BTE FEG TG MUREȘ

PSIHOLOGIA GENERALĂ,MEDICALĂ

ETICA ȘI DEONTOLOGIA

Blaga Eugenia
psiholog

1
PSIHOLOGIE (CONFORM CURRICULEI SCOLARE)
Psihologia este stiinta care studiaza sistemul psihic uman ca  “ansamblu
autoreglabil de stări şi procese structurate pe baza principiilor semnalizării,
reflectării şi coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de
comparare, clasificare, opunere, seriere spaţio –temporală, generalizare.”
(Mihai Golu)
De-a lungul timpului s-a incercat gasirea unei definitii pentru psihologie, de la
butade precum: “este  „ştiinţa studiată de psihologi”  sau „ştiinţa
comportamentului studenţilor din primul ciclu” , la metafore cum ca ar fi „o
ştiinţă ce trebuie făcută cu artă” si pana la definitii prin negare: “Psihologia
nu-i fizică”, „nu-i fiziologie”, „nu-i sociologie”.
psyché (gr.) – anima (lat.) – suflet —– logos (gr.) – discurs, ştiinţă
sau “stiinta psihicului”
Psihologia traditionala imparte fenomenele psihice in:

 procese,
 activitati si
 insusiri psihice.

Activitatea psihica reprezinta cadrul si sursa aparitiei, formarii si dezvoltarii

atat a proceselor, cat si a insusirilor psihice. Acestea din urma, odata
constituite, devin conditii interne ce contribuie la realizarea unor noi structuri
superioare ale activitatii psihice.

Interactiunea si interdependenta proceselor, activitatilor, insusirilor si

condiţiilor psihice evidenţieaza, pe de o parte unitatea vieţii psihice, iar pe de
altă parte, eficienţa ei, deoarece numai într-o astfel de unitate psihicul isi
poate realiza functiile lui adaptative.
Misiunea psihologului

“Psihologul studiaza comportamentul uman, procesele mentale

si investigheaza probleme psihologice din domeniul sanatatii, justitiei,
organizatiilor, muncii, ordinii publice si sigurantei nationale, precum si din

2
celelalte domenii de activitate, stabilind un psihodiagnostic si/sau cai
psihologice de solutionare a problemelor diagnosticate.”
Psihologul:
Studiaza

 comportamentul uman si
 procesele mentale,

          investigheaza

 probleme psihologice si

          stabileste 

 psihodiagnosticul si/sau
 cai psihologice de solutinare a problemelor diagnosticate

Concepe si efectueaza

 experimente si
 observatii pentru a analiza caracteristicile psihologice ale oamenilor si
animalelor si implementeaza strategii de interventie.

Analizeaza influentele

 ereditatii,
 mediului,
 educatiei si a altor factori asupra psihicului individului.

“Psihologul desfasoara activitati de psihodiagnostic, consiliere psihologica,

psihoterapie si activitati de dezvoltare personala, pentru prevenirea
tulburarilor emotionale si de personalitate, precum si a fenomenelor de
inadaptare la mediul social si professional, in vederea optimizarii existentei
umane.”
Activitatile psihologului

 Psihodiagnostic,
 Consiliere psihologica,
 Psihoterapie si

3
  Dezvoltare personala, pentru prevenirea tulburarilor emotionale si de
personalitate, fenomenelor de inadaptare la mediul social si profesional,
in vederea optimizarii existentei umane.

Elaboreaza si aplica

 metode si
 tehnici de evaluare si
 asistenta psihologica, pentru masurarea inteligentei, abilitatilor,
aptitudinilor si a altor caracteristici psihoumane

Interpreteaza datele obtinute, Stabileste

 psihodiagnosticul si
 prognoza.

Inainteaza recomandarile pe care le considera necesare dupa caz. Realizeaza

evaluari si interventii specifice si in domeniile:

 Psihodiagnoza si tratamentul bolilor/deficientelor mentale,

 Selectia, consilierea si orientarea ocupationala,
 Consilierea scolara si dezvoltarea sociala a copiilor si adolescentilor
 Psihopedagogia speciala
 Evaluarea pihologica judiciara, si/sau
 Expertiza psihologica s.a

conform Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de libera

practica.
Principiile fundamentale in exercitarea profesiei de psiholog

Principii deontologice

1. Principiul competentei, specializarii si integritatii profesionale

2. Principiul responsabilitatii stiintifice si profesionale
3. Principiul independentei, nediscriminarii si impartialitatii profesionale
4. Principiul asigurarii demnitatii si respectului pentru fiinte
5. Principiul primordialitatii interesului fiintei umane
6. Principiul liberei concurente profesionale
7. Principiul evitarii conflictului de interese
8. Principiului confidentialitatii si pastrarii secretului professional

4
 9. Principiul informarii si obtinerii consimtamantului prealabil
10.Principiul formarii profesionale continue
11.Principul cofraternitatii si colegialitatii
12.Principiul nemedierii relatiei psiholog-beneficiar/pacient
13.Principiul obligatiei de mijloace in activitatea psihologica
14.Principiul dreptului beneficiarului la o a doua opinei in specialitate
15.Principiul de finalizare a activitatii psihologice

“1.Principiul competentei, specializarii si integritatii profesionale

Profesia de psiholog se exercita in baza atestatului de libera practica, potrivit
treptelor de specializare si specialitatilor profesionale, atestate de catre
Colegiu, raportate la competentele profesionale reglementate.
Formele de exercitare a profesiei de psiholog sunt inregistrate in Registrul
unic al psihologilor cu drept de libera practica din Romania, partea a II-a.
Psihologii actioneaza professional si reprezinta corpul psihologilor cu respect,
demnitate si onestitate.
Intre psihologi si beneficiarii serviciilor psihologice relatiile sunt bazate pe
onestitate, probitate si spirit de dreptate, astfel increderea nu este pusa sub
semnul indoielii.
Psihologii nu pot utilize metodele si tehnicile de evaluare si asistenta
psihologica ca instrument de represiune politica si sociala. De asenenea, este
interzisa utilizarea oamenilor in calitate de subiecti de experimentare, fara
acordul prealabil scris al acestora.”
(extras din Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de libera
practica.)
Legile psihologiei functionale
LEGEA TREBUINTEI: orice trebuinta tinde sa provoace reactiile proprii
pentru a o satisface.
2.L EGEA EXTENSIUNII VIETII MINTALE: dezvoltarea vietii mintale este
proportionala cu distanta existenta intre trebuinte si mijloacele de a le
satisface.
3. LEGEA CONSTIENTIZARII: individul devine constient de un proces, de
relatie sau de un obiect cu atat mai tarziu cu cat conduita sa a implicat mai
devreme si timp mai indelungat folosirea automata, inconstienta, a cestui
proces, relatie, obiect.

5
4. LEGEA ANTICIPARII: orice trebuinta care, prin natura ei, risca sa nu se
poata satisface imediat, apare cu anticipatie.
5. LEGEA INTERESULUI: orice conduita este dictata de un interes.
6. LEGEA INTERESULUI MOMENTAN: in fiecare moment, un organism
actioneaza urmand linia interesului sau major. 
7. LEGEA DE REPRODUCERE A ASEMANATORULUI: orice trebuinta
tinde sa repete conduita prin care a fost satisfacuta intr-o imprejurare
similara.
8. LEGEA TATONARII: cand situatia este noua, trebuinta declanseaza
reactii de cautare, tatonare.
9. LEGEA COMPENSATIEI: cand echilibrul tulburat nu poate fi restabilit
printr-o reactie adecvata, el este compensat printr-o reactie antagonistamfata
de deviatia pe care o suscitase.
10. LEGEA AUTONOMIEI FUNCTIONALE: in fiecare moment al
dezvoltarii sale, un individ constituie o unitate functionala (capacitatile sale de
reactie sunt ajustate la trebuintele sale).
(“Introducere in psihologie” de Mielu Zlate)
Cele 6 funcții principale ale psihologului
Funcțiile psihologului depind într-o mare măsură de subdisciplinarea sau
ramura specializată de psihologie aplicată. Acestea pot fi, de exemplu,
psihologia clinică, psihologia educațională, psihologia socială sau psihologia
organizațională. La rândul lor, aceste discipline au fost create cu un singur
obiectiv principal: acela de a să rezolve problemele legate de comportamentul
uman .

Adică au fost generate pentru a oferi răspunsuri la diferite probleme în medii

diferite. Deși fundamentele teoretice și practice sunt aceleași, psihologia nu
este aplicată în același mod într-un spațiu clinic ca într-o școală sau într-o
companie.

1. Oferiți acompaniament emoțional

Mulți dintre psihologi sunt instruiți să "ajute pe alții". Această cerere poate fi
prezentată și rezolvată în multe moduri diferite, deoarece nevoia de ajutor nu
este întotdeauna aceeași pentru toți oamenii .
Astfel, psihologul are, de asemenea, funcția de a detecta instrumentele cele
mai potrivite pentru fiecare caz. Unii folosesc manuale de diagnosticare, alții

6
 folosesc terapii bazate pe diferite modele teoretice, alții recurg la sesizare
atunci când cazul scapă de posibilitățile lor de acțiune.

Se crede chiar că suportul emoțional este limitat la spațiile clinice sau

diagnostice, acest acompaniament emoțional nu se întâmplă doar în birourile
medicului , și nu este exclusiv manualele. De exemplu, există intervenții de
grup în ateliere sau terapii ale mai multor persoane și chiar în spații publice.
În orice caz, munca psihologului este de a genera un spațiu empatic și
responsabil înaintea suferinței altora, astfel încât să se poată favoriza
construirea unor instrumente atenuante.

 Poate că te interesează: "De ce psihologii nu-ți dau sfaturi?"

2. Înțelegeți modul în care creăm și suntem afectați de societate

Această funcție este mai mult sau mai puțin recentă în istoria psihologiei
și corespunde specialității sociale a acestui lucru . Este mai recent, deoarece
psihologia a apărut inițial ca o modalitate de a studia individul și procesele
sale mentale.
Dar a existat un grup de intelectuali care și-au dat seama că această psihică
nu exista izolat, ci a fost influențată de alte psyches sau de "societate". De
fapt, uneori credeți că societatea este un lucru, iar indivizii sunt altceva în
întregime. De fapt, o mare parte din dezvoltarea tradițională a psihologiei
sociale sa bazat pe această idee.

Cu toate acestea, există și ramuri ale psihologiei sociale care consideră că

societatea nu este nimic altceva decât activitatea colectivă a indivizilor, prin
care nu numai că ne "afectează", dar în același timp îl producem. Aceasta
face parte din curiozitățile pe care un psiholog poate să le aibă și să le încerce
să le dezvolte sub formă de teorii și intervenții .

3. Oferirea de strategii pentru dezvoltarea umană

În timp ce psihologia este oferită ca un instrument de înțelegere a ființei
umane, obiectivul a fost, de asemenea, acela de a favoriza sau de a încuraja
această ființă să se dezvolte în condiții pozitive pentru sine.

Astfel, una dintre cele mai recente funcții ale psihologului nu este numai
responsabilă pentru înțelegerea și însoțirea (sau chiar "vindecarea")
disconforturilor, ci și pentru să înțeleagă și să favorizeze bunăstarea.

7
 De exemplu, o parte din psihologia umanistă a fost dedicată studierii
condițiilor care sunt cele mai favorabile dezvoltării noastre, cu scopul de a
oferi atât instrumente individuale cât și sociale pentru ao promova. Și, mai
recent, găsim ramura psihologiei pozitive, în care psihologul are tocmai
funcția de a înțelege și de a beneficia de creșterea personală .
 Articol asociat: "Cei trei piloni ai echilibrului în creșterea personală"

4. Cunoașterea și favorizarea dezvoltării cognitive

O altă dintre cele mai caracteristice funcții ale psihologului a fost studierea,
descrierea și înțelegerea modul în care funcționează inteligența,
raționamentul, planificarea viitoare, memoria, atenția, învățarea , printre alte
activități care constituie procesele noastre cognitive.
Prin această înțelegere și propunerile care au fost generate în psihologia
cognitivă, psihologul a câștigat o altă funcție: de a crea strategiile necesare
pentru a favoriza procesele menționate.

Acest lucru poate fi aplicat în spații diferite, de exemplu în școli pentru a

încuraja învățarea copiilor sau în terapia clinică modificați modelele de
gândire care provoacă suferință .
De fapt, cuvântul psihologie înseamnă "studiul psihicului", iar "psihicul" este
un termen care se referă la procesele minții umane. Acestea din urmă pot fi
studiate independent de comportament sau în relație cu acesta, cum ar fi cazul
unui psiholog cognitiv-comportamental.

 Poate că te interesează "Restructurarea cognitivă: cum este această

strategie terapeutică?"

5. Promovarea proceselor de recrutare și gestionare a personalului

În timpul dezvoltării sale, psihologia a trebuit să se adapteze nevoilor sociale
și individuale diferite. În momentul actual al civilizației noastre, Relațiile
industriale sau organizaționale sunt fundamentale pentru viața noastră de zi
cu zi .
În acest context, un psiholog (care ar fi, de exemplu, un psiholog
organizațional) are funcția principală de a cunoaște și de a consilia un anumit
context de afaceri. Acesta din urmă include, din înțelegerea profilurilor
profesionale care se potrivesc cel mai bine acestui context, să favorizeze
relațiile de muncă stabilite acolo.

8
6. Dezvoltarea cunoștințelor despre relația dintre biologie și comportament
Una dintre sarcinile principale ale unui psiholog a fost întotdeauna să
cunoaștem relația dintre comportament și compoziția noastră biologică.
Adică, să știm cum sunt acțiunile noastre și chiar sentimentele noastre ele se
conectează cu fiziologia noastră sau cu activitatea creierului nostru .
Astfel, au apărut recent specializări în formarea și cercetarea psihologică
(care la rândul lor au furnizat instrumente pentru clinică și pentru a favoriza
cunoașterea), cunoscută ca fiziologie comportamentală sau neuropsihologie.

Psihologul specialist în aceste domenii poate avea funcții importante atunci

când diagnostichează, studiază și tratează, de exemplu, Alzheimer, unele
tipuri de depresie și anxietate, afazii, printre alte diferențe de dezvoltare
neurologice

Metodele psihologiei

OBSERVATIA
De cele mai multe ori, o observatie corecta ne ajuta sa aflam raspunsurile la
cateva intrebari de baza, precum:

1. Unde fac oamenii ceea ce fac?

2. Ce idei obisnuite si ce cunoastere de fundal au oamenii?
3. Ce fac oamenii?
4. Ce face cineva altcuiva?
5. Cine initiaza actiunea si cum răspunde la ea?
6. De ce fac oamenii ceea ce fac?
7. Cum fac oamenii ceea ce fac?
8. Cat timp fac ei ceea ce fac?
9. Exista mai multe feluri de observatie, care se divid in functie de cateva
criterii
10.– daca cercetatorul este sau nu prezent la cercetarea propriu-zisa
11.– observatiile pot fi structurate sau nestructurate
12.-observatiile au loc in mediu natural sau in cel de laborator
13.Tipuri de observatie:

9
 14.– din punctul de vedere al modalitatilor folosite la cercetare:
1. Observatia participativa – cu participarea implicita a cercetatorului

2. Observatia neparticipativa – cercetatorul nu se implica efectiv in procesul

de observatie

– din punctul de vedere al structurii sale:

1. Structurata – implica clasificarea si cuantificarea comportamentelor

conform unei scheme prestabilite

2. Nestructurata – cercetatorul redacteaza comentarii despre evenimentele

care au loc, dar fara a avea o schema prestabilita de urmarire.

– dupa forma observatiei

1. Observatia directa – observatorul ia parte la evenimentele observatiei

2. Observatia indirecta – in acest caz se folosesc camerele ascunse pentru

strangerea datelor necesare observatiei

Exista trei mari posibilitati de a realiza observatiile si de a le salva:

a. acestea se pot inregistra pe masura ce sunt luate

b. se folosesc instrumente electronice pentru inregistrare (camere foto
sau video)
c. eventual, informatiile pot fi salvate ulterior
Daca vreti sa stiti ce obiecte puteti folosi in cadrul unei observatii, trebuie sa
stiti ca un simplu carnetel in care sa notati toate datele evaluate este mai mult
decat suficient.

foto: droffice.ro

Exista cateva mari etape ale cercetarii:

1. Proiectarea cercetarii: vorbim aici despre stabilirea temei cercetarii si a

problemelor care vor fi cercetate, stabilirea conceptelor de lucru si a
ipotezelor, plus cele mai eficiente metode de observatie. Tot in aceasta etapa se
va stabili esantionul de populatie pe care se va realiza observatia si cercetarea.

10
2. Accesul reprezinta o etapa foarte indelungata si anevoioasa in procesul
desfasurarii observatiei. Trebuie sa se stabileasca foarte clar ce fel de
observatie se va aplica (deschisa sau inchisa) si, totodata, ce rol are
observatorul (ascuns sau deschis).

3. Adunarea si inregistrarea datelor.

4. Analiza datelor

5. Realizarea propriu-zisa a raportului de cercetare

Avantaje şi dezavantaje ale utilizarii metodei observatiei

Cel mai important minus al unei observatii este faptul ca ea este de tip
calitativ, iar astfel datele pe care le primim trec printr-un amplu proces de
interpretare si analizare, si nici nu pot fi generalizate. Un alt inconvenient al
acesteia este acela ca cercetatorii pot exagera si pot face referire la evenimente
mai ample, pe care le vor analiza dupa datele obtinute in urma unor
observatii de factura mai mica, dar care au totusi legatura cu noile teme
dezbatute.

Dintre avantaje, de mentionat este acela ca cercetatorii au o gama foarte larga

de interpretare a informatiilor pe care le primesc, iar gradul de veridicitate al
acestora este foarte ridicat, intrucat cercetarea este facuta, in mare parte, in
locatiile sale naturale.

Observatia este printre cele mai importante tehnici de investigatie de tip

sociologic, pentru ca in urma ei se obtin date factuale, de o diversitate foarte
mare si de o amploare pe masura. In urma acestora, se poate trece la
urmatorul pas, daca se doreste, si anume ancheta sociologica, piatra de
temelie

Anamneza

Totalitatea informatiilor pe care medicul le ia de la bolnav si insotitorii

acestuia pentru a le utiliza in vederea stabilirii diagnosticului. Anamneza este
prima etapa in cadrul examinarii clinice a
bolnavului. anamneza epidemiologica este partea anamnezei unui bolnav sau
suspect de boala contagioasa care cuprinde informatii cu privire la sursa

11
de infectie, la contactul infectant, la starea de receptivitate, precum si la
eventualii factori epidemiologici secundari favorabili imbolnavirii in cauza.

Ancheta 
este un demers jurnalistic menit să dezvăluie adevăruri incomode și ascunse
despre o persoană publică, grup de interese, afaceri oneroase de diferite
tipuri, incălcări ale legii, evenimente neelucidate de mai mult timp etc.
Ancheta nu poate fi o prezentare a faptelor dintr-o singură perspectivă și nici
o simplă prelucrare a unor dosare preluate de la Parchet. Orice acțiune
jurnalistică este rodul unei investigații, a unei documentări prealabile de la
fața locului, așadar și ancheta este investigativă și presupune documentarea
acțiunilor frauduloase pentru a evidenția corupția.
Ancheta de actualitate:[modificare | modificare sursă]

Acest tip de anchetă este caracterizat de actualitatea evenimentului și

rapiditatea cu care jurnalistul reușește să transmită publicului rezultatele
investigației. Este specifică ziarelor cotidiene și nu ridică probleme de
scriitură sau de documentare, importantă fiind rapiditatea jurnalistului. Din
material nu au voie să lipsească actorii principali și nici opiniile contradictorii
asupra cauzelor.
Ancheta de fapt divers[modificare | modificare sursă]
Aceasta este caracterizată de supralicitarea senzaționalului și de relatarea
obiectivă, în timp real. Subiectul ales(uimitor, pitoresc, generator de emoții
puternice) nu este neapărat de actualitate. Rolul jurnalistului este de a se
concentra pe circumstanțe, de a scoate în evidență corupția și nu de a dovedi
vinovăția persoanelor implicate. Acesta trebuie să noteze toate detaliile
întâmplării și astfel poate lansa ipoteze, pe care doar poliția sau justiția le
poate soluționa. Investigația de fapt divers trebuie să prezinte un aspect
nebănuit al întâmplării de la care pleacă. În lipsa unui cadru legal și a
respectării deontologiei profesionale, investigația poate avea urmări grave,
împiedicând bunul mers al cercetărilor sau încălcând grav dreptul la
intimitate al subiectului.
Ancheta de investigație[modificare | modificare sursă]
Este supranumită și "regina" genurilor de presă. Ancheta de investigație se
află la intersecția dintre reportaj, interviu și cercetare detectivistă și trebuie
neapărat să dezvăluie fapte foarte grave. Este amplă, laborioasă și plină de
curaj din partea ziaristului. Acesta apelează la orice mijloace pentru a face

12
rost de informații, nu se mai limitează doar la dosare sau simple declarații din
partea celor implicați, cum este cazul anchetelor de actualitate sau de fapt
divers. Ancheta de investigație necesită o perioadă mai lungă de documentare,
costă mai mult și implică riscur

Procese cognitiv

• Psihicul, sistemul psihic uman se manifesta prin procese psihice (gândire,

memorie, afectivitate etc.), prin stări psihice (starea de conștiență sau de
inconștiență, buna sau proasta dispoziție etc.) și prin însușiri psihice (însușiri
temperamentale, caracter, nivel de creativitate etc.). La omul concret psihicul
este chiar personalitatea sa, care se formează, se dezvoltă și se manifestă în
societate prin relațiile interpersonale. • Psihicul este o modalitate prin care
omul există ca ființă în același timp biologică și socială, deci ca ființă
biosocială iar ca ființă bio-psiho-socială, omul este personalitate.
• Obiectul de studiu al psihologiei este psihicul omului ca ființă bio-psiho-
socială.
2 Procese psihice senzoriale • Senzația • Percepția • Reprezentarea
3 Senzația • Definirea și caracterizarea generală a senzațiilor
• Senzațiile sunt procese psihice senzoriale elementare de cunoaștere a
însușirilor concrete, luate separat, ale obiectelor, când acestea stimulează
receptorul unul singur organ de simț.
• Termenul senzație denumește procesul de semnalizare prin simțuri și, în
același timp, rezultatul acestui proces, adică imaginea primară a însușirilor
concrete ale obiectelor.
De exemplu, senzație de acru, senzație de roșu etc.
• Orice obiect este o sinteza de mai multe însușiri concrete, iar senzațiile
reflectă astfel de însușiri separate.
• De exemplu, zăpada are însușirile concrete “albă”, “rece”, “moale”. Ochiul
ne dă doar senzația de alb.
4 Modalități senzoriale, tipuri de senzații

13
• Vizuale • Formare: unde electromagnetice cu lungimi 390-80 milimicroni •
Proprietăți ale culorilor
1. Luminozitate
2. Tonalitate cromatică
3. Saturația
• Auditive
• Formare: vibrații ale obiectelor cu frecvențe 16 hz-20khz/s
• Amplitudinea
2. Frecvența
3. Forma sau timbrul
• Cutanate
• Tactile
• Termice
• Olfactive
• Gustative
• Interne
• Echilibru
• Kinestezice, de mișcare 5

10 Legi ale sensibilității

• Legea pragului absolut minim
• Legea pragului absolut maxim
• Legea pragului diferențial
• Legea proporționalității inverse
• Legea adaptării

14
• Legea contrastului senzorial
• Legea semnificației
• Legea sinesteziei
• In realizarea unei senzatii sunt implicate toate legile sensibilitatii.
11 • Legea pragului absolut minim • Pragul absolut minim este valoarea
minimă necesară a stimulului pentru a produce o senzație specifică. • De
exemplu, pentru a produce o senzație vizuala, pragul este 2-3 cuante; pentru
auz, pragul este 16-20 cicli pe secundă.
• Legea pragului absolut maxim • Pragul absolut maxim este valoarea
maximă a stimulului permisă de funcționarea organului de simț. • Dincolo de
pragul maxim, nu se mai produce o senzație specifica, ci senzația de durere.
Senzațiile de durere au rolul de a proteja organismul față de stimulii
primejdioși pentru viață, pentru integritatea organismului. De exemplu, știut
fiind că lepra distruge sensibilitatea la părțile afectate, în spitalele pentru
leproși, bolnavii trebuie supravegheați foarte atent căci pot să se mutileze
datorită unor arsuri, tăieturi etc. la picioare, la mâini. El nu mai au senzații de
durere.
12 • Legea pragului diferențial • Pragul diferențial este valoarea cu care
trebuie să varieze în plus sau în minus un stimul pentru a produce o senzație
deosebită. • De exemplu, ce diferență de înălțime este necesara între doua
sunete pentru ca persoana respectiva să sesizeze ca sunt diferite, că nu aude
același sunet? • Oamenii se deosebesc între el în ceea ce privește sensibilitatea
diferențială. Muzicienii au un prag diferențial auditiv scăzut, deci o
sensibilitate diferențială auditiva înaltă (mare). Pictorii au o foarte înaltă
sensibilitate diferențială vizuală. • O persoană cu sensibilitatea diferențiala
auditivă scăzută are dificultăți în învățarea vorbirii și scrierii.
• Legea proporționalității inverse potrivit careia daca sensibilitatea este
ridicata, atunci intensitatea fizica a stimulului, necesara pentru a determina o
senzatie, este mai mica și invers;
13 • Legea adaptării contribuie la modificarea sensibilitatii in sens ascendent
(sensibilitatea crește atunci cand actioneaza frecvent un stimul de intensitate
mica) și descendent (sensibilitatea scade atunci ciind actioneaza frecvent un
stimul de intensitate mare).

15
 • Legea contrastului senzorial pune in evidenta nivelul sensibilitatii atunci
cand actioneaza doi stimuli specifici in același timp. Exista un contrast
succesiv și un contrast simultan (evident mai ales in cazul culorilor; eel mai
bun contrast este galben și negru).
• Legea semnificației exprima relatia existenta intre nivelul sensibilitatii și
proprietatile stimulilor in raport cu starile de necesitate și cu scopul activitatii
desfîșurate. Astfel, daca exista o relatie de concordanta, sensibilitatea fata de
stimul crește, iar in caz de neconcordanta (indiferenta), sensibilitatea scade. •
Legea sinesteziei se bazeaza pe interactiunea functionala a analizatorilor,
evidentiind transferul de la un analizator la altul (stimularea unui analizator
determina efecte senzoriale ale altui analizator chiar daca. acesta nu a fost
direct stimulat).
PERCEPȚIA • Percepția este procesul psihic senzorial prin care cunoaștem
obiectul, în totalitatea însușirilor concrete, când acestea acționează asupra
organelor de simț.
15 Fazele procesului perceptiv
• Detecția. Se sesizează prezența obiectului în câmpul perceptiv. Pentru a fi
detectat obiectul, este necesar să se depășească pragul minim absolut.
• Discriminarea. Obiectul este diferențiat de altele din câmpul perceptiv.
Pentru discriminarea obiectului, condiția este de a fi depășit pragul diferențial
minim.
• Identificarea consta în recunoașterea obiectului. În această fază, au
importanță mare experiența trecută de cunoaștere și limbajul.
• Interpretarea. Se dă semnificație obiectului.
• Percepția ne oferă cunoștințe verificabile, iar noile experiențe perceptive se
integrează în cele trecute. Ea trebuie sa fie adevărată, dar nu este o reflectare
ca în oglindă, ci răspunde trebuințelor fiecărui individ.
16 Legi ale percepției
• Legea selectivității procesului perceptiv
• Legea integralității imaginii perceptive
• Legea constanței perceptive
• Legea proiectivității imaginii perceptive

16
• Legea semnificației
• Legea structuralității imaginii perceptive 17
• 1.Legea integralitatii perceptiei(se refera la faptul ca imaginea obiectului
este unitara si integrala,cuprinzand atat insusirile principale, cat si pe cele de
detaliu si de context)
•2.Legea structuralitatii perceptive(-consta in faptul ca imaginea perceptiva
este organizata ierarhic,iar explorarea eficienta a unui obiect se face
urmarindu-se punctele de maxima comcentrare informationala.Astfel,
insusirile cele mai importante ocupa primul plan,iar celelalte un plan secund.)
• 3.Legea selectivitatii perceptive(asupra omului actioneaza o multitudine de
stimuli externi, foarte variati, fiind o fiinta activa,acesta selecteaza din
realitate exterioara acei stimuli care sunt in legatura cu activitatea sa.
• 4.Legea constantei perceptive(-constanta marimii, constanta
formei,constanta culorii)
• 5.Legea semnificatiei(se refera la faptul ca tot ceea ce are semnificatie
deosebita pt subiect este selectat cu mai mare usurinta din campul sau
perceptiv)
• 6.Legea proiectivitatii imaginii perceptive( se refera la faptul ca
neurofunctional imaginea se proiecteaza la nivel cortical, iar psihologic
proiectia se realizeaza la nivelul obiectului.)
18 Forme complexe ale percepției
• Percepția spațiului
• Percepția timpului
• Percepția mișcării
• Percepția interpersonală
• Observația și spiritul de observație
• Observația • Spiritul de observație • Învățarea perceptivă
REPREZENTAREA • procese psihice senzoriale congnitive care reflecta
insusiri concrete si caracteristice ale obiectelor si fenomenelor realitatii
(ABSENTE), sub forma imaginilor unitare dar schematice, in conditiile

17
absentei actiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor. • Clasificarea
reprezentarilor:
• 1.Dupa analizatorul dominant:-reprezentare vizuala(imi amintesc tabla …),
reprezentare auditiva, olfactiva, gustativa, cutanata.
• 2.Dupa modul de generalizare: • -reprezentare individuala (semnificativa pt
mine)
• -reprezentare generala (semnificativa pt o clasa de obiecte si fenomene)
• 3.Dupa nivelul operatiilor implicate in formarea lor:
• -imagini reproductive (-gandire-limbaj-memorie:-imi amintesc ca…) •
-imagini anticipative (-gandire-limbaj-imaginatie:-,ma gandesc ca…) 20
Proprietățile reprezentării •
a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense
sau vii şi reprezentări pasive sau şterse;
b) • b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care
tind să se suprapună peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau
lacunare (în principiu, imagineareprezentare este mai săracă, mai
rezumativă decât imagineaperceptivă);
c) • c) relevanţa sau semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor
relevante, în care se selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi
semnificative ale obiectului, şi reprezentări derizorii, care conţin note
accidentale, nesemnificative (de regulă, reprezentarea reflectă în mai mare
măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia); 21 •
d) d) gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale,
care reflectă obiecte concrete singulare (o anumită persoană, o anumită
casă, un anumit obiect, etc.) şi reprezentări generale, care reflectă
prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în
general, de om, în general, de copac, în general); de regulă, imaginea-
reprezentare are un grad de generalitate mai înalt decât perceptul;
e) • e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că elementele inormaţionale
constitutive ale imaginii-reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi
percepţii;
f) • f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi
succesiunilor de dimensiuni (însuşiri) care se etalează în percepţie în
configuraţii simultane.

18
g) Gândirea • Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi
calitativ cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire
mintală a generalului, esenţialului şi necesarului din realitatea externă.

h) • Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic et nunc,
gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică, întinzându-se
pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea
realizează o permanentă corelare între diverse momente şi stări ale
„obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a
explica prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul
obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor. • Gândirea
conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării, predicţiei,
anticipării, teoretizării. • Fiind un proces şi o structură multidimensională
de maximă complexitate, gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri
diferite: cognitiv-procesual, structural-operaţional, structural-
informaţional.

i) • Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea

intelectuală discursivă de prelucrare criteriallogică a informaţiilor
furnizate de percepţie sau memorie, în vederea înţelegerii, explicării şi
interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării
diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte şi
planuri de activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de
acţiune.

j) • Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sistem

ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale
(A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A*), ce reprezintă un
răspuns, un rezultat sau o soluţie.

k) • În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită organizare

dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de
operaţii: generale şi particulare (specifice). 25 • Operaţiile generale sunt:
analiza, sinteza, abstractizarea, concretizarea. • Analiza constă în
descompunerea pe plan mintal, a obiectului în părţi componente pentru
dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii lui interne; • sinteza este
operaţia inversă, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-
se şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă.

19
l) Rezultatul unei sinteze poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză
(analiza prin sinteză); bstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea
elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea în afară a celor neesenţiale,
secundare; • generalizarea este operaţia de extindere a unor însuşiri sau
relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele care fac parte din
aceeaşi clasă; • concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi
legilor generale la analiza şi interpretarea cazurilor şi situaţiilor
particulare.

m) • Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se

utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie,
biologie, psihologie, sociologie etc.

n) • Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor

constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi
reversibil, în sensul că pentru orice transformare există una inversă sau
opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau starea iniţială. • Din
punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie definită ca un
sistem de noţiuni noi, organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii.
• Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală a bază a gândirii.
Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesenţiale, desprinse în
cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene, şi ştiinţifice, reflectând
însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. • După sfera de
cuprindere, se delimitează: noţiuni individuale, care se raportează la
obiecte singulare, luate separat, noţiuni particulare, care reflectă însuşiri
comune unor grupe de obiecte şi noţiuni generale, categoriale care cuprind
însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor
obiectelor (ex. noţiunea de „existenţă”). 2• Un nivel superior la integrare a
conţinuturilor informaţionale (respectiv, a noţiunilor) este judecata.
Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva suportând testul adevărului.
Orice judecată este adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde
sau nu realităţii. • La rândul lor, constructele informaţionale ale
judecăţilor se integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de
tipul raţionamentelor. În raţionament se surprinde discursivitatea gândirii,
mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit
rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi.
o) • Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă, în care,
pornindu-se de la judecăţi individuale, particulare se ajunge la o concluzie
generală, deductivă, în care se porneşte de la general, particular şi se

20
 merge spre particular, individual, şi analogică, în care se compară două
obiecte pentru a li se pune în evidenţă, asemănările, ceea ce au în comun.
p) • Formele gândirii. • Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi
informaţional, îmbrăcând mai multe forme:
q) • a) în plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea
euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea
divergentă.
r) • Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei
anumite succesiuni de operaţii (transformări) duce în mod necesar la
rezultatul scontat;
s) • gândirea euristică are un caracter explorator, se desfăşoară după
principiul încercare-eroare, succesiunea de operaţii la găsirea soluţiei
corecte;
t) • gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente, de date
pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea
comprimă câmpul informaţional);
u) • gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi
ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi
lărgeşte câmpul informaţional).
v) • b) În plan informaţional, se diferenţiază:
w) 1) gândirea intuitiv-concretă şi 2) gândirea simbolicabstractă. • Gândirea
intuitiv-concretă se caracterizează prin predominarea codificării figural-
imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul
perceptiv;
x) • gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea
codificării informaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv. 32

y) Imaginatia • Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine,

imaginaţia este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a informaţiei.

z) • Pe de o parte, ea vine, în continuarea reprezentării, bazându-se pe

memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe
spre gândire, ocupând astfel o poziţie aparte pe continuumul activităţii
cognitive a omului.

aa) • Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente: • 1)

generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa

21
 anterioară, fie crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără
legătură aparentă cu realul;

bb) • 2) operarea cu imagini exclusiv în limitele memoriei şi ale fanteziei,

realizându-se combinări, amplificări, reordonări, etc.;

cc) • 3) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a

produsului final; • 4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al
funcţiei designative a imaginilor elaborate. Imaginaţia este elementul
central în structura creativităţii, ca dimensiune globală a personalităţii.

dd) Formele imaginaţiei • după natura produsului 1)imaginaţia

reproductivă 2)imaginaţia creatoare; (voluntara sau involuntară) • după
domeniul de aplicaţie

ee)1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică);

ff) 2) imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii;

gg) 3) imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor şi

proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.

hh) 4) imaginaţia architectural-constructivă, exprimată în crearea unor

forme şi stiluri noi de construcţii;

ii) 5) imaginaţia managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase

şi eficiente moduri de conducere şi administrare etc.

jj) Procedeele imaginaţiei • Ca activitate intelectuală finalistă, imaginaţia se

sprijină pe o serie de procedee specifice, precum:

kk) • 1) Schimbarea proporţiilor lucrurilor prin diminuarea sau

amplificarea lor (ex. „Guliver în ţara piticilor”, „Flămânzilă”, „Setilă”
etc.);

ll) • 2) Amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături esenţiale luate de

la lucruri diferite (ex. Ducipalul lui Al. Macedon);

22
mm) • 3) Schimbarea raporturilor cauzale (ex. un piepten aruncat de
FătFrumos duce la apariţia unei păduri);

nn) • 4) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte cu

altele);

oo) • 5) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relaţii printr-o

schemă);

pp) • 6) Tipizarea (redarea unei trăsături generale printr-un prototip

individual: avariţia întruchipată de Hagi Tudose);

qq) Memoria • procesul psihic cognitiv de intiparire, pastrare, si

reactualizare a informatiilor • Ca şi alte procese psihice, memoria se poate
realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite.

rr) • După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar, se disting:

ss) 1) memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra

şi reactualiza un fapt, o informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa
intenţiei şi a scopului);

tt) • după gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază:

uu) 1) memoria mecanică şi 2) memoria logică;

vv) • după durata păstrării celor achiziţionate, au fost identificate:

ww) 1) memoria de scurtă durată, pentru care limita superioară a păstrării

este de trei minute, şi

xx) 2) memoria de lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării

echivalează cu durata vieţii individului;

yy) • după conţinut, se delimitează:

23
zz)1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se achiziţionează, se
păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi
despre noi înşine,

aaa) 2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii

experienţe emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în
dispoziţia generală de fond,

bbb) 3) memoria motivaţională, legată de păstrarea trebuinţelor primare

înnăscute şi a celor secundare, dobândite;

ccc) 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor

mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia;

ddd) • după canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea

informaţiei, se diferenţiază:

eee) • 1) memoria vizuală,

fff) • 2) memoria auditivă,

ggg) • 3) memoria tactilă,

hhh) • 4) memoria olfactivă,

iii) • 5) memoria gustativă şi • 6) memoria kinestezică.

jjj) • În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem trecutul în

actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie
admisă existenţa şi a unei memorii prospective, de fixare, păstrare şi
conectare la prezent a evenimentelor şi acţiunilor ce urmează să se producă
în viitor. Această formă de memorie maximal dezvoltată la om face
posibilă programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea
comportamentului.

kkk) • Caracteristicile memoriei:

• -1-activa(prelucrare de informatii)

24
 • -2-situationala(cand participam la un conflict)

• -3-selectiva(nu retinem si nu ne reamintim totul)

• -4-relativ fidela(amintirile prezinta deosebiri mai mici sau mai mari fata
de datele percepute initial)
• -5-mijlocita( asociem ceva nou cu ceva binecunoscut care ne inlesneste
reamintirea)
• -6-inteligibila(intelegerea clara a unui text ajuta foarte mult la invatarea
lui)

• Procesele si formele memoriei

• Memoria cuprinde mai multe etape:
• -intiparirea materialului(memorarea)
• -pastrarea • -dupa caz, reactualizarea informatiilor respective
• 1.Memorarea(intiparirea,fixarea) • -memorarea involuntara=cand
retinem fara sa vrem,fara efort; • -memorarea voluntara=cand ne
propunem sa tinem minte, si sa facem eforturi necesare;
• -memorarea mecanica=simpla repetare a materialului, fara interventia
gandirii, fara stabilirea de; legaturi logice • -memorare logica=intelegerea;
duce la progresul nostru intelectual.
• 2.Pastrarea, conservarea informatiilor.Retinem ceea ce a fost memorat.
• 3.Reactualizarea informatiilor=se realizeaza prin recunoasterea unor
persoane,obiecte, sau a unui text, si uneori prin posibilitatea de a rerda
ceea ce a fost perceput sau a reproduce textul invatat.

• Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau

scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor, experienţelor,
amintirilor de un gen sau altul.
• Ea are atât o latură pozitivă, cât şi una negativă.
• Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm de informaţii
şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea
altora mai importante;
• latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al
conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru
finalizarea optimă a unei activităţi.
• Dinamica uitării depinde de natura şi caracterul materialului memorat.
Astfel, • uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui
material fără sens (ex. silabe, cuvinte fără înţeles) decât în cazul
materialului cu sens; • se produce mai repede şi mai intens în cazul unui
material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine

25
 sistematizat şi organizat logic; • se produce mai repede şi mai intens în
cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru noi, decât în cazul unui
material cu semnificaţie mare.
• Memorie si uitare •
1.Uitare totala(cand nu ne mai amintim nimic)
• 2.Recunoasteri si reproduceri partiale
• 3.Lapsusul(uitarea momentana,cihar in momentul cand ne este necesara)
• Cauze ale uitarii: • -oboseala • -anxietatea • -proasta PROCESELE DE
ENERGIZARE, POTENŢARE, DIRECŢIONARE A
COMPORTAMENTULUI

• Motivaţia • procesul psihic reglator care activeaza, declanseaza,

stimuleaza si sustine energetic activitatea. Este cauza interna a
comportamentului. • Trebuinetele=deficite de ordin biologic si psihologic.
TREBUINTE-favorizate de valente(atractii):-impulsuri -intentii -tendinte •
Functiile:-de semnalizare, -declansare,-autoreglarea conduitei. • 46 • Prin
termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de „entităţi”
psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi deficitele care apar în cadrul
diferitelor componente ale sistemului personalităţii, determinând subiectul
să acţioneze în direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. • Luată
global, motivaţia reprezintă, aşadar, forţa motrice internă a
comportamentului şi activităţii, conferindu-ne caracterul de fiinţe active şi
relativ autonome. • Orice act comportamental integrat are o anumită bază
motivaţională, iar motivaţia devine o lege generală de organizare a
comportamentului.
• Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. • Aceasta
exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer,
odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc. Nesatisfacerea
îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului
psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează
cele mai puternice motive sau mobiluri de acţiune. • Genetic, trebuinţele
umane se împart în două grupe mari: • primare sau înnăscute (aici
intrând, în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice) şi • secundare
sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice,
trebuinţele religioase, trebuinţele morale).
• Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow a
construit „piramida trebuinţelor”,
larg acceptată în psihologie.
În forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care în ordine, de jos în sus,
sunt următoarele:

26
 • I trebuinţe biologice • II trebuinţe de securitate • III trebuinţe de afiliere
socială • IV trebuinţele Eului • V trebuinţe de autorealizare • VI trebuinţe
de cunoaştere • VII trebuinţe estetice • VIII trebuinţe de concordanţă.
• Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii:
• 1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu
satisfăcută;
• 2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea anterioară ei a fost
satisfăcută;
• 3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinţe este cu
atât mai mare, cu cât trebuinţa respectivă se situează mai aproape de baza
piramidei;
• 4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei
– o trebuinţă o dată satisfăcută se retrage lăsând locul alteia. 50 • Pe lângă
trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte două
componente: interesele şi idealurile. • Interesele realizează legătura noastră
selectivă şi relativ stabilă cu diferite aspecte ale realităţii şi domenii de
activitate; • idealurile reprezintă forţa de proiecţie şi propulsie a
etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei personalităţi. • După efectul
în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot fi împărţite în •
pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la
stimularea şi menţinerea proceselor de dezvoltare, şi • negative, care
determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului
psihocomportamental (ex. trebuinţe de alcool, trebuinţe de droguri etc.).
• Modalitati si structuri ale motivatiei:
• 1.Trebuintele:-primare(biologice,functionale) •
-secundare(materiale,spirituale)
• 2.Motivele: mobile care declanseaza,orienteaza si sustin actiunea.Doua
componente:una energizanta alta directionala.Stimuleaza la actiuni de
optare, de cooperare, conflictuale.
• 3.Interesele: personale-generale; profesionale-extraprofesionale; tehnice-
stiintifice-artistice-sportive. Ele faciliteaza munca si dau satisfactii.
• 4.Convingerile=idei puternic ancorate afectiv, legate de
aspiratii,sentimente,pot deveni „idei forta”
• 5.Idealurile=proiectii ale individului in sisteme de imagini si idei care ii
ghideaza existenta.Se formeaza in cursul experientei.Trei elemente:-sensul
vietii,-scopul vietii,-modul de viata.
• 6.Conceptia despre lume si viata:-cuprinde parerile despre om,natura,
societate;-nu doar idei,ci convingeri;-reuneste cunostintele cu
valorile.Sunt:-siintifice-naive;materialiste-idealiste; progresive-retrograde.
Â

27
 • Formele motivatiei:
• 1.Motivatia pozitiva-negativa
• 2.Motivatie intrinseca,-extrinseca
• 3.Motivatie cognitiva-afectiva
• Afectivitatea e in raport cu intregul organizm.Componenta bazala a
psihicului, in relatie cu motivatia. 55 • Orice trăire şi componentă
emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi: • 1) polaritatea
(semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ –
tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă); • 2) intensitatea (încărcătura
energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională; aceasta poate fi
slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele); • 3) durata
sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă,
sentimentele sunt de durată lungă); • 4) convertibilitatea (proprietatea
structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp: iubirea poate trece în
ură, iar ura poate trece în iubire); • 5) ambivalenţa (proprietatea unei
structuri afective de a include concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi
negativ, ex. gelozia). • 6) convenționalizarea expresiilor 56 • Genetic, se
delimitează • emoţii primare, înnăscute (afectele: teama, frica, plăcerea,
bucuria) şi • emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele
morale). • După gradul de complexitate, se diferenţiază • emoţiile simple
(tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă
organică, stările de afect), • emoţiile complexe (emoţiile situaţionale
curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare etc.) şi •
structurile afective superioare (sentimente, pasiuni).

• Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară a

vieţii noastre psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter
activ şi selectiv.
• În funcţie de semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne
apropiem şi să ne integrăm în lume, să stabilim şi să menţinem raporturi
de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem
şi să ne izolăm de lume.
• Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul a
fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la stimulii
externi.
• Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la celelalte
persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă
de propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de
mândrie de sine etc.

28
 • Modul în care ne autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în
care ne relaţionăm cu ceilalţi.

• Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca

şi motivaţia, desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa
în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii
prea puternice (afecte); devine astfel justificată introducerea noţiunii de
optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o
posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a
activităţii.
• De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra
intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezorganizeze
gândirea şi acţiunea.
• Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de
firea omului, de individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de
împrejurările de viaţă.
• Astfel, o persoană emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport
adecvat din afară poate să ajungă să-şi controleze foarte bine emoţiile
situaţionale prevenind instalarea timidităţii, după cum şi invers, o
persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat educaţional
represiv şi în împrejurări de viaţă dure, dramatice poate deveni timorată,
cu rezistenţă scăzută la acţiunea factorilor afectogeni.

Atenția – mecanism psihic de reglare • nu posedă un conţinut

informaţional propriu • caracterizează toate procesele psihice de
cunoaştere şi toate actele comportamentale finaliste, conştiente • Definire:
atenţia este mecanismul psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se
orientează selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi
activitatea motorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice optime de
finalizare.

Proprietăți •
1.concentrarea, care exprimă gradul de activare şi intensitatea focalizării
conştiinţei şi controlului voluntar în cadrul percepţiei, gândirii şi acţiunii;
• 2) distributivitatea, care constă în concentrarea simultană a conştiinţei şi
controlului voluntar asupra a două sau mai multor obiecte sau activităţi;
• 3) stabilitatea, proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de
concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei este

29
instabilitatea, care are influenţă puternic perturbatoare atât asupra învăţării,
cât şi asupra activităţii profesionale;
• 4) mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei
concentrări în concordanţă cu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor
activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea – stagnarea atenţiei într-un
punct.
• Concentrarea este o variabilă de personalitate. În general, persoanele cu
temperament coleric și cele cu temperament flegmatic au o bună capacitate de
concentrare comparativ cu sangvinicii și melancolicii. Ea depinde și de
exercițiu, care duce la formarea deprinderii de a fi atent (atenție
postvoluntară). Este recomandabil să se facă pauze în cursul activității, ca să
se evite oboseala, care duce la fluctuații ale concentrării. • Stabilitatea: Orice
activitate de durată necesită stabilitatea atenției. Experimental, s-a constatat
că stabilitatea poate să meargă până la 30 – 40 de minute dacă activitatea are
un anumit grad de varietate. •

Mobilitatea este o variabilă temperamentala a personalității. În cazul celor cu

o anumită inerție (flegmaticii, melancolicii), se poate obține o îmbunătățire a
mobilității prin antrenament.
• Distributivitatea: S-a demonstrat experimental că atenția nu poate fi
concentrată simultan asupra a mai mult de o singura activitate. Trebuie să se
facă deosebire între “a fi atent” la două lucruri în același timp și “a face”
două lucruri în același timp. Poți face două sau mai multe lucruri în același
timp numai când doar o activitate cere atenție concentrată, iar celelalte sunt
automatizate (sunt deprinderi) sau când diferite activități sunt integrate în
una mai complexa.
• Atenția involuntara. Lipsește o intenție conștientizată de a fi atent. • Factori
interni.
• Țin de motivația subiectului: ce semnificație au obiectele respective.
• Trebuințe: de stimulare perceptivă
• Factori externi și atenției involuntare:
• imaginea atrage atenția mai repede decât textul imaginile care înfățișează
oameni atrag atenția mai, repede decât cele care înfățișează obiecte);

30
• muzica atrage atenția mai repede decât narațiunea;
• secvențele cu ritm sincopat rețin atenția mai mult decât cele lente; • stimulii
intenși atrag atenția mai mult decât cei slabi; (de exemplu, în text, ceea ce este
scrisa cu litere mari sau colorate); contrastul față de fond atrage atenția
(contrast de culoare, de mărime, de viteză).
• Mobilitatea, repetiția, surprinzătorul față de obișnuit, necunoscutul față de
cunoscut.
• Atenția voluntara. Este prezentă intenția ca motiv conștient de a urmări
ceva. De ea depinde în mod hotărator eficienta oricărei activități. • Este
favorizată de:
• claritatea scopului.
• cunoașterea etapelor activității prin care se realizează scopul.
• ambianța (spațiu, lumină, ordine în lucruri, climat termic, absența a unor
factori perturbatori).
• Presupunând efort, atenția voluntara duce la oboseală, de aceea sunt
necesare pauze în timpul activității. • Deprinderea de a fi atent este numită
atenție postvoluntară.
• La copil predomina atenția involuntara. Prin maturizare și activitate școlară
bine organizată, în care se cere atenție voluntara, dar se folosesc și valențele
celei involuntare, se ajunge la deprinderea de a fi atent. • Atenție externă.
Obiectul este în afară, este prezent în percepție și mai ales în observație, care
cere atenție voluntară.
• Atenție internă. Obiectul ei este gândul sau sentimentul asupra căruia te
concentrezi.

Voința • Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului

psihocomportamental, care în forma sa completă, este proprie omului şi se
împleteşte strâns cu dezvoltarea funcţiilor conştiinţei. • Stimulii specifici care
determină constituirea blocului funcţional al reglajului voluntar sunt
obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă
faţă încă din primele zile după naştere.

31
 Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor nervoase
fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese, motivaţia,
rezistenţa la tentaţii.
• Rezultă atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune şi nu
este nici o forţă spirituală pură, ci o construcţie psihofiziologică complexă,
care se dezvoltă treptat în ontogeneză în contextul activităţii fizice şi
intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite grade de dificultate. • O astfel
de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să depăşim atât teoria
liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă primordială, situată în
afara oricărui determinism, cât şi teoria fatalistă, a destinului implacabil, care
consideră acţiunile voluntare ale omului ca fiind supuse unui determinism
intern, orb. • Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului
uman atributul autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul
sustragerii acţiunii unor factori extravoliţionali, ci în sensul libertăţii de a face
opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde cu principiul necesităţii
obiective. 68 Fazele actelor voluntare
• 1. Stabilirea scopului. Alegerea scopului presupune a se ajunge la
coincidența intenției ca motiv cu scopul ca țintă spre care ne îndreptăm prin
acțiunea respectivă.
•2 Deliberarea. Între conștientizarea scopului și optarea pentru el este un
interval de timp în care are loc faza deliberării. Se produce o luptă între
diferite motive când omul oscilează între pro și contra în legătură cu scopul
acțiunii. El trebuie să opteze prin punerea în primul plan a motivului cu
valoarea cea mai înaltă atât pentru el, cât și din punctul de vedere al
criteriilor sociale. • Subliniem că valorile sociale, de multe ori, sunt mai înalte
decât motivele individuale. “Noi spunem că este voința când se prezintă
următoarele două condiții: • conflict între două tendințe; o singură tendință
nu generează un act voluntar. • când cele două tendințe dispun de forte
inegale, una cedând celeilalte, iar prin actul voluntar are loc o inversare; ceea
ce era mai slab devine mai puternic, iar ceea ce era originar mai puternic este
învins de ceea ce era mai slab”. (J. Plaget, Psihologia copilului)
3. Decizia înseamnă a lua prin voința proprie o hotărâre. • Prin deliberare, ai
stabilit scopul. Acum hotărăști că acest scop trebuie îndeplinit și iți fixezi
mijloacele prin care îl vei realiza. Inteligența și caracterul te-au ajutat să alegi
ce este bine, iar acum te ajută să alegi mijloacele cele mai potrivite prin care
vei duce la bun sfârșit intenția devenită scop.

32
• 4. Executarea acțiunii, are ca finalitate scopul. Numai când scopul a fost
îndeplinit se poate spune că voința a mers până la capăt. A nu se realiza că
această fază echivalează cu anularea a tot ce s-a făcut în fazele anterioare,
oricât de bine s-ar fi făcut. Iar a trece la executarea unor acțiuni fără a trece
prin cele trei faze anterioare se cheamă tot lipsa de voință ca modalitate
superioara de autoreglaj verbal, deci inteligent. Omul matur se deosebește de
copil sau de omul imatur tocmai prin prezența în acțiunile sale a fiecăreia
dintre cele patru faze ale actului voluntar. Uneori lucrurile se desfășoară
tensional, chiar dramatic în interiorul personalității, cerând efort, mobilizând
toate resursele omului. Și cu cât efortul voluntar este mai mare, cu atât este
mai obositor. •
Oboseala este un semnal al scăderii capacității omului, așa cum semnale sunt
și foamea, durerea etc. Oboseala alarmează organismul. Primele ei semne sunt
slăbirea atenției, apariția de mișcări suplimentare inutile. Capacitatea de efort
se reface prin odihnă. Acumularea de oboseală duce la cronicizarea ei.
Simptome: iritabilitate, nesociabilitate, lipsă de inițiativă, neliniște, scădere a
orientării.
Trăsături ale voinței • 1. Independența de voință se refera la a fi capabil să
deliberezi și să iei decizii singur în împrejurările când așa trebuie să faci.
Opusă acestei calități a voinței este sugestibilitatea. Are la baza o dispoziție
accentuată a persoane spre imitație, care diminuează spiritul critic al gândirii.
Sugestibilitatea este preponderent de natura afectiva (deci autoreglaj primar)
și limitează libertatea de decizie a persoanei (care ține de autoreglajul
voluntar superior, în care este preponderent intelectul).
• Falsa independență a voinței care este, de asemenea, un defect al persoanei,
este negativismul activ ca opoziție la sugestii, chiar și atunci când acestea sunt
nu numai utile, ci sunt necesare. Acest comportament este firesc la copil până
la 3-4 ani, la tânăr și la adult, poate fi tulburare de comportament constând în
rezistența sau ostilitate la orice idee venită din afara. Reprezintă tot o
manifestare de tip afectiv. Există ai un negativism pasiv exprimat prin tăcere
sau apatie.
• 2. Promptitudinea se referă la capacitatea persoanei de a lua hotărâri în
timp optim, de a nu prelungi inutil deliberarea. Opusul și defectul de voință
este indecizia (tărăgăneala). Tot un defect al voinței este pripeală și constă în a
lua decizii fără o bună fundamentare a scopului ai a mijloacelor de realizare a
lui. Această poate duce la schimbarea frecventă a deciziilor.

33
 • 3. Perseverența constă în capacitatea de a finaliza deciziile în ciuda
obstacolelor care apar în timpul executării acțiunii care duce la realizarea
scopului. Îndeplinirea deciziei poate fi împiedicată de obstacole, acestea fiind
de diferite grade de dificultate. Perseverența nu trebuie confundată cu
încăpățânarea, care înseamnă a persevera în mod greșit și atunci când nu
merită să se continue acțiunea întrucât condițiile nu mai permit.
Încăpățânarea este caracteristică pentru copil, iar la adult, când se întâlnește,
este determinată de un nivel scăzut al inteligentei.
• 4) consecvenţa, care reprezintă rezistenţa liniei de conduită adoptate la
influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre vorbe şi fapte;
• 5) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine hotărârea
luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui;
• 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism intern al subiectului,
promptitudinea de implicare în acţiune într-o situaţie sau alta. • Oamenii se
deosebesc între ei din punctul de vedere al calităților voinței. La aceeași
persoana, cele trei calități ale voinței există simultan într-o mai mare sau mai
mica măsură. Ele se vor proba în capacitatea individului de a iniția, de a
amâna, de a suspenda sau de a renunța la acțiuni și de a finaliza scopurile
depășind obstacolele interne sau externe. Omul superior are voința bună, în
serviciul unui caracter bun.
6 Limbajul • I. RAPORTUL GÂNDIRE -LIMBAJ â
• Cercetând raportul dintre gândire –limbaj, Jean Piaget a ajuns la concluzia
că pe parcursul dezvoltării ontogenetice a acestora, există momente de
convergenţă şi divergenţă între acestea, dar, că genetic, gândirea precede
limbajul. • factori genetici: • O structură determinată a creierului, a organelor
de articulaţie, a aparatelor de recepţie a semnalelor verbale; • Curiozitatea
specifică copilului; • Capacitatea de imitaţie a semnalelor produse de cei din
jur. • Dar, singură potenţialitatea lingvistică nu este suficientă pentru a
asigura dezvoltarea reală a limbajului şi, mai ales, a structurilor complexe ale
acestora. • Pentru ca un copil să înveţe să vorbească este necesar ca el să fie
sub influenţa adecvată a unui mediu lingvistic. Astfel, creierul copilului nu
inventează limbajul, şi nici nu alege limba pe care o va învăţa. Aceasta va
depinde de informaţia furnizată de lumea exterioară. Dacă copilul nu se află
într-un mediu verbal corespondent şi nu primeşte materialul lingvistic
necesar, atunci aceste potenţialităţi dependente de factorii genetici nu au nici
o importanţă, ele rămânând neutilizate. Drept argument, sunt invocate curent
aşa-numitele cazuri de copii-lup, de copii mici abandonaţi de părinţi şi

34
crescuţi de animale. Aceşti copii, deşi au venit pe lume cu o anumită
potenţialitate lingvistică dată de o structură determinată a creierului şi a
coardelor vocale, nu au putut să-şi formeze, în absenţa unui mediu lingvistic
adecvat, capacitatea verbală de comunicare specific umană. Nici ulterior,
după ce au fost recuperaţi unii dintre ei şi supuşi unei educaţii verbale, nu s-a
reuşit formarea capacităţii verbale articulate, pentru că zonele lor corticale
pregătite la naştere pentru a primi şi decodifica semnalele verbale s-au
atrofiat prin nestimulare şi neexersare.

78 • II.COMUNICAREA, LIMBA ŞI LIMBAJUL

• • Comunicarea a fost definită adesea ca o formă particulară a relaţiei de
schimb între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri.
Comunicarea verbală; • Comunicarea paraverbală; • Comunicarea
nonverbală. • După prezenţa sau absenţa unor obiective:
• Comunicarea incidentală (atunci când individul furnizează informaţia
despre sine fără a avea intenţia de a o face; indivizii comunică informaţii
despre statutul, rolurile, aspiraţiile şi chiar despre o serie de trăsături psiho –
comportamentale proprii);
• Comunicarea consumatorie (care survine ca o consecinţă a unor stări
emoţionale sau motivaţionale ale unui individ, fiind expresia directă a acestor
stări; ceea ce îi împinge pe indivizi să comunice nu este dorinţa de a furniza
informaţii, ci pur şi simplu de a-şi exprima starea afectivă pe care o trăiesc);
• Comunicarea instrumentală (urmăreşte un obiectiv riguros, şi anume,
modificarea conduitei receptorului);
• Comunicarea comuniune (partenerii comunică cu bucurie reciprocă; această
formă comunicaţională vizează mai ales atmosfera emoţională apărută în
decursul derulării ei). • Nu orice proces de comunicare între oameni poate fi
considerat limbaj, în sensul propriu al cuvântului. În accepţiunea strictă,
limbajul se referă la comunicarea verbală care se desfăşoară în timp şi care
implică o serie de operaţii caracteristice: audiere, vorbire, citire, scriere.
• Limba reprezintă un sistem de mijloace lingvistice, fonetice, lexicale şi
gramaticale, istoriceşte constituite cu ajutorul cărora se realizează
comunicarea reciprocă dintre oameni, adică limbajul.

35
Componentele fundamentale şi corelative ale limbii sunt lexicul şi structurile
gramaticale, adică toate cuvintele şi combinaţiile posibile de cuvinte. Există
într-o limbă reguli de combinare a sunetelor, cuvintelor şi propoziţiilor, care
împreună formează structura gramaticală a limbii respective.
• limba este un fenomen social (elaborat de societate şi nu de fiecare individ în
parte), limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realizându-se
atât pe plan fiziologic (datorită unor particularităţi ale aparatului fonator),
cât şi în plan psihologic (el având o manifestare personală şi diferită de la
individ la individ);
• Dacă limba este extraindividuală, limbajul este un mijloc de vehiculare a
limbii, el presupune transformarea elementelor limbii în elemente proprii.
Ori, pentru aceasta este necesară conştientizarea laturii fonetice, grafice şi
semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte
izolate), la structuri semantice complexe (propoziţii, fraze, discursuri, texte).
85 • III. FEED –BACK-UL INFORMAŢIONAL (COMUNICAŢIONAL) • •
Expeditorul –care este generator de informaţii; la acest nivel se elaborează
mesajele şi se declanşează actul comunicării; • Emiţătorul – este un aparat
specific de emisie a semnalelor şi este reprezentat, fie de aparatul vocal pus în
mişcare de impulsurile coordonate de creier, fie de aparatul verbo-motor, în
cazul scrierii mesajului. Aparatele emiţătoare funcţionează după un anumit
cod, în cadrul vorbirii avem de-a face cu un cod lingvistic, sonor, respectiv
codul semnalelor verbale, compus din consoanele şi vocalele care alcătuiesc
cuvinte. Comunicarea în scris face uz de codul literelor sau a semnelor grafice
proprii limbii. • Canalul – poate fi mediul aerian, firul telefonic, telegraful etc;
• Receptorul – are misiunea de a capta semnalele orale sau scrise, şi de a le
transforma în impulsuri nervoase în analizator; • Destinatarul – este instanţa
care primeşte mesajul şi îl interpretează. Acest mesaj care a fost decodificat
va declanşa la destinatar un răspuns de un anumit tip (abrobare, mirare,
respingere) care va pleca spre expeditor. 86 • Perceperea şi înţelegerea
limbajului sunt activităţi psihice complexe care depind de mai mulţi factori: •
Capacitatea auzului fonematic care ne permite să recepţionăm, să distingem
semnalele verbale complexe şi cuvintele susceptibile de confuzii. Perceperea
cuvintelor în comunicare impune surprinderea, după caz, a caracterului
adresativ, interogativ, exclamativ, implorativ etc. • Consistenţa de conţinut a
comunicării, condiţie asigurată de:
• a) capacitatea expeditorului de a-şi construi succint şi corect propoziţiile şi
frazele;

36
• b) capacitatea de a transmite un volum optim de informaţie relevantă despre
obiectul, fenomenul, evenimentul pe care vrea să le comunice. • Condiţia
inteligibilităţii comunicării depinde nu numai de caracterul logic, organizat a
celor expuse, dar şi de raportul de accesibilitate de la interlocutor la
expeditor.
• Omul dispune de patru modalităţi de comunicare: • comunicarea prin
gesturi • comunicarea afectivă, expresivă, prin mimica feţei, privire,
pantomimă; • comunicarea atitudinală, prin atitudine • comunicarea verbală,
cea mai importantă, prin intermediul cuvintelor, adică prin limbajul sonor.
• FUNCŢIILE LIMBII ŞI ALE LIMBAJULUI • 1. Funcţia de comunicare:
constă, pe de o parte în nominalizarea obiectelor, fenomenelor, evenimentelor
realităţii, iar pe de altă parte în efectuarea predicaţiilor corespunzătoare.
Specialiştii vorbesc de două funcţii ale comunicării:
a) descriptivă (descrierea obiectelor şi fenomenelor realităţii);
b) argumentativă (prin care aducem argumente în favoarea unei idei. •
2.Funcţia cognitivă: limba şi limbajul participă direct la realizarea procesului
de cunoaştere a realităţii obiective de către om. • 3.Funcţia de reglaj şi
autoreglaj a gândirii: exprimă posibilitatea acesteia de a asigura organizarea
tuturor proceselor şi stărilor psihice care sunt implicate în realizarea unei
activităţi voluntare proiectate. Acest lucru se realizează prin intermediul
obiectivelor, scopurilor pe care persoana şi le formulează în termeni verbali. •
4. Funcţia emoţional –expresivă: constă în exprimarea atitudinilor afective ale
persoanei faţă de situaţiile şi evenimentele realităţii, cu ajutorul unor mijloace
verbale specifice cum sunt: ritmul, intonaţia, accentul, pauzele. • 5. Funcţia
imperativ –persuasivă: exprimă posibilitatea limbajului de a influenţa
gândurile şi conduita oamenilor. Un caz particular al acestei funcţii îl
constituie sugestia verbală în stare de veghe sau de somn hipnotic, folosită larg
în practica terapeutică. Efectele sugestiei verbale au o forţă deosebită,
determinând vindecarea unor maladii psihice.
• IV. FORMELE LIMBAJULUI • • În principal, limbajul este clasificat în
următoarele forme principale: • 1. Limbajul extern: este adresat cu precădere
unor destinatari din afară, el se realizează în două forme: • Limbajul oral •
Limbajul scris • 2 Limbajul intern: este un limbaj pentru noi, de comunicare
pentru noi înşine.
• a) Limbajul oral: rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli
logico –gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator la

37
comanda centrilor corticali verbo –motori. Limbajul oral se realizează în trei
forme: • Solilocviu înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine. În mod
normal, această formă de manifestare a limbajului oral se întălneşte la copil,
până în 5 ani, prin care se exteriorizează intenţiile. La adult, vorbirea cu voce
tare apare doar situaţional, ca de exemplu, în cazul singurătăţii sau în stări
patologice.
• Monologul presupune prezenţa unui destinatar extern, care să recepteze
fluxul mesajelor fără a replica decât la sfârşit. De obicei, monologul este
centrat pe o anumită temă şi are ca obiectiv informarea, instruirea
destinatarilor, lămurirea, convingerea acestuia de ceva, relaxarea sau
catharsis-ul (ca în cazul poeziei sau a teatrului). Pentru a-şi atinge obiectivul
propus, oratorul trebuie să-şi adapteze conţinutul şi forma discursului ca şi
maniera de expunere la particularităţile psihologice şi de vârstă ale
auditoriului.
• Dialogul 91 • Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului
oral. El se desfăşoară prin alternarea poziţiilor celor doi parteneri ai actului
comunicaţional. Dialogul poate fi structurat şi liber – situaţional.
• Dialogul structurat se axează pe o anumită problemă şi se urmăreşte
obţinerea, în final, a unui consens. Desfăşurarea lui depinde de poziţia iniţială
a interlocutorilor faţă de problema pusă în discuţie, respectiv, dacă părţile au
interese opuse sau convergente. În ştiinţă, dialogul în forma dezbaterilor şi
disputelor între cercetători şi şcoli reprezintă motorul principal al progresului
conceptual –teoretic.
• Dialogul liber –situaţional se desfăşoară spontan, cel mai adesea purtându-se
asupra diverselor aspecte ale realităţii, fiind puternic imprimat de
subiectivitatea partenerilor implicaţi în conversaţie.
• b) Limbajul scris:se realizează prin codarea mesajelor orale în formă
PERSONALITATEA • Precizări terminologice • Termenul de individ
desemnează acea entitate indivizibilă care este determinat biologic. El este
aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a oricărui organism
viu – plantă sau animal.
• Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în
plan biologic. El desemnează individul uman ca entitate concretă într-un
cadru relaţionl dat, aşa cum este perceput de cei din jur. • Termenul de
personalitate este legat în sociologie, istorie, etică, filosofie de atributul valorii;

38
în psihologie el se ia într-o accepţiune diferită, ca desemnând modul şi gradul
de integrare şi ierarhizare sistemică a comportamentelor biologice, psihice şi
socioculturale la omul normal considerat într-un mediu social concret.
• Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, personalitatea este un
concept integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte concepte
ale psihologiei, inclusiv pe cele de psihic, conştiinţă, comportament.
• Din punct de vedere ontologic, pesonalitatea reprezintă o realitate
complexă, care face obiect de studiu pentru biologia umană, pentru
psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi filosofie. • Psihologia se ocupă cu
studiul componentei psihice şi a comportamentelor mediate psihic, ale acestei
realităţi.:
„Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în
ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ stabil de raportare a
omului la lume şi la sine însuşi”.
Modele de descriere a personalității
• 1) modelul analitic al trăsăturilor;
• 2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori, numeric mai puţin
şi mai riguros definibili);
• 3) modelul blocurilor funcţionale: • blocul dinamico-energetic
(temperamentul) blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental
(aptitudinile), • blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante);
• 4) modelul Big-Five, care pune la baza structurii personalităţii cinci
dimensiuni:
1. extraversia (arată capacitatea de orientare a persoanei către exterior,
modul de implicare în acţiune, sociabilitatea);
2. agreabilitatea (include diferenţe individuale relevate de interacţiunea
socială – prietenie, plăcere);
3. Conştiinciozitatea (vizează, modul concret al individului de a aborda
sarcinile, activităţile, problemele care apar în viaţa lui);
4. stabilitatea emoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile
structurii emoţionale);

39
5. cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale funcţiilor
intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă). • Structura
şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu elaborate la
vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la
maturitate. • În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se
împletesc într-un mod specific: • generalul („În anumite privinţe toţi oamenii
sunt la fel”) • particularul („În anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi •
individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”). • În
descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul clasificărilor
tipologice.
• Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria de
cuprindere:
• criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi
extravertite, sau: personalităţi flegmatice, personalităţi colerice etc.); • criterii
caracteriale (personalităţi integre şi personalităţi coruptibile); • criterii
aptitudinale (personalităţi înalt productive şi eficiente, personalităţi medii,
personalităţi slab productive şi eficiente); • criterii de organizare internă
(personalităţi mature şi armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate,
personalităţi imature etc.).
101 Conștiința – nucleul personalității
• Specificul psihicului uman este apariția conștiinței; • Distincție: • Conștiința
implicită – primitivă, nediferențiată, conștiință de ceva, o separare confuză
între eu și celelalte obiecte • Conștiința reflexivă – conștiința de sine (apare
după 2 ani când copilul se recunoaște și folosește pronume: eu, tu, al meu…,
formarea se încheie la vârsta de 14-15 ani)
Temperamentul • Temperamentul reprezinta manifestarea si dezvoltarea
particulara a tipului de sistem nervos in plan psihologic si comportamental. •
Temperamentul este latura expresiva si dinamicoenergetica a personalitatii. •
Etimologie: temperare lat.=a amesteca
• Caracteristicile temperamentului: • este inascut, particularitatile lui tinand
de structura somatica, de sistemul nervos, de resursele energetice • evolueaza
in raport cu intregul organism si sistemul nervos; spre sfarsitul adolescentei
trasaturile de temperament se maturizeaza, mentinandu-se relativ constante
pana spre batranete, cand unele trasaturi cunosc un proces de aplatizare
(datorita pierderii vitalitatii, vigorii, voiciunii), iar altele se accentueaza
(ex.iritabilitatea la un coleric, depresia la un melancolic) • temperamentele nu

40
sunt bune sau rele, de dorit sau indezirabile • nu exista temperamente pure;
tempera - temperare (latina)=a amesteca. Temperamentul real al omului este
o combinatie originala, aparte care il individualizeaza. • Cateva criterii de
identificare a temperamentului: • ritmul si viteza desfasurarii trairilor si
starilor psihice • intensitatea vietii psihice • durabilitatea manifestarilor
psihocomportamentale • intrarea, persistenta si “iesirea” din actiune •
impresionabilitatea si impulsivitatea • frecventa pe unitatea de timp a trairilor
psihice • egalitatea sau inegalitatea manifestarilor psihice • capacitatea de
adaptare la situatii noi • modul de folosire a energiei psihice • Indicatorii nu
apartin doar unei anumite conduite, ci intregii personalitati, fiind stabili si
avand manifestari continue. • Temperamentul este latura expresiva a
personalităţii, are caracter predominant innascut, evolueaza pe parcursul
vieţii, nu exista temperament pur si nu exista temperament bun sau rau. 106
Tipologii si portrete temperamentale
• -o tipologie cuprinde un ansamblu de caracteristici temperamentale comune
unui numar mare de indivizi. • -prima tipologie cunoscuta este cea realizata
de Hipocrate si Galenus (medici ai antichitatii). Ei au realizat o corespondenta
intre cele 4 umori (lichide) ale organismului si temperament: sange-sanvinic;
bila galbena-coleric; limfaflegmatic; bila neagra-melancolic.
• Tipurile temperamentale sunt: • puternic, neechilibrat, excitabil/ colericul •
puternic, echilibrat, mobil/ sangvinicul • puternic, echilibrat, lent/ flegmaticul
• slab/ melancolicul
• -C.G.Jung abordeaza temperamentul in functie de orientarea spre lume si
spre propria persoana.Cele doua tipuri temperamentale sunt: • extravertul-
orientat spre exterior, sociabil, cauta emotii puternice, isi asuma riscuri, este
impulsiv, optimist, superficial in sentimente, ii plac miscarea, actiunea,
distractiile • introvertul – linistit, introspect, izolat, prudent, organizat,
rareori agresiv, isi cenzureaza sentimentele, inclinat spre pesimism, foarte
stabil in sentimente
• -Eysenck pleaca de la teoria lui Jung, adaugand dimensiunii extraversie-
introversie, dimensiunea stabilitate- instabilitate neuropsihica (nevrozism). •
extravertul instabil/ colericul • extravertul stabil/ sangvinicul • introvertul
stabil/ flegmaticul • introvertul instabil/ melancolicul
Caracterizarea celor patru tipuri fundamentale ale temperamentelor •
Colericul – predominant extravert, instabil, excitabil, reactiv, impulsiv si
foarte activ, consuma o mare cantitate de energie nervoasa ceea ce duce la

41
epuizare, caderi nervoase sau chiar depresii; nu suporta activitatile monotone,
statice, are mereu initiative, este orientat spre schimbare, dornic sa se impuna.
• Sangvinicul – predominant extravert, stabil, dinamic, sociabil, prietenos,
dependent de grup (are nevoie de recunoastre), stie sa se faca placut, leaga
usor prietenii, tinde sa fie superficial si inconstant in sentimente.
• Flegmaticul – predominant introvert, stabil, constant, calm, echilibrat,
ponderat, prudent, rezervat, leaga mai greu prietenii, rabdator, perseverent,
izbucneste rar, constant in sentimente.
• Melancolicul - predominant introvert, instabil, inclinat spre autoanaliza
excesiva, neincrezator in sine si in ceilalti, temator, nesigur, inclinat spre
visare, cu un slab spirit practic.
Cum se comporta un elev apartinand unuia dintre cele patru temperamente?
• Elevul coleric este agresiv, galagios; nu-si poate stapani furia atunci cand se
simte nedreptatit, dar nici veselia razand in hohote in chiar mijlocul lectiilor.
Ajunge frecvent in fata dirigintelui si directorului pentru rabufnirile si
violentele sale. Ii place sa se impuna celorlalti colegi, este incapatanat si
nesabuit in actele sale, riscand adesea. • Elevul sangvinic molipseste si pe
ceilalti cu veselia sa; este mereu neastamparat, pus pe glume, braveaza cu
succes atunci cand ia note proaste, greseste din graba si superficialitate, dar e
dispus sa-si ceara scuze si sa se impace cu toata lumea; se entuziasmeaza cu
usurinta, vorbeste neintrebat si barfeste fara mari retineri, nu poate pastra
mult timp un secret. 115 • Elevul flegmatic este retinut in tot ceea ce face si
spune; isi alege cu grija cuvintele atunci cand trebuie sa vorbeasca, analizeaza
problemele din diverse puncte de vedere, cantareste indelung orice raspuns,
este constiincios si se tine intotdeauna de cuvant, de aceea este, in general,
respectat si apreciat de ceilalti care sunt totusi intrigati de conservatorismul si
conformismul sau. • Elevul melancolic tremura vesnic de teama celor din jur,
colegi si profesori, roseste usor, se sperie de tot ceea ce ar putea fi o
amenintare pentru el, se imbolnaveste (mai mult subiectiv, imaginar) atunci
cand trebuie sa dea lucrari, plange cu usurinta cand e sicanat sau din cauza
tensiunii afective.

Caracterul • Latura relațional-valorică a personalității • Etimologic termenul

de caracter provine din limba greaca (semnificfmd tipar, semn,pecete) și
desemneaza ceea ce este caracteristic pentru un om, modul propriu al acestuia
de a se comporta in relatiile cu altii. • Intr-un sens larg termenul de caracter

42
este sinonim cu cel de personalitate, desemnand portretul psiho-moral ce
cuprinde conceptia despre lume și viata, convingerile, credintele, aspiratiile,
idealurile unei persoane, continutul și calitatea actiunilor, stilul sau de
activitate. • Prin specificul sau, caracterul se dovedește a fi expresia intregului
sistem al personalitatii. o anumita intensitate .
• Atitudinea se dovedește a fi o construcpe psihică sintetică, ce cuprinde
elemente cognitive, afectiv-motivaponale și volitive (are la baza notiuni,
reprezentari, judecati morale, este sustinuta energetic și este directionata de
aspiratii, idealuri, stari afective și convingeri). Pot fi delimitate astfel in cadrul
atitudinii trei segmente principale: un segment decizional, un segment
direcțional și un segment executiv. • In functie de preponderenta unora sau
altora dintre elemente, se poate vorbi de atitudini determinate cognitiv,
afectiv sau volitiv, dar, in oricare dintre situatii, atitudinea se manifestă in
comportament prin intermediul acpunilor voluntare. • Structura caracterului
poate fi studiata prin analiza sistemului de atitudini, dupa domeniul care
conditioneaza formarea lor și domeniul in care se manifesta. • - Atitudini fata
de ceilalti oameni : este vorba de gradul de deschidere fata de cei din jur,
exprimandu-se prin gradul de pretuire, respect, stima, dragoste fata de
ceilalti, fata de om in general. La un pol pozitiv pot fi amintite atitudini
precum: omenia, altruismul, recunoașterea valorii celorlalti, loialitatea,
omenia etc., iar la un pol negativ intoleranta, invidia, egoismul etc. • -
Atitudini fata de sine: se refera la faptul ca fara o cunoaștere de sine nu ne
putem compara cu ceilalti și nu ne putem cultiva propria individualitate, dar
ca este necesara pastrarea unui echilibru in modalitatile afirmarii de sine. La
un pol pozitiv pot fi enumerate atitudini precum: increderea in fortele proprii,
modestia, demnitatea, iar la cel negativ, desconsiderarea de sine, orgoliul,
autoumilirea etc. • - Atitudini fata de munca, fata de activitate : se refera la
intelegerea de catre individ a necesitatii de a desrașura o activitate utila, de a-
și pune in valoare aptitudinile. Spiritul de initiativa, sarguinta, hamicia etc. se
plaseaza la un pol pozitiv, in timp ce lenea, indolenta, nepasarea etc. sunt
situate la un pol negativ. - Alte clase de atitudini: atitudini culturale, atitudini
fata de, familie, atitudini fata de natura, atitudini privind societatea in
ansamblul ei etc. • Pentru a schita intr-adevar portretul psihb-moral al unei
persoane este necesar sa fie luate in calcul și trasaturi voluntare de caracter
(acestea nu pot fi pozitive sau negative și de aceea nu reprezinta atitudini)
precum: fermitatea, perseverenta, stapanirea de sine, curajul, barbatia,
spiritul hotarat, eroismul. • Oricum, se poate observa ca trasaturile de
caracter se prezinta in cupluri contrastante, dar nu se poate aprecia ca o

43
persoana ar dispune doar de unul dintre membrii unei perechi, fiind vorba, de
fapt, de dominante.
• Caracterul este expresia intregului sistem al personalitatii, in aceasta
masura dovedindu-se a avea un rol deosebit. de important in adaptarea și
integrarea individului in viata sociala. • Atunci cand dorim sau se impune
modificarea anumitor trasaturi caracteriale, caracterul se dovedește a
influenta intreg sistemul personalitatii noastre, oferind un sens sau altul
actiunilor noastre. • Caracterul nu se poate defini in afara orientarii
axiologice a persoanei, eticul trebuind sa ramana atunci punctul de referinta
preeminent și pentru omul complex al lumii contemporane. In acest sens,
caracterul se dovedește (tinand cont și de distinctia, simplistii de altfel, intre
"oameni de caracter" și"oameni rara caracter") a reprezenta o sumă de
principii care ofera consistenta interioara a individului in campul social.
Intreaga noastra conduita este determinata de aceste principii (trasaturi)
esentiale in raport cu propria noastra persoana, cu propriul nostru mod de a
fi, indiferent care este acesta. Caracterul se dovedește atunci ca reprezentand
"personalitatea evaluata din punct de vedere etic".

Voința 
este un concept filozofic. Este foarte importantă în cadrul dezvoltării
personale. Reprezintă capacitatea de a transforma intenția în acțiune, chiar
dacă se întrevăd dificultăți în obținerea lucrului dorit. Este puterea care dă
impulsul de a porni la drum și concentrarea de forțe fizice și psihice pentru a
pune lucrurile în mișcare. Un exemplu de „aplicare” a voinței este încercarea
de a lăsa fumatul sau a scăpa de alte vicii.
Voința este procesul psihic care se manifestă prin acțiuni conștiente
îndreptate spre realizarea unor scopuri stabilite. Actele de voință sunt
determinate de cauze exterioare, de condițiile de viață și de educație ale
persoanei. Voința stă la baza oricarui act exterior conștient.[1]
Înainte de a beneficia de voință, trebuiesc parcurse câteva etape:

 alegerea obiectivului dorit;

 crearea unui plan moral si etic.
 ducerea planului la indeplinire.
Voința nu poate fi susținută la cote maxime la nesfârșit, fiind de obicei
temporară. Menținerea voinței necesită o concentrare deosebită, este foarte

44
obositoare și de aceea foarte greu de menținut, de obicei apar alte lucruri care
vor distrage concentrarea. Pentru a nu pierde concentrarea trebuiesc folosite
o serie de metode pentru a menține voința la cote maxime. Rezultatul este mai
bun atunci când în loc să fie folosită voința direct în lupta cu problemele,
aceasta este folosită în principal în lupta cu transformarea mediului, a
obstacolelor sociale și a obiceiurilor.

COMPETENȚA AUTOMATIZATĂ
CONSTIENT SUBCONSTIENT

1.4 Constient

1.5 Subconstient

1.6 Inconstient

1.1. Conştientul (conştiinţa)

Conştiinţa este una dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieţii
psihice (nivelul superior de dezvoltare al psihicului). Deci conştiinţa este
structura psihică de suport a vieţii interioare şi constituie nucleul vieţii
psihice. Conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fără inconştient)
sau nimic (psihologia fără conştiinţă). Dintr-un termen esenţial la debutul
psihologiei ştiinţifice, conştiinţa s-a transformat într-un termen ignorat timp
de mai bine de 70 de ani. „Conştiinţa a fost eliminată din psihologia ştiinţifică
şi a revenit în prim-plan numai în ultimii ani, după şapte decenii de exil”
(Baars, 1998). Este meritul lui Piaget (1974) de a-i fi redat statutul ştiinţific de
prim rang. Astăzi termenul de „conştiinţă” şi problematica fascinantă a
conştiinţei fac obiectul predilect al „ştiinţelor spiritului”, al psihologiei
cognitive şi al neuroştiinţelor. Autori precum D.C. Dennet (1991), D. Edelman
(1992), O. Flanagan (1992), N. Humphrey (1992), R. Searle (1992), J. Paillard

45
(1994), D. Pinkas (1995), B.J. Baards (1998) etc. au publicat articole şi
monografii de specialitate dedicate problematicii conştiinţei, cu mare audienţă
nu numai în lumea specialiştilor, ci şi în cea a publicului larg. Aşadar,
conştiinţa îşi reia statutul central şi fundamental în gândirea şi cercetarea
psihologică. Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea este pură
subiectivitate, din faptul că se manifestă în experienţele personale, nefiind, de
regulă, accesibilă altuia. Conştiinţa este „locul senzaţiilor şi al percepţiilor
noastre, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre
psihice: ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este
cunoaşterea a ceea ce însoţeşte activitatea spiritului” (Sillamy, 1980, vol. I,
p.264). Definiţia lui Sillamy, deşi reuşeşte să surprindă unele
elemente esenţiale ale naturii şi funcţiilor conştiinţei, sugerează cu mai mare
acuitate întrebarea „Ce înseamnă a fi conştient?”. În vederea clasificării ei
argumentate, o scurtă incursiune în istoria psihologiei poate fi instructivă.
După opinia psihologilor români, în definirea conştiinţei au fost parcurse trei
mari etape: prima se înscrie în intervalul de la începuturile psihologiei
ştiinţifice şi până prin anii ’30; a doua cuprinde perioada anilor ’40–’60; a
treia începe cu anii ’70 şi continuă până în zilele noastre. Etimologia
cuvântului (con-scientia: con-science)
demonstrează că organizarea conştientă este o reproducere cu ştiinţă, în care
individul dispune de o serie de informaţii, ce pot fi utilizate în vederea
descifrării, înţelegerii şi interpretării unui nou obiect, fenomen, eveniment.
Sub raport psihologic, omul îşi dă seama de „ceva” anume şi îl reproduce în
subiectivitatea sa sub formă de imagini, noţiuni, impresii. În virtutea
experienţei anterioare obiectul are un ecou informaţional în subiect, în sensul
că este conştientizat aproape imediat. Conştiinţa presupune includerea
particularului în general şi identificarea generalului în particular. Conştiinţa
este nivelul psihic superior de reflectare a realităţii caracteristic doar omului
şi nu în toate cazurile. Conştiinţa este forma cea mai superioară de reflectare
psihologică, este rezultatul condiţiilor social-istorice de formare a omului în
cadrul activităţii de muncă, care se află permanent în comunicare (cu ajutorul
limbajului) cu alţi oameni. În acest sens conştiinţa este „un produs social”.
Omul este unicul dintre fiinţe, care este capabil de autoanaliză, autocontrol şi
autoapreciere. Aptitudinea de a se reflecta pe sine însăşi în complexul
activităţii vitale este aptitudinea de a fi conştient de sine. Reflectarea relaţiilor

46
sociale de către om se numeşte conştiinţă socială. Conştiinţa socială se
prezintă sub două forme fundamentale:
 ideologică;
 psihologică.

Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariţia conştiinţei. Dar

există două feluri de conştiinţă:
 conştiinţa implicită – primitivă, nediferenţiată, care există şi la animalele
superioare;
 conştiinţa reflexivă – conştiinţa de sine, de „eu”, într-adevăr specific umană.
Conştiinţa de sine (explicită) e precedată de „sentimentul de sine”, stare
confuză, dinaintea momentului, când persoana va judeca, va aprecia modul
său de existenţă. La baza evoluţiei conştiinţei stă formarea treptată a unei
scheme corporale şi a unei imagini a propriului corp. Prin sistematizarea
reflecţiilor asupra fenomenului de conştiinţă şi a definiţiilor diverse date
acestuia se pun în evidenţă, implicit sau explicit, şi funcţiile conştiinţei:
 funcţia de semnificare sau de cunoaştere;
 funcţia de relaţie;
 funcţia de sinteză;
 funcţia de autosupraveghere;
 funcţia de adaptare;
 funcţia reglatorie (de autoreglaj voluntar);
 funcţia informaţional-cognitivă;
 funcţia de orientare spre scop;
 funcţia anticipativ-predictivă;
 funcţia creativ-proiectivă;
 funcţia finalistă.

Henri Ey (1900–1977) savant francez, teoretician al conştiinţei, oferă în două

dintre lucrările sale (Conştiinţa, 1963; Manual de psihiatrie, 1967, împreună
cu Bernard şi Brisset) o concepţie profundă referiotare la conştiinţă. A fi
conştient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vieţii psihice sau doar
unora dintre acestea. Savantul francez propune o definire complexă a
conştiinţei, asigurând astfel unitatea şi totodată eterogenitatea fenomenelor de

47
conştiinţă. „A fi conştient înseamnă a trăi particularitatea experienţei proprii,
transformând-o în universalitatea ştiinţei ei. Cu alte cuvinte, conştiinţa
trebuie descrisă ca o structură complexă, ca organizare a vieţii de relaţie a
subiectului cu alţii şi cu lumea.” Ey demonstrează că „a fi conştient înseamnă
a dispune de un model personal al lumii”. Aşadar, individul îşi încorporează
un model al lumii în care sunt incluse propriile sale experienţe şi de care el
dispune, în mod liber, ca persoană. Astfel, putem să definim conştiinţa ca:
Prin această definiţie cercetătorii au dorit să specifice că sfera conştiinţei nu
se suprapune peste sfera psihicului; conştiinţa este doar „o parte” a psihicului,
desigur, cea mai importantă. În al doilea rând, a fost subliniată funcţia
generală a conştiinţei (integrarea activ-subiectivă), în fine, precizăm
finalitatea conştiinţei (adaptarea la mediu). Printr-o asemenea formulare s-a
realizat un acord cu unele puncte de vedere foarte recente. Definitie: „o formă
supremă de organizare psihică, prin care se realizează integrarea activ-
subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea /
adaptarea continuă a individului la mediul natural şi social”

1.2. Subconştientul
Poziţia subconştientului în psihologie este destul de imprecisă. Termenul a
apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, căpătând
diferite denumiri. Astfel, el a fost considerat când o postconştiinţă, când o
preconştiinţă. Unii autori l-au denumit chiar „inconştient normal”. În
prezent, există tendinţa de a-l defini prin opoziţie cu conştiinţa, spunându-ni-
se mai degrabă ce nu este decât ce este. Grand dictionnaire da le psychologie
(1994, p.760) defineşte subconştientul ca fiind: „ansamblul stărilor psihice, de
care subiectul nu este conştient, dar care influenţează comportamentul său.”
Tot de acolo aflăm că, conştientul reprezintă un conţinut de gândire „mai
puţin conştient,” aflat la limita accesibilităţii în spirit, la limita stabilităţii în
conştiinţă. Termenul, în opinia autorului citat, este în momentul de faţă
abandonat. Reber, în schimb, apropie subconştientul de inconştient. El afirmă
că în anumite circumstanţe termenul de subconşteint este sinonim cu cel de
inconştient. În aceste condiţii, o serie de clarificări sunt absolut necesare.
Noţiunea de subconştient, sub o formă sau alta, cu o denumire sau alta, se
păstrează şi este utilizată în psihologie. Unii autori o includ chiar în titlurile
cărţilor lor. De exemplu, Ion Biberi a publicat în a. 1938 o lucrare intitulată

48
Funcţiile creatoare ale subconştientului, iar în a. 1970 – o alta, cu titlul Visul şi
structurile subconştientului. Conservarea noţiunii de subconştient în
psihologie este firească, deoarece subconştientul reprezintă una dintre
ipostazele importante ale psihicului, care nu poate fi nici ignorată, nici redusă
sau identificată cu alte ipostaze ale acestuia. Subconştientul dispune nu numai
de conţinuturi specifice, ci şi de mecanisme şi finalităţi proprii. Subconştientul
se referă la structurile abisale ale personalităţii („psihologia adâncimilor”).
Pentru psihanalişti, subconştientul este parte a psihicului, care tinde să revină
în conştiinţă şi presează în mod continuu asupra conştiinţei omului. Este o
zonă abisală (profundă) limitată, în care nu se posedă o conştiinţă clară.
Sigmund Freud şi neofreudiştii consideră subconştientul ca fiind: 1) deschis şi
orientat spre conştiinţă; 2) presupune o oarecare transparenţă, putând fi
considerat o conştiinţă latentă; 3) este un ansamblu de servo-mecanisme şi
implicaţii nemijlocite ale conştientului, rezervă de informaţii şi operaţii din
care se constituie faptele de conştiinţă. Trăsăturile definitorii sunt:
proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilizarea cu aceasta. Înţelegerea
conţinutului specific, mecanismelor şi finalităţilor proprii subconştientului nu
au fost realizate dintr-o dată, ci a parcurs o serie de etape. Într-o primă etapă,
cei mai mulţi autori concep subconştientul ca pe o formaţiune sau un nivel
psihic, ce cuprinde actele foste cândva conştiente, dar care în prezent se
desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă
amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau
perceptive stereotipizate, deci toate actele, ce au trecut cândva prin filtrul
conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, de
virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active, să păşească pragul
conştiinţei. Această accepţie transpare din cele mai multe definiţii care i s-au
dat. Astfel, Th. Ribot a definit subconştientul drept o „conştiinţă stinsă”.
Lăsând la o parte faptul că o conştiinţă stinsă n-ar avea nici un fel de rol în
viaţa psihică a individului (poate mai degrabă ar fi trebuit să fie considerat o
„conştiinţă adormită”, capabilă oricând, în funcţie de împrejurări şi de
solicitări, să se trezească), se remarcă definirea subconştientului pornind de la
conştiinţă. Şi în viziunea altor autori, cum ar fi de pildă Janet şi Pierce,
subconştientul apare ca un fel de conştiinţă inferioară, ce coexistă cu cea
centrală. „O parte mai mult sau mai puţin considerabilă a acestor reacţii
continuă să rămână închisă în forma inferioară. Acestea sunt actele

49
subconştiente. S-a acreditat şi ideea că, deşi amplasat între conştient şi
inconştient, subconştientul este orientat mai mult spre conştiinţă. El nu este
total obscur, ci presupune un anumit grad de transparenţă, putând fi
considerat, de aceea, o „conştiinţă implicită”.

Inconştient Conştient (Idealul)

Subconştientul Fig. 1 Reprezentarea schematic a psihicului uman (după Henri
Ey) În a doua etapă a fost conştientizat nu numai caracterul limitat al definirii
subconştientului, ci s-a trecut la elaborarea unei noi concepţii. Meritul cel mai
mare îi revine lui Henri Wallon, care a formulat încă din 1924 o serie de idei
extrem de iteresante cu privire la subconştient. Subconştientul este definit de
Henri Wallon (1924) ca o „cerebraţie latentă”, ce are loc „sub simplicitatea
aparentă a percepţiilor”. În afară de surprinderea şi sublinierea caracterului
dinamic al subconştientului, se conturează mai pregnant ideea existenţei lui ca
nivel de sine stătător, dinstict atât de conştient, cât şi de inconştient. Acest
punct de vedere, o dată câştigat, permitea concentrarea asupra
caracteristicilor subconştientului, pe funcţiile lui specifice, care să-l
diferenţieze şi să-l individualizeze în raport cu celelalte două ipostaze ale
psihicului. Principalele trăsături ale subconştientului apar din amplasarea lui
topografică între conştient şi inconştient. Acestea sunt:
 latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile subconştientului se menţin într-o
stare latent până când vor fi reactivate şi disponibilizate de către conştiinţă);
 coexistenţa cu conştiinţa (de obicei, conţinuturile subconştientului sunt o
altă expresie a conţinuturilor conştiinţei, poate mai concentrată, mai
condensată, ele neintrând în conflict cu conţinuturile conştiinţei, ci coexistând
cu acestea);
 facilitatea, servirea conştiinţei (subconştientul se pune în slujba conştiinţei,
devine un fel de „servitor” al ei);
 filtrarea şi medierea conţinuturilor, care trec dintr-un nivel în altul
(conţinuturile conştiinţei nu trec direct în inconştient, ci „se opresc” pentru
perioade de timp mai scurte sau mai lungi în subconştient, la fel petrecându-se
lucrurile şi cu conţinuturile inconştientului, care mai întâi tranzitează
subconştientul şi abia apoi pătrund în conştiinţă).
Toate aceste particularităţi ale subconştientului au fost bine sintetizate de

50
Paul Popescu-Neveanu, care vorbea de proximitatea subconştientului faţă de
conştiinţă şi de compatibilitatea cu ea. Aceasta demonstrează că, deşi se
amplasează între conştient şi inconştient, subconştientul este mai aproape de
conştient, iar conţinuturile lui sunt mai asemănătoare cu cele ale conştientului
decât cu cele ale inconştientului. Subconştientul este considerat din această
perspectivă un servo-mecanism al conştiinţei, o ipostază a psihicului aflată în
slujba conştiinţei, o rezervă de informaţii şi operaţii din care se constituie,
uneori, faptele de conştiinţă, aceasta din urmă avându-şi totuşi izvorul în
afara ei, în realitatea materială şi socială înconjurătoare. Această idee apare şi
la alţi autori. „Subconştientul conţine ceea ce nu se află în centrul atenţiei, dar
care poate avea efecte asupra conştienţei” (Atkinson, 1993). În fine,
subconştientul nu este un simplu dublet al conştientului, ci dispune de o
fizionomie proprie, de conţinuturi şi legităţi de funcţionare bine
individualizate.
Sinele „Id”
Eu-l „Ego”
Supra Eu-l „Superego”

1.3. Inconştientul
Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii
psihice, în legătură cu care poziţiile de negare sunt de afirmare abundă în
literatura de specialitate. Discuţiile cu privire la accepţiile noţiunii, la natura
psihică a inconştientului, la rolul lui în existenţa umană sunt atât de
numeroase, prolixe şi contradictorii, încât creează un tablou deconcertant
referitor la inconştient. Se afirmă chiar că psihologia a renunţat să mai
plaseze în centrul preocupărilor sale teoretice şi practice noţiunea de
conştiinţă, în favoarea celei de inconştient. Chiar dacă inconştientul a captat
în ultima vreme într-o mai mare măsură atenţia psihologilor, nu se poate
susţine fără a greşi că ei au încetat să se mai preocupe de studiul conştiinţei.
Vom încerca să analizăm câteva dintre problemele mai importante ale
inconştientului ca ipostază a psihicului. Există un număr destul de mare de
fenomene şi reacţii psihice, care intervin în activitatea noastră, fără a ne da
seama de prezenţa lor. Ansamblul lor, ca şi al posibilităţilor de acţiune
existente, neactualizate îl denumim, în mod obişnuit, inconştient. Astăzi
includem în inconştient mai întâi tot bagajul de cunoştinţe, imagini, idei

51
achiziţionate şi care nu ne sunt utile în prezent. Ele rămân într-o stare de
latenţă; unele vor fi actualizate frecvent, altele poate niciodată. Apoi găsim
toată rezerva de acte automate, priceperi şi deprinderi, care nu sunt necesare
pentru moment (ştiu să dansez, dar nu e cazul etc.). Ele intervin când o cere
situaţia prezentă. Tot inconştiente sunt unele percepţii obscure (sub pragul, la
care devin conştiente), dar influenţând comportamentul (mulţi excitanţi
condiţionaţi pot rămâne în afara conştinţei). În fine, afectivitatea este în mare
măsură inconştientă: scopuri, dorinţe, sentimente, care n-au legătură cu
momentul prezent. În ce priveşte sentimentele, chiar când sunt actualizate,
când intervin în conduită, ele nu sunt conştiente în întregimea lor (îmi dau
seama că ţin la tatăl meu, dar nu ştiu ce sacrificii aş fi în stare să fac pentru a-l
şti mulţumit.) Psihologul japonez Tanenari Chiba (1884–1972) susţinea că
funcţiile conştiente şi inconştiente ale vieţii psihice nu diferă fundamental, ele
fiind guvernate de legi, ce dispun de aceeaşi natură. Conştiinţa şi inconştientul
au aceeaşi orientare şi conţinuturi de aceeaşi natură. Identificarea celor două
niveluri de organizare a vieţii psihice echivalează practic cu negarea
specificului ambelor. Aceste obstacole epistemologice au frânat constituirea şi
evoluţia concepţiilor asupra inconştientului. Afirmarea inconştientului se
sprijină, în principal, pe concepţia lui Sigmund Freud, medic psihiatru vienez
(părintele psihanalizei), care, deşi nu a introdus noţiunea respectivă în
psihologie, a elaborat o concepţie structurată cu privire la conţinutul şi rolul
inconştientului în viaţa psihică a individului, furnizând chiar şi o metodă de
sondare şi asanare a lui. Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată
de concepţia lui S. Freud, acesta are meritul incontestabil de a fi subliniat
rolul important al inconştientului, dar a ajuns la mari exagerări şi
unilateralitate. În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei
instanţe. 1. Sinele („id”) – care ar fi principalul sediu al inconştientului,
imaginat ca un rezervor unde „clocotesc” dorinţele noastre, instinctele. Freud
a caracterizat două instincte esenţiale: - instinctul vieţii – tendinţa spre
plăcere („Libido”), pe care mereu a identificat-o cu tendinţele sexuale; -
instinctul morţii – („Thanatos”), tendinţa spre distrugere. Ambele instincte
încearcă mereu să treacă la acţiune, dar sunt ţinute în frâu de a doua instanţă;
2. Supraeul „superego” – acesta este alcătuit din normele, imperativele
morale, din idealul eului. El se formează datorită intervenţiei părinţilor, care
înfrânează tendinţele copiilor neconforme cu moralitatea;

52
3. Eul („ego”) – principalul sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele
prezente în „sine”, de interdicţiile supraeului, căutând un compromis între
ele, în funcţie de realitate. Acest compromis obligă

eul să alungă în inconştient (sinele) toate tendinţele, aspiraţiile, care nu se pot

realiza (fenomen numit de Freud „ refulare”). Concepţia lui Freud are o bază
reală: există mereu conflicte între dorinţele noastre şi obligaţiile morale Eul,
în funcţie de conştiinţa morală şi de realitate, caută mereu o soluţie optimă.
Dar Freud susţine o supremaţie a sinelui, a forţelor inconştiente. Investigaţiile
şi cercetările directe asupra inconştientului au fost precedate de „lansarea”
filosofică a noţiunii respective de către marii metafizicieni germani din epoca
postkantiană (Schelling, Hegel, Schopenhauer). „Filosofia inconştientului”
(mai cunoscută este cea a lui Hartman) a creat o ambianţă favorabilă
recunoaşterii inconştientului. De asemenea, cercetările experimentale
efectuate după 1880 de şcoala de la Salpetriere (Charcot) sau de cea de la
Nancy (Bernheim) au constituit solul fertil în care şi-a înfipt rădăcinile, mai
târziu, psihanaliza centrată pe „psihologia profunzimilor” şi pe găsirea unui
conţinut specific noţiunii de inconştient. Din „ filosofia inconştientului” două
idei prezintă interes: una dintre ele consideră că prin natura sa inconştientul
este iraţional, cealaltă vede în inconştient o adevărată forţă, ce guvernează
întreaga viaţă a individului. Prima idee se conturează cel mai bine în opera lui
Arthur Schopenhauer (1788–1860), în lucrarea Lumea ca voinţă şi
reprezentare (1819). Pentru filosoful german voinţa reprezintă o forţă
iraţională şi activă, omul însuşi fiind o voinţă fără conştiinţă. Intelectul uman
se află în serviciul voinţei. „Voinţa este profesorul, iar intelectul servitorul”
(după Schopenhauer). Acest mod de a concepe inconştientul va contamina
multe concepţii psihologice elaborate ulterior. Cea de-a doua idee va avea însă
o mai mare răspândire. Carl-Gustav Carus (Vorlesungen über Psychologie,
1831) consideră că „viaţa psihică conştientă îşi are cheia în regiunea
inconştientului”. Pentru E. von Hartman (1842–1906) (Philosophie de
l'Inconştient, 1869), atât viaţa organică, cât şi cea spirituală (psihică) sunt
dominate de inconştient. În opinia lui Hartman, inconştientul este prezent în
percepţii, în formularea conceptelor, în raţionamente; el guvernează
sentimentele; în el îşi au sursa descoperirile geniale. Mulţi alţi filosofi au avut
contribuţii remarcabile la fundamentarea filosofică a inconştientului. Kant

53
folosea expresia „reprezentări întunecate” pentru a desemna inconştientul.
Fichte vorbea despre „intuirea fără conştiinţă a lucrurilor”, Schelling despre
„inconştientul etern” ca temei absolut al conştiinţei, Nietzsche, în prelungirea
moraliştilor francezi, despre „impurităţile spiritului”. Informaţiile pertinente
cu privire la fundamentarea filosofică a inconştientului găsim într-o lucrare
semnată de V.D. Zamfirescu (1998). Primele rezultate ale cercetărilor
medicale făcute în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea asupra
isteriei, hipnotismului, somnambulismului şi disocierii personalităţii au
conturat mult mai mai bine premisele unei psihologii a inconştientului. Binet
şi Janet, elevii lui Charcot, psihiatrul american Morton Prince (1854–1929),
care a studiat la Nancy, vedeau în inconştient reversul conştiinţei, incapabilă
de a sintetiza ansamblul vieţii psihice, unele fenomene scăpându-i de sub
focarul analizei. Inconştientul apărea în viziunea acestor autori mai degrabă
ca o slăbiciune a Eului şi a conştiinţei, ca o deficienţă psihologică, în sfârşit, ca
un automatism psihic. Oricum, rolul inconştientului nu mai putea fi negat, din
moment ce începuseră a se aduce probe experimentale sau cvasiexperimentale
în sprijinul existenţei lui. Freud va fi însă cel, care va da o definire şi o
fundamentare ştiinţifică inconştientului. Inspirat şi influenţat de ideile
filosofilor, psihologilor şi psihopatologilor dinaintea lui, Freud a propus o
asemenea concepţie despre inconştient. Fără a intra în amănunte, considerăm
că principalele merite ale lui Freud în investigarea inconştientului sunt:
descoperirea unui inconştient dinamic, conflictual şi tensional, corelativ
procesului refulării; trecerea de la interpretarea inconştientului ca substantiv,
ce desemnează faptele mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o
calitate psihică, ceea ce înseamnă că proprietatea, „calitatea” de a fi
inconştiente o au nu numai amintirile, ci şi mecanismele de refulare sau ceea
ce porneşte de la Supraeu; multiplicarea zonelor, ce se sustrag conştiinţei,
considerarea inconştientului ca fiind profund, abisal, şi nu doar un simplu
„automatism psihic”, cum apărea el la Janet.

În jurul concepţiei lui Freud asupra inconştientului s-a păstrat multă vreme o
tăcere aproape jenantă. Austriecii Bleuler (1857–1939) şi Jung (asistentul
său), ungurul Sandor Ferenczi (1873–1933), englezul Alfred Ernest Jones
(1879–1958) încep să utilizeze metodele lui Freud. În 1910 a luat fiinţă
Asociaţia Psihanalitică Internaţională, al cărei preşedinte a fost ales Jung,

54
asociaţie, care va reuni primii freudieni (Alfred Adler, Otto Rank, Theodor
Reik etc.). Totodată, încep să se contureze şi primele disidenţe, ceea ce face ca
cercetările asupra inconştientului să intre într-o nouă etapă, pe care am
putea-o denumi postfreudiană. Pentru Adler, psihismul inconştient este
determinat de voinţa de putere şi de sentimentul de inferioritate, acestea fiind
mecanismele compensatoare fie ale unor deficienţe fizice, fie ale inferiorităţii
reale sau presupuse ale Eului. Omul dispune de o tendinţă importantă de
superioritate, astfel încât dezvoltarea lui psihică se datorează luptei, ce are loc
la nivel inconştient între o tendinţă negativă (sentimentul de inferioritate) şi o
tendinţă pozitivă (sentimentul de superioritate), aceasta din urmă fiind
orientată spre compensare. În concepţia lui Adler, compensarea joacă acelaşi
rol, pe care îl avea refularea la Freud, numai că Adler cade în aceeaşi greşeală
săvârşită şi de Freud: absolutizarea acestui mecanism. Mulţi alţi autori
(Melanie Klein, Anna Freud, Daniel Zagache, Jacques Lacan etc.) au adus
contribuţii importante la teoria inconştientului, făcând din psihanaliză, aşa
cum se exprima un exeget francez, un umanism, punând bazele unei morale şi
unui comportament nou. Françoise Dolto, fondatoarea psihanalizei copilului
în Franţa, propune o tratare a inconştientului dintr-o perspectivă foarte
extinsă (Inconscient et destins, 1988). Mai recent, în Franţa a început să
prindă contur o psihologie socială clinică de inspiraţie psihanalitică. Două
dintre lucrările unor autori, ce aparţin acestei noi orientări, au apărut şi în
traducere românească (Barus-Michel, Giust-Desprairies şi Ridel, 1998; Sirota,
1998). Adrian Neculau, iniţiatorul traducerii acestor lucrări în limba română,
scrie în prefaţa primei lucrări citate: „Psihologia socială clinică se simte bine
în vecinătatea psihanalizei. Utilizează multe dintre conceptele acesteia,
metodele sale de investigaţie, are predilecţii pentru problematica acesteia.
Inconştientul, fantasmele, comportamentele defensive, ca şi cele ofensive sunt
tărâmul lor comun” (Neculau, 1998). Expansiunea problematicii
inconştientului, în linii generale, şi a psihanalizei, în particular, până şi în
psihologia socială clinică, justifică poate cel mai elocvent „ triumfurile
psihanalizei”. Totuşi, prin diversitatea lor, cercetările psihanalitice exprimă
dificultatea conceperii într-o manieră unitară a inconştientului. Unii autori,
printre care se numără însuşi Freud, au definit inconştientul într-o manieră
restrictivă şi exclusivistă, considerânu-l doar rezervorul tendinţelor înfrânate,
înăbuşite, refulate, frustrate. Inconştientul este cel care explică lapsusurile,

55
pseudoamneziile, actele ratate, visele etc. Alţi autori definesc inconştientul
într-o manieră negativă, insistând mai mult asupra rolului său în ansamblul
vieţii psihice. În viziunea acestor autori inconştientul apare ca haos, ca
iraţional, învolburare de pulsiuni oarbe, ce nu cunosc nici o organizare, cu
efecte dezorganizatorice şi inhibitive asupra vieţii psihice, ca ţinând chiar de
patologia mintală. Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o
manieră extensivă şi pozitivă, ca fiind o formaţiune psihică, ce cuprinde
tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale
personalităţii. „Inconştientul nu trebuie conceput ca un receptacul de
amintiri, ca un refulat oarecare, ci ca o structură asimilatoare, o schemă
dinamică deschisă lumii, organizând elementele primite (biologice, sociale,
culturale), modelându-le, integrându-le în psihic şi dând un sens fiinţelor şi
lucrurilor” (Sillamy, 1980).
 Din faptul că inconştientul are o funcţionalitate mai puţin previzibilă, o
desfăşurare mai haotică, nu trebuie să deducem că el ar fi lipsit de ordine, de
orice rânduială. El nu este lipsit de organizare, ci dispune de un alter ego, el
neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aceasta nu înseamnă dezordine, ci
faptul că aduce o altă ordine, adică ordinea propriei sale subiectivităţi.

 Din faptul că inconştientul se manifestă impulsiv sau spontan nu trebuie să

se tragă concluzia că structurile sale nu sunt suficient de bine conturate.
Ei, de exemplu, consideră că principalele „structuri” ale conştientului sunt:
 sistemul neurovegetativ sau autonom cu funcţiile sale (respiraţie, circulaţie,
digestie etc.);
 automatismele psihologice sau „inconştientul subliminal” exprimat de
organizarea normală a câmpului conştiinţei;
 baza inconştientă a persoanei, care conţine stadii arhaice. Aşadar,
experienţa psihosomatică inconştientă, infrastructura câmpului conştiinţei şi
formele primitive ale existenţei persoanei sunt sisteme de forţe, care constituie
inconştientul.
Deşi structurile sale sunt mai simple decât cele ale conştiinţei, inconştientul
îndeplineşte următoarele roluri:
 rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţii psihice a individului;
 rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor

56
combinări şi recombinări spontane:
 rol de asigurare a unităţii Eului, prin faptul că este principalul depozitar al
programelor informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale pe baza cărora,
prin organizare specifică, se emancipează conştiinţa.
Inconştientul face parte integrantă din fiinţa umană, nelăsând-o neinfluenţată
în nici una din ipostazele sale existenţiale normale sau patologice. Faptul că
inconştientul este diferit în manifestările sale nu putea să scape celor, care s-
au ocupat cu abordarea lui. Aşa încât foarte curând a început să se vorbească
nu de inconştient în linii generale, ci de variate tipuri sau moduri de
inconştient. Însuşi Freud deosebea trei tipuri de inconştient:
 unul latent sau preconştient, care cuprinde stările psihice susceptibile de a
devein conştiente;
 altul format din faptele psihice refulate;
 al treilea, constituind partea cea mai importantă a eului ideal.
Dwelshauvers prezenta în lucrarea sa L’inconscient, apărută în a. 1919, o
multudine de tipuri de incoştient. Ralea, care s-a referit în a. 1926 la
clasificarea lui Dwelshauvers, le-a redus la două forme fundamentale:
 inconştientul funcţional, cu subdiviziunea în inconştientul fiziologic şi
inconştientul psihic;
 inconştientul adaptiv, tot cu două subdiviziuni: inconştientul automatic şi
inconştientul afectiv.
Pavelcu, în lucrarea sa din a. 1941, utilizând criteriul dimensiunilor vieţii
spiritual (verticală, orizontală, logitudinală), deosebea trei forme ale
inconştientului, şi anume: inconştientul abisal; inconştientul periferic;
inconştientul temporal (Pavelcu, 1982). Nu ne mai referim şi la alte clasificări,
ci specificăm doar faptul că diferenţierile dintre tipurile sau modurile de
inconştient provin din felul, în care este rezolvată problema naturii
inconştientului şi cea a rolului acestuia în viaţa psihică. În cursul noilor
orientări psihologice se disting doar trei tipuri de inconştient: inconştientul
cerebral; inconştientul colectiv; inconştientul cognitiv, ele revenind în
actualitate. Concluzii În dinamica vitală a conştientului principalul sistem de
referinţă rămâne conştiinţa, deoarece prin intermediul ei omul reproduce în
mod adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în virtutea acestui fapt el îşi
poate conduce şi regla corespunzător conduita. Este necesar să consemnăm,

57
susţinea Ei, „subordonarea organică a inconştientului făţă de conştient” (Ey,
1983), deoarece numai în felul acesta vom ajunge în posesia conştiinţei morale
şi vom evita pierderea libertăţii adusă de dezorganizarea fiinţei conştiente o
dată cu maladiile mintale. Conştiinţa se implică în însăşi realizarea destinului
uman, acesta din urmă nefiind altceva decât „conştiinţa acţiunii şi a
scopurilor” sau „conştiinţa personalităţii întregită în dimensiunea ei
temporară” (Pavelcu, 1982). Conştiinţa superioară a conduitei sale îi oferă
omului posibilitatea de a se conduce în viaţă.

1.4. Relaţia dintre conştient şi inconştient

Relaţia dintre conştient şi inconştient a fost cel mai adesea abordata fie prin: -
opoziţia metafizică a celor două niveluri de organizare structural-funcţională
a psihicului - reducţia simplist-mecanicista a unuia la altul În felul acesta nu
numai că problema nu era soluţionată, dar nu se creau nici macar premisele
soluţionării ei. Fiecare dintre cele două niveluri de organizare structural-
funcţională a psihicului işi are propriile sale conţinuturi, mecanisme şi legităţi
proprii care nu pot fi reduse unele la altele. În anumite limite, fiecare dintre
ele actioneaza independent unul de altul. Inconştientul poate funcţiona şi
atunci când structurile conştiente sunt destrămate, cum se întamplă în
cazurile patologice. Totuşi, în ciuda unei relative independenţe funcţionale a
celor două niveluri structural-funcţionale ale psihicului, starea normală,
firească, existenţială şi acţională a lor o reprezinta interacţtiunea şi
interdependenta lor. Între conştient şi inconştient există în mod curent relaţii
dinamice vitale, fară de care însăşi integritatea SPU este pusă îin pericol.
Conştientul şi Inconştientul sunt momente funcţionale inseparabile ale
psihicului uman. Ceea ce la un moment dat este conştient la un alt moment
dat poate deveni inconştient. De regulă, conştient este ceea ce se acordă cu
experienşa individului şi îi foloseste în planul activităţii, pe când inconştient
este acel conţinut psihic care contrazice experienţa individului, în virtutea
acestui fapt el fiind respins. Continuturile psihice conştiente se stochează în
inconştient Ele nu sunt însa inactive, ci le însotesc pe cele constiente, le
tensionează în funcţie de împrejurări. La rândul ei, Constiinta apare când ca
un factor declansator al comportamentului uman, când ca mecanism de
sistematizare şi valorizare a structurilor inconstientului. Inconştientul
activează, modifică descărcările energetico-informaţionale ale conştientului,

58
conştientul restricţionează şi stabilizează inconştientul. Aşadar, între conştient
şi inconştient nu exista o simpla suprapunere de faze energetice sau o simpla
succesiune de fenomene întâmplătoare, independente unele de altele, ci relaţii
logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentală. Reglarea apare
sub sub două înfăţişări: 1. atat ca o coechilibrare interna a nivelurilor de
organizare structural-functionala a psihicului 2. ca o echilibrare a sistemului
psihic cu solicitarile externe. Atunci cand una sau alta dintre aceste forme de
echilibrare este perturbata, se perturba intregul sistem psihic uman. Tipurile
de relaţii între conştient şi inconştient
1. Relaţiile circulare dintre conştient şi inconştient constau în faptul că oricare
dintre continuturile conştientului trece în inconştient, pentru ca în urma
germinaşiei să treacă din nou, nu neaparat toate, în conştient. Multe dintre
structurile inconştientului sunt generate de activarea constientă, în timp ce
unele continuturi ale conştientului provin din inconştient Schimburile si
transformarile sunt continue şi reciproce: inconştientul preia sarcinile fixate
conştient şi le prelucrează în maniera sa specifică, conştientul captează
rezultatele unor asemenea prelucrări.
2. Relaţiile de subordonare integrativă dintre conştient şi inconştient
presupun subordonarea şi dominarea unuia de către celălalt. Sensul acestei
subordonări se repercutează asupra valorii comportamentului, a supremaţiei
conştientului sau, dimpotrivă, a omniprezentei incoştientului, într-un caz fiind
vorba despre ,,înălţarea” omului, în cel de-al doilea caz de ,,degradarea” lui.
Relaţile de subordonare integrativă iau două forme distincte:

 dominarea inconştientului de către conştient (conştientul prin acţiunile si

operaţiile lui proprii schiţează, înţelege, stăpâneşte impulsurile
inconştientului, mai ales unele dintre pornirile lui care vin în contradicţie cu
valorile sociale unanim acceptate);
 dominarea conştientuli de catre inconştient (inconştientul îşi impune, direct
sau indirect, tendinţele, forţele lui agresoare; aceste relaţii apar cu precădere
în stările de afect, de transă creatoare, în stările patologice care presupun o
răsturnare a raporturilor fireşti, inconştientul devenind principalul reglator
al conduitei, ca în cazul psihozelor).
3. Relatiile de echilibrare dintre conştient şi inconştient presupun realizarea
unui uşor balans între stările conştiente şi cele inconştiente, fără

59
predominanţa vădită a unora sau altora dintre ele. Practic este vorba despre
acele stări psihice în cadrul carora individul nu este nici total conştient, nici
total inconştient (stările de aţipire, de reverie, spontaneitate, contemplaţie)

În dinamica vitală a conştientului şi inconştientului principal sistem de

referinţă rămâne conştiinţa deoarece prin intermediul ei omul reproduce în
mod adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în virtutea acestui fapt el îşi
poate conduce şi regla corespunzător conduita .

Dacă sănătatea reprezintă funcţionarea armonioasă a tuturor aparatelor şi

organelor în vederea păstrării stabilităţii, a adaptării şi a dezvoltării organismului,
în pofida nenumăraţilor factori patogeni şi factori de risc, putem afirma că boala
este tulburarea funcţionării armonioase a tuturor aparatelor şi organelor, ceea ce
implică și scăderea mecanismelor de apărare a organismului.

Primii pași în înțelegerea conceptului

După cum arăta Hipocrate, acum peste 2.000 de ani, boala reprezintă o tulburare a
echilibrului dintre fluidele organismului iar după Galenus, boala ar reprezenta o
deviere de la normal a funcţiilor organismului.

Definirea conceptului

În general, conceptul de boală este perceput ca o condiție medicală care implică un

proces patologic asociat cu un set specific de simptome. Există boli localizate
numai într-o anumită parte a corpului, boli care afectează mai multe părți ale
corpului și boli sistemice care afectează tot corpul.

Fiecare boală are o origine sau o etiologie, dar unele boli pot prezenta simptome
diferite sau confuze, ceea ce le face dificil de diagnosticat sau determinat.
Simptomele fizice ale bolii pot fi însoțite de simptome emoționale, iar unele boli
care afectează echilibrele chimice ale sistemului nervos se pot manifesta în
simptome fizice.

60
ce este boala

Noţiunea de boală are sens numai în funcţie de omul privit ca un tot: fiinţă bio-
psiho-socială, iar conceptul de boală este rezultatul localizării suferinţei în spaţiul
corporal (considerat spaţiul fiziologic atât al proceselor normale, cât şi al
proceselor patologice) al persoanei.

Perspectiva biologică
Din punct de vedere biologic, boala este o stare a organismului sau a unei părți din
organism în care funcțiile sunt afectate sau deranjate de factori interni (disfuncții
autoimune sau genetice) sau externi (virusuri sau bacterii dobândite).

Perspectiva clinică
Din punct de vedere clinic, boala nu este doar o sumă de simptome sau acuze pur
somatice, ci este un proces care afectează viața psihologică a pacientului, ca reacție
a lui la boală. Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la apariția unui
comportament structurat în jurul acestei stări.

Perspectiva socială
Boala este un fenomen social:

 prin definiție: diferă de la comunitate la comunitate și în funcție de perioada

istorică;
 prin origine: munca, status-rolul, nivelul de trai, nivelul cultural şi igienic al
societăţii respective influenţează starea de boală;
 prin consecinţe: la nivel relaţional, microsocial, macrosocial (ex.epidemiile);
 prin atitudinile colective pe care le suscită.

Perspectiva plurifactorială
Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi definită drept o stare finală, rezultat
al unei combinații a factorilor ecologici și comportamentali aflați în interacțiune cu
predispozițiile genetice, care plasează statistic individul într-o situație de risc mărit,
ca urmare a unei alimentații neraționale, dezechilibrate, de lungă durată, expunerii
cronice la agenții patogeni ai locului de muncă, stresului vieții sau altor factori(R.
Fitzpatrick, 1986).

Alte perspective

61
Pentru dimensiunile particulare ale bolii, literatura medicală anglo-saxonă a
introdus următorii termeni:

 illness – realitatea subiectivă a bolii, ceea ce percepe bolnavul și nu suferința

corporală, ci percepția individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa și
în activitățile sale sociale;
 disease – realitatea biofizică a bolii, adică anomalia funcțională a structurii
sau fiziologiei organismului;
 sickness – realitatea socio-culturală a bolii, adică modelarea rolului social al
bolnavului, formele de adaptabilitate socială a maladiei ori atribuirea etichetei
de bolnav persoanei suferinde.

Boala psihică

Ca particularizare a stării de boală, boala psihică interesează întreaga fiinţă

umană, în componenta sa biologică, axiologică şi socială. Ea implică o
restructurare a personalităţii în raport cu afecţiunea şi cu mediul, astfel încât
generează noi modele comportamentale. Diferenţa dintre starea de sănătate psihică
şi cea de boală psihică nu este una de grade, de nuanţe, ci una de calitate. Boala
psihică este expresia dinamică a interferenţei complexului de factori negativi,
biologici, psihologici şi sociali.

Conștientizarea bolii conduce la manifestarea unor stresuri psihice majore și de

lungă durată. Se diferențiază în acest sens anozognozia, negarea subiectivă sau
nerecunoașterea bolii și opusul său, hipernozognozia, respectiv supraevaluarea
subiectivă a simptomelor.

Efectele bolii asupra individului

Boala presupune și anumite restricții care afectează stilul de viață al individului și

implicit starea sa psihică:

 restrângerea sau modificarea unor activități motrice sau fiziologice;

 limitarea sau suprimarea unor activități intelectuale sau profesionale;
 suprimarea unor activități extraprofesionale;
 modificarea relațiilor interpersonale în sensul diminuării contactelor cu cei
apropiați;
 dereglarea raporturilor familiale sau conjugale;
 pierderea sau reducerea capacității de muncă și, implicit, a posibilităților
asigurării subzistenței;

62
 dependența de alte persoane, mai ales în cazul apariției unor infirmități.

Tipuri de boli

Clasificarea bolilor a ținut cont de mai multe criterii, pentru sociologia medicală
fiind important criteriul frecvenței și cel al efectelor asupra vieții colective a
oamenilor. Deși există mai multe clasificări, ne vom opri asupra celei făcute de
către OMS (1990) care împarte bolile în 21 de categorii:

 boli infecțioase și parazitare;

 tumori;
 bolile sângelui, ale organelor hematopoietice și tulburări ale mecanismului
de imunitate;
 boli endocrine, de nutriție și metabolism;
 tulburări mentale și de comportament;
 bolile sistemului nervos;
 bolile urechii și apofizei mastoide;
 bolile ochiului și anexelor sale;
 bolile aparatului circulator;
 bolile aparatului respirator;
 bolile aparatului digestiv;
 boli ale pielii și ale țesutului celular subcutanat;
 bolile sistemului osteo-articular, ale mușchilor și țesutului conjunctiv;
 bolile aparatului genito-urinar;
 sarcina, nașterea și lăuzia;
 unele afecțiuni a căror origine se situează în perioada perinatală;
 malformații congenitale, deformații și anomalii cromozomiale;
 simptome, semne și rezultate imprecis definite ale investigațiilor clinice și
de laborator;
 leziuni traumatice, otrăviri și alte consecințe ale cauzelor externe;
 cauze externe de morbiditate și mortalitate;
 factori influențând starea de sănătate și motivele recurgerii la serviciile de
sănătate.

Concluzie

Există boli care se vindecă pur și simplu în timp, boli care necesită un set de
tratamente care inversează procesele bolii sau pun capăt permanent problemei

63
medicale și boli care nu pot fi vindecate, caz în care simptomele acestora pot fi
tratate folosind terapia de gestionare a durerii sau îngrijirea paliativă.

De reținut este faptul că majoritatea bolilor pot fi prevenite sau evitate prin
adoptarea unui stil de viață sănătos cu o igienă corespunzătoare, alimentație
adecvată, exerciții fizice frecvente și vaccinare.

Moartea este încetarea permanentă, ireversibilă, a tuturor funcțiilor biologice care

susțin un organism viu. Moartea cerebrală este uneori folosită ca definiție legală a
morții. Rămășițele unui organism încep în mod normal să se descompună la scurt
timp după moarte. Moartea este un proces inevitabil, universal, care are loc în cele
din urmă la toate organismele vii.
Moartea se aplică în general organismelor întregi; procesul similar observat în
componentele individuale ale unui organism viu, cum ar fi celulele sau țesuturile,
este necroza. Ceva care nu este considerat un organism viu, cum ar fi un virus,
poate fi distrus fizic, dar nu se spune că a murit.
De la începutul secolului XXI, peste 150.000 de oameni mor în fiecare zi.
Multe culturi și religii au ideea unei vieți de apoi și a unei judecăți a faptelor bune
și rele din viața
O autopsie, de asemenea, cunoscută ca o postmortem examination sau o obduction,
este o procedură medicală care constă într-o temeinică examinare a unui cadavru
uman pentru a determina cauza morții și modul în care a murit o persoană și de a
evalua orice boală sau rănire care pot fi prezente. Acesta este, de obicei, efectuată
de către un grup specializat de medici numiți patologi.
Autopsiile sunt efectuate fie în scopuri legale, fie în scopuri medicale. O autopsie
criminalistică se efectuează atunci când cauza decesului poate fi o chestiune
penală, în timp ce o autopsie clinică sau academică se efectuează pentru a găsi
cauza medicală a decesului și este utilizată în cazuri de deces necunoscut sau incert
sau în scopuri de cercetare. Autopsiile pot fi clasificate în continuare în cazurile în
care este suficientă examinarea externă și în cele în care corpul este disecat și se
efectuează o examinare internă. În unele cazuri, poate fi necesară permisiunea de la
rudele apropiate pentru autopsia internă. Odată ce autopsia internă este completă,
corpul este în general reconstituit prin coaserea lui la loc. Autopsia este importantă
într-un mediu medical și poate face lumină asupra greșelilor și poate ajuta la
îmbunătățirea practicilor.
O necropsie, care nu este întotdeauna o procedură medicală, a fost un termen
folosit anterior pentru a descrie o examinare post-mortem nereglementată. În
timpurile moderne, acest termen este mai frec

64
 PSIHOLOGIA MEDICALĂ

Psihologie medicala
Definiție. Obiect. Conținut. Interrelații

Psihologia medicala se refera la atitudinea fața de bolnav și boala, fața de

sistemele de ingrijire a sanatații, atat ale individului bolnav cat și ale celui sanatos,
acest lucru incluzand logic și atitudinea medicului și a celor ce lucreaza in
domeniul medical fața de propria profesie.

In acest fel ne aflam in fața unei opoziții clasice și anume intre medicina
care se ocupa de boala și medicina care se  centreaza pe omul bolnav intr-o viziune
globala. Astfel, boala trebuie ințeleasa ca expresia manifesta a unui dezechilibru ce
afecteaza ansamblul personalitații bolnavului.

Pe de alta parte, o abordare științifica a medicinii reclama metode de studiu

riguroase, care deocmadata provin din științele biologice și fizico-chimice. Pentru
a dimensiona mai bine factorul psihologic care personalizeaza o relație medic-
pacient ar trebui sa existe cunoștințe referitoare la sistemul cognitiv, relația dintre
procesele psihice și activitatea psihica, personalitate, caracteristicile stadiilor de
dezvoltare, reprezentarea noțiunilor de boala și sanatate sau relația dintre psihic și
somatic.

S-a dovedit in ultimii ani faptul ca psihologia se contureaza ca o știința, cu

metode de studiu diversificate, ce permit aplicarea clinica a teoriei. Psihologia
medicala se dezvolta azi din intrepatrunderea cu alte domenii de cunoaștere și
cercetare, și reprezinta astfel un studiu științific cu metode imprumutate din
psihologie, psihopatologie, sociologie, psihologie experimentala și neurofiziologie,
filosofie, etc, ce se adreseaza elementelor psihologice care conduc la crearea unei
situații relaționale intr-un context medical.

65
 Obiectul specific al psihologiei medicale rezida din insuși procesul de
comunicare, prin natura mesajului, prin comportamentul și atitudinile mintale și
incarcatura afectiva pe care o vehiculeaza.

Psihologia medicala vs. Psihologia clinica

Situata la confluența psihologiei cu medicina, psihologia clinica iși afla

sorgintea in domeniul filosofiei al psihopedagogiei și sociologiei. Termenul de
„clinica” vine sa sublinieze caracterul sau medical avand ca element de referința
omul bolnav sau aflat in stare de suferința.

Spre deosebire de psihologia medicala, care cuprinde o problematica mai

ampla și o arie mai extinsa de preocupari, psihologia clinica are in vedere mai ales
starea și situația pacientului asupra caruia intervine nemijlocit, ilustrandu-și astfel
caracterul sau aplicativ.

In epoca Renașterii, noțiunea de ”clinic” era folosita in sens pedagogic,

instructiv spre a ilustra invațamantul aplicativ, desfațurat in spital langa patul
bolnavului.

Psihologia clinica vs Metoda clinica

Aceasta din urma vizeaza studiul individual al cazurilor normale și

patologice sau abordarea care permite ințelegerea aprofundata și intrinsec
comparativa a individualului in raport cu conjuctura socioprofesionala și familiala,
cu experiența de viața, cu motivațiile și expectațiile pacientului. Metoda clinica
este deci orientata spre studiul singularului și simptomaticului, al diferențialului și
comparabilului (Fedida, 1968).

In acest sens, metoda clinica este utilizata nu numai in medicina, unde este
consacrata ci și in psihologie, ca și in domenii particulare de cunoaștere și
investigare ca acelea ale personologiei, psihanalizei, psihoterapiei, consilierii și
orientarii școlare și profesioanle.

De cele mai multe ori, se acorda noțiunii de psihologie medicala o

accepțiune mai larga decat celei de psihologie clinica, inscriindu-se in sfera ei in
afara problematicii clinice concrete, a personalitații bolnave și ansamblul datelor,
observațiilor și regulilor desprinse din activitatea practica. Astfel, se considera
ca psihologia medicala studiaza problemele teoretice și practice ale medicinii
legate de psihologie și problemele psiholgice ale oamenilor bolnavi care fac parte
din sarcinile diagnosticului, tratamentului și profilaxiei bolilor. Pe langa aspectul

66
teoretic formativ, in alte definiții ale psihologie medicale, apare rolul analizei și
cercetarii științifice, aceasta din urma fiind privita ca domenii ale psihologiei
aplicate, atașat colaborarii cu medicii in ceea ce privește diagnosticul, tratamentul,
reabilitarea și revenirea cat și cercetarea unor domenii ca psihofarmacologia,
psihosomatica și reacțiile emoționale la boala. Acceptand ca incontestabil faptul ca
psihologia medicala este in esența ei o psihopatologie clinica axata asupra relației
medic-pacient, se poate incerca realizarea unor distincții ale celor 2 domenii care
fara indoiala pastreaza arii comune:
Astfel, se considera ca psihologia medicala prezinta un domeniu mai vast
decat psihologia clinica prin cuprinderea problematicii psiholoice,
adiacente bolnavului:
a.      Psihologia mediului terapeutic
b.     Psihologia medicului și a personalului medical
c.      Psihologia relațiilor profesionale din instituția medicala
d.     Formarea terapeutica, psihologica și etica a personalului
medical
Fara a renunța la caracterul aplicativ, psihologia medicala prezinta mari
posibilitați de esențializare și teoretizare a datelor, faptelor și
observațiilor izvorate din analiza clinica directa, concreta și imediata.
Pastrand ca aspect fundamental elemental relațional, psihologia medicala
depașește aria observației imediate, directe și individuale, propriu-zis
clinice, recurgand la observații medicale indirecte, obținute prin
tehnici, teste și metode de laborator, care confera conținut explorarii
psihologice paraclinice.

Psihologia medicala pastreaza ample relații cu ale ramuri ale psihologiei:

psihologia experimentala, psihofiziologia, psihodiagnoza,
psihoterapia, etc.

Dezvoltarea psihologiei medicale

67
 Psihologia medicala e o disciplina relativ recenta, ea aparand in jurul anilor
40 – 50 deși preocupari de psihologie medicala exista inca din secolul al XVII-lea
cand se accentua pe originea psihogena a bolii.

Spre sfarșitul seolului al XX-lea, au aparut primele lucrari de psihologie

medicala, lucrari de psihologie medicala, lucrari care au fost scrise de psihiatrie.

In secolul nostru, psihologia medicala seafirma atat in Europa cat și in SUA.

Ca domeniu clinic aplicativ psiohologia medicala iși are originea in SUA, unde L.
Witner, in anul 1890. A inființat o clinica de psihologie mediala in Pensylvannia,
fiind considerat fondatorul psihologiei clinice. Lui ii este atribuita și metoda
clinica, care privește examinarea clinica a bolnavului, evaluarea psihometrica,
metodele recuperatorii și counseling vocațional.

In SUA s-au inființat laboratoare de psihologie clinica in cadrul spitalelor de

psihiatrie, sarcina psihologilor clinicieni fiind inițial de a realiza examinarea
b9olnavilor doar prin teste. In 1931, s-a inființat in cadrul Asociației Americane de
Psihologie (APA) o secție de psihologie clinica ce avea drept scop coordonarea
activitații psihologilor clinicieni.

Atribuțiile psihologului clinician american erau:

Sa asiste prin consiliere copiii
Sa susțina și sa trateze pacienții cu tulbutrari psihice
Sa colaboreze cu psihologul de școala
Sa colaboreze cu psiholgul din penitenciare

In Europa avem urmatorii reprezentanți:

In Franța – A. Lamanche și P. Davost
In Germania – Stern și Krestchmer
In Anglia – M. Balint
In Romania – psihologia medicala se contureaza și ajunge ca disciplina de
studiu in jurul anilor 60. Primul curs de psihologie medicala a fost susținut la
catedra de psihologie a Universitații București, de catre Gheorghe Ionescu,
acesta predand disciplina intre 1967-1977. Cursul cuprindea relația medic-
bolnav și era dublat de activitatea practica susținuta de Spitalul Gheorghe

68
 Marinescu. In anii urmatori, aceasta disciplina a fost susținuta și la
Universitațile din Cluj și Iași.

Pentru literatura de specialitate romaneasca, fundamentale sunt urmatoarele

lucrari :
Gh. Ionescu – Intorducere in psihologia medicala

Gh. Ionescu – Psihologie clinica

Gh. Ionescu – Psihosomatica
Victor Sahaleanu și Alexandru Athanasiu – Elemente de psihologie medicala

Rolul psihologiei medicale și statutul psihologului clinician

Rolurile psihologiei medicale:

Descoperirea etiologiei bolilor insistand asupra cauzelor de natura psihogena
Intervine in asistența medicala in cunoașterea simptomelor diferitelor și a
conduitei individului in boala
Psihologia medicala e implicata in susținerea terapeutica venind cu mijloace
specifice.

Statutul psihologului clinician

In echipa terapeutica din care fac parte, in centrul echipei de intervenție

terapeutica sta medicul clinician, psihologul clinician avand inițial rolul de
colaborator investigator. Prin teste și tehnici specifice psihologice el aduna
informații suplimentare cunoașterii strict medicale. Ulterior, s-a constatat ca foarte
multe dintre activitațile desfașurate de psihologul clinician se suprapun peste
activitatea membrilor echipei medicale (investigarea de tip anamnezic,
investigațiile de tip psihoterapeutic, punerea diagnosticului). Punctele de vedere ce
susțineau ca psihologul are un rol auxiliar s-au impuținat.

Rolul psihologului clinician a inceput sa creasca, astfel ca in prezent el

indeplinește mai multe funcții:

69
 De a pune un psihodiagnostic și de a face o evaluare clinica. Acest lucru
vizeaza identificarea factorilor psihologici implicați in starea de sanatate și
boala.
Intervenția sau asistența psihologica generala și specifica. Asistența psihologica
dobandita dupa programe avansate de formare profesionala fiind exprimata
in consiliere psihologica și psihoterapie. De asemenea, aceasta funcție
vizeaza controlul la diverse niveluri de expertiza, a factorilor psihologici
implicați in sanatate și boala.
Cercetare – adresata investigarii rolului factorilor psihologici ce intervin in
sanatate și boala.
Educație și formare – vizeaza implcarea celor deja formați in acest domeniu,
atat in pregatirea noilor generații de profesioniști pentru a deveni psihologi
clinicieni, consilieri psihologici, psihoterapeuți, cat și in dezvoltarea lor
profesionala.

Bibliografie

1. Prof. As. Dr. Adrian Restian – Bolile omului sănătos, Practica medicală,
Vol. VII, Nr. 1(25), 2012;
2. What are diseases?, healio.com, 2012;
3. Curs opțional Sociologie Medicală, Anul II Medicină Generală, Colegiul
Universitar ”SPIRU HARET” Craiova;

70
4. Curs Psihologie Medicală, Facultatea de Medicină – Secţia Asistenţă
Medicală – Anul IV, Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova;
5. Curs Sănătatea și boala ca situații existențiale, vdocumente.com.

BIBLOIGRAFIE

1. A. Adler, Cunoaşterea omului, Editura I.R.I., Bucureşti, 1996

2. G. Allpert, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. D.P., Bucureşti, 1981

3. V. Ceauşu, Cunoaşterea psihologică şi condiţia incertitudinii, Editura

Militară, Bucureşti, 1978

4. N. Ey, Conştiinţe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

71
5. S. Freud, Introducere în psihanaliză, Editura D.P., Bucureşti, 1978

6. M. Golu, Pecepţie şi activitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971

7. M. Golu, Principii de psihologie cibernetică, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti,1975.

8. M. Golu, Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993.

9. M. Golu, Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei „România de

Mâine”, Bucureşti, 2000.

10. M. Golu, A. Dicu Introducre în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1972.

11. N. Hayes, S. Orrell Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 1997.

12. K. Horney, Direcţii noi în psihanaliză, Editura Univers enciclopedic,

Bucureşti, 1995.

13. G. Ionescu, Tulburările personalităţii, Editura Asklepios, Bucureşti, 1997.

14.C.G. Jung, Puterea sufletului, (Antologie) (Prima parte: Psihologia

analitică), Editura Anima,      Bucureşti, 1994

15. A.N. Leontiev, Probleme ale dezvoltării psihicului

16. R. Linton, Fundamentele cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1958

17. I. Mânzat, Psihologia sinergetică, Editura ProHumanitas, 1999

18. Mărgineanu, Condiţia umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973

19. St. Odobleja, Psihologia consonantistă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1982

20. F. Parot,M. Richelle, Introducere în psihologie, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1995

72
21. J. Piaget, Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

22. J. Piaget, Dimensiunile interdisciplinare ale psihologiei, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

23. P. Popescu-Neveanu, Pesonalitatea şi cunoaşterea ei, Editura Militară,

Bcureşti, 1969

24. P. Popescu-Neveanu,M. Golu, Sensibilitatea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1970

25. I. Radu şi colab., Introducerea în psihologia contemporană, Editura

Sincron, Cluj-Napoca, 1991

26. N. Wiener, Cibernetica, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970

27. M. Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998

28. M. Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999

73
 

TESTE AUTOEVALUARE

Testul I

1. Moduri de delimitare şi definire a obiectivului de studiu al psihologiei;

2. Relaţia psihologică cu celelalte ştiinţe;

3. Psihologia generală şi psihologiile de ramură.

Testul II

1. Noţiunea de lege şi legitate în psihologie;

2. Tipuri de legi în domeniul psihologiei (după sfera de cuprindere, după

conţinutul

pe care-l guvernează).

Testul III

1. Noţiunea de psihic; evoluţia ei istorică;

2. Tipurile de raportări necesare pentru definirea noţiunii de psihic;

74
3. Specificul psihicului umane;

4. Structura sistemului psihic uman;

5. Analiză comparativă a subsistemelor componente ale sistemului psihic

uman:

inconştientul, subconştientul, conştientul.

Testul IV

1. Sensibilitatea: definiţie, legi;

2. Noţiunea de analizator;

3. Definiţia şi caracteristicile senzaţiei;

4. Senzaţiile care furnizează informaţii despre însuşirile stimulilor externi;

5. Senzaţiile propriaceptive şi kinestezice;

6. Senzaţiile organice;

7. Definiţia percepţiei; disputa dintre asociationism şi gesaltism ;

8. Legile percepţiei: asociaţioniste, gestaltiste, generale;

9. Percepţia complexă: a spaţiului, a timpului, a mişcării;

10. Rolul percepţiei în reglarea acţiunilor motorii;

11. Analiza comparativă dintre senzaţie şi percepţie;

12. Definiţia şi trăsăturile reprezentatorii;

13. Tipologia reprezentărilor;

14. Valoarea instrumentală a reprezentării;

75
15. Definiţia şi caracterizarea psihologică generală a gândirii;

16. Modele teoretice explicative ale gândirii;

17. Structura de conţinut a gândirii;

18. Structura operatorie a gândirii;

19. Principalele forme ale gândirii;

20. Gândirea ca proces de rezolvare a problemelor;

21. Stadiile genetice ale dezvoltării operaţiilor gândirii;

22. Definiţia şi caracterizarea psihologică generală a imaginaţiei

23. Formele imaginaţiei

24. Rolul imaginaţiei în activitatea de creaţie

25. Definiţia şi caracterizarea generală a memoriei

26. Procesele memoriei şi factorii care condiţionează calitatea şi eficienţa lor

27. Formele memoriei; aspecte diferenţiale

28. Modele explicative ale funcţiilor mnezice

Testul V

1. Definiţia şi caracterizarea generală a motivaţiei

2. Funcţiile motivului

3. Structura internă a sferei motivaţionale

4. Relaţia dintre motivaţie şi performanţa în activitate

76
5. Definiţia şi caracterizarea generală a afectivităţii

6. Caracteristicile emoţiilor

7. Structura sferei afective: emoţii primare – emoţii secundare; sentimente,

pasiuni

8. Locul emoţiei în structura şi dinamica afectivităţii

Testul VI

1. Definirea şi caracterizarea psihologică a comunicării

2. Limbajul nonverbal şi limbajul verbal

3. Formele limbajului verbal

4. Funcţiile limbajului

Testul VII

1. Definiţia atenţiei

2. Mecanismele psihofiziologice ale atenţiei

3. Calităţile atenţiei

4. Formele atenţiei

5. Definiţia şi caracterizarea psihologică generală a voinţei

6. Structura psihologică a actului voluntar

7. Calităţile voluţionale ale personalităţii

77
 

Testul VIII

1. Definiţia personalităţii; criterii, divergenţe

2. Modele teoretice ale personalităţii

3. Temperamentul: definiţie, tipologie

4. Caracterul: definiţie, structură

5. Aptitudinile: definiţie, clasificare.

………………………………………………………………………………………
…………...

SUBIECTE ORIENTATIVE PENTRU EXAMEN

78
 

1.Comentati pe baza cunostintelor de psihologie urmatoarele afirmatii: 

1. a.      “ A intelege pentru a-l perfection , aceasta este adevarata menire a

psihologiei.”(RUBINSTEIN,1982)

1. b.      “ Cu totii fiecare in parte vedem lucrurile asa cum sunt, ca suntem
obiectivi. Dar nu e cazul. Chiar deloc. Vedem lumea nu asa cum este , ci asa
cum suntem noi sau char cum am fost conditionati s-o vedem.”(ST.
COVERY,1994)

2.  Este corecta din punct de vedele psihologic afirmatia “ om lipsit de

caracter”?                     Argumentati raspunsul.

3. Relaţia conştient-inconştient;

4. Raportul ereditate-mediu în determinarea organizării

psihocomportamentale a

omului;

5. Realizati un eseu cu tema: EU: ereditate, mediu, educatie.

6. Tipuri de definiţii ale noţiunii de personalitate;

7. Temperamentul: caracterizare şi criterii de clasificare.

79
8. Caracterul: definiţie, structură.

9. Argumentati necesitatea cunoasterii temperamentului propriu.

10. Analizati relatia vointa – caracter.

Labels: Psihologie Generala.
No comments:
Post a Comment
Newer PostOlder PostHome
Subscribe to: Post Comments (Atom)
Cauta
Search

An I
 Administrarea medicamentelor
 Farmacologie generala.
 Fiinta umană si nursing-ul.
 Psihologie Generala.
 Sociologie politici sociale si de sănătate.
 Tehnici de nursing si investigatii.
An II
 Boli infecto-contagioase.
 Cardiologie.
 Chirurgie generală.
 Chirurgie toracica si cardiovasculara
 Dermato-venerologie.
 Endocrinologie
 Gastroenterologie
 Hematologie
 Nursing in boli metabolice de nutritie
 Nursing in chirurgie toracică cardiovasculară
 Nursing în endocrinologie
 Nursing în hematologie
 Nursing in ortopedie - traumatologie
 Nursing O.R.L
 O.R.L

80
An III
 Nursing în oncologie
 Nursing in puericultură pediatrie
 Puericultură pediatrie
Popular Posts
 Injectia intramusculara( im)
Injectia intramusculara( im) Injectia intramusculara constituie introducerea
unor solutii izotonice,uleioase sau a unei substante col...
 Evaluarea functiilor vitale.
Evaluarea functiilor vitale   Functiile vitale: Includ: respiratia, pulsul,
tensiunea arteriala si temperatura Sunt frecvent utilizate c...
 Perfuzia intravenoasa
Definiţie : reprezintă introducerea pe cale parenterală picătură cu picătură a
unor substanţe medicamentoase pentru reechilibrarea hidroele...
 SONDAJE,SPALATURI,CLISME.
SONDAJE,SPALATURI,CLISME Sondajul gastric                              
Definitie Sondajul sau tubajul gastric reprezintă introducerea unui ...
 Administrarea medicamentelor pe cale parenterala.
Administrarea medicamentelor pe cale parenterala   Definitie: Prin cale
parenterală se înţelege administrarea medicamentelor pe alt ă ca...
 Recoltarea produselor biologice si patologice introducere.
RECOLTAREA PRODUSELOR BIOLOGICE SI PATOLOGICE
INTRODUCERE Recoltarea diverselor probe ( de sange, de urina etc) poate
afecta direct diagnost...
 Ingrijirea plagilor.
Ingrijirea plagilor Definiţie Plăgile sau rănile = leziuni traumatice,
caracterizate prin întreruperea continuităţii tegumentelor sau a muco...
 Injectia intravenoasa (i.v.)
Injectia intravenoasa (i.v.)  Injectia intravenoasa consta in introducerea
solutiilor cristaline, izotonice sau hipertonice in circulati...
 Injectia subcutanata( s.c.)
Injectia subcutanata( s.c.) Scop  -terapeutic Locul injectiei -regiuni bogate in
tesut celular, lax, extensibil: -fata externa...

81
 PLAN DE ÎNGRIJIRE AL PACIENTULUI A.S. cu HEMOPTIZIE.
PLAN DE ÎNGRIJIRE AL PACIENTULUI A.S. cu HEMOPTIZIE 1.
CULEGEREA DATELOR Sursa de date: - PACIENTA ; - ECHIPA
MEDICALǍ ; - FOAIA DE OBSERVAŢ...
Cursuri AMG. Travel theme. Powered by Blogger.
Acest site folosește cookie-uri de la Google pentru livrarea serviciilor și
analizarea traficului. Adresa dvs. IP și programul user agent sunt trimise
către Google împreună cu valorile privind performanța și securitatea pentru
asigurarea calității serviciului, generarea statisticilor de utilizare, detectarea
și remedierea abuzurilor.AFLAȚI MAI MULTEOK

82
83
MORALA, ETICA SI DEONTOLOGIA - CONSIDERATII GENERALE

1. Introducere

Daca ar trebui sa credem veridicitatea informatiilor cuprinse in Vocabularul

filozofic al lui Andre Labande , termenul de „deontologie” a fost creat in 1825
de J. Bentham si a aparut in 1834 intr-o lucrare postuma a acestuia, intitulata
„Deontologiy or the science of morality”. In viziunea lui Labande, deontologia
reprezinta „teoria indatoririlor”, in timp ce in Vocabularul juridic publicat de
Asociatia Henri Capitant, sub coordonarea lui G. Cornu, ea este definita
astfel: „Ansamblul datoriilor inerente exercitarii unei activitati profesionale
liberale, definite cel mai adesea prin reglementari ale profesiei”.

In Dictionarul explicativ al limbii romane regasim termenul deontologie ca

neologism preluat din frantuzescul „deontologie”, definit astfel: „Disciplina
care se ocupa cu datoriile profesionale. Totalitatea regulilor si a uzantelor
care reglementeaza relatiile dintre medici in ceea ce priveste clientela lor”. La
randul sau, in „Dictionarul limbii romane. Explicativ. Practic” , regasim
urmatoarea definitie: „Doctrina privind normele de conduita si obligatie etica
(ale unei profesiuni)”.

Mai apropiata de economia lucrarii noastre, in Dictionarul de Administratie

Publica al lui Anton P. Parlagi , sintagma „deontologia functionarului” este
definita dupa cum urmeaza: „Termen de origine greaca introdus de J.
Bentham ca sinonim pentru < stiinta moralitatii >. In sens liberal, disciplina

84
functiei inseamna < discurs asupra a ceea ce trebuie facut > (de catre o
persoana). In stiinta administratiei , pentru a defini sfera de obligatii moral-
juridice ale unui functionar public, se utilizeaza : probitate, loialitate,
responsabilitate etc”.

De la inceput trebuie sa precizam faptul ca, din moment ce deontologia

constituie stiinta indatoririlor profesionale, am comite un dublu pleonasm
daca am utiliza formula „deontologie profesionala”, prin adaugarea
complementului de nume care desemneaza membrii unei profesii. Astfel, nu
am putea vorbi despre Codul deontologic al profesiei de politist, cand ar
trebui sa ne referim pur si simplu la Codul de deontologie al politistului sau
Codul deontologic al politistului. Deontologia este practic o etica sau o morala
profesionala si un drept profesional.

Creat, asa cum am precizat anterior, de filozoful hedonist englez Jeremy

Bentham, cuvantul „deontologie” deriva din doua cuvinte de origine
greaca: deon (datorie) si logos (stiinta). In sensul originar
grec, deontos semnifica stiinta a ceea ce va trebui facut, stiinta datoriei.

2. Despre codurile morale

Termenul de „cod moral” se poate extinde spre doua sensuri diferite, dupa
cum il considera individul sau societatea. Pentru a le distinge, vom folosi
termenul de cod moral in sensul perceput in mod individual, in timp ce, atunci
cand ne vom referi la intelesul sau la nivel social, il vom inlocui cu sintagma
„principii morale”.

Principiile morale, vezi morala, sunt, de cele mai multe ori, asertiuni complexe
despre ceea ce este just sau ceea ce este injust. Din moment ce fiecare individ
doreste sa perceapa ca aceste principii morale izvorasc din sine, este destul de
rar sa gasim ceva simplu in cadrul acestor principii sau in etica unui sau
altuia dintre semenii nostri, ceea ce face dificila judecata despre principiile
morale ale altuia. Dificultatea izvoraste din faptul ca morala provine adeseori
din religie si reflecta, la fel de des, imaginile codurilor culturale si nu pe cele
strict morale.

O varianta comuna, reunificata, a principiilor morale o constituie legea, in

care statul fixeaza pedepsele sau compensatiile solicitate pentru una sau alta
dintre actiunile particulare, care nu incalca principiile morale devenite norme
obligatorii de comportament in societate. In anumite culturi, relatia dintre

85
principiile morale si lege este absoluta. Aici vorbim despre faptul ca
principiile morale servesc drept ghid pentru conduita individuala.

Printre exemplele de principii morale putem mentiona regulile nobilei simtiri

ale budismului, cele 10 porunci respectate de iudaism, crestinism si islam, sau
cele 10 comandamente indiene. Un concept, mai avansat si mai cuprinzator,
este cel de etica, care stabileste un echilibru intre argumentele pro si contra
unei decizii individuale, in functie de cel mai mare bine general. Numeroase
coduri etice se aseamana cu cele morale, dar majoritatea codurilor sunt mai
putin stricte si nu presupun separarea binelui de rau, in forma obisnuita.
Etica consta in evaluarea efectelor pozitive si negative ale uneia sau alteia
dintre actiunile umane, in argumentele pentru sau impotriva acestora si in
luarea unei decizii in favoarea celui mai mare bine dintre un numar mai mare
ale eventualitati si variante posibile.

Conceptul cel mai legat de principiile morale este cel de Cod moral, pe care il
consideram propriu fiecarui individ. Subintelegem ca acceptiunea diferentelor
de gandire dintre indivizi este extrem de importanta, mai importanta decat
Creatorul si legile divine. In unele sisteme religioase sau filozofice, cum ar fi
taoismul sau gnosticismul, acest concept este considerat ca o baza a intregii
estetici si, deci, si pentru chestiunile morale ale individului. Principiile morale
sunt, deci, vazute in cadrul unor sisteme coercitive care izvorasc mai mult din
politica decat din morala.

Codul moral al unui individ reprezinta modalitatea in care o persoana va

aplica propria notiune despre morala. Aceasta notiune este centrata pe
individ, insa se poate extinde la mai multe persoane sau la un grup. Functie de
acest cod, individul ii vede pe ceilalti ca meritand sa fie tratati in forma in
care ar dori el insusi sa fie tratat.

Pe de alta parte, Codul moral reprezinta modalitatea prin care un individ

aplica in practica valorile sale morale si credintele personale. El este descris in
diferitele teorii etice ca o frontiera a rationalitatii in cadrul eticii insasi. Din
acest punct de vedere, Codul moral este o notiune estetica care nu poate fi
partajata in mod direct cu ceilalti.

O persoana care se afla in afara codului moral al unui individ nu mai este
protejata de acest cod. Astfel, conceptul de cod moral ne permite sa explicam
ipocrizia aparenta a celui care pretinde ca are si respecta principiile etice. De
exemplu, el poate fi intrebuintat de catre un credincios pentru a explica

86
pentru ce aproba razboiul sau pedeapsa cu moartea pentru unele crime , chiar
daca propria sa religie interzice omorul. Astfel, cei care aproba moartea sunt
iesiti din sfera de aplicare a propriului cod moral.

Un Cod moral este de presupus ca se naste din experienta, in special din

exemplul moral dat de parinti, din dezvoltarea lenta a ansamblului de
conditii, de inhibitii si de reprezentari ale binelui in cursul intregii vieti de
experiente de cunoastere. Acest Cod moral, mereu in schimbare, nu poate fi
comunicat direct, insa aplicarea cotidiana a acestuia poate inspira, influenta si
educa pe ceilalti.

O serie de teorii ale moralei, in special teoria relativismului cultural, dar si

numeroase ramuri ale teologiei, pun putin pret pe valori in ideea de a
comunica codul la moral sau de a cauta o armonizare a chestiunilor morale in
afara strictului necesar de a evita un conflict frontal. O idee opusa este ca
toate codurile morale pertinente pot fi puse in comun in cadrul unui proces de
control social si al invatarii bunei conduite. O asemenea credinta induce un
anumit grad de standardizare a comportamentelor pe calea principiilor
morale impartasite de catre toti indivizii si sanctionate de lege.

3. Sensurile si fundamentele eticii

Am convenit asupra faptului ca deontologia este partea eticii care se ocupa de

indatoririle profesionale, de datoriile specifice unei profesii, dar si ca etica este
stiinta care studiaza normele morale: viata, obisnuintele, defectele,
caracterele. Etica este o disciplina practica si normativa care are scopul de a
ne spune cum trebuie sa traim si sa ne comportam. Exista diverse forme de
etica, care se diferentiaza prin gradul lor de generalizare , prin obiectul lor
sau prin fundamentarea lor . In toate aceste situatii, etica trebuie sa raspunda
la intrebarea: Ce si cine face, pentru a face bine ?

Etica generala stabileste criteriile de a judeca daca o actiune este buna sau rea
si pentru a stabili motivatiile si consecintele unui act sau ale unei fapte.
Finalitatea eticii face din aceasta o activitate eminamente practica. Vorbim
despre faptul ca nu este vorba de a stabili ceva nou pentru ea insasi, ci de a
oferi solutii pentru a actiona in mod responsabil. Ea este, astazi, perceputa ca
fundamentul eticii aplicate, al eticii individuale, al eticii sociale si ale
diferitelor forme de etica specializata, care se confrunta cu problemele
normative ale propriului domeniu particular.

87
Este o chestiune delicata incercarea de a determina raporturile dintre morala
si etica, intrucat diferenta dintre cei doi termeni este, ea insasi, diferenta
dintre mai multe moduri de gandire. In sensul sau cel mai rudimentar,
termenul de etica este sinonim cu morala si semnifica o practica care are
drept obiect stabilirea unei forme de a trai conform cu scopurile vietii umane:
cautarea bunei cuviinte sau a virtutii.

Totusi, o diferentiere curenta consta in a intelege prin morala ansamblul de

norme specifice unui grup social sau unei populatii la un moment dat al
istoriei acestora si de a apela la etica pentru a face bine, incepand cu
momentul conceperii actiunilor individuale. Astazi, utilizam termenul de etica
pentru a codifica reflectiile teoretice critice cu privire la moralitatea
actiunilor. Vorbim, spre exemplu, despre comitetul de etica in interiorul
institutiilor administrative sau al institutiilor politienesti. Etica are
fundamentele sale in luarea unor decizii, asa-zis rationale, plecand de la
dialogul liber intre cunostinte, ca bogatii de traditii si de coduri ideologice
asimilate.

O alta distinctie este propusa de catre o serie de filozofi contemporani pentru

a putea defini morala ca ansamblul datoriilor si etica ca realizarea rezonabila
a dorintelor si aspiratiilor .

Morala este, de asemenea, atasata unei traditii idealiste, de tip kantian, care
distinge intre ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie, in timp ce etica este
alaturata unei traditii materialiste, de tip spinozian, care incearca doar sa
imbunatateasca realul printr-o atitudine rezonabila de a cauta bunastarea in
toate.

Dreptul si normele sale este deosebit fata de morala si de etica, in sensul ca nu

se pronunta cu privire la valoarea actelor, bine sau gresit, bun sau rau, si nu
defineste decat ceea ce este permis sau interzis, deci aparat de stat, intr-o
societate data. Pe de alta parte, deontologia este, la randul sau, ansamblul
obligatiilor pe care o profesiune se angajeaza sa le respecte pentru a garanta o
practica conforma cu etica.

Exista o serie de domenii legate de etica. De pilda, etica este mai intai
inseparabila de filozofie, in punctul in care se confunda cu filozofia morala.
Drept urmare, se considera frecvent ca etica este o ramura principala a
filozofiei, in special a filozofiei morale.

88
Apoi, etica este intim legata de meta-etica, cu toate ca in dezbaterile
contemporane se considera ca trebuie facuta o diferentiere neta intre ele.
Meto-etica, drept urmare, are obiectul de a analiza materia enunturilor,
normelor si procedurilor eticii. Ea constituie disciplina care ii permite eticii sa
se intoarca in mod reflexiv asupra ei insasi.

Un alt domeniu inseparabil este politica, mai precis filozofia politica. Este
traditional in filozofie de a considera cetatea drept cadrul natural si ca
prelungire a comandamentelor etice. Nu in ultimul rand, dar intr-o masura
mai mica, este traditionala legarea eticii si a filozofiei actiunii, si aceasta, dupa
Aristotel, in masura in care teoria actiunii intereseaza o serie de probleme
fundamentale pentru etica, ca o problema de responsabilitate a agentului sau
functionarului, de intentionalitatea unei actiuni sau de a defini ceea ce
inseamna un functionar.

4. Semnificatiile codurilor deontologice

A intrat in obisnuinta ideea de a reuni intr-un corp normativ sau intr-un

ansamblu de reguli, ce compun un cod sau o carta de etica, toate cunostintele
fundamentale despre ceea ce este just si convenabil pentru buna exercitare a
unei profesii. Astfel, trebuie sa precizam, de la inceput ca, deontologia, in sens
de reguli si datorii care reglementeaza o profesie, reuneste sub forma unui cod
regulile privitoare la responsabilitatea membrilor profesiunilor organizate in
ordine profesionale. Plecand de aici, la inceputuri, unii autori considerau ca
aceste profesiuni sunt exclusiv liberale. Astazi, insa, codurile deontologice
reglementeaza toate formele de activitate profesionala: medicala – generalisti,
medical – veterinara, chirurgie, dentisti, farmacisti, infirmieri, arhitecti,
agenti bancari, experti contabili, agronomi, administratori, chimisti, notari,
parlamentari, magistrati, politisti, mediatori, avocati s.a.

Trebuie sa adaugam ca, in ecuatia redactarii si aplicarii codurilor, sindicatele

joaca un rol din ce in ce mai activ, cu concursul asociatiilor patronale, in
elaborarea codurilor deontologice aplicabile propriilor membri. A se vedea,
Codul deontologic al lucratorilor sociali, Codul deontologic al functiei publice,
Codul deontologic al agentilor politiei municipale, Codul deontologic al
jandarmeriei s.a.

De-a lungul duratei intregii lor cariere, profesionistii sunt supusi unor
obligatii deontologice particulare a caror incalcare poate fi sanctionata chiar
prin pedepse penale, atunci cand incalcarile iau formele prevazute de legea

89
penala, sau prin aplicarea de sanctiuni disciplinare, prevazute de Codul lor
deontologic, atunci cand ei savarsesc acte care aduc atingere datoriei de
probitate, de integritate, de onoare sau de buna conduita.

Organizatiile profesionale exercita si ele un control jurisdictional, prin

reprimarea incalcarii valorilor codului deontologic. Ele sanctioneaza
functionarii indisciplinati sau contravenienti; la nevoie, in cazul unor incalcari
grave, ele pot recurge la excluderea din corpul profesional in urma unor
proceduri disciplinare. Codurile deontologice enunta reguli de comportament
pe care functionarul trebuie sa le respecte atat in timpul exercitarii profesiei
sale, cat si, uneori, in viata cotidiana. Spre exemplu, barourile de avocati
adopta norme deontologice a caror esenta si necesitate rezida din raporturile
pe care avocatul le intretine cu protejarea interesului public. Principiul
protejarii interesului public anima, in principal, codul deontologic al profesiei
si se adauga principiului integritatii, care este garantat astfel mult mai bine.
De aceea, normele principale pe care le contine codul se refera la probitate, la
competenta si la calitatea serviciului, la sinceritate si onestitate, la respectarea
secretului profesional, la impartialitate, la inexistenta conflictelor de interese,
la incompatibilitatea functiilor, la curtoazie, la respect si la buna credinta.

Regulile deontologice , de natura esentialmente morala, sunt sanctionate prin

norme de drept. De aceea, deseori si cu just temei, se afirma ca principiile
deontologice isi gasesc sursa in morala si in sanctiunile in drept. In general,
autoritatea legislativa sanctioneaza codurile pe care autoritatile
administrative le elaboreaza impreuna cu asociatiile profesionale. Insa,
dezbaterea asupra problemei de a sti daca normele deontologice deriva din
lege sau din morala nu s-a incheiat. Juristii sustin ca sanctiunea data de
autoritatea administrativa fac din acele percepte morale incalcate prevederi
juridice, din moment ce ignorarea dispozitiilor unui cod antreneaza aplicarea
unor sanctiuni disciplinare. Pentru juristi, deontologia este, in mod automat, o
sursa a dreptului profesiei in cauza. Alti autori sustin, insa, ca morala este
singura sursa a deontologiei.

Trebuie sa vedem, pe de alta parte, ca deontologia figureaza in nomenclatura

dictionarelor, vocabularelor si lexic-urilor de drept. Codurile deontologice se
regasesc si pe site-urile juridice. De altfel, vorbind despre functionarii publici,
si in mod special, despre politisti, vom constata ca membrii organizatiilor
politienesti raspund de faptele de ordin profesional fie in fata propriilor
consilii de disciplina (pentru incalcarile mai simple decurgand din propriul
cod deontologic), fie in fata unei autoritati judiciare (pentru fapte mai grave,

90
cu un mare pericol social si/sau urmari grave). De altfel, constituie greseala
profesionala orice act care contravine legii si regulamentelor si orice ignorare
a regulilor deontologice. Si aceasta constituie dovada ca deontologia deriva
din drept.

Insa, daca este adevarat ca aceste coduri deontologice sunt corpuri de norme
aplicabile disciplinei profesionale, trebuie sa precizam ca ele sunt astfel cu
titlu indirect. Rolul lor este, mai inainte de toate, de a reuni principalele reguli
morale care reglementeaza o practica profesionala anume. De aceea, trebuie
sa fim de acord cu aceste afirmatii nascute si probate de-a lungul timpului:

Codurile deontologice au rolul esential de a servi drept ghiduri pentru

intrebarile de constiinta ale unui functionar;

Un cod nu urmareste, in primul rand si nici in exclusivitate, sa defineasca

ceea ce constituie o inconduita profesionala si nu tinde nici sa evalueze
importanta diverselor reguli existente sau a gravitatii pe care o implica
incalcarea lor;

Functiile de a stabili cazurile de inconduita, gravitatea incalcarii regulilor

si a urmarilor acestora revin organelor de conducere ale profesiei;

Scopul regulilor deontologice este de a servi drept ghid; drept urmare,

codurile deontologice incurajeaza autoreglementarea.

Putem spune, astfel, ca deontologia apartine domeniului moralei profesionale.

De aceea, putem vorbi, cu just temei, printr-o asociere directa cu dreptul si
deontologia profesiei de politist, de avocat, de notar, de magistrat. In anumite
momente, si in multe dintre prescriptiile sale, ea tinde sa se alinieze regulilor
moralei, insa, prin aplicabilitatea pe care o are, se apropie de normele
dreptului. Este un amalgam care trebuie apreciat ca un fruct al legaturii
necesare dintre dreptul profesional si morala profesionala. Sub forma
dreptului disciplinar, deontologia a intrat practic in dreptul pozitiv prin a
deveni ceea ce ne convine sa afirmam: dreptul deontologic.

5. Despre bine si rau

Dupa cum vom vedea, pe intregul parcurs al lucrarii, vom opera cu notiuni
conexe problemelor moralei, eticii si deontologiei. Printre acestea, binele si
raul, in sens filozofic, ajuta la proiectarea sensului deontologic al actiunilor
umane in raport cu urmarile acestora. In sens metafizic, binele desemneaza si

91
semnifica ceea ce este dezirabil pentru om, colectivitate si societate. El este,
deci, in parte legat de deziderate si mai precis de dezideratul definit ca
pozitivitate. Cu alte cuvinte, binele este inteles ca ceva care creeaza valori si
nu ca ceva care distruge sau creeaza lipsuri. Binele formeaza, impreuna cu
opusul sau, raul, un cuplu conceptual major al filozofiei morale. Notiunile de
bine si de rau au fost si sunt utilizate mai frecvent in context religios; este bine
ceea ce se conformeaza poruncilor divine si rau ceea ce se opune acestora. Din
punctul de vedere al ateilor, semnificatia si pertinenta acestor concepte fac
obiectul unor multiple analize divergente, incepand cu problema continutului
celor doua notiuni si utilizarea lor in sens profan si pana la proiectia
posibilitatii de utilizare in teoria moralei laice.

Conceptul filozofic de bine, si greutatea pe care o are in teoria moralei, este un

termen care figureaza in numeroase opere, iar interpretarile date difera
oarecum:

Este diferentiat binele, ca valoare categorica suprema, ideala, de binele in

sens relativ restrans, in sens filozofic; un act enuntat drept „bine”, este,
deci, daca este de efectuat, un lucru pe care trebuie sa-l realizam si,
daca este deja efectuat, un lucru deja aprobat;

In analiza efectuata de Kant, apare expresia „binele suveran”, care

desemneaza atat ideea de demnitate , de proba, ceea ce nu este decat o
referire la morala, cat si ca studiu de intregire absoluta;

In conceptia filozofului Rudolf Steiner , ceea ce se numeste bine decurge

adesea dintr-un automatism moral; este facut intr-o forma
constrangatoare. De aceea, adevaratul bine este cel care deriva, cel mai
adesea, dintr-un automatism moral si pe care il executam cu placere .

Raul descrie un anume tip de comportament sau de stadii ale unei fapte
distrugatoare, destructurate sau imorale si este sursa unor referinte morale
sau fizice. In conceptia lui Leibniz, este posibila distinctia dintre: a) raul fizic,
ca suferinta care afecteaza o creatura inteligenta si sensibila; b) raul
metafizic, sau imperfectiune a naturii si c) raul moral, ca greseala.

Dintre problemele pe care le suscita si incita existenta raului, doua sunt cele
care prezinta o importanta particulara: a) de a sti ce este raul si de ce exista si
b) de a sti daca este posibila valorizarea raului.

92
Ceea ce este rau devine, prin definitie, o problema. El constituie o problema
intr-un cadru de puritate morala si comportamentala. In principiu, trebuie sa
fim de acord cu unele lucruri: toate religiile, spre exemplu, dar si toate
legislatiile intr-un cadru ateic prevad cam aceleasi interdictii fundamentale:
omorul, furtul, mutilarea (chiar si cea cu scop ritualic), producerea de
suferinte, excrocheria, violul, incestul, adulterul, minciuna s.a. Decalogul
constituie un exemplu de interdictii fundamentale. Aceste interdictii, deseori
considerate a fi religioase, se aplica atat mediului credinciosilor dar si intregii
colectivitati umane.

In practica, numeroase sunt situatiile care indeamna la reflectare, la gasirea

unor raspunsuri: nu ar putea fi admis de a face un rau putem evita un rau
mai mare ? O ucidere poate evita un razboi sau un genocid, ori o tortura, un
atentat terorist ? O serie de actiuni si atitudini umane nu provoaca suferinte
umane, cum ar fi homosexualitatea sau avaritia si totusi unii le considera
imorale. De aici, dificultatea de a defini raul in sens moral . Dar ce ar
reprezenta binele, daca nu ar exista raul ? Ce ar fi interesul pentru viata, daca
moartea nu ar exista ?

Etiologia raului si domeniile de manifestare ale acestuia sunt vaste, iar limitele
spatiale si conceptuale deosebit de variabile : a) raul cauzat de natura
(cutremure de pamant, furtuni ale vantului, valurile uriase s.a.) sau de
animale (atacurile animalelor feroce); b) raul cauzat de catre om prin
ignoranta (crimele savarsite in numele unor ideologii, pentru a face bine
patriei, rasei, principiilor virtutii s.a.) , prin disfunctii ale vointei, adica prin
faptul de a face altceva decat ceea ce ai intentia sa faci, sau din prostie, lipsa
de inteligenta ori stupiditate, izvorata dintr-un defect de gandire, deci de
judecata, care leaga teoria de practica si determina persistenta vointei in acest
defect .

In religie, se considera ca raul reprezinta intoarcerea de la Dumnezeu, prin

incalcarea poruncilor sale, prin privarea voluntara de la gratia Divina;
presocraticii considerau ca faptul de a depasi granitele naturii (ale ratiunii si
ale cuvantului, cum afirma Heraclit) constituie o injustitie, deci un fapt
imoral; neoplatonistii considerau si vedeau in rautati un spectacol demn de
zei; gnosticii faceau distinctia dintre Dumnezeu si lume ,,Lumea este facuta
din materie si se opune spiritului, cum binele se opune raului” ; pentru
Leibniz exista raul metafizic, raul fizic si raul moral, iar raul exista pentru ca
este necesar pentru buna indeplinire a actiunilor superioare; pentru Kant,
este rea orice actiune si orice comportament care nu poate fi generalizat

93
tuturor oamenilor fara a declansa haosul ; Nietzsche considera ca nu toate
lucrurile rele sunt condamnabile, observand ca suferinta poate fi o sursa de
placere si ca nu exista fenomene morale, ci numai o interpretare morala a
fenomenelor; John Rowls considera ca o situatie poate fi considerata ca justa,
dreapta, daca ceea ce ne revine fiecaruia dintre noi ne face indiferenti fata de
persoana alteia si observa ca, in multe societati, exista ideea inlocuirii unor
privilegii cu indatoriri pentru a mentine echilibrul si ca, nu mai exista
privilegii ci doar oportunitati suplimentare de a face bine, insotite de
sanctiuni, daca aceste indatoriri nu sunt indeplinite ; scriitorul Norman
Spinrad apara ideea ca rareori conflictele reprezinta o opozitie dintre bine si
rau, ci adeseori un conflict intre doua viziuni diferite si incompatibile ale
binelui; in viziunea marxist-leninista, raul era definit ca un ansamblu de forte
reactionare care impiedicau dezvoltarea revolutiilor proletare; filozoful
Michel Henry afirma ca viata este buna prin natura si scopul ei iar raul
corespunde a tot ceea ce atenteaza la normalitatea vietii si isi gaseste originea
in moarte .

In viziunile religiilor monoteiste, raul devine o veritabila problema teleologica.

Drept urmare, este dificil de admis ca Dumnezeu provoaca direct raul si, de
asemenea, de a admite ca diavolul este suficient de independent pentru a face
tot ceea ce vrea. Alte religii ne conduc in lumea misterelor: numai Dumnezeu
cunoaste binele si raul, omul nu a fost creat pentru a gandi raul, existenta si
sursa sa .

6. Despre just si injust

La fel de importante pentru analiza pe care o propunem beneficiarilor nostri

sunt si conceptele de justitie, de just si de injust raportate la comportamentul
oamenilor in serviciu, in societate sau in propria familie. Aici nu ne referim
exclusiv nici la ideea de justitie si nici la ideea de institutie judiciara, ci mai
mult la ceea ce este just, adica in conformitate cu adevarul, cu echitatea, cu
legitimitatea si cu legalitatea, cu ordinea lucrurilor, cu realitatea sociala la un
moment dat. Opusul lui just ne conduce la ideea de nedrept, incorect,
nelegitim, nepermis, inechitabil, nelegal, imoral s.a.

La fel, noi abordam justitia si ca virtute morala. Denumirea de justitie o

regasim in latinescul Justitia, care deriva din justus = conform dreptului, la
randul lui provenit din jus/juris = drept. Sensul originar al lui jus este religios,
avand conotatia de jurare, de angajare printr-o formula sacra; drept
consecinta, in antichitate juramantul era sacru, reprezentand angajamentul

94
de a suporta o pedeapsa in cazul incalcarii sau a nerespectarii acestuia .
Justitia latina a separat chestiunea binelui de lumea religioasa, incepand cu
cele douasprezece table, afirmand ca ea este construita pentru a face bine si
nu rau in societate .

Justitia este virtutea prin care fiecaruia i se acorda drepturile. Ea se

intemeiaza pe respectarea drepturilor altuia. Institutiile judiciare fac dreptul
si impun respectarea acestuia in numele legii si al adevarului. Din punct de
vedere moral si filozofic justitia este, totusi, un termen ambiguu, intrucat
poate desemna justitia care exista intr-o societate (ca institutie judiciara) sau
justitia ca trasatura de caracter al fiecarui individ, deci ca virtute moral-etica.
Diferenta dintre cele doua sensuri este evidenta . Din aceasta cauza apare o
tensiune fundamentala in cadrul filozofiei politice si morale: justitia sociala
trebuie sa se intemeieze pe virtutile cetatenilor si, daca nu, acest fapt nu
antreneaza oare conflicte intre un om just si acelasi om in calitate de
cetatean ? Un bun cetatean, care respecta prevederile legilor si normelor
moral-etice, poate fi, in acelasi timp, si injust din punctul de vedere al
virtutii ? Inversand lucrurile, un om just este necesarmente si un bun cetatean
?

Se cuvine sa precizam ca termenul de justitie, in sens de virtute, apartine in

mod esential filozofiei morale antice si se opune conceptiei liberale moderne.

Justitia sociala este un concept socio-economic care, plecand de la conceptia

ca societatea are aspecte injuste, cere ca aceste nedreptati sau incorectitudini
sa fie corectate. In sens negativ, se afirma ca este injust tor ceea ce nu este
socialmente acceptabil. Spre exemplu, inegalitatile salariale dintre meserii,
care presupun calificari diferite, sunt cel mai adesea considerate ca juste,
pentru ca sunt socialmente acceptate de catre majoritatea populatiei. Sunt
extrem de rare cazurile cand un lucrator obisnuit revendica salariul unui
cadru superior . Deci nu putem confunda justitia sociala cu egalitatea. Este
esential sa facem proiectia spre o societate mai justa, ceea ce nu este un scop
in sine, intrucat vor exista intotdeauna si inechitati. Actiunile care urmaresc
sa acorde fiecarui membru al sau sanse de reusita vorbesc intotdeauna despre
„egalitate de sanse”. Este interesanta afirmatia filozofului Rawls, fost profesor
la Universitatea Harvard, decedat in anul 2002, care avea garantia ca
societatea poate fi justa daca respecta trei principii, in urmatoarea ordine: 1)
garantarea libertatilor de baza pentru toti; 2) egalitatea „echitabila” la sanse;
3) mentinerea numai a acelor inegalitati care sunt profitabile celor
defavorizati. Corectiile necesare pentru a mentine un asemenea echilibru pot

95
fi legislative, sociale, financiare si culturale. Aceasta conceptie a ramas de
referinta pentru conceptul contemporan de justitie sociala .

7. Acceptiunea termenului de datorie

Plecand de la definitia general acceptata si acceptabila a conceptului de

deontologie, in care termenul datorie se constituie in axa semantica a acestuia,
trebuie sa ne propunem sa largim putin semnificatiile sale. Am vazut ca
datorie inseamna „ceea ce trebuie facut”, care corespunde semnificatiei
precise a grecescului odeon. Pe de alta parte, ceea ce trebuie facut raspunde
normelor morale (cutumiare si juridice) si a denumirii de nomos din care
latinii au facut „norma”. Acestea sunt si sensurile pe care le preluam si noi: o
norma care pretinde ca „Datoria este necesitatea de a indeplini o actiune prin
respectarea normelor stipulate in lege”.

Stiinta indatoririlor este, in acelasi timp, si stiinta normelor si a regulilor. In

acest sens, putem vorbi despre logica deontologica sau despre logica normelor.
Astfel, deontologia unei profesiuni este constituita din ansamblul normelor
care guverneaza exercitiul profesiunilor si care fixeaza indatoririle acelei
profesiuni.

Deontologia diverselor profesiuni, liberale sau nu, astfel definita, a fost mult
timp de natura cutumiara, cu trasaturi ce o apropiau de morala, in general.
Abia in secolul trecut, normele scrise ale dreptului au fost introduse si in acest
domeniu, iar astazi izvoarele acestor norme sunt destul de diverse.

Este evident ca principalul izvor al normelor deontologice este legea – legi

ordinare sau legi organice, decrete – lege, hotarari ale guvernelor, care se
constituie in cadrul normativ al exercitarii profesiilor, in statute ale profesiilor
sau in instructiuni de aplicare a acestora. Actelor normative originare si
instructiunilor sau regulamentelor li se adauga asa-numitele reguli
corporatiste continute de regulamentele de ordine interioara ale fiecarei
organizatii profesionale in parte , ca celule de baza ale organizatiilor
profesionale. Aceste regulamente poarta marca particularitatilor fiecarei
organizatii, in parte, si sunt mai riguroase si mult mai detaliate decat legea.

In ceea ce priveste organizatiile politienesti, cele mai multe state au promulgat

statute ale politistilor si coduri etice sau deontologice ale politiei ori ale
politistilor . La nivel european, in a doua jumatate a secolului trecut si
inceputul secolului XXI, pe fondul intensificarii cooperarii internationale
pentru combaterea crimei organizate si actiunilor teroriste, mai ales la nivelul

96
Consiliului Europei, au existat preocupari pentru introducerea si aplicarea
unor norme comune privind indatoririle politistilor si conduita acestora.
Astfel, urmare a eforturilor Consiliului Ministrilor Consiliului Europei, in
anul 1979, a fost adoptata Declaratia privind politia, o prima tentativa de
conturare a liniilor directoare privind etica si deontologia pentru politie,
urmata, dupa evolutiile istorice din 1989, de Recomandarea Adunarii
Parlamentare a Consiliului Europei nr. 2001/10 si Codul european de etica al
politiei. Pe baza acestuia, Consiliul Europei a invitat statele membre sa adopte
Coduri de etica ale politiei tinand cont de elementele continute de
recomandare si sa instituie sisteme de monitorizare a aplicarii principiilor
esentiale privind conduita serviciilor politienesti si ale personalului acestora.

8. Conexiunile termenului de conduita

Daca termenul de conduita este definit prin expresii precum „fel de a se putea
…”,”comportare …” sau „maniera de a …” este firesc sa detaliem aceste
expresii pentru a le detalia semnificatiile. Astfel, potrivit DEX, prin
comportament intelegem: 1) modalitate de a activa in anumite imprejurari
sau situatii; 2) ansamblul manifestarilor obiective ale oamenilor si ale
animalelor prin care se exteriorizeaza viata zilnica; 3) mod de a se purta,
tinuta, conduita; 4) totalitate a modalitatilor de reactie a organismului fata de
mediul inconjurator; 5) mod in care un organism reactioneaza fata de factorii
de mediu.

Conceptul de conduita este conex si altor termeni si expresii, dintre care,

pentru tematica pe care o propune prezenta analiza, sunt de retinut
urmatorii:

adevar: concordanta intre ceva si realitatile obiective; oglindire fidela a

realitatii in gandire; ceea ce corespunde realitatii;

carenta: lipsa, deficienta, neglijenta, lacuna, neajuns, pacat, scadere sau

slabiciune;

cinste: onestitate, probitate, corectitudine; face trimitere la corectitudine,

incompatibilitate, integritate, loialitate, onorabilitate, credinta,
devotament, fidelitate, statornicie; poate fi tradus prin calitate morala si
sentimentul demnitatii, dreptatii si al constiinciozitatii, care servesc
drept calauza in conduita omului;

97
 corectitudine: insusirea de a corespunde normelor sau regulilor; care
corespunde uzantelor sociale sau organizationale; atitudine ireprosabila
si de respect pentru principiile moralei sociale;

defect: lipsa, scadere sau imperfectiune morala ori ceea ce nu este conform

unor reguli stabilite intr-un domeniu; se mai poate traduce prin cusur,
insuficienta, lacuna, nedesavarsire, rautate, lichelism, anomalie,
sminteala;

delasare: atitudine de nepasare sau neglijenta fata de o activitate inceputa;

a parasi sau abandona o munca inceputa;

drept: actiune facuta potrivit dreptatii si adevarului; dar si putere,

prerogativa legal recunoscuta unei persoane de a avea o anumita
conduita, de a se bucura de anumite privilegii sau totalitate a
principiilor si prevederilor general admise pentru realizarea
personalitatii umane ori totalitatea regulilor care reglementeaza relatiile
intr-o societate;

dreptate: principiu moral si juridic care presupune a recunoaste si a da

fiecaruia ceea ce i se cuvine;

incorect: care este lipsit de cinste, de onestitate; care este rau, gresit,

eronat, inexact, necinstit, inselator;

integritate: insusirea de a fi integru, cinstit, corect, incoruptibil; sentiment

al demnitatii, dreptatii si constiinciozitatii, care serveste drept calauza
in conduita omului;

insuficienta: stare a ceea ce este insuficient si/sau incapacitatea unui sistem

social de a functiona normal, de a asigura acoperirea sarcinilor si
responsabilitatilor;

indatorire: datoria de a face ceva, obligatie; obligatie morala, sarcina

obligatorie;

just: conform cu adevarul sau echitatea; care actioneaza si judeca in

conformitate cu dreptatea; care este intemeiat pe lege;

98
 lipsa: lucru care lipseste dintr-un ansamblu, faptul de a avea lacune,
scaderi; face trimitere la deficiente, defecte, la ceea ce lipseste din ceva:

moravuri: totalitatea obiceiurilor si deprinderilor unui grup social sau ale

unei persoane; el face trimitere la decenta in comportare, la moralitate,
la conduita morala;

narav: obicei, deprindere rea, viciu, pasiune, patima, obicei rau; face

trimitere la caracter, la firea umana, la deprinderi nedorite;

neajuns: lipsa unor insusiri necesare, fiinta care nu are judecata sanatoasa;

face trimitere la lipsuri, la scaderi de cantitate sau calitate, de eficienta
sau eficacitate;

neglijenta: atitudine de nepasare, de delasare in indeplinirea unei datorii,

tradare prin forma a culpei constand prin atitudinea cuiva care nu
prevede consecintele pagubitoare ale faptelor sale;

norma: regula, dispozitie obligatorie fixata prin lege sau prin uz; regula
privitoare la modul de comportare a omului in societate, la obligatiile
fata de ceilalti si fata de societate;

obligatie: sarcina obligatorie, datorie morala;

onestitate: caracter onest, integru, cinstit, comportament onest, corect;

oportun: care se intampla la momentul potrivit, adecvat situatiei si

imprejurarilor;

ordine: stare de oranduiala, disciplina si de sistematizare, de succesiune

regulata a lucrurilor, actiunilor, gesturilor;

perfectiune: fiinta sau lucru perfect si/sau starea de a fi desavarsit; poate fi

tradus si prin insusirea de a fi perfect;

prerogativa: imputernicire acordata in exclusivitate unui organ al statului

sau unei persoane oficiale;

principiu: totalitatea regulilor si notiunilor de baza ale unei discipline;

regula sau norma de actiune; idee de baza pe care se intemeiaza un
sistem, un serviciu social;

99
 regula: lege pe baza careia se desfasoara o activitate sau se produce un
fenomen; modalitate de a rezolva o serie de probleme, de a indeplini o
serie de activitati, indatoriri, obligatii, operatiuni;

responsabilitate: indatorirea de a raspunde de un fapt, o sarcina, o

atributie, de actele si faptele proprii; capacitatea unui subiect constient
de a lua o decizie intr-o situatie particulara;

responsabilitate administrativa: obligatia ce revine organelor

administratiei publice de a da socoteala pentru actele si faptele sale si
ale functionarilor sai;

viciu: pornire nestapanita spre rau, apucatura rea, obisnuinta anormala

nedirijata de vointa sau de ratiune; face trimitere la desfrau, dezmat,
destrabalare, presiuni necontrolate;

9. Expresii specifice limbajului deontologic

Urmarind tripticul morala – etica – deontologie, cu care vom opera pe larg in

toate ipostazele pe care le presupune abordarea comportamentului etic al
functionarilor publici si al politistilor, consideram ca este utila si prezentarea
definitiilor date termenilor si expresiilor specifice limbajului deontologic din
sfera administratiei publice.

Mentionam ca, in scop didactic, am preluat definitiile care se regasesc, in

principal, in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, precum si in alte
dictionare de specialitate, cum ar fi Dictionarul de Administratie Publica,
realizat de Anton P. Parlogi, aparut la Editura Economica, Bucuresti, in anul
2000, astfel:

abatere: orice indepartare de la o regula, norma de conduita sau directie

prestabilita; incalcarea unei obligatii de catre o persoana;

abatere administrativa: fapta ilicita a unei persoane care incalca normele

de procedura, comite fapte sau emite acte administrative neconforme cu
normele dreptului administrativ;

abatere disciplinara: forma a abaterii administrative manifestata prin

fapta ilicita comisa de catre o persoana care are calitatea de salariat in
legatura cu sarcinile sale de serviciu;

100
 abilitare: act prin care o autoritate publica investeste o persoana/institutie
sa exercite atributele sale in conditiile de forma prestabilite;

abuz de autoritate: fapta functionarului public care utilizeaza puterea

atribuita in scopul exercitarii functiei in mod nejustificat sau in alte
scopuri decat cele pentru care a fost investit;

abuz de putere: actul unei autoritati sau institutii publice prin care se

incalca competenta sau regulile de functionare stabilite prin lege; fapta
functionarului de a folosi functia publica in care a fost investit dincolo
de limitele stabilite prin actul de investitura;

act administrativ: manifestarea unilaterala de vointa a unei autoritati

publice sau a unui functionar public cu scopul de a naste, modifica sau
stinge raporturi juridice in regim de putere publica;

act de control: actele administrative incheiate in urma unor verificari

asupra persoanelor/serviciilor subordonate a caror valorificare se poate
face direct, in momentul controlului, prin aplicarea masurilor de
corectie sau ulterior, in cadrul unor proceduri determinate;

administratia: totalitatea functionarilor din aparatul guvernamental si din

administratia locala prin care se realizeaza puterea executiva a statului
respectiv administrarea intereselor colectivitatilor locale;

administratia publica: activitate care are legatura cu administrarea

statului in sfera puterii executive; arta si stiinta conducerii aplicata in
sectorul public; sisteme de autoritati, organisme si agenti insarcinati sa
realizeze puterea executiva;

agent: functionarul public a carei autoritate se manifesta in mod

unipersonal pentru asigurarea politiei intr-un domeniu specializat:
circulatia rutiera, sanatate publica, mediu, control financiar, silvic s.a.;

alegerea functionarilor: selectionarea agentilor publici in mod liber, de

catre conducatorul unei autoritati sau serviciu public;

alternativa: optiunea cetateanului pentru una sau alta dintre actiunile

posibile ale administratiei publice cu privire la un drept al sau;

101
 analiza muncii: studiu determinat cu privire la natura muncii, conditiile
desfasurarii ei, responsabilitatile functionarilor si rezultatele partiale
si/sau finale ale unei activitati;

ancheta: operatiune prin care se efectueaza cercetarea unor fapte in scopul

de a determina scopul, justificarea necesitatii, consecintele acestora,
responsabilitatea si raspunderea functionarilor pentru eventualele
prejudicii survenite;

aparare: faptul de a interveni in ajutorul cuiva sau a ceva pentru a-l

sustine impotriva unei actiuni ostile;

aplicarea sanctiunii: moment consecutiv constatarii abaterii materializat

printr-o sanctiune disciplinara in raport cu imprejurarile, timpul,
formele, pericolul si consecintele abaterii comise;

aprecierea functionarului: caracterizarea nivelului de pregatire

profesionala, conduita in serviciu, executarea sarcinilor si rezultatele
obtinute de catre persoana care indeplineste o functie publica;

autocontrolul: forma a controlului administrativ care se realizeaza de catre

insesi autoritatea sau functionarul pentru propria activitate, conduita
sau actele/faptele realizate, in scopul aplicarii corectiilor necesare sau a
inlaturarii eventualelor ilegalitati ale activitatii;

autonomia locala: exercitarea functiei decizionale de catre autoritatile

autonome locale in adoptarea politicilor si aplicarea masurilor necesare
dezvoltarii comunitatilor in conformitate cu interesele cetatenilor;

autoritate publica: activitate de putere publica pentru exercitarea si

realizarea functiei executive conferite prin lege;

avertisment: sanctiunea aplicata de catre agentul constatator, o comisie de

cercetare sau un organism central pentru fapte cu un grad scazut de
pericol social;

birocratism: fenomenul de formalizare a administratiei publice prin care

ea lucreaza dupa propriile reguli, fara legatura cu cerintele politice,
economice, culturale s.a.;

102
 bunuri publice: lucruri care apartin domeniului public, prin uz sau
destinatie si sunt supuse unui regim special guvernat de principiile
inalienabilitatii, imprevizibilitatii si insesizabilitatii;

caducitate: caderea in desuetudine, inutilitatea unei norme/legi care nu mai

corespunde realitatii sociale sau nu mai este folosita de nimeni;

calificativ: aprecierea graduala a activitatii unui functionar public prin

puncte, note, de catre autoritatea superioara sau seful sau ierarhic;

cariera: statutul legal al functionarului public care avanseaza pe scara

ierarhica si se bucura de garantii privind securitatea pozitiei ocupate si
a activitatii desfasurate;

certificat profesional: actul administrativ de atestare a competentei si

experientei necesare indeplinirii unor functii, obtinut, de regula, prin
examen sau concurs de verificare a cunostintelor in domeniul de
specializare determinat;

civic: sfera activitatii cetatenesti in comparatie cu activitatea autoritatilor,

institutiilor si functionarilor publici;

civil: sfera structurilor specifice de organizare cetateneasca in comparatie

cu structurile jurisdictionale, administrative si legislative ale statului;

clase de functionari: denumirea data diferitelor categorii de functionari din

administratia publica;

coercitiune: activitatea prin care organele si autoritatile publice ii

determina pe cetateni sa aplice sau sa respecte legea;

convietuire: faptul de a trai laolalta cu unul sau mai multi indivizi; a trai

impreuna intr-o colectivitate, comunitate;

comanda: ordin/dispozitie a unei autoritati ierarhice sau de conducere

obligatorie pentru structurile subordonate si/sau pentru functionarii
publici din subordine;

comisie: grup de persoane constituit prin dispozitie administrativa de catre

o autoritate publica pentru executarea unei sarcini de cercetare a unui

103
 fapt/act administrativ, abateri administrative si prezentarea concluziilor
in fata unei autoritati deliberative;

compartiment: sector de activitate din cadrul unei institutii publice;

competenta: totalitatea atributiilor pe care le exercita o autoritate publica,

un compartiment al unei institutii publice sau un functionar public;

competenta personala: capacitatea functionarului public de a-si indeplini

atributiile profesionale;

comunitate: totalitatea locuitorilor dintr-o localitate, care impartasesc

aceleasi credinte, norme, valori si idei de viata;

concurs: forma de recrutare a functionarilor publici prin verificarea

cunostintelor in domeniul in care urmeaza sa-si exercite atributiile;

conditie de fond: caracteristicile obligatorii de legalitate, competenta sau

procedura ale fiecarui act administrativ, a caror nerespectare atrage
nulitatea acestuia;

conditie de forma: caracteristici neesentiale de forma, dotare, inregistrare

ale actului administrativ, a caror nerespectare atrage dupa sine
nulitatea relativa a acestuia;

conformitate: modul in care functionarul public raspunde intocmai si la

timp la deciziile luate de conducatorul institutiei sau compartimentului;

consemn: dispozitie, ordin cu privire la un act, fapt sau procedura care pot

fi realizate numai in conditiile strict determinate de lege, regulamente
sau instructiuni;

constrangere: forta care se exercita asupra unui functionar public sau

asupra unei persoane pentru a o determina sa comita o fapta, sa dreseze
un act ilegal;

contencios: controlul judiciar asupra activitatii administratiei publice;

controlul de legalitate si de oportunitate asupra actelor administrative;

contestatie: cererea prin care se urmareste modificarea sau anularea unui

act/fapt administrativ;

104
 contract administrativ: regimul juridic aplicabil contractelor incheiate de o
autoritate/institutie a administratiei publice care au drept obiect
folosirea bunurilor din domeniul public sau privat al unitatilor
administrative;

control: forma de verificare, evaluare si apreciere a activitatii unei

autoritati/institutii administrative/functionar public;

control administrativ: activitate de verificare a modului in care sunt

indeplinite sarcinile administratiei publice realizat de persoane din
interiorul institutiei (intern) sau de persoane ierarhic superioare
(ierarhie);

control formal: gruparea formelor de control in functie de timp, loc, modul

de pregatire si executare, persoanele competente s.a.;

control specializat: controlul activitatilor administratiei publice dintr-un

domeniu realizat de catre persoane/institutii special create pentru
supravegherea si corectarea baterilor de la normele de drept public;

coordonare: functie a administratiei publice concretizata in conducerea

coerenta si simultana a activitatilor de indeplinire a deciziilor
administrative;

coruptie: denumirea generica pentru infractiunile savarsite de functionarii

publici, care iau mita, primesc foloase necuvenite sau se bucura de alte
avantaje pentru a indeplini sau a nu indeplini atributiile la care este
obligat prin natura serviciului;

curriculum vitae: documentul scris in care sunt mentionate date

autobiografice, scolile absolvite, experienta si functiile indeplinite intr-
un anumit domeniu de catre o persoana care doreste sa ocupe o anumita
functie public;

cutuma: denumire data pentru orice regula de conduita recunoscuta de

societate si care, prin recunoastere oficiala devine regula juridica;

dauna: prejudiciu suferit de catre o persoana juridica sau fizica ca urmare

a neindeplinirii obligatiilor de serviciu de catre un functionar public;

105
 decizie administrativa: hotarare luata de catre o autoritate administrativa
care are drept obiect organizarea executarii sau executarii in concret a
legilor; are forma unui act scris si produce efecte juridice in regim de
putere publica;

declaratie: relatare in forma orala sau scrisa facuta de o persoana in fata

unei autoritati a administratiei publice cu privire la fapt/act determinat;

delegare: actul administrativ prin care seful unei structuri administrative

transmite catre unul sau mai multi functionari din subordine
indeplinirea anumitor sarcini;

delegare de autoritate: actul administrativ prin care o persoana/autoritate

transmite unui subordonat competenta de decizie intr-un anumit
domeniu;

delegare de competenta: procedura administrativa prin care o autoritate a

administratiei publice desemneaza o alta autoritate administrativa
deliberativ/executiva sa exercite numai unele dintre atributiile sale;

democratie sociala: dreptul cetatenilor de a se asocia, constitui in grupuri,

asociatii sau organizatii ale societatii civile;

derogare: actul administrativ cu caracter de exceptie prin care se admite

abaterea de la o anumita conduita reglementata, in principiu pentru o
perioada limitata de timp si potrivit unei proceduri speciale;

deontologia functionarului: sfera obligatiilor moral-juridice ale

functionarului public: probitate, integritate, loialitate, conformitate,
responsabilitate etc.;

deconcentrare: transferul unor atributii de la autoritatile centrale la

autoritatile de specialitate locale;

descentralizare: infiintarea, organizarea si functionarea, controlul si

desfiintarea serviciilor publice de catre autoritatile administratiei
publice locale;

desistare: renuntarea la savarsirea unui fapt administrativ reprobabil sau

la o pretentie ori la o actiune in justitie;

106
 din oficiu: obligatie specifica autoritatilor administratiei publice de a se
autosesiza in cazul unor acte/fapte care incalca normele legale pentru a
restabili legalitatea;

disciplina: conduita impusa de reglementarile unor institutii/autoritati ale

administratiei publice;

discretionar: modalitate de actiune din partea unei autoritati/functionari

publici, prin incalcarea legii prin utilizarea puterii pe care o detin;

discriminare: modalitatea de a deosebi persoanele dupa criterii de rasa,

sex, religie, limba, opinie, stare sociala sau materiala, prin care se
produce defavorizarea unora si favorizarea altora;

dispozitie: actul unei autoritati administrative privind modalitatea de

exercitare a atributiilor care ii revin;

domeniul administrativ: totalitatea bunurilor mobile si imobile de care

administratia publica are nevoie sa le utilizeze pentru indeplinirea
atributiilor sale;

domeniul privat: bunurile imobile si mobile aflate in proprietatea

autoritatilor administratiei publice care nu folosesc interesului general;

domeniul public: totalitatea bunurilor mobile si imobile care apartin

statului al carui regim juridic exced dreptului civil, intrebuintate pentru
satisfacerea interesului general;

drept de petitionare: posibilitatea recunoscuta cetatenilor de a adresa

cereri autoritatilor administratiei publice;

drept public: ansamblul normelor juridice care reglementeaza raporturile

dintre stat si cetatean, precum si dintre institutiile componente ale
statului;

echitate: obligatia functionarului public de a aplica corect legea tuturor

partilor unui raport juridic de a respecta drepturile si obligatiile ce-i

107
 revin si de a satisface in mod egal interesele, drepturile si libertatile
tuturor cetatenilor;

egalitatea sanselor: posibilitate acordata functionarilor publici de a avansa

in cariera numai pe baza meritului personal;

egalitate de tratament: respectarea principiului potrivit caruia partile unui

raport juridic se bucura de acelasi regim, de aceleasi drepturi si
obligatii;

egalitate in drepturi: presupune lipsa privilegiilor sau discriminarilor

pentru orice persoana in raporturile cu autoritatile administratiei
publice;

eroare de fapt: reprezentarea falsa, inexacta cu privire la situatia reala in

momentul incheierii, infaptuirii unui act/fapt administrativ, care poate
inlatura caracterul ilicit al acestora si a raspunderii functionarului
public;

executarea actului administrativ: punerea in executare a actului

administrativ in scopul de a produce efectele juridice urmarite prin
adoptarea lui;

executarea amenzii: procedura administrativa prin care se percepe

cuantumul sumei de bani stabilite de agentul constatator, din veniturile
sau bunurile contravenientului sau prin instituirea popririi ori prin
decontare bancara;

executare silita: forma a constrangerii administrative prin care o persoana

fizica/juridica este obligata sa execute direct sau indirect o datorie, prin
sechestru, poprire asiguratorie, vanzare silita sau confiscarea
bunurilor;

extravilan: totalitatea suprafetelor de teren aflate in afara perimetrului

delimitat al oraselor/comunelor si care nu sunt construibile;

fals: document, act scris intocmit cu viclenie si care nu reflecta adevarul,

realizat fie prin contrafacerea scrierii sau alterarea acestuia, fie prin
consemnarea unor imprejurari care nu corespund adevarului, sau prin
omisiunea consemnarii lor;

108
 fapt administrativ: fapt social, o activitatea desfasurata intr-o comunitate
umana, prin care se realizeaza o suma de valori stabilite de puterea
politica, care presupune o organizare administrativa coerenta;

fapt social: actiunea indivizilor care compun societatea in scopul de a

modifica modul de organizare, functionare sau normare a acesteia;

fenomen administrativ: activitatea sociala desfasurata in mod organizat

pentru realizarea valorilor stabilite de autoritatile superioare si/sau
exterioare administratiei publice;

formalism: caracter excesiv, greoi, de indeplinirea sarcinilor de catre

administratia publica; o activitate lipsita de temei legal si logic pe care o
desfasoara un functionar/autoritate publica;

forma: modalitatea de realizarea a vointei de a incheia un act

administrativ, care este scrisa in majoritatea actelor administrative;

forta majora: un eveniment, exterior vointei umane, neprevazut si de

neinlaturat, care impiedica o persoana sa-si execute obligatiile legale;

forta publica: totalitatea institutiilor si a mijloacelor utilizate pentru

mentinerea ordinii si linistii publice; atribut al puterii administrative de
a constrange pe cetateni sa respecte legea si/sau dispozitiile
administrative;

functie de executie: activitatea administratiei publice de pregatirea

executarii si/sau executia in concret a legii si a dispozitiilor
administrative;

functie publica: complexul de putere si competenta, de drepturi si obligatii,

organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, in vederea
ocuparii de un titular care urmareste realizarea scopului pentru care a
fost creata functiunea respectiva;

functionar public: persoana care exercita permanent sau temporar, cu

orice titlu, indiferent de modalitatea investirii, o insarcinare de orice
natura, retribuita sau nu, in serviciul institutiilor publice sau al altor
persoane juridice de interes public;

109
 garda financiara: corp de control administrativ financiar specializat,
militarizat, care functioneaza ca serviciu de specialitate al Ministerului
Finantelor Publice;

gestionarea serviciilor publice: forma de organizare si functionare a

serviciilor publice sub autoritatea administratiei centrale/locale;

gestiune publica: forma de administrare directa de catre stat/institutiile

publice a bunurilor si serviciilor;

grad profesional: treapta, nivelul la care ajunge un functionar public;

impozit local: plata obligatorie a unei sume de bani de catre locuitorii unei

unitati administrativ-teritoriale in scopul constituirii fondului general la
dispozitia consiliilor locale;

inalienabilitate: interdictia de a instraina bunurile care apartin domeniului

public al statului, atat prin acte civile cat si prin acte administrative
(exceptand concesionarea, inchirierea sau folosinta in alte moduri);

incompatibilitate: interdictia legala pentru o persoana de a ocupa

concomitent doua functii, in principiu contradictorii, pentru a se
asigura libertatea de actiune pentru persoana care ocupa o functie
publica si de a i se ocroti posibilitatea morala si intelectuala;

incompetenta: lipsa de atitudine a unei institutii de a indeplini anumite

acte/fapte juridice si situatia in care o persoana este lipsita de dreptul
legal de a cerceta o fapta sau un act;

independenta: dreptul unei persoane care exercita o functie publica de a

actiona liber, potrivit propriei constiinte morale si juridice;

inoportunitate: situatie in care continutul actului administrativ vine in

contradictie cu faptul/fenomenul pe care il reglementeaza;

institutia: structura administrativa care are ca obiect de activitate un

anumit domeniu;

inspectorat: serviciu public de specialitate care are ca atributie

supravegherea modului in care institutiile din subordine isi indeplinesc
obligatiile;

110
 interdictie: masura de protectie sau de sanctiune prin care se interzice
exercitarea unor drepturi politice, profesionale sau civile;

interes public: necesitate sociala, legiferata ca atare, care impune

administratiei publice sa organizeze si sa realizeze servicii publice
aferente;

intravilan: totalitatea terenurilor aflate in interiorul unei localitati care

sunt destinate constructiilor cu caracter urban;

interimat: perioada de timp, de obicei strict limitata, in care o functie

publica, devenita vacanta, este ocupata de o alta persoana;

investitie publica: fonduri alocate de autoritatile administratiei publice

pentru realizarea unor obiective/lucrari de interes general pe raza lor
administrativa;

inviolabilitate: imunitatea de care se bucura o persoana publica pe durata

exercitarii mandatului;

incadrare: introducerea intr-o structura administrativa a unui functionar

public prin angajarea unei persoane intr-o functie publica prin
examen/concurs dau prin numire de catre autoritatea competenta;

incetarea functiei: situatie in care functionarului public ii inceteaza

raportul de serviciu din cauza demisiei, eliberarii din functie,
pensionarii, ori a destituirii din functia publica;

indrumare: dreptul recunoscut autoritatilor administrative superioare de a

coordona activitatea subordonatilor in sensul executarii legale a
deciziilor administrative luate;

inscris: document scris care poarta informatiile privind un raport juridic;

insemne oficiale: desene, semne heraldice, forme asezate pe drapele,

panouri sau firme pentru a reprezenta statul/autoritatea
administrativa;

intreprinderi publice: societati comerciale la care statul sau o autoritate a

administratiei publice locale detine majoritatea capitalului si a
dreptului de decizie; persoane juridice care produc bunuri sau servicii

111
 in regim economic independent in scopul satisfacerii unui interes
general;

investitura: actul prin care unei persoane i se acorda o functie publica sau

prin care o persoana este desemnata intr-o functie publica;

judet: unitate administrativ-teritoriala cu personalitate juridica, avand in

componenta comune, orase si municipii; o comunitate de locuitori cu
aceleasi obiceiuri, credinte, relatii si interese economice si social-
culturale;

juramant: formula solemna a declaratiei unei persoane ca spune adevarul;

formula solemna de investire a unei persoane intr-o functie publica,
prin care cel investit isi ia angajamentul de a respecta obligatiile de
serviciu;

justitie: denumire generica pentru toate instantele judecatoresti, a

institutiilor si functionarilor care participa la aplicarea legilor;

jurisdictie: sfera drepturilor pe care o instanta/judecator le poate avea;

sfera instantelor care au aceeasi competenta de a solutiona o anumita
categorie de litigii; durata a procesului sau dreptul magistratului de a
supraveghea actiunile partilor;

jurisprudenta: totalitatea hotararilor date de instantele de judecata in

referire la o speta; solutia data de instanta de judecata prin
interpretarea unei norme legale sau a principiilor de drept;

legalitate: sfera principiilor si normelor dreptului care trebuie respectate

de catre institutii si cetateni; conditie a actului administrativ constand
in conformitatea acestuia cu legea si celelalte acte normative;

legitima aparare: fapta savarsita de o persoana pentru a inlatura un atac

material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia, sau
impotriva unui interes public sau obstesc si care pune in pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc;

legitimitate: expresie a concordantei dintre vointa alegatorilor si conduita

guvernarii; tot ceea ce este corect, normal, potrivit cu o regula sau cu
prevederile legale;

112
 libera circulatie: dreptul constitutional al fiecarui cetatean de a-si stabili
domiciliul/resedinta in oricare localitate din tara, de a calatori in
strainatate, de a emigra, precum si de a reveni in tara;

licitatie publica: procedura administrativa obligatorie prevazuta de lege

pentru concesionarea bunurilor si serviciilor ce apartin domeniului
public sau privat al statului/unitatilor administrativ-teritoriale;

limba oficiala: limba utilizata de cetatenii unui stat in relatiile cu

autoritatile publice ale statului respectiv;

mandat: institutie a dreptului constitutional referitoare la reprezentantii

alesi prin care acestia sunt tinuti pentru atingerea unui rezultat
determinat derivand din interesul public general sau local;

mediere: activitate desfasurata, individual sau de catre comisii constituite,

in scopul armonizarii a doua opinii contrare, in scopul solutionarii
amiabile a diferendelor dintre doua sau mai multe subiecte de drept;

memoriu: documentul scris prin care o institutie/o persoana isi expune

opiniile/instructiunile;

metoda: ansamblu mai mult sau ai putin sistematizat de procedee si actiuni

utilizat pentru atingerea unui obiectiv;

militie: corp de armata cu caracter nepermanent care era chemat la arme

in caz de pericol; denumire data aparatului specializat cu mentinerea
ordinii publice in perioada de dictatura;

minister: autoritate specializata a administratiei publice care realizeaza

politica guvernamentala la nivel central;

ministru: seful autoritatii administrative centrale de specialitate;

minoritatea faptuitorului: cauza care inlatura caracterul ilicit al faptei, si

din cauza lipsei de discernamant datorate varstei; din punct de vedere
administrativ, minoritatea sub 14 ani inlatura total raspunderea
administrativa iar intre 14-16 ani reduce la jumatate cuantumul
amenzilor;

misiune: insarcinare, rol incredintat unui functionar public;

113
 modificarea actului: operatiune prin care se schimba o anumita parte a
unui act administrativ, realizata fie de organul emitent, fie de
autoritatea supraordonata in cazul tutelei administrative;

motivarea actului: partea introductiva a unui act administrativ care

cuprinde termenele de fapt si de drept care fac necesara emiterea
actului si mentiuni referitoare la indeplinirea procedurilor legale pentru
adoptare;

motivarea personalului: totalitatea mijloacelor si procedeelor folosite

pentru a-i determina pe functionarii publici sa realizeze atributiile de
serviciu la un nivel performant;

mustrare: sanctiune disciplinara care consta in atentionarea functionarului

public care a savarsit o abatere, pentru prima data;

neconformitate: lipsa de corespondenta dintre continutul actului

administrativ si normele juridice aplicabile;

neglijenta: fapta functionarului public care incalca din neglijenta (lipsa de

prevedere a consecintelor pagubitoare) o sarcina de serviciu prin
executarea ei defectuoasa sau prin neexecutarea ei si produce o paguba
ori o tulburare grava a activitatii institutiei;

neutralitate politica: atitudinea unui functionar public de a nu fi atras in

jocuri politice si de a nu servi, prin activitatile desfasurate, interesele
unuia sau altuia dintre partidele politice aflate la guvernare;

nivel de competenta: pozitia pe care o ocupa o autoritate

publica/functionar public in sistemul autoritatilor publice; nivelul
cunostintelor si a abilitatilor personale pe care le poseda un functionar
public;

norma: regula de conduita obligatorie, cu caracter general si impersonal,

stabilita prin lege sau un alt act normativ, prin care se asigura justitia
sociala, legalitatea, indeplinirea obiectivelor si scopurilor incorporate in
interesul public general;

norma de drept administrativ: specie a normelor juridice care

reglementeaza raporturile sociale specifice activitatii administratiei
publice centrale si locale, institutiilor publice si functionarilor publici;

114
 notar public: functionarul public investit cu autoritate de stat care
redacteaza, certifica sau autentifica acte/contracte civile la cererea
persoanelor fizice si juridice, ofera consultatii notariale, indeplineste
procedura succesorala si exercita alte atributii prevazute de legea
notariala;

notificare: act sau comunicare oficiala de aducere la cunostinta a

continutului unui act administrativ, cu indeplinirea obligatiei de a face
dovada transmiterii sale persoanelor juridice sau fizice interesate;

nulitate: sanctiune juridica prin care actul/contractul administrativ este

desfiintat pentru motive ce tin de incalcarea legii, a conditiilor de fond si
de forma, sau a procedurii prin care este aparat interesul public al
statului sau al colectivitatilor locale;

obicei: regula de conduita impusa ca forma de relatie sociala unei repetari

indelungate in cadrul unei colectivitati;

obiectiv: scopul social si politic stabilit prin lege si alte acte normative care
trebuie realizat de catre autoritatile publice si cetateni;

obligatia functionarului public: indatoririle legale pe care functionarul

public trebuie sa le respecte (de a-si exercita functia personal, de a se
subordona ierarhic, de a exercita exclusiv functia publica si de
confidentialitate);

obstesc: tot ceea ce apartine comunitatilor, organizatiilor cooperatiste si

altor forme de asociere intre persoanele fizice si juridice;

ofensa adusa autoritatii: fapta de a aduce atingere onoarei sau de a

ameninta in public un functionar public in legatura cu activitatea
acestuia, prin forme care aduc atingere autoritatii;

ofiter: functionarul public care are atributii de politie si ocupa un loc

superior in serviciul politienesc, care aplica sanctiuni contraventionale
celor care incalca normele legale din domeniile date in competenta;

omisiune: fapta functionarului public de a nu-si indeplini o atributie de

serviciu, desi era obligat sa o execute;

115
 onoare: consideratia de care se bucura un functionar public din partea
societatii civile si a corpului profesional din care face parte;

operatiuni administrative: activitati concrete indeplinite de functionarii

publici pentru realizarea sarcinilor administratiei publice in contextul
mai general al legalitatii administrative;

oportunitate: stare de fapt care rezida in concordanta dintre continutul

actului si fenomenul/raportul social pe care il reglementeaza si
momentul cel mai propice pentru aducerea la indeplinire a dispozitiilor
sale;

optiune: procesul constient de alegere, dintre mai multe posibilitati, a

mijloacelor si metodelor cele mai favorabile pentru atingerea unui scop
si adoptarea unei hotarari/decizii in acest sens;

ordin: dispozitia superiorului ierarhic care trebuie adusa la indeplinire de

subordonati, emis de o autoritate administrativa unipersonala centrala
sau locala, in executarea legii;

ordine publica: 1) totalitatea sistematizata si concentrata a parerilor

individuale care se refera la o problema sau un domeniu de interes care
poate influenta comportamentul individual, de grup si macro social,
precum si politica guvernamentala; 2)ansamblu de norme juridice prin
care este protejata societatea precum si activitatea generala de aplicare
in fapt a normelor prin care se urmareste indeplinirea/realizarea
interesului public; suma conditiilor esentiale pentru desfasurarea unei
vieti sociale normale; 3)stare care asigura activitatea normala a
organelor statului, si a celor publice, stare de pace si liniste sociala,
respectarea drepturilor cetatenilor;

organ: personal/grup investit cu autoritatea de a indeplini o functie

administrativa;

organigrama: reprezentarea grafica a structurii interne a unei

institutii/serviciu public;

organizare: ansamblul masurilor luate pentru a asigura desfasurarea

eficienta a activitatilor unei institutii/autoritati publice in conformitate
cu scopul activitatii acesteia; procedura de structurare in sistem a

116
 autoritatilor care compun administratia, cat si stabilirea structurilor si
functiilor acestora;

organizare – administrativ – teritoriala: delimitarea teritoriului national in

unitati administrative si de populatie relativ compacta;

organizatii neguvernamentale: persoane juridice constituite sub forma

fundatiilor sau asociatiilor care nu realizeaza activitati lucrative si nu
indeplinesc functii publice;

participare: exercitarea atributiilor unui organism colegial prin

participarea tuturor membrilor acestuia;

pasaport: act de identitate care da dreptul posesorului de a parasi tara si sa

patrunda pe teritoriul altor state;

patrimoniu: totalitatea bunurilor mobile si imobile, a veniturilor si a

creantelor ce apartin statului/unitatilor administrativ-teritoriale;

pedeapsa: forma de constrangere morala si/sau fizica aplicata in scopul

reeducarii unei persoane care a comis o fapta ilicita;

permis: act administrativ prin care o autoritate publica, in limitele

competentei, autorizeaza o persoana sa desfasoare anumite activitati, in
anumite conditii;

persoana de drept public: colectiv de oameni instituit conform legii,

inzestrat cu patrimoniu, care se organizeaza si functioneaza in scopul
realizarii unor functii statale si a interesului general;

petitie: cerere pe care o persoana fizica/juridica o adreseaza unei autoritati

a administratiei publice pentru a-si realiza un scop personal;

planuri urbanistice: acte de autoritate ale administratiei publice prin care

sunt stabilite directiile mari de dezvoltare, sistematizare, circulatie,
mediu si constructii intr-o unitate administrativ-teritoriala;

117
 plangere: cererea prin care o persoana fizica sau juridica solicita anularea
unei masuri administrative, a unui proces-verbal de constatare a
contraventiei pe motiv de nelegalitate;

politici publice: ansamblul mijloacelor folosite pentru relatiile dintre

administratie si public; ansamblul programelor pentru realizarea unor
obiective de interes general;

politie: serviciu public folosit pentru mentinerea si restabilirea ordinii

publice; activitatea de supraveghere a respectarii normelor de
convietuire general obligatorii;

populatie: totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe teritoriul unui

stat/unitate administrativ-teritoriala si care se afla sub jurisdictia
acestora;

posesiune: stapanirea materiala efectiva a unui bun imobiliar sau mobil;

prefect: agentul public numit de Guvern in teritoriu pentru conducerea

serviciilor publice descentralizate si supravegherea legalitatii actelor
emise de celelalte autoritati publice;

prerogativa: dreptul unei persoane/autoritati de a exercita anumite

atributii conferite prin lege;

prescriptie: dobandirea sau pierderea unui drept prin trecerea timpului

sau stingerea unui drept prin neexercitarea lui in termenul prevazut de
lege;

prestator de servicii: persoanele/autoritatile a caror activitate este

circumscrisa normelor juridice administrative;

previziune: functie a conducerii prin care se anticipeaza evolutia probabila

a proceselor sociale, politicile economice si administrative si se
fundamenteaza deciziile;

prevenire: faptul de a lua masuri de informare, de atentionare, de

avertizare si/sau de a lua masuri de a inlatura ceva periculos mai inainte
ca acesta sa produca pagube sau alte urmari periculoase;

118
 primar: autoritatea publica, cu rol executiv, aleasa prin vot direct de catre
cetateni pentru a exercita conducerea serviciilor publice de interes local,
sens in care emite dispozitii in sfera sa de competenta;

primarie: aparatul propriu al consiliilor locale format din primar, vice

primar, secretar si functionari publici; institutie publica cu activitate
permanenta care aduce la indeplinire hotararile consiliului local si
solutioneaza problemele curente ale comunitatii locale;

procedura: ansamblul principiilor, regulilor si formelor juridice utilizate

de o autoritate publica pentru rezolvarea atributiilor sale;

promovare: trecerea unui functionar public dintr-o functie inferioara intr-

una superioara;

protectie: faptul de a ocroti, apara, proteja; ansamblu de masuri care

protejeaza o persoana, o colectivitate, bunurile, drepturile si libertatile
cetatenesti;

putere executiva: activitatea specifica de conducere a societatii la nivel

central si local de catre autoritatile administratiei publice; capacitatea
de a decide la nivel statal si local si de a-si alege mijloacele si a utiliza
metodele de actiune in mod autonom;

putere executiva: ansamblul prerogativelor pentru a promova interesul

general si dreptul autoritatilor publice de a reglementa domeniile
nedefinite de lege sau de a emite norme speciale pentru aplicarea legii;

raport: document scris cu privire la legalitatea si oportunitatea unui

proiect de act normativ, informatii despre functionarii publici,
constatarile unor studii, analize, acte de control s.a.;

raport de drept administrativ: raport juridic in care unul dintre subiecte

este intotdeauna o autoritate publica, obiectul il constituie
actiunea/inactiunea persoanelor institutiei care participa la raport,
continutul este dat de sfera drepturilor si obligatiilor pe care le au
partile, modificarea este de regula unilaterala iar stingerea se face de
regula printr-un act administrativ;

119
 raspunderea administratiei publice: forma a raspunderii juridice prin care
autoritatile administratiei publice raspund patrimonial pentru daunele
cauzate prin faptele si actele lor;

raspunderea administrativa: forma a raspunderii juridice antrenata prin

neindeplinirea sau indeplinirea defectuoasa a atributiilor de serviciu de
catre un functionar public;

raspunderea disciplinara: forma a raspunderii juridice care intervine

pentru savarsirea unei abateri disciplinare de catre un functionar
public;

raspunderea civila: forma a raspunderii juridice care intervine in situatia

in care functionarul public cauzeaza un prejudiciu patrimoniului public
sau in paguba unei persoane fizice ori juridice; este denumita si
raspundere patrimoniala, intrucat repararea prejudiciului cauzat de
fapta functionarului se face pecuniar (baneste);

raspunderea penala: forma a raspunderii juridice antrenata in cazul in

care functionarul public savarseste o infractiune de coruptie ori o alta
infractiune de serviciu sau in legatura cu serviciul;

recomandare: actul administrativ prin care o institutie sau un serviciu

public propune o persoana pentru ocuparea unui post pe baza
rezultatelor bune inregistrate in activitatea anterioara;

reconstituire: operatiune prin care autoritatile administrative refac acte cu

caracter individual;

rectificare: operatiune prin care autoritatile administratiei publice

indreapta erorile materiale comise in actele administrative, fie prin
completarea actului cu elementele lipsa, fie prin stergerea mentiunilor
gresite;

recurs administrativ: (gratios) procedura administrativa interna care

consta in solutionarea plangerilor, sesizarilor sau contestatiilor de catre
insasi autoritatea emitenta a actului;

reglementare: activitate avand drept scop stabilirea unor reguli prin acte

cu caracter normativ sau individual;

120
 regulament: act administrativ de organizare interna prin care o autoritate
a administratiei publice stabileste norma cu caracter general si
obligatoriu pentru functionarii, institutiile si serviciile publice de sub
autoritatea lor;

relatii de autoritate: forma de realizare a puterii executive prin

subordonarea cetatenilor fata de autoritatile publice statale si/sau
locale;

relatii formale: relatii care se stabilesc intre functionarii publici, in temeiul

reglementarilor legale, de forma relatiilor de serviciu, de supraordonare
si de subordonare sau de colaborare;

relatii ierarhice: relatii specifice de ierarhizare a autoritatilor publice in

sistemul administratiei, in conformitate cu care se manifesta
subordonarea, respectiv supraordonarea;

relatii publice: modalitatile concrete de realizare a comunicarii dintre un

serviciu public sau o autoritate administrativa si beneficiarii acestora;

reputatie: consideratia de care se bucura o autoritate sau un functionar

public in plan socio-moral, concretizata in aprecierea pozitiva a
celorlalte persoane sau institutii cu care intra in relatii;

responsabilitate: capacitatea unei persoane de a-si asuma responsabilitati

si de a-si reprezenta consecintele actelor/faptelor pe care le comite;

resurse publice: totalitatea bogatiilor solului si subsolului, a materiilor

prime si materiale, a rezervelor, creantelor si a celorlalte valori de care
dispune o unitate administrativ-teritoriala pentru a-si realiza sarcinile
economico-sociale si de care dispune in mod autonom;

resedinta: locul in care o persoana fizica isi stabileste locuinta sau o

persoana juridica isi stabileste sediul social;

retractare: actul prin care o persoana/institutie publica isi retrage

afirmatia anterioara sau se dezice de o fapta anterioara;

retrogradare: trecerea unui functionar public din functia pe care o detine

in functia imediat inferioara ca urmare a savarsirii unor abateri;

121
 revocare: retragerea de catre o institutie/autoritate publica a unui act
administrativ pe motiv de ilegalitate sau pe motiv de inoportunitate;

sanctiune disciplinara: forma a constrangerii administrative aplicate

functionarului public care incalca disciplina muncii in institutia in care
este angajat;

sarcinile administratiei publice: obligatiile pe care le are administratia, in

functie de specificul destinatarilor cu care se realizeaza raporturile de
drept public, se stabilesc misiunile si se specializeaza structurile
administrative;

sarcinile autoritatilor publice: sfera drepturilor si obligatiilor, stabilite prin

lege sau prin alte acte normative, care trebuie indeplinite de
persoanele/autoritatile alese sau numite in functii publice;

sechestru: masura asiguratorie dispusa de o instanta judecatoreasca,

constand in indisponibilizarea bunurilor mobile si imobile ale unui
contravenient in vederea repararii prejudiciului produs prin
contraventie si/sau pentru garantarea executarii pedepsei amenzii sau a
pedepsei confiscarii averii;

secret profesional: obligatia functionarului public de a nu dezvalui

informatiile pe care le afla in virtutea indeplinirii prerogativelor sale;
ansamblul informatiilor pe care le acceseaza un functionar public in
exercitarea atributiilor sale;

sector privat: ansamblul organizatiilor care lucreaza in afara sectorului

public; totalitatea bunurilor mobile si imobile aflate in proprietatea
privata;

sector public: ansamblul serviciilor, institutiilor si autoritatilor cu caracter

de stat sau comunal, alimentate de la bugetul central sau local;
totalitatea functionarilor din serviciile si institutiile publice;

securitate: faptul de a fi la adapost de orice pericol; sentiment de incredere

si de liniste pe care il da cuiva absenta unui pericol; protectie, aparare
impotriva unor pericole, amenintari sau primejdii;

selectia functionarilor: modalitatea de recrutare a persoanelor, care

urmeaza sa ocupe functii publice, pe baza unor criterii; activitate de

122
 verificare a competentei profesionale a functionarilor publici in vederea
promovarii in functii;

servicii publice descentralizate: servicii publice subordonate ierarhic

ministerelor sau altor institutii guvernamentale, care se organizeaza la
nivelul unitatilor administrativ-teritoriale: judete, municipii, orase,
comune;

servicii publice locale: servicii organizate de unitatile administrativ-

teritoriale pentru administrarea bunurilor de utilitate publica, pentru
furnizarea unor bunuri de necesitate generala sau prestarea de activitati
de interes general;

serviciu public: activitate de interes general prestata de o persoana privata,

intrebuintand prerogativele puterii publice, sub controlul
administratiei;

standard: act oficial prin care sunt precizate toate prescriptiile tehnico-

economice pe care trebuie sa le indeplineasca un serviciu pentru a
satisface o anumita trebuinta sociala;

stare de necesitate: cauza care inlatura caracterul ilicit al faptei, intrucat

faptuitorul a fost obligat de imprejurari sa o savarseasca;

stare de urgenta: masuri luate pentru a face fata unei situatii exceptionale;

stare exceptionala: situatia exceptionala determinata de calamitati

naturale, epidemii si epizotii sau alte cauze in care sunt instituite masuri
de protectie a persoanelor sau bunurilor amenintate;

statut: act juridic de natura administrativa prin care se defineste atat

caracterul obligatoriu al exercitarii autoritatii de catre un functionar
public instituit intr-o functie publica, cat si obligatia de a nu renunta la
prerogativele cu care a fost investit, conferite in consideratia interesului
public; cadru de conduita profesionala si morala a diferitelor categorii
de functionari publici: militari, politisti, medici, profesori s.a.;

structura administratiei publice: sistemul ierarhizat, sub conducerea unei

autoritati supreme, in subordinea caruia functioneaza serviciile publice
descentralizate in relatii de supraordonare – subordonare;

123
 structura functionala: modalitatea sistemica de distribuire a sarcinilor
administratiei publice intre diferitele autoritati, in conformitate cu
competenta lor materiala si teritoriala;

structura organizationala: modalitatea in care este constituita o

organizatie/institutie publica;

subordonare: relatie specifica administratiei publice potrivit careia

dispozitiile sefului ierarhic sunt obligatorii pentru functionarii de sub
autoritatea sa;

subsidiaritate: dreptul si obligatia autoritatilor publice de a solutiona

direct problemele de interes local fara a fi necesara interventia statului;
fenomen al descentralizarii interventiei publice pana la nivelul la care o
activitate devine mai eficienta;

suplinire: institutia juridica prin care se permite inlocuirea unei persoane

titulare functiei publice cu o alta persoana care sa exercite functia pe
timpul cat lipseste titularul;

suprematia legii: principiu potrivit caruia toate autoritatile publice trebuie

sa se subordoneze numai legilor;

suspendare: institutie juridica prin care un act juridic inceteaza temporar

sa produca efecte juridice , desi nu a fost desfiintat;

sanse egale: posibilitatea tuturor functionarilor publici de a promova in

functie pe baza meritelor, a competentei si a experientei dobandite in
functiile anterioare;

santaj: constrangerea unei persoane fizice prin violenta ori amenintare, sa

dea, sa faca, sa nu faca, sau sa sufere ceva, in scopul de a dobandi in
mod injust un anumit folos;

taxa: plata facuta de o persoana fizica/juridica unei autoritati publice

pentru asigurarea prestarii unui serviciu;

teritoriu: factor determinant al organizarii puterii executive in sensul

constituirii autoritatilor publice la nivelul fiecarei diviziuni
administrativ-teritoriale;

124
 termen: interval de timp in care trebuie exercitat un drept, trebuie
indeplinit un act, sau trebuie executata o cerinta a legii;

titlu: inscris prin care se face dovada unui drept invocat;

tutela administrativa: institutie a dreptului administrativ care

reglementeaza juridic modul in care autoritatile ierarhic superioare
supravegheaza, controleaza si reformeaza actele emise de autoritatile
ierarhic superioare;

ultraj: infractiune comisa prin insulta, fie prin calomnie, fie prin

amenintare in mod direct sau prin mijloace de comunicare directa,
contra unui functionar aflat in exercitiul functiunii sau pentru fapte
indeplinite in exercitiul functiunii;

unitate administrativ-teritoriala: diviziune a teritoriului national, omogena

din punct de vedere cultural, etnografic, economic, social in care se
organizeaza autoritati de administratie publice prin intermediul carora
se realizeaza atat politica statala cat si cea locala;

urbanism: activitate avand ca obiect adoptarea unor masuri cu caracter

tehnic, administrativ, economic si social pentru dezvoltarea armonioasa,
rationala si umana a localitatilor;

urmarire silita a bunurilor: procedura judiciara de urmarire a bunurilor si

veniturilor unei persoane care a comis o contraventie/infractiune cu
scopul de a despagubi partea civila pentru executarea confiscarii averii;

uzurpare de calitati oficiale: actiune ilegala a unei persoane/institutii de a

prelua si exercita atributii care nu sunt de competenta sa; folosirea fara
drept a unei calitati oficiale, insotita sau urmata de indeplinirea unui act
determinat de acea calitate;

vacanta functiei: situatia in care titularul unei functii publice se afla in

imposibilitatea de a-si exercita atributiile, din motive obiective (deces,
imbolnavire grava) sau subiective (demisie, refuz);

viata publica: viata administrativa a unui stat sau activitatea cuiva in

legatura cu functiile de stat care le ocupa;

125
 venituri bugetare: sursele banesti ale bugetelor unitatilor administrativ-
teritoriale, ale institutiilor si serviciilor publice, provenite din taxe,
impozite si alte surse prevazute de lege;

viciu de consimtamant: imprejurare de fapt cu caracter fizic sau psihic

care altereaza vointa juridica a unei persoane in momentul incheierii
actului/comiterii faptului;

vinovatie: atitudinea psihica a unei persoane fata de savarsirea unei

contraventii/infractiuni, precum si cu privire la rezultatul faptei sale
ilicite;

violare: fapta care incalca normele/institutiile juridice interne;

violenta: atitudine violenta prin care se afecteaza o persoana prin actiunea

alteia, inclusiv prin actiunea autoritatilor publice;

zona: suprafata de teren, apa sau aer, de pe teritoriul unui stat care are un
regim juridic special, diferit de restul tarii (contigua, demilitarizata,
interzisa, de securitate s.a.).

Starea de veghe si de somn

            Activitatea emisferelor cerebrale trece periodic prin doua stari

functionale distincte: starea de veghe si starea de somn.

      Starea de veghe

          E caracterizata prin cresterea tonusului (usoara tensiune a muschilor

unui organism), concomitenta cu orientarea constiintei spre o anumita
activitate. In acest timp individul efectueaza toate activitatile voluntare,
traieste majoritatea experientelor afective. Ea incepe odata cu stabilirea
contactului constient cu lumea inconjuratoare sau cu gandurile proprii si se
termina cand acest contact inceteaza. Alernativa starii de veghe este somnul.

126
      Somnul

          Reprezinta o stare de activitate cerebrala caracterizata

prin intreruperea temporara a contactului constient cu interiorul si cu
exteriorul nostru.

            Trecerea de la veghe la somn si invers are loc cu usurinta, in cateva

secunde. Ritmul somn-veghe coincide cu ciclul noapte-zi; de aceea se mai
numeste ritm circadian sau victemeral. Durata somnului variaza in functie de
varsta, fiind de 20 de ore la sugar, 10 ore la copii, 7-8 ore la adulti si cca. 5 ore
la varstnici. In timpul somnului se produce o diminuare a functiilor
vegetative( respiratie, circulatie,digestie) si metabolice( erogeneza si consumul
de oxigen).

      Tipuri de somn

          Exista doua feluri de somn: somnul profund sau normal, fara

vise si somnul paradoxal, insotit de vise si miscari rapide ale globilor oculari.
Fazele de somn normal si paradoxal se succed de mai multe ori in timpul
somnului; primele dureaza cate 90 de minute, celelalte cate de 10 minute.
Trezirea individului se face mai greu in faza de somn paradoxal decat in cea
de somn normal.

          Somnul este necesar pentru refacerea unor structuri nervoase care

intretin starea de veghe; din aceasta cauza privarea indelungata de somn
produce tulburari de comportament si chiar modificari metabolice.
Inversarea ritmului noapte-zi sau schimbarea fusului orar solicita organismul
in mod suplimentar, fiind nevoie de 2-3 saptamani pentru adaptarea la noul
bioritm.

Visele sunt procese psihice care se desfăşoară în timpul

somnului. Ele caracterizate printr-un conţinut cel mai adesea fantastic sau
absurd şi printr-o dezinhibiţie emoţională caracteristică.

Visele ne dau doar indicaţii asupra raportului forţelor psihice care ne

guvernează în momentul respectiv.

127
Visele pun în scenă cu ajutorul unor simboluri de obicei vizuale câteva din
gândurile dominante ale momentului, într-o manieră mai intensă decât în
stare vigilă.

Încărcate emoţional, aceste conţinuturi emerg în planul conştient prin

amintirea pe care o lasă visul la trezire (cu condiţia ca trezirea să se facă în
REM).

Faza REM a somnului și visele

Somnul nu are aceeaşi profunzime pe toată durata sa.
Somnul are o evoluţie ciclică (periodică). Fiecare ciclu (perioadă) are o
durată între 60 şi 90 de minute.

În cursul unei nopţi apar 5 – 6 cicluri de somn.

Să ne gândim la o noapte de somn ca la un tren cu 5-6 vagoane. Fiecare vagon
reprezintă un ciclu de somn cu mai multe stadii ca nişte trepte (de la
superficial la profund si apoi o treaptă de somn paradoxal REM).

Proporţia somnului non-REM şi REM într-un ciclu de 90 de minute variază

pe parcursul nopţii.

În primul ciclu de somn după adormire, faza REM durează doar câteva
minute.

Ciclul final de somn al nopţii este format preponderent din somn REM, cu
durata de peste o oră.

În 1952, cercetătorul Nathaniel Kleitman a observat că la adormire şi în

anumite perioade ale somnului globii oculari au mişcări lente rotative, iar în
alte perioade ei se mişcă brusc, cu viteză şi amplitudine mai mari decât în
stare de veghe. El a individualizat aceste perioade cu mişcări oculare
rapide REM (rapid eye movements). Mai târziu s-a descoperit aceasta se
asociază cu visele. Acest stadiu a fost denumit de cercetătorul francez Michel
Jouvet somn paradoxal, deoarece creierul desfăşoară o activitate extrem de
intensă, ca în starea de veghe.
Unicitatea stadiului REM reiese din:

 activitatea intensă cerebrală (creierul consumă la fel de multă glucoză

ca în stare de veghe),
 paralizia musculară specifică, ce împiedică manifestările motorii ale
acestei activităţi furtunoase,

128
  asocierea cu visele,
 dovezile studiilor de privare selectivă de somn REM asupra dezvoltării
psihice.
Impresia de „paralizie” în timpul visului, asociată cu anxietate şi ideea fugii
de pericol se explică prin atonia completă a musculaturii somatice, tipică
pentru faza REM a somnului.

Ne amintim în general conţinutul viselor din ultimul espisod REM dinaintea

trezirii.
Dacă subiectul este trezit în cursul somnului paradoxal, în 80% din cazuri
poate povesti cu precizie conţinutul unui vis, de obicei în culori.

Dacă trezim subiectul în timpul somnului „lent” (somnul non REM), nu

putem obţine amintirea visului precedent decât în 20% din cazuri, iar
imaginile şi trăirile asociate sunt estompate.

In mare parte conţinutul viselor este înfluenţat de trăirile recente ale noastre.

Totuși, se pare că memoria genetică a individului pare să se exprime în cursul

viselor.

Având în vedere proporţia impresionantă de necunoscut în acest domeniu,

este prudent ca interpretarea conţinutului viselor în scop analitic sau
terapeutic să se facă de un expert în domeniu, cu competenţe validate de
organizaţiile profesionale.

 SISTEMUL PERSONALITĂȚII

Delimitări conceptuale: individ, individualitate, persoană, personalitate,

personaj

De câte ori n-am folosit noţiunile de individ, individualitate, persoană,

personalitate, personaj fără să ne gândim că ele acoperă aceeaşi realitate?! Iată de
ce, în demersul desţelenirii drumului spre definirea personalităţii este necesar să
creionăm mai întâi conţinutul noţiunilor respective pentru a evita confuziile.

129
Delimitări conceptuale

Conceptul de individ

Individul se defineşte ca fiind totalitatea însuşirilor biologice (înnăscute sau

dobândite) care asigură adaptarea la mediului natural. El
desemnează entitatea vie care nu poate fi dezmembrată fără a-şi pierde
identitatea. Altfel spus, individual desemnează caracterul indivizibil al
organismului.

Caracteristicile individului

– Individul este un produs în întregime determinat biologic.

– El este un reprezentant al speciei în general, indiferent dacă aceasta este
vegetală, animală sau umană.
– Este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor, fără conotaţii descriptive sau
evaluative.

Conceptul de individualitate

În decursul existenţei individului, are loc un proces de diferenţiere şi

diversificare a organizării lui structural-funcţionale. Însuşirile biologice se
specializează, se ierarhizează, se integrează căpătând unele note distinctive,
originale. Individualitatea este deci individul cu organizarea lui specifică,
diferenţiată, irepetibilă şi ireductibilă. Noţiunea se foloseşte pentru a desemna
organizările complexe.

Conceptul de persoană

Prin conceptul de persoană desemnăm ansamblul însuşirilor psihice care asigură

adaptarea la mediul social-istoric. Persoana este individul luat în accepţiune lui
psihologică, deci cu viaţa sa psihică constituită, superioară, conştientă.

Caracteristicile persoanei

– Persoana este un produs determinat socio-istoric, desemnând omul în contextul

relaţiilor sociale sau ca membru al societăţii.
– Noţiunea de persoană este aplicabilă doar omului, dar nu în general, ci doar

130
celui normal dezvoltat din punct de vedere psihic (copiilor la naştere şi
bolnavilor psihici nu li se poate acorda atributul de persoană).

Conceptul de personalitate

Aşa cum organizarea structural-funcţională a individului se diferenţiază şi se

specializează în timp, tot aşa şi organizarea psihică a persoanei suportă de-a
lungul timpului un proces de diferenţiere şi specializare, valorizându-se şi
devenind unică. Am putea spune că personalitatea este persoana plus o notă de
valoare, ea este organizarea superioară a persoanei.

Goethe scria în Faust: „O spun şi regii, O spun şi magii, Că din toate câte pe lume
avem, Personalitatea este binele suprem„. Pentru Goethe, personalitatea este o
valoare morală supremă. Ne putem întreba însă dacă ea este doar o valoare
morală, nu cumva şi una socială, culturală, istorică etc.? Din spusele lui Goethe,
ar trebui să reţinem nu că personalitatea este o valoare morală, ci ca ea este, înainte
de toate, o valoare.

Conceptul de personaj

Prin conceptul de personaj desemnăm manifestările personalităţii în afară, în

comportament. Personajul este „persoana în rol„, altfel spus omul interpretat
ca rol social şi cum fiecare poate juca mai multe roluri, înseamnă că el se
manifestă prin mai multe personaje, îşi relevă faţă de alţii diverse „faţete” ale
personalităţii sale.

Copilărie, adolescență, adolescență, maturitate, bătrânețe. Care

sunt criteriile de vârstă pentru aceste etape de creștere? Normele
culturale ale copilăriei, adolescenței, maturității și bătrâneții pe
scurt

Primele încercări de a descrie dezvoltarea mentală datează din timpuri foarte vechi.
Periodizarea perioadei de dezvoltare a fost propusă de Pitagora, Hipocrate și
Aristotel, filosofii din China și India. Ca urmare a numeroaselor încercări de a crea
periodizarea vârstei, au apărut multe clasificări diferite, dar chiar și astăzi, din

131
păcate, nu există o singură clasificare. În același timp, se poate observa, de
asemenea, prezența tendințelor generale în diferite perioade de vârstă, precum și
apropierea unora dintre ele.
Mai jos sunt cele mai comune clasificări ale vârstei moderne.

Periodizarea adoptată de Simpozionul internațional privind periodizarea vârstei la

Moscova (1965):
Nou-născut până la 10 zile.
Vârsta sânilor 10 zile - 1 an.
Copilăria timpurie 1-2 ani.
Prima perioadă a copilăriei este de 3-7 ani.
A doua perioadă a copilăriei este de 8-12 ani pentru băieți, 8-11 pentru fete.
Adolescența este de 13-16 ani pentru băieți, 12-15 pentru fete.
Tineri în vârstă de 17–21 ani pentru băieți (bărbați), 16–20 ani pentru fete (femei).
Varsta medie (matura):
prima perioadă este de 22-35 de ani pentru bărbați, 21-35 de ani pentru femei.
a doua perioadă este de 36-60 de ani pentru bărbați, 36-55 pentru femei.
Varsta in varsta
61-74 ani pentru bărbați, 56-74 - pentru femei.
Bătrânețea este de 75-90 de ani pentru bărbați și femei.
Centenarii au peste 90 de ani.

Periodizarea lui J. Birren (Birren, 1980):

Prima fază este copilăria, până la vârsta de doi ani.
A doua fază este vârsta preșcolară, 2-5 ani.
A treia fază este copilăria, 5-12 ani.
A patra fază este adolescența, 12-17 ani.
A cincea fază este maturitatea timpurie, cu vârsta cuprinsă între 17 și 25 de ani.
A șasea fază - maturitate, 25-50 de ani.
A șaptea fază este maturitatea târzie, 50-75 de ani.
Faza a opta este bătrânețea, de la 75 de ani încoace.

Periodizare D. Bromley (Bromley, 1966) identifică cinci cicluri de dezvoltare:

uterin, copilărie, adolescență, maturitate, bătrânețe. Mai mult, fiecare ciclu, la
rândul său, este împărțit în mai multe etape.
Deci, ciclul „uterin” constă în patru etape:
zigot, embrion, făt, momentul nașterii.

Ciclul copilăriei cuprinde trei etape:

copilărie (de la naștere până la 18 luni),

132
copilărie preșcolară (18 luni - 5 ani),
copilărie școlară timpurie (5-11-13 ani).

Ciclul „tinerețe” constă din două etape: copilăria școlară (11-15 ani), adolescența
târzie (15-21 ani).

Ciclul pentru adulți este format din patru etape:

maturitate timpurie (21-25 ani),
vârsta adultă mijlocie (25-40 de ani),
maturitate târzie (40-55 ani),
vârsta de pre-pensionare (55-65 de ani).

Ciclul „bătrânețe” începe la 65 de ani și include trei etape:

pensionare (65-70 de ani),
bătrânețe (70 de ani și peste),
„Terminați”, care include perioada bolilor senile și a morții.

Etapele dezvoltării personalității în conformitate cu E. Erickson (1996):

copilărie timpurie de la naștere până la un an;
copilărie târzie 1-3 ani;
copilărie timpurie 3-5 ani;
copilărie mijlocie 5-11 ani; pubertate,
adolescență și adolescență între 11 și 20 de ani;
vârsta adultă timpurie 20-40-45 ani;
vârsta adultă medie 40-45 - 60 de ani;
maturitate târzie peste 60 de ani.

Clasificare internațională (Quinn, 2000):

copilăria de la naștere până la trei ani;
copilărie timpurie 3-6 ani;
copilărie 6-12 ani;
adolescență (tineret) vârsta 12-18 ani;
tineri 18-40 ani;
vârsta matură 40-65 ani;
vârsta avansată de la 65 de ani încoace.

Periodizarea de G. Craig (Craig, 2003):

copilăria de la naștere până la doi ani;
copilărie timpurie 2-6 ani;
copilărie mijlocie 6-12 ani;
adolescență și adolescență 12–19 ani;

133
vârsta adultă timpurie de 20–40 de ani;
vârsta adultă medie este de 40-60 de ani;
maturitate târzie de la 60 de ani încoace.

În această referință, se ia ca bază următoarea periodizare a ciclului de viață, în

conformitate cu care sunt scrise capitolele corespunzătoare:
copilărie;
adolescent;
maturitate (maturitate);
maturitate târzie, vârstă avansată, bătrânețe.

La rândul său, fiecare dintre perioade constă în mai multe etape cu o serie de
trăsături caracteristice (Stolyarenko, 1999; Rean, 2003).

Copilăria cuprinde patru etape:

1. nou-născut și copil de la naștere până la un an;
2. timpuriu, sau „primul”, copilărie 1-3 ani;
3. preșcolar sau „a doua” copilărie, 3–6 ani;
4. școala primară, sau „a treia”, copilărie 6-11-12 ani.

Adolescența (adolescența) este împărțită în două perioade:

1. adolescent junior (pubertar) 11-12-14-15 ani;
2. tânăr (juvenil) 16–20 ani.

Maturitatea (maturitatea) este împărțită în două perioade:

1. vârsta adultă timpurie de 20–40 de ani;
2. vârsta adultă medie este de 40-60 de ani.

Adulți târzii (vârstă avansată) 60 de ani sau mai mult.

„Isus, începând slujirea Sa, avea vreo treizeci de ani”, spune evanghelistul Luca
(Luca 3:23). 30 de ani este vârsta Soarelui la zenit. Aceasta nu mai este apariția
tinereții care se coace și apusul soarelui care nu a început, unde bătrânețea care
vine este deja ghicită în maturitate.
Bătrânețea nu l-a amenințat pe Hristos. Bătrânul Hristos este imposibil. El este
Mielul sacrificat, iar Mielul, prin definiție, nu ar trebui să fie nici bătrân, nici
șchiop și nici bolnav. Prin urmare, El este tânăr, perfect, frumos și fără de păcat.

134
„Ești mai frumos decât fiii oamenilor; harul este revărsat din gura ta ”(Ps. 44: 3).

Dar copilăria, copilăria, adolescența și adolescența la rândul lor au fost trăite de

Isus Hristos. Și odată trăiți, aceste epoci ale vieții umane au fost sfințite de viața
omului-Dumnezeu. Înainte de Hristos, părul cărunt și bătrânețea experimentată se
lăudau cu înțelepciune. Copilăria părea inocentă, dar inutilă. Tinerețea era
zgomotoasă, înfricoșătoare și pofticioasă. Maturitatea tindea spre pragmatismul
cotidian. Ea a spus că legea Domnului a fost bună, dar a adăugat în șoaptă:
„Considerăm că aroganții sunt fericiți: cei care practică nelegiuirea sunt mai
potriviți și, deși îl ispitesc pe Dumnezeu, rămân întregi” (Mal. 3:15).

Încă suferim de toate aceste boli, pentru că nu vrem să fim vindecați în Hristos și
Hristos. Doctorul a venit și oricine vrea poate merge la vindecare. Iar cei care au
inima împietrită, cei care au dificultăți în a auzi cu urechile și au închis ochii,
aceia, spune Domnul, „nu vor înțelege în inimă și nu se vor întoarce, ca să-i
vindec” (Is. 6: 10).

Copilăria se caracterizează prin slăbiciune a minții, ignoranță. În ceea ce privește

obiectele divine, o persoană poate rămâne un copil perfect chiar și până la o vârstă
matură. Dar cu o dezvoltare adecvată, copilăria ar trebui să treacă în adolescență,
iar această adolescență ar trebui să aibă o carte în mâinile sale.

La vârsta de 13 ani, conform tradiției evreiești, băiatul devine „fiul legământului”.

În prezența adulților și - în mod necesar - a părinților, el citește un pasaj din Cartea
Legii. Din acel moment, este considerat adult și este obligat să îndeplinească toate
poruncile. Copilăria - și odată cu ignoranța - s-a încheiat.

Îl vedem doar pe băiatul Isus în templul din Ierusalim la vârsta de 12 ani, adică cu
mai puțin de un an înainte de împlinirea vârstei. De asemenea, Domnul nu predică
nimic, deoarece din cauza vârstei sale nu are dreptul să facă acest lucru. Dar El „stă
în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i” (Luca 2:46). El este
Cuvântul care a venit pe lume pentru a ne elibera de lipsa de cuvinte. În timp ce
epoca Lui trupească cere tăcerea, El tace. Dar El vindecă în tăcere natura umană.
Isus a fost un prunc, deci este posibilă sfințenia pruncului. El a fost un băiat, ceea
ce înseamnă că sfințenia adolescenței a devenit posibilă, iar după aceasta a fost atât
tânără, cât și matură.

135
Tineretul este fierbinte și pasionat. „Fugiți de poftele tinereții”, îi spune Pavel lui
Timotei (2 Tim. 2:22). Poftele tinerești sunt toate cele care dau naștere unui exces
de putere în carnea înflorită. Puterea excesivă cu lipsa de experiență în viață.

Nu există poftă în Hristos. Și nu pentru că El a înfrânat carnea prin abstinență, ci

pentru că lipsa Lui de păcat este înrădăcinată în natura Sa divină. Pentru aceasta, El
a devenit fratele nostru și ne-a adoptat la Tatăl Său, astfel încât proprietățile Sale:
înțelepciunea, blândețea, integritatea - ne-au fost comunicate prin credință și har
nouă - numeroaselor sale rude.

Hristos a trăit în Nazaretul mic și nesemnificativ, auzind despre care, oamenii au

fluierat: „Poate fi ceva bun din Nazaret?” Era acea așezare foarte mică numită
„oraș”, dar mai degrabă ca un sat, unde toată lumea îi cunoștea pe toți. În sate,
zidurile caselor sunt transparente. Oamenii trăiesc unul în fața celuilalt. Și nimeni
nu a putut spune ceva condamnabil despre Isus Hristos. Întreaga lume a tăcut, ca o
mută, când Hristos a întrebat: „Care dintre voi Mă va condamna de păcat?”
Întotdeauna va fi liniște asupra acestei întrebări, pentru că „El nu a săvârșit niciun
păcat și nu a fost lingușire în gura Lui” (1 Pet. 2:22).

După copilărie cu nebunia sa și adolescența cu greșelile sale, o viață de adult

așteaptă o persoană cu propriile griji și probleme. În pilda semănătorului, aceasta
se numește „grijile acestei lumi, înșelăciunea bogăției și alte dorințe” (Marcu 4:19).
Ei, intrând în inimă, „îneacă cuvântul”.

O persoană la această vârstă știe teoretic că „nu va trăi numai din pâine”, ci
„verbele emanate din gura lui Dumnezeu”, le respinge pentru mai târziu și el însuși
se agită în jurul pâinii și a ceea ce este pâinea. Începe că I.A. Goncharov a
interpretat-o \u200b\u200bîn literatură sub titlul „Istoria obișnuită”. Acesta este un
rămas bun de la idealuri și transformarea unei persoane într-un sceptic și
materialist și, uneori, într-un cinic care se consideră un expert în viață și o persoană
cu experiență. La maturitate, aceștia sunt majoritarI

Hristos aici ne vindecă și sufletele. Arată unei persoane perspectiva unei vieți
diferite - eterne - în lumina căreia orice bogăție își pierde valoarea. Această
perspectivă a unei realități diferite a dat naștere sărăciei voluntare a ascetilor din
istoria creștină și a pomenii generoase a evlavioșilor bogați. Unuia îi spune: „Dă
totul și urmează-Mă”. Altora (fariseii): „Dă pomană din ceea ce este”. El privește

136
bogăția cu alți ochi, în care doi acarieni ai unei văduve valorează mai mult decât
donațiile bogate. El ne aduce adevărata libertate de aroganță, invidie și prejudecăți
îngâmfate. Acum, în El și împreună cu El, se poate îmbogăți cu adevărat fără acele
atribute externe ale bogăției care apasă pe pământ și irită invidia celorlalți.

Din trei boli: prostia, pofta, strângerea banilor - trebuie să fii tratat toată viața. Nu
dispar cu vârsta, ca bolile din copilărie sau visele tinereții. Deși fiecare dintre ei are
vârsta sa. Iar Hristos, complet sănătos atât în \u200b\u200bsuflet, cât și în trup,
inseparabil de Tatăl și liber de orice păcat, tocmai a venit să ne spună, celor
bolnavi, sănătatea Lui. Și El merge la Cruce nu mai devreme decât a trecut toate
vârstele umane înainte de maturitate.

A jucat în copilărie și a lucrat în tinerețe; A băut apă și a respirat aer; Simțea foame
și oboseală musculară. El a absorbit toată viața umană în Sine și a trăit-o fără a face
nimic care să-l mânie pe Tatăl și să se despartă de El, adică fără păcat.

El nu are nevoie să aștepte bătrânețea și cu greu este posibil în raport cu El. Potrivit
Divinului - El este împreună cu Tatăl și este „bătrân în vremuri”. Și după omenire -
„Isus, începând cu slujirea Sa, avea vreo treizeci de ani”.

Fiecare dintre noi, Suflete analoage, se manifestă pentru prima dată în Materia
Planului Fizic al Pământului, ca o Conștiință fragmentată, mai întâi ca un Suflet
„tânăr”, mai ales preocupându-se nu de ceilalți oameni sau de propria noastră
evoluție, ci doar despre sine și în principal ocupat lecții de adaptare și supraviețuire
în noi condiții de existență pentru ea, asociate cu ambiții, noi structuri și succes.

137
Copilăria sufletului
Sufletele „copiilor” nu au, de obicei, încă suficientă Înțelepciune pentru a lua
deciziile corecte în viață, așa că sunt adesea trase în acele fluxuri în care există cele
mai bune condiții pentru satisfacerea dorințelor lor egoiste.

Adolescent
În epoca „adolescenților”, Sufletul învață deja pe o bază mai civilizată să-și
construiască relațiile nu numai cu indivizii, ci și cu societatea în ansamblu,
acordând o atenție deosebită respectării aspectelor externe ale moralei și nu
nevoilor sale morale interne, care, de altfel, sunt încă în ea. și nu au evoluat. Din
aceste Suflete se obțin „stâlpii” birocrației, cele mai conservatoare și fanatice
personalități, înclinate spre tendințele fundamentaliste ale religiei, persistente și de
neclintit în convingerile lor.

Suflet tânăr
Vârsta „tânără” a Sufletului coincide cu cea mai mare dezvoltare și manifestare a
„ego-ului” inferior în personalitatea întruchipată, prin efortul său, cu orice preț, cu
orice preț, de a se stabili în societate pentru a cuceri rapid în ea locul înalt
„adecvat”, care îi conferă numeroase privilegii materiale, putere, succes, faimă,
bogăție, poziție și recunoașterea publică a unicității sale.

Tocmai pentru sufletul „tânăr” este caracteristică o evaluare categorică, cum ar fi

„binele este rău” (mai mult, „bine” este doar ceea ce contribuie la realizarea
succesului și tot ceea ce împiedică acest lucru este „rău”), inflexibilitate în
propriile judecăți cu privire la lucruri , cu care este familiarizată doar superficial,
cenzura automată și disprețul oricărei persoane care nu este de acord cu hotărârile
ei etc. Magnatii financiari si lideri politici, oameni de afaceri de succes, militari
parveniti, oameni de stiinta-carieristi foarte specializati - acesta este cel mai des
intalnit domeniu pentru auto-exprimarea sufletelor „tinere”.

138
Ei studiază structura lumii și legile ei nu pentru propria lor creștere spirituală, ci
numai pentru a învăța cum să aplice toate aceste cunoștințe în practică cu cel mai
mare beneficiu material pentru ei înșiși. În același timp, încearcă întotdeauna să
ofere activității lor pur egoiste un fel de panou „decent” și o colorare morală
atractivă. Majoritatea fundațiilor „caritabile” sunt conduse de Suflete „tinere”.

O altă caracteristică pronunțată a acestora este că resping categoric chiar

posibilitatea existenței fenomenului „Viața după moarte”, deoarece se identifică
foarte puternic cu cochiliile lor dense, care le oferă posibilitatea de a se bucura de
beneficiile Planului fizic. Ei sunt cei care caută cu nebunie compoziția „elixirului
nemuririi”, care le-ar permite să trăiască la nesfârșit într-un corp fizic. Ei sunt cei
care s-ar îngheța mai bine și mai bine de zeci de ani decât să creadă în cel puțin o
posibilitate parțială a existenței lor conștiente într-un corp subtil.

Suflet matur
În ceea ce privește Sufletul „Matur”, sunt multe de spus aici. În termeni generali,
Sufletul „matur” a stăpânit deja bine experiența naturii iluzorii a oricărui succes
public, bogăție și putere, este mai puțin îndreptat către sinele său inferior și mai
mult către dorința de a înțelege toate manifestările de sine în lume și ale lumii în
sine, și de a crește pe baza acestei înțelegeri, nivelul conștiinței proprii. Pentru ei,
lumea lor interioară este mult mai importantă decât succesul, faima, bunăstarea
materială.

Un Suflet „matur” este mai deschis și mai sincer, mai conștiincios, mai altruist,
mai prietenos și mai bun în raport cu ceilalți, mai puțin agresiv și războinic,
neiertător, plin de compasiune și mai ușor. Știe să accepte și să dea dragoste sincer,
cunoaște valoarea adevăratelor sentimente. Viața ei, în special în a doua jumătate,
este mult mai intensă în ceea ce privește emoționalitatea decât cea a unui suflet
„tânăr”. Acest lucru stimulează dezvoltarea și înflorirea multor abilități creative în
ea, dezvăluirea talentelor în multe domenii ale artei, filozofiei, culturii.

Un Suflet „matur” își dă seama pe deplin de iluzia și fragilitatea acestei lumi și nu

se oprește asupra ei, bazându-se pe mari oportunități și perspective în dezvoltarea
ei după dezincarnare. Nu se mai teme de faptul morții, cu care, dimpotrivă, își
leagă urcușurile și coborâșurile spirituale ulterioare, speră la condiții mai bune
pentru dezvoltarea spirituală. Ea gravitează spre religii netradiționale, spre
extinderea propriilor cunoștințe ezoterice, fără a-și limita cercetarea la cadre și
criterii strictE

139
Sufletele „Vechi” se caracterizează printr-un studiu detaliat al multor mișcări și
credințe religioase diferite, dintre care aleg doar ceea ce le spune propria
experiență interioară, unind astfel toate sistemele existente într-un singur,
universal. Nu au nici o obsesie cu nimic, au un simț foarte dezvoltat al autocriticii
și o atitudine ușoară, echilibrată, chiar umoristică față de orice problemă, de orice
amploare.

Preferă să meargă cu fluxul vieții, mai degrabă decât să intre într-o luptă cu
circumstanțe nefaste. Ei nu se identifică cu nimic pământesc și aderă doar la Idei
înalte, în special exaltate. Ei preferă să nu citească învățături plictisitoare, ci să
învețe alte persoane prin exemplul personal ...

m olodost b (25-35 ani)

Aceasta este perioada inițială de maturitate, timpul căutării de sine, îmbunătățirea

individualității. Există o conștientizare a lui însuși ca adult cu toate drepturile și
responsabilitățile sale, formarea unei idei reale a vieții viitoare. Apare o lume
interioară unică, un sentiment de stabilitate al atitudinii față de realitate, vine „eu”
-ul social și profesional. se formează un stil individual de activitate, se realizează
specializarea în profesia aleasă, se dobândește abilități și este posibilă o schimbare
în profesie. Întâlnirea cu viitorii soți, căsătorirea. După 30 de ani, există o
conștientizare a greșelilor comise, începe perioada „reevaluării valorilor”. Dacă
„realul” este în mod semnificativ în contradicție cu „doritul”, se instalează o criză
psihologică. Exemple.

Criza vârstei mijlocii (35-45 de ani)

Criza vârstei mijlocii este o stare emoțională pe termen lung (depresie) asociată cu
o reevaluare a experienței cuiva în vârstă mijlocie, când multe dintre oportunitățile
la care a visat o persoană în copilărie și adolescență sunt deja pierdute iremediabil
(sau par a fi ratate), iar debutul propriei bătrâneți este evaluat ca un eveniment cu
timp real.

Simptome:depresie, autocompătimire, goliciune, senzație de capcană, blocare într-o

carieră sau căsătorie, senzație că viața nu este corectă Manifestări
externe: respingerea a ceea ce a fost realizat (în ciuda evaluării pozitive a
realizărilor de către alții); pierderea interesului pentru multe aspecte semnificative
ale vieții; schimbarea cercului persoanelor de referință: neîncredere în opiniile
rudelor și prietenilor, orientarea către opiniile aleatorilor, străinilor; schimbarea
valorilor; comportament mai liber, adesea excentric. Exemple.

140
Z relevanță (maturitate) (35-60 de ani)

Există un al doilea vârf în dezvoltarea gândirii (34 - 37 de ani), se stabilesc legături

tot mai strânse și stabile între gândirea figurativă, verbal-logică și practică. Aceasta
este perioada de cea mai înaltă eficiență și dedicare profesională. O persoană
devine un specialist cu drepturi depline, un om de familie, atinge culmile
abilităților și creativității profesionale, o anumită poziție în societate, acumulează o
cantitate mare de cunoștințe, experiență de viață. Treptat, este nevoie să le
transmiteți studenților. Se pune întrebarea despre sensul vieții sub forma rezumării
rezultatelor trecutului. Exemple.

In varsta: vârstnic ( vechi )  vârstă (60 - 75 ani); in varsta (75 - 90 de

ani); longevitate (peste 90 de ani)

Există un transfer al experienței dobândite către tineri, se manifestă nevoile de

comunicare colectivă, de respect de sine, de autoafirmare. Devine lider activitate
de autoservire... O criză psihologică este posibilă asociată cu schimbări ale
situației sociale ( pensionare) și modificările legate de vârstă ale corpului
( îmbătrânire). O bătrânețe fructuoasă și sănătoasă este asociată cu acceptarea căii
tale de viață. Bătrânețe „dureroasă” - cu respingere.

LA criza bătrâneții se pot distinge două linii principale. Primul este nevoia de a
accepta finitudinea propriei existențe. Al doilea este nevoia de a îndeplini acele
sarcini de viață care nu au fost finalizate în timpul vieții anterioare.

Persoanelor vârstnice le este greu să recunoască finitudinea vieții lor pe pământ.

Acesta este motivul principal al respingerii bătrâneții ca atare. Combaterea
îmbătrânirii poate aduce rezultate pozitive (exerciții fizice, plimbări în aer curat,
dietă adecvată etc.). Cu toate acestea, de multe ori se transformă într-un scop în
sine. Mulți oameni în vârstă consideră îmbătrânirea ca pe o boală care poate fi
vindecată. Prin urmare, tratamentul devine adesea principala lor ocupație. În acest
caz, este posibilă o atitudine supraevaluată față de medicamente și o fixare
constantă a senzațiilor dureroase. Persoanele în vârstă prezintă adesea o stare
deprimată, tristă, resentimente, suspiciuni, reacții emoționale negative la anumite
evenimente negative sunt întârziate.

În cazul rezolvării cu succes a crizei la persoanele în vârstă, bătrânețea începe să

fie percepută de aceștia ca un moment de muncă internă serioasă și mișcare
internă. Exemple.

141
Îmi pare rău că nu am fost scurtă, dar totuși.
Copilăria este etapa dezvoltării umane de la naștere până la debutul pubertății. Deși
intervalul de timp al acestuia din urmă este individual, variabil în timp și depinde
de sistemul adoptat de periodizare a vârstei, limita superioară a copilăriei este
definită ca aproximativ 11-13 ani. În timpul copilăriei are loc o dezvoltare fizică și
mentală extrem de intensă. Copilăria timpurie este o perioadă critică de dezvoltare.
Încălcarea acestuia, de exemplu, izolarea de societatea umană, poate duce la
tulburări mentale ireversibile. Copilăria durează aproximativ o zecime din viața
unei persoane și din caracterul copilului puteți înțelege ce caracter va avea când va
crește.
Copilăria este de obicei împărțită în patru perioade:
copilărie, de la naștere până la un an
copilărie timpurie, de la unu la trei ani
vârsta preșcolară, de la 3 la 6-7 ani
vârsta școlară de la 6-7 la 10 ani.
Tineretul este perioada dezvoltării umane care precede maturitatea. Una dintre
opțiunile pentru determinarea adolescenței este perioada de la 11 la 21 de ani.
Multe periodizări dețin limita superioară a adolescenței în regiunea de 22-23 ani.
În limitele adolescenței, se pot distinge adolescența timpurie (vârsta școlară) și
adolescența târzie, corespunzătoare perioadei de viață după absolvirea școlii.
Schimbarea continuă a granițelor cronologice ale adolescenței, prelungirea
acesteia, este asociată, pe de o parte, cu accelerarea maturării fizice și sexuale
(accelerare) și, pe de altă parte, cu prelungirea perioadei de studiu. Noile generații
de tineri își încep viața independentă mai târziu decât în \u200b\u200btrecut.
Tineretul este vârsta cuprinsă între adolescență și maturitate. Tineretul este
momentul pentru a învăța înțelepciunea.
Maturitatea este cea mai lungă perioadă a vieții pentru majoritatea oamenilor.
Limita sa superioară este definită de diferiți autori în moduri diferite: de la 50-55 la
65-70 de ani. Este de obicei asociat cu momentul pensionării. Dar chiar dacă este
dusă la minimum, durata maturității este de aproximativ un sfert de secol. Potrivit
lui E. Erickson, maturitatea acoperă perioada de la 25 la 65 de ani, adică 40 de ani
de viață. Dacă luăm în considerare faptul că limita superioară a maturității depinde
de individualitatea unei persoane și poate fi împinsă către o vârstă și mai mare,
durata maturității poate fi estimată într-o gamă largă - de la 25-30 la 40, uneori
chiar 50 de ani sau mai mult. De asemenea, maturitatea este stadiul ontogeniei unei
creaturi vii atunci când aceasta atinge o maturitate relativă, suficientă pentru
capacitatea de reproducere. Maturitatea generală somatică și sexuală a unei
persoane ca individ este determinată de criterii biologice. Cu toate acestea,
dezvoltarea neuropsihică nu se încadrează pe deplin în cadrul maturizării și
maturității fizice. Dezvoltarea intelectuală a unei persoane are propriile criterii de

142
maturitate mentală, depinde de un sistem educațional specific într-o anumită eră
istorică. Cu alte cuvinte, maturitatea mentală ca una dintre calitățile dezvoltării
mentale a unei persoane și criteriile acesteia sunt de natură istorică. Într-o măsură
și mai mare, formarea socială include numeroase manifestări ale maturității civice,
la începutul cărora o persoană devine capabilă din punct de vedere juridic,
dobândește drepturi civile (de exemplu, sufragiu) etc. Maturitatea civilă și
personală variază în funcție de structura socio-economică a societății, caracteristici
și tradiții și nu depinde de dezvoltarea fizică a unei persoane. O importanță
semnificativă în viața socială este definirea maturității muncii (volumul total al
capacității de muncă), ale cărei criterii depind în mare măsură de starea dezvoltării
fizice și mentale a persoanei.
Bătrânețea este o perioadă de vârstă din viața unui organism, care începe inevitabil
după maturitate și se caracterizează prin modificări metabolice, structurale și
funcționale semnificative în organe și sisteme care limitează capacitățile de
adaptare ale organismului. În conformitate cu clasificarea pe vârste, persoanele cu
vârste cuprinse între 75-90 de ani ar trebui considerate bătrâne (peste 90 de ani
sunt ficat lung).

Relația dintre medici și pacienți este analizată încă de la începutul anilor 1900.
Înainte de momentul în care medicina era mai mult știință decât artă, medicii au
lucrat pentru a-și perfecționa modul de lucru la patul pacientului, deoarece
vindecarea era adesea imposibilă și tratamentul avea un efect limitat.

La mijlocul secolului al XX-lea, când au apărut știința și tehnologia, aspectele

interpersonale ale îngrijirii sănătății au fost trecute în umbră. După această
perioadă, interesul a reapărut în domeniul medicinei ca proces social.

Componente instrumentale și expresive în relația medic și pacient

Relația medic-pacient are două dimensiuni:

 Instrumentală
 Expresivă

Componenta „instrumentală” implică competența medicului în efectuarea

aspectelor tehnice ale îngrijirii, cum ar fi:

 Efectuarea testelor de diagnosticare

 Examene fizice

143
  Prescrierea tratamentelor

Componenta „expresivă” reflectă arta medicamentului, inclusiv partea afectivă a

interacțiunii, cum ar fi căldura, empatia și modul în care medicul se apropie de
pacient.

Modele comune de relație medic – pacient:

Modelul de activitate – pasivitate – unii oameni sunt de părere că diferența de

putere dintre un medic și pacient este necesară pentru ca îngrijirea medicală să se
desfășoare în mod constant. Astfel, pacientul solicită informații și asistență tehnică,
iar medicul formulează decizii pe care pacientul trebuie să le accepte. Deși acest
lucru pare adecvat în situațiile de urgență medicală, acest model, cunoscut sub
numele de model de pasivitate a activității și-a pierdut din popularitate în tratarea
anumitor afecțiuni. În acest model, medicul tratează activ pacientul, dar pacientul
este pasiv și nu are control.

Modelul de îndrumare – cooperare – unul dintre cele mai importante modele

Modelul de cooperare orientativă este cel mai răspândit în practica medicală din
prezent. În acest model, medicul recomandă un tratament, iar pacientul cooperează
cu el. Acest lucru coincide cu teoria „doctorul știe cel mai bine”, conform căreia
medicul este un susținător neautoritar și este responsabil pentru alegerea
tratamentului adecvat. În acest caz, pacientul are o putere mai mică și trebuie să
urmeze recomandările medicului.

Modelul de participare reciprocă – responsabilitate comună

În cel de-al treilea model, modelul participare reciprocă, medicul și pacientul au

responsabilitatea comună de a lua decizii și de a planifica cursul tratamentului,
adică, atât medicul, cât și pacientul respectă așteptările, punctul de vedere și
valorile celuilalt. Majoritatea susțin că acesta este cel mai potrivit model pentru
bolile cronice, cum ar fi artrita reumatoidă sau lupusul, unde pacienții sunt
responsabili de implementarea tratamentului și de determinarea eficacității
acestuia. Aceste modificări care se produc în cursul afecțiunilor reumatice cronice
necesită o comunicare deschisă între medic și pacient.

144
Ca un tratament să fie eficient depinde în mare măsură de pacientul care
îndeplinește indicațiile medicului, precum luarea medicamentelor prescrise de
doctor, efectuarea unor exerciții fizice de mișcare și întârire, remedii naturale,
tehnici de calmare a durerii, controlul greutății sau fizioterapie. De asemenea, dacă
pacientul nu  respectă planul de tratament indicat de medic, aceasta presupune un
rezultat negativ.

Care este efectul unei relații eficiente dintre medic și pacient?

Atunci când relația dintre medic și pacient include competență și comunicare, de

obicei există un răspuns mai bun la tratament. De asemenea, atunci când rezultatele
așteptate sunt combinate cu un răspuns bun la tratament, cu satisfacția pacientului,
acesta va avea starea de sănătate îmbunătățită și o calitate mai bună a vieții.
Succesul tratamentului poate fi puternic afectat de relația dintre medic și pacient.
Totodată, în această relație pacientul dorește să poată avea încredere în competența
și eficacitatea îngrijirilor și dorește ca medicul să se concentreze asupra durerii,
disconfortului fizic și a dizabilităților funcționale.  

DEFICITARĂ

Exista persoane care nu acorda importanta tratamentului urmat

acasa sau celorlalte patologii asociate si astfel creaza confunzii. Pentru a
pune un diagonstic corect si eficient este nevoie ca doctorul sa beneficieze de
“scurtul istoric” medical al fiecarui pacient.  Medicamentele pot avea
reactii adverse sau pot interactiona cu alte clase farmaceutice, potendandu-le sau
anulandu-le efectul. Fiecare patologie are o simptomatologie specifica si
determinari secundare, de aceea este destul de important prezentarea detaliata
medicului.

Mai exista persoane care “omit” in mod voit anumite aspecte,

conducand medicul pe o pista gresita in punerea diagnosticului. Sinceritatea este
potentata de confidentialitate. Pacientul are obligatia de a prezenta detaliile care l-
au adus la un consult, indiferent de natura acestora: BTS, consum de substante
ilegale. Prima obligatie a medicului, intr-un astfel de caz, este de a trata patologia
respectiva si de a pastra confidentialitatea, pana in momentul in care considera ca
pacientul respectiv poate pune in pericol in tert (atunci trebuie sa anunte).

Un diagnostic corect si un tratament eficient au ca baza o relatie medic-pacient

solida, bazata pe incredere, respect si sinceritate.
Medicul trebuie sa-si concentreze intreaga atentie asupra pacientului si sa  adopte o
atitudine care sa-l faca sa se simta confortabil, iar pacientul trebuie sa poarte un

145
dialog cat mai deschis si sa ia in considerare sfaturile unei persoane specializate in
domeniu.

RELAȚIA INTRE ASISTENTA ȘI PACIENT

 Următoarele patru elemente ale limbajului corpului sunt importante

în comunicarea cu pacientii: •

 Postura corpului

. Vom comunica mult mai bine când faţa noastră este poziţionată la acelaşi nivelcu
a interlocutorului nostru şi nu îl privim de sus, în cazul în care pacientul este aşezat
în pat sau peun scaun. Trebuie să fim calmi şi să nu grăbim dialogul. Este
important să adoptam o atitudine caresă denote deschidere, arătând pacientului că
nu dorim să trem rapid peste subiect.. •

Contactul vizual.

 Păstram contact vizual cu pacientul, fără a fi insistent în această

direcţie;amintindu-ne că, pentru pacienţii din anumite culturi, a privi pe cineva
direct în ochii poate părea unpic nepoliticos. Acest lucru subliniază cât de
important este să ştim şi să învăţăm cum să abordam înmod corect fiecare pacient
în parte. •

 Expresia facială.

 Uneori, ceea ce gândim este redat inconştient de expresiile noastre faciale.

Deaceea este important să fim conştienţi de expresia feţei şi să o controlăm în
fiecare moment.Pacienţii noştri nu trebuie să simtă îngrijorarea, frustrarea sau
demotivarea în legătură cutratamentele prescrise, analizele efectuate, diagnostice
etc.•

 Atingerea.

Este un mijloc foarte puternic de comunicare. Atingerea poate transmite o

preocuparesuplimentară pentru situaţia pacientului.

Comunicare verbala

146
 Este de la sine înţeles că trebuie să fim clari şi concişi când transmitem mesajele,
dar mai alescând comunicăm informaţii, uneori vitale pentru pacienţi.Trebuie să ne
asigurăm că mesajul transmis este:• exact;• corect;• adecvat (în funcţie de vârstă,
limbă, cultură şi nivel de înţelegere); • clar.Dar cel mai important este să fim
respectuoși, să ne adresam la persoana a doua și sa folosimpronumele de politețe. 

 Interviul 

Este dialogul dintre asistent și pacient, semnificand inceperea relatiei asistent –

pacient. Asistenta va începe relația printr-o conversație libera care pentru a se crea
un cadru de apropiere șide incredere cu pacientul. Succesul relatiei depinde în
primul rând de atitudinea, competenta șiprofesionalismul
asistentei. În cadrul interviului avem anumuite obietive precum:

obținerea de informații despre starea de sănătate fizica și psihica a acestuia,

reactiilepacientului

 observarea interactiunii cu familia și personalul medical

oferirea de informații pacientului despre intervenitii, tratament, examinare.

2. Demnitatea și respectul

A respecta și a fi tratat cu demnitate

sunt

valori de bază a relaţiei asistent – pacient şi primacondiţie a reuşitei terapeutice.

Când vorbim de respect ne referim adesea la două componente alesale: respectul ca
şi comportament  şi respectul ca şiatitudine

. Atitudinea de respect deşi îndreptată deopotrivă către oameni sau către obiecte, ea

porneşte întotdeauna de la om - fiinţă raţională, capabilă să recunoască importanţa
şi valoarea lucrurilor.Chiar dacă şi animalele ne pot iubi sau pot avea sentimente
de frică faţă de noi, doar

 persoanele

 potrespecta sau manifesta lipsă de respect. Dacă în prezent unele animale

superioare prezintă şi ele oanumită capacitate de a raţiona, respectul este specific

147
fiinţei umane, de aceea, indiferent demultitudinea de virtuţi pe care omul le poate
dobândi pe parcursul vieţii, nici una nu depăşeşte„respectul persoanei” şi nici una
nu valorează nimic înafara acesteia. Respectul este deci opusul ignoranţei,
al neglijării și semnifică o atitudine pe care oricine omerită, în virtutea faptului că
este persoană, indiferent de poziţia socială, caracteristicile individualesau meritul
moral.

3. Compasiunea

 Compasiunea este un sentimentele asociat cu suferinţa pacientului. Ce fel de

asisten medical îşipoate ascunde sau bloca emoţiile? Doar unul pe care majoritatea
dintre noi ar prefera să-l evite.Compasiunea asistentului reprezintă aşadar trăsătura
cea mai apreciată şi dorită de pacienţi. Compasiunea îşi are echivalentul în ceea
ce Hipocrate numea „mila”, iar Aristotel ....”frica”.Există două argumente pentru
dezvoltarea acestor sentimente: unul care provine din atitudinea faţăde ceilalţi (de
exemplu tristeţe faţă de un pacient bolnav), iar altul care priveşte sinele („frica” de
anu ajunge sau sfârşi în aceleaşi condiţii).

4. Încrederea

 Încrederea

 este o altă valenţă extrem de importantă în cadrul oricărei relaţii. „A sădi

încredereacelorlalţi în tine valoarează cu mult mai mult decât a fi iubit.Încrederea,
în conjunctura medicală, se referă în mod special la acţiunea şi atitudinea
pacienţilor.Disponilibilitatea pacienţilor de a conferi încredere poate fi explicată
parţial în măsura în care simtcă atât ei înşişi cât şi valorile în care cred sunt luate în
consideraţie şi preţuite de către asistentulmedical și în general, de personalul
medical. De asemenea, magnitudinea încrederii este

proporţională cu competenţa profesională, abilităţile tehnice şi capacitatea de

reprezentare aintereselor pacienţilor.

5. Participare și colaborare

Participarea și colaborarea pacientului și a membrilor familiei în actul medical

asigura reusitaacestuia. Pentru acesta pacientul și familia trebuie

148
sa respecte indicatiile medicului și ale asistentei,de a lua un anumit tratament
conform indicatiilor, de a adopta un anumit stil de viața mai sănătos, odieta. Acest
aspect este adesea complicat de fenomenul psihologic de negare sau inacceptare a
boliicare interferă cu decizia asupra stării de sănătate a celui drag din familie.
Astfel încrederea înmembrii familiei ar fi garantată nu numai de abilitatea lor de a
decide în interesul stării de sănătatedar şi în capacitatea lor de a asigura un suport
psihologic constant (indispensabil reuşiteiterapeutice).

6. Confidenţialitatea

 În domeniul medical confidenţialitatea a fost articulată încă din Jurământul lui
Hippocrate:„Orice voi vedea sau auzi în timpul activităţii profesionale sau înafara
ei în legătură cu viaţaoamenilor, lucruri care nu trebuie discutate înafară, nu le voi
divulga, acceptând că toate acesteatrebuie ţinute secret!”.În România există un
articol integral din legea drepturilor pacientului referitor la acest aspect:„Toate
informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul,
prognosticul,tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul
acestuia”

Scurta concluzie

 Relatia asistent medical – pacient trebuie să fie de acceptare reciproca, o atitudine

de respect,caldura si intelegere empatica fata de pacient.Din aceasta cauza, relatia
dintre asistenta medicala si pacient nu trebuie sa se limiteze numai laaplicarea
tratamentului, ci si la stabilirea unei comunicari psihice cu el, pentru a-l putea ajuta
in a-siexprima trairile interioare și a se simți în sigurnta, important pentru societate.

TERAPII

Ce este psihoterapia?

Psihoterapia se adreseaza acelor clienti care au tulburari psihice mai serioase

(indeosebi tulburari nevrotice). Relatia psihoterapeut-client este utilizata sistematic
in scopul producerii unor modificari pozitive in modul de a gindi, a simti si a se
comporta al unui individ.

149
Exista trei scoli terapeutice majore: psihoterapia dinamica, psihoterapia
comportamentala si psihoterapia experientiala.

Sarcina de baza a terapeutului este aceea de a stabili un cadru terapeutic adecvat

care sa permita gasirea solutiei optime la problema cu care se confrunta pacientul.

Tipuri de tulburari si tehnici utilizate

 atacuri de panica si anxietate generalizata

 tulburari fobice (fobie scolara, claustrofobie, agorafobie, fobie sociala etc)

 disfunctii sexuale psihogene (lipsa dorintei sexuale, ejaculare precoce,

impotenta, anorgasmie, frigiditate, vagininism, dispareunie

 tulburari depresive (depresie reactiva, depresie nevrotica)

 insomnie, ticuri, enurezis, logonevroze, joc patologic

 probleme de cuplu marital

 tulburaril psihosomatice (cefalee, dureri cronice, hipertensiune arteriala, diabet,

astm bronsic)
In procesul terapeutic se pun in actiune tehnici specifice menite sa restabileasca
echilibrul psihic al clientului si sa-i permita acestuia o mai buna adaptare la
realitate.

Se pot utiliza tehnici terapeutice comportamentale de scurta durata (in medie,

programul terapeutic dureaza 2-3 luni de zile, cu sedinte saptaminale sau
bisaptaminale).

Tehnicile terapeutice au drept scop insusirea de catre client a unor modele de

autoreglare a starilor psihice si de crestere a rezistentei la stres. Sunt avute in
vedere diverse strategii de eliminare a gandurilor negative disfunctionale, a
sentimentelor autoperturbatoare si a comportamentelor simptomatice.

 tehnici de autoreglare a starilor psihice si de crestere a rezistentei la stres prin

intermediul antrenamentului autogen Schultz;

150
 strategii de eliminare a comportamentelor dezadaptative, a gandurilor negative
disfunctionale si autoperturbatoare, a comportamentelor de esec prin intermediul
tehnicilor cognitiv-comportamentale;

 terapii comportamentale de scurta durata in tratamentul atacurilor de panica si a

anxietatii generalizate, a tulburarilor fobice si obsesivo-compulsive prin
intermediul desensibilizarii sistematice si a tehnicii expunerii;

 modele terapeutice combinate in tratamentul disfunctiilor sexuale psihogene

(tulburari ale dorintei sexuale, tulburari de erectie, tulburari de orgasm) prin
intermediul tehnicilor cognitiv-comportamentale, de relaxare si hipnoza;

 modele terapeutice combinate in tratamentul depresiei prin intermediul

tehnicilor cognitiv-comportamentale;

 modele terapeutice combinate in insomnie, ticuri, enurezis, logonevroze, joc

patologic) prin intermediul tehnicilor comportamentale, de relaxare si hipnoza;

 consiliere psihologica in probleme de cuplu marital prin terapie cognitiv-

comportamentala;

 modele terapeutice in tratamentul tulburarilor de alimentatie (bulimie,

anorexie, supraponderalitate) prin intermediul tehnicilor cognitiv-comportamentale
si hipnoza;

 modele terapeutice bazate pe relaxare in tratamentul tulburarilor psihosomatice.

 Terapii: ERGOTERAPIE

„Nu învățăm să desenăm privind un profesor care desenează bine, nu învățăm

să cântăm la pian ascultând un virtuos. La fel mi-am spus și eu: nu învățăm să
scriem sau să gândim doar ascultând pe cineva care scrie și gândește bine. E
nevoie să încerci să faci, să refaci, până când îți reușește sau, cum se mai
spune, îți intră în sânge!” – Emile Chartier în Păreri despre educație
Ergoterapia este o metodă terapeutică care constă într-o adecvată activitate prin
muncă. Termenul „ergoterapie” provine din limba greacă („ergon” înseamnă
muncă, iar „therapeia” înseamnă terapie).  Așadar, e o terapie prin muncă.
Ergoterapia e o metodă de terapie/tratament nemedicamentoasă care are un rol
important în reabilitarea și reinserția socio-profesională a persoanelor cu

151
dizabilități funcționale. Ea se ocupă de procesul de recuperare/reabilitare a
capacităților copiilor și adulților care prezintă dizabilități senzorio-motorii,
tulburări de dezvoltare psihomotrică, dar și dificultăți în desfășurarea activităților
de zi cu zi.
În cazul copiilor de vârstă mică (dezvoltarea timpurie a copiilor), ergoterapia se
axează pe activități de terapie ocupațională prin intermediul metodelor distractive,
relaxante, ludice, o bună socializare și o mai bună adaptare a copilului în mediul
preșcolar și școlar, dobândirea autonomiei și independenței în rezolvarea unei
sarcini de lucru.
Psihoterapeutul în ergoterapie ajută copilul să își exerseze deprinderile motorii,
astfel încât să își poată manevra jucăriile, să își dezvolte abilitățile de scriere,
contribuie la activitățile de joc care solicită coordonarea ochi-mână (lovește o țintă,
copiază de pe tablă); ajută copiii cu întârzieri în dezvoltare să realizeze activități de
bază (spălat pe mâini, îmbrăcat, încheiat nasturi), practică diverse activități cu
copiii care au probleme senzoriale și de concentrare a atenției în scopul de a le
îmbunătăți capacitatea de concentrare și abilitățile practice.

Jurământul lui Hippocrate

152
Jurământul lui Hippocrate este un jurământ care cuprinde îndatoririle morale ale
unui medic în exercitarea profesiunii sale. Este atribuit lui Hippocrate, medic
din Grecia antică. Multe din principiile acestui jurământ sunt și astăzi valabile, ca
păstrarea secretului profesional sau interzicerea relațiilor intime cu pacienții. Altele sunt
subiecte controversate, cum ar fi interzicerea avortului sau a eutanasiei.
În multe universități, absolvenții facultăților de medicină rostesc la sfârșitul ceremoniei
de încheiere a ciclului universitar jurământul lui Hippocrate:
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe
care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută
forțele și rațiunea:

 Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart
cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca
frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit.

 Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai
acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.

153
 Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul
și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.

 Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu
voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.

 Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.

 Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această
meserie.

 În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține
departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni
liberi sau sclavi.

 Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici
tăcerea este o datorie.

 Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de
renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci
contrariul."

DECLARAȚIA DE LA HELSINKI

Având în vedere influența considerabilă și forța din ce în ce mai puternică a

relațiilor publice, membrii ICCO se angajează să respecte în permanență
următoarele 10 principii:

1. Să profeseze etic și în acord cu cadrul legislativ;

2. Să respecte cele mai înalte standarde profesionale în practica
relațiilor publice și a comunicării;
3. Să respecte adevărul, să colaboreze onest și transparent cu angajații,
colegii, clienții, mass media, guvernul și publicul;
4. Să protejeze dreptul la intimitate al clienților, organizațiilor,
persoanelor, respectând confidențialitatea informației;
5. Să fie atenți la datoria lor de a susține reputația industriei;
6. Să fie transparenți în privința celor ce susțin cauze și interese și să
nu se angajeze niciodată în practici înșelătoare de tip
„astroturfing”;
7. Să fie conștienți de puterea rețelelor de socializare și să le
folosească  responsabil;
8. Să nu se angajeze niciodată în crearea sau difuzarea în cunoștință de
cauză a știrilor false;

154
 9. Să adere la Codul de conduită al Asociației din care fac parte, să
țină cont de Codurile de Conduită din alte țări și să arate mereu
respect profesional;

Să se asigure că își exercită  îndatoririle profesionale fără a provoca ofensă pe

motive de gen, origine, religie, dizabilitate și orice altă formă de d iscriminare

Etica morală și etica profesională

Ce înseamnă moral și profesional?
Pentru început trebuie stabilit cadrul conceptual în care ne situăm și trase niște linii
precise asupra termenilor pe care vom stărui până la finalul expunerii. Din titlu ne
este expus cuvântul de etic.  Acesta este principalul concept pe care filosofia îl
cercetează și cuprinde aprofundarea și cercetarea chestiunilor ce țin de moralitate.
Celebrul filosof Immanuel Kant, în lucrarea sa numita Întemeierea metafizicii
moravurilor prezintă faptul că etica este răspunsul la întrebarea ce trebuie să fac?.
În susținerea acestuia se pleacă de la premisa faptului că de la început există o etică
verbală ce este acceptată de mase.
În schimb, se propune de o altă parte a doctrinei că premisa de la care ar trebui să
se plece nu este cea enunțată de noi mai sus, ci aceea că întrebarea ar trebui să
fie Ce pot știi despre ceea ce trebuie să fac?.  Pe când se poate considera că între
etică și morală se poate pune un semn de egalitate, între etică și interacțiunea
profesională, adică particularizarea din viziunea anumitor profesii. Deci, aici se
discută despre analizarea din punct de vedere filosofic al unor cazuri practice, al
unor situații sau probleme relevante ce au apărut în lumea reală, adică în mediul de
afaceri sau în mediul economic etc.
Morala, pe de altă parte, este văzută a fi o percepție comportamentală ce
diferențiază intențiile, deciziile și acțiunile între bine și rău, o imperativă socială
bazată pe spiritualitate și liber arbitru ce poate crea un plus valoare, o civilizare a
individului la un anumit moment dat în timp.  

Necesitatea implementării unor coduri deontologice

În timp ce teoriile evoluează și încep să apară din ce în ce mai multe
conceptualizări în materie de moralitate și etică și găsirea unor linii comune între

155
autori, pentru a putea ține frâiele unei lumi în continuă dezvoltare, s-a ajuns la
crearea unor coduri deontologice pe care le vedem ca însumarea tuturor
conceptelor filosofice într-un cod de valori ce duc la stabilirea standardelor
profesionale pe care diferite ramuri de activitate trebuie să le respecte pentru a
putea fi în aceeași linie cu cei pe care am dori să îi numim drepți.
Ca exemple de coduri deontologice scrise special pentru a fi respectate putem
cita Etica profesiei de avocat, Etica  profesiei de Consilier juridic etc. Articolul 9
din Legea profesiei de avocat spune că Avocatul este dator să-și sfătuiască
clientul cu promptitudine, în mod corect și cu întreaga diligență. [1]

Etica profesională asupra individului

Putem trece etica la nivelul în care discutăm despre aceasta ca o autoritate asupra
individului.
Întrebarea pe care ne-o punem în mod firesc este dacă această autoritate are forța
necesară ca să țină masele în frâu, dacă poate să unească, nu să genereze
anarhie sau dacă o putem vedea ca pe autoritatea absoluta fără de care omul și
conștiința umană nu ar mai putea ține seama de limite și am ajunge la
instinctualitatea animală.
Trebuie distinsă, totodată și legitimitatea acestei autorități, deoarece orice exces de
putere poate duce la nulitatea acestei autorități oferite de etica despre care
discutăm. Această moralitate trebuie văzută și înțeleasă din viziunea celor care au
creat-o, deoarece în fiecare colț al planetei în care vei merge, vei întâlni anumite
principii ce nu pot fi atinse, deci nu trebuie să fie încălcate, deoarece ar duce la
sancționarea celui ce le-a încălcat.
Ceea ce dintr-un punct de vedere poate să pară perfect normal, moral și plin de
rațiune, din alt punct de vedere va fi văzut ca fiind imoral, imposibil și de
nepermis.
Aici putem da exemplul Franței care a interzis printr-o decizie a guvernului
francez din 2019 faptul că în scoli și în locurile publice portul voalului islamic,
deoarece aceștia consideră că în identitatea lor dogmatică nu trebuie purtat sau
impus a se purta acesta, plus de aceasta intervin conflictele culturale și șicanările
între elevi sau chiar oameni ce nu împărtășesc aceleași valori.  

156
 Etica profesională în practică
Am putea considera că etica este atât de variată încât fiecare personaj, fiecare
entitate își poate face propria sa autoritate propria sa carte de valori și de
principii pe care ceilalți participanți la raporturile cu aceasta trebuie să le
respecte.
Un exemplu de etică profesională pe care îl poate adopta o organizație îl
reprezintă regulamentul intern de organizare și funcționare al companiei, adică
acel document în care sunt trecute regulile de bună practică și conduita ce trebuie
urmată de personal.

Cu titlu de exemplu, în regulamentul intern al unei companii se poate regăsi

regula: Angajatul trebuie să nu pătrundă în incinta companiei, în timpul orelor de
program cu arme de foc sau arme albe ce pot pune în pericol viața și integritatea
corporală a celorlalți angajați. Această faptă fiind sancționată cu avertisment
scris, iar în funcție de gravitatea situației se poate ajunge până la desfacerea
contractului de muncă pe motive disciplinare.
Totodată considerăm că nu poate exista etică profesională fără etică morală,
deoarece înainte de a intra în orice relaționare de tip social sau interuman trebuie să
ai stabile bazele relaționării și integrării, trebuie să fi construit ca om și ca viziune,
iar de aici pleacă, considerăm noi, cheia succesului uni companii, unei idei sau a
unui om ca individ. Cu cât principiile sunt mai solide pentru acea persoană și cu
cât puterea sa morală este mai mare, cu atât are mai mult de câștigat și poate să
treacă la nivelul la care să împărtășească viziunea și formările sale cu ceilalți
membrii ai comunității care găsesc în acel om sau în acea idee aceleași principii
care le-ar putea ghida și pe ele către construirea de lucruri si fapte mărețe atât
pentru ei cât și pentru societate.
Această etică nu trebuie să fie văzută ca pe o impunere sau ca pe o restricție de la
viziunile individuale sau colective (în cazul în care discutăm despre principiile si
fundamentele unei comunități sau ale unei înglobări de oameni sau fundamente).
De aici am porni discuția către un exemplu concret prin care se prevede o
interdicție expresă de a exercita profesia de avocat este dată chiar de legea mai sus
amintita și anume:
Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu:
1. activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;

157
2. ocupațiile care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat
sau bunele moravuri;
3. exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerț.[2]
Prin bunele moravuri ar trebui să înțelegem ansamblu de norme de conduită care
au un caracter moral și la care legea civila face trimitere în unele situații pentru a fi
luate în considerare în situația unui proces în fața unei instanțe de judecată.
Acestea sunt considerate a fi un criteriu de apreciere a caracterului imperativ pe
care îl au unele texte de lege cum ar fi cel de mai sus în care a fi în afara bunelor
moravuri te face neeligibil pentru a putea intra în profesia de avocat și care este un
criteriu de selecție eliminatoriu din acest punct de vedere. Totodată, acestea arată
caracterul ilicit al unei cauze sau conduite contractuale.
Ca să rămânem în aceeași sferă de tratare, oferim cu titlu tot exemplificativ
articolul 11 din Codul Civil care se intitulează și impune ca regulă general valabilă
faptul că bunele moravuri sunt de esența raporturilor interumane și sunt cele mai
importante reguli de la care nu există și nu poate exista nici măcar un tip de
derogare sau adăugare pentru a putea completa, deci instituie o interdicție totală și
conferă un caracter absolut bunelor moravuri:
Art. 11. Respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri
Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.[3]
Ca să facem un mic comentariu asupra acestui text foarte important și interesant
menționăm că acesta consacră și instituie într-un mod indirect principiul
autonomiei de voință în actele juridice civile și conferă direct o îngrădire a
acestei autonomii, în folosul general al societății civile printr-o dispoziție ce ține de
ordinea publică (acestea fiind apreciate de societate și de cutumele ce s-au instaurat
in circuitul juridic civil).
Se apreciază în literatura juridică faptul că ordinea publică include bunele
moravuri, imoralitatea fiind pedepsită ori de câte ori se pune în discuția aprecierii
unui act sau fapt juridic. Actele juridice sunt  pedepsite cu nulitate (absolută sau
relativă).
În zona dreptului muncii găsim tot o interdicție care ne spune că etica morală este
extrem de importantă chiar de la încheierea unui contract de muncă, fiind

158
sancționată orice încheiere a unui contract individual de muncă ce are clauze
imorale:
Art. 15 din Codul Muncii
Este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute, încheierea unui contract
individual de muncă în scopul prestării unei munci sau a unei activități ilicite
ori imorale.[4]
În multe companii sau instituții de drept public sau privat, consideram noi, bunele
moravuri sunt chiar punctul de plecare în momentul în care se dorește angajarea
sau înlocuirea unui anumit angajat, iar pentru fiecare dintre acestea se pleacă de la
o anumită premisă pe care o numim ordine publică, principiu sau chiar bună-
credință.
Tot în această categorie putem să exemplificăm articolul 19 din statutul profesiei
de consilier juridic:
Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu:
a) calitatea de avocat;
b) activitățile care lezează demnitatea și independența profesiei de consilier
juridic sau bunele moravuri;
c) alte profesii autorizate sau salarizate;
d) funcția și activitatea de administrator sau de lichidator în cadrul procedurilor
de reorganizare și lichidare judiciară;
e) activitatea publicistică salarizată;
f) alte incompatibilități prevăzute de lege sau rezultate din situația de conflict de
interese, în condițiile legii.[5]
După cum se observă, nimic din ceea ce ne înconjoară nu poate fi făcut fără o etică
morală, mai apoi profesională și in cele din urmă intelectuală. Deci, considerăm că
există o relație de la parte la întreg, întregul fiind etica, moralitatea de care se poate
da dovadă. Afirmația aceasta are la bază gândirea aristotelică, adică etica
nicomahică ce are ca subiect principal virtutea și fericirea, ceea ce necesită oamenii
pentru a fi fericiți și împliniți.
Ceea ce se aplică din această gândire chiar și in zilele noastre este faptul că ideea
principală promovată de Aristotel cum că există diferențe de opinie în legătură cu
ceea ce e bine și ce e rău pentru oameni și cu acestea trebuie să își găsească o
rezolvare. Deci binele nu primește o definiție în această concepție, ci mai de grabă
o întrebare, însă nu și o rezolvare. Tocmai de accesa conceptualizarea actuală lasă

159
o marjă de apreciere la nivelul fiecărui domeniu ca să considere singur ce este bine
și ce este rău sau de neacceptat în domeniul respectiv de activitate. Tot în concepția
aristotelică de la 350 înainte de Hristos binelui cel mai înalt îi sunt conferite niște
caracteristici și anume: este dezirabil în întregime, nu este dezirabil pentru altceva
și toate celelalte sunt de dorit pentru acesta. De aici am adăuga faptul că nici o
persoană nu poate și nu trebuie să trăiască alt scop și alt bine, decât cele proprii.
De la ultima idee enunțată aș pleca cu un exemplu de bine pe care altcineva poate
să îl facă și care poate să aducă satisfacții maxime și celei de-a doua persoane
participante la raport. Aici aș dori să exemplific articolul 6, alineatul 1 din Statutul
profesiei de avocat care spune așa: Libertatea și independența profesiei de avocat
sunt principii în baza cărora avocatul promovează și apără drepturile, libertățile
și interesele legitime ale clienților potrivit Legii și prezentului statut. Aceste
principii definesc statutul profesional al avocatului și garantează activitatea sa
profesională.[6]
Deși subiectul este mult mai vast și merită o cercetare mai profundă și amănunțită,
considerăm că am pus în lumină aspectele cele mai importante pe care etica le
reliefează: etica moră, profesională, deontologică și multe altele. Deci etica este
substantivul ce poate primi alături nenumărate adjective cât mai reale și practice.

APLICAREA DECIZIEI ETICE ÎN SIYUAȚII DE INGRIJIRE

AVORT

ntreruperea sarcinii
Decizia de a întrerupe sarcina este complexa pentru femei,asa ca au oferit sprijin si
informatii complete cu privire la aspectul fizic sau psihologic, care implica avortul.
Î ntreruperea sarcinii
Întreruperea unei sarcini(IvE)
Întreruperea poate fi spontana sau la cererea femeii gravide.În acest ultim caz este
numit Întreruperea voluntara a sarcinii sau IVE
Centru SESPA concertate
Avortul,din anul 2010 este un drept recunoscut ca o prestatie de la Securitatea
sociala,asta vrea sa zica ca este gratuita si nu trebuie platit nimic,si clínica
BELLADONA este un centru concertat cu SESPA ,ai nevoie doar de cardul de
sanatate a PRINCIPATULUI ASTURIAS,DNI si de urmat in liniste instructiunile.
Lista de întrerupere voluntara a sarcinii in ASTURIAS

160
1. Întra in Clinica Belladona si spune persoanei de la receptie ca vrei sa te
informeze despre întreruperea voluntara a sarcinii.
2. Îti dam un plic de SESPA care contine informatii necesare pentru a lua
decizia de a opri sau un sarcina.Plicul trebuie sa-l ia femeia care vrea sa faca
întreruperea de sarcina
3. De la ridicarea plicului este necesar sa treaca 3 zile perioada de
gandire.Dupa trei zile,daca veti continua cu decizia de a întrerupe sarcina,se
poate cere programarea pentru întreruper
Se poate cere si prin telefon.
Daca optati pentru întrerupere echipa de BELLADONA,odata diagnosticat timpