema: Obiectul, geneza şi evoluţia istorică a retoricii. Retorica şi teoria

argumentării.

Autorul:
Rudi Mihail. Pluton-191, Anul 3 SCOP.

A verificat: Ina Balan

CHIŞINĂU 2021
 Arta de a vorbi de-a lungul istoriei .

Planul:

1.Obiectul retoricii
2. Izvoarele retoricii.
3. Retorica şi teoria argumentării
4. Raporturile existente între demonstraţie şi convingere

Retorica şi-a făcut apariţia în Antichitate, în statele democratice din Grecia, unde accesul
la principalele funcţii publice se realiza pe cale electivă. În aceste condiţii, capacitatea
aspiranţilor la asemenea funcţii de a vorbi convingător populaţiei cu drept de vot era
decisivă pentru atingerea scopului urmărit. Aşa se şi explică faptul că retorica cunoaşte
epoca ei de glorie în perioada clasică a democraţiei greceşti şi, mai târziu, în cadrul
republicii romane. Primii care s-au ocupat în mod sistematic de arta discursului public au
fost sofiştii, filosofi ce s-au remarcat prin capacitatea de surprindere a condiţiilor de care
depindea reuşita unui discurs: argumentarea logică riguroasă (sau aparent riguroasă) şi
limbajul adecvat cerinţelor de argumentare şi convingere. De asemenea, sofiştii au fost
cei care vor considera retorica drept cea mai înaltă artă şi, respectiv, cea mai nobilă
disciplină filosofică.
La fel retorica este considerată ştiinţă, în măsura în care se ocupă de studierea regulilor ce
trebuie respectate pentru a se asigura reuşita discursului, acestea referindu-se la:
a) selectarea subiectului;
b) elaborarea planului;
c) documentarea în vederea stăpânirii temeinice a subiectului abordat;
d) conceperea şi redactarea discursului;
e) rostirea lui în faţa auditoriului.
Iniţial, retorica a fost utilizată în viaţa politică a comunităţii, ca ulterior să fie
preluată şi în justiţie, ea fiind practicată atât de apărători, cât şi de cei care acuzau în
numele interesului public. De asemenea, retorica va fi cultivată intens în societatea
contemporană, ea racordându-se la ceea ce se numeşte capacitatea de a comunica într-o
manieră eficientă.
În prezent, analiştii actului de comunicare sunt unanimi în a aprecia că, în ultimă
instanţă, arta vorbirii este implicată în desfăşurarea tuturor activităţilor sociale (politică,
justiţie, economie,religi,etc.).
Primul şi cel mai important izvor al retoricii este opera marilor oratori. Analiza celor mai
celebre discursuri politice, juridice sau religioase permite degajarea structurii pe care o
are un discurs bine întocmit, a mijloacelor folosite pentru argumentarea ideilor, a
modului în care oratorul a prezentat subiectul în faţa publicului, precum şi a tehnicilor
utilizate pe parcursul rostirii discursului.
Orice discurs va avea, apoi, o structură logică bine precizată, va folosi anumite procedee
de argumentare şi demonstrare, ce ţin de resortul logicii, ceea ce înseamnă că ştiinţa
logicii, ca ştiinţă a formelor şi principiilor gândirii corecte, reprezintă un alt izvor
important al retoricii.
Preocupări pentru arta discursului se întâlnesc încă din perioada descrisă de poemele
homerice, în Iliada făcându-se trimitere la concursurile de elocvenţă ce se organizau în
acea vreme. Asemenea preocupări se explică prin poziţia privilegiată pe care o deţineau
în cadrul colectivităţii cei care aveau darul vorbirii frumoase. Nu era vorba numai de
locul ocupat în ierarhia socială, ci şi de preţuirea şi simpatia de care se bucurau aceştia
din partea semenilor datorită încântării pe care o producea elocvenţa lor.
Datorită celor două ipostaze diferite ale artei cuvântului, se vor înregistra două direcţii
distincte de căutări pe linia perfecţionării acesteia, prima fiind inspirată de nevoia de
găsi cele mai potrivite forme de adresare verbală pentru a-i convinge pe oameni, pe când
a doua viza mijloacele destinate să-i convingă pe zei. Aşa se explică prezenţa în Grecia
antică a două filoane preclasice ale retoricii: primul reprezentându-l Pitagora şi şcoala sa
şi care se axează cu precădere pe arta divinatorie a cuvântului, al doilea fiind cel
reprezentat de Empedocle, pe care Aristotel îl consideră adevăratul părinte al retoricii şi
printre ai cărui elevi s-a numărat şi Gorgias, cel care-i conferă acestei discipline un
pronunţat caracter filosofic.
Aşadar, se poate conchide că geneza şi evoluţia retoricii sunt jalonate pe de o parte de
constituirea unor răspunsuri strict tehnice privind discursurile referitoare la probleme de
ordin economic, politic şi juridic, de dezvoltare socială, iar pe de altă parte, de
consideraţiile şi interpretările de ordin filosofic cu privire la natura şi puterea cuvântului.
Cu timpul, acestea din urmă devin preponderente şi ele vor contribui la extinderea
preocupărilor de ordin retoric, la diversificarea şi perfecţionarea mijloacelor de
argumentare, la punerea la punct a elementelor de ordin psihologic, lingvistic, logic şi
filosofic implicate în tehnica oratorică.
Pe măsură ce retorica devine o disciplină filosofică privilegiată, se va modifica şi
viziunea asupra însuşirilor specific umane, care-i conferă omului o superioritate absolută
în raport cu celelalte vieţuitoare. În Evul Mediu, situaţia retoricii va fi determinată în
ţările europene de poziţia pe care o aveau biserica şi religia în viaţa socială şi, implicit, în
cea spirituală. Iniţial, teologii creştini şi-au manifestat dezinteresul, şi chiar ostilitatea,
faţă de retorică, atitudine exprimată, de altfel, şi faţă de întreaga filozofie păgână.
Elocinţa era văzută de cei mai mulţi dintre adepţii creştinismului timpuriu şi doctrinarii
acestuia ca o creaţie diavolească, care invocau în acest sens cuvântul Evangheliei: „Felul
vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel
rău”.
Recunoaşterea de către Biserică a utilităţii retoricii se va regăsi în includerea acesteia în
programul de învăţământ al şcolilor mănăstireşti şi, mai târziu, al universităţilor
medievale, ea făcând parte din trivium, alături de gramatică şi logică.
Interesul religios este cel care întreţine preocuparea pentru retorică în întreg Evul
Mediu. Cât priveşte interesul politic şi cel juridic – acestea nu erau în nici un fel
prielnice elocinţei. Deciziile politice aparţineau în exclusivitate monarhului, c re,
de cele mai multe ori, hotăra după bunul său plac, iar hotărârile judecătoreşti se înscriau
şi ele pe coordonate asemănătoare.
„Ideea de drept şi cea de justiţie, în sensul de instituţie care arbitrează părţile în litigiu
în conformitate cu legi votate de o majoritate, se pierd. Dreptatea nu se mai cucereşte
prin luptă pentru a obţine adeziunea judecătorului. Ea se acordă de către acesta pe baza
unor criterii cu totul deosebite de cele tradiţionale. Rolul apărătorului este atât de şters,
încât legăturile retoricii cu jurisprudenţa sunt ca şi tăiate”. În asemenea condiţii, retorica
studiată în şcoli îşi va pierde substanţa filosofică, transformându-se într-o „artă a prozei”,
în care prevala interesul estetic. Ars ornandi devine piesa de rezistenţă a retoricii
medievale, în defavoarea invenţiei, dispoziţiei, acţiunii şi, îndeosebi, a argumentării.
Revoluţiile politice înfăptuite în secolele următoare în Europa vor deschide un spaţiu larg
de afirmare artei cuvântului şi, implicit, retoricii. Democratizarea vieţii politice,
competiţiile electorale şi dezbaterile parlamentare vor solicita în permanenţă elocinţa şi
serviciile retoricii. Apoi, repunerea justiţiei în drepturile sale fireşti va antrena
revigorarea discursurilor judiciare şi va transforma retorica într-o prezenţă dorită şi
agreată în sălile de judecată.
Sesizând deosebirea dintre concluziile silogismului şi cele ale inducţiei, Aristotel
va introduce distincţia între dovezile analitice, care posedă atributul necesităţii, şi cele
dialectice, care vizează verosimilul şi care intervin în procesul argumentării şi deliberării.
Pe baza deosebirilor existente între raţionamentul analitic şi cel
dialectic,Aristotel conturează diferenţa existentă între demonstraţie, care este
operaţională doar acolo unde certitudinea se impune într-o manieră apodictică, şi
argumentare, procedură ce intervine în toate cazurile în care dovezile nu sunt sigure şi
cunoaşterea nu este completă, ci doar parţială.
Dacă în demonstraţie nu acţionează decât deducţia logică, ce este obiectivă,
riguroasă şi constrângătoare, în argumentare intervin inevitabil imaginaţia, persuasiunea,
sugestiile, afectivitatea. Dar şi în aceste cazuri, nu este exclusă prezenţa raţiunii, care face
uz de mijloace extralogice pentru a oferi premisele unei decizii cât de cât rezonabile, care
apelează, astfel, nu numai la logică, ci şi la psihologie.
Pentru Aristotel, argumentarea este strâns legată de dialectică, prin care el înţelege
„arta de a raţiona pe bază de opinii general acceptate”. De acord în principiu cu Aristotel,
Robert Blanché, unul dintre teoreticienii contemporani ai logicii deductive, considera
a
că între demonstraţie şi argumentare există şi alte deosebiri decât cele menţionate de
e
părintele silogismului. În primul rând, o demonstraţie este corectă sau incorectă,
neexistând cale de mijloc. Dimpotrivă, o argumentare nu va avea niciodată
rigoarea constrângătoare a unei demonstraţii corecte.
La fel convingerea se poate obţine atât pe cale raţională, cu ajutorul unor dovezi
irefutabile, cât şi prin mijloace extralogice, care ţin mai mult de afectivitatea
interlocutorului decât de capacitatea de înţelegere a acestuia. De asemenea, convingerea
prezintă grade diferite de acceptare a punctului de vedere susţinut de locutor, mergându-
se de la o convingere parţială până la una absolute.
Astfel în concluzie pot spune că comunicarea pentru filosofiii antici era un lucru
foarte important căreia ei îi acordau foarte multă atenție deoarece ei aveau ca scop
promovarea lingvisticii ca știintă importantă căreia trebuie de acordat un interes
deosebit , reabilitarea sofisticii, proclamarea cu insistenţă a eficienţei reduse a logicii
formale şi avântul logicilor neformale pregătesc reabilitarea retoricii şi ca termen,cât
şi reintrarea ei în problematica filosofică.
Și în cele din urmă putem afirma faptul că retorica este menționată deseori în sens
negativ deorece se consideră ca aceasta nu adaugă nimic nou la cunoaștere (de exemplu,
Platon). Gândirea (organizată de rațiune) și comunicarea (organizată de retorică) sunt
complet separate. Acest punct de vedere nu este însă acceptat în prezent, cu argumentul
că organizarea unei prezentări sau a unui raport pentru a convinge duce la clarificarea
ideilor vorbitorului, la descoperirea punctelor slabe, Astfel punctul dat de vedere la fel îl
susțin pentru că arta de a vorbi frumos este un lucru foarte important în societatea
contemporană, deoarece foarte puțini oameni cunosc faptul cum să comunice cu semenii
săi într-un mod corect.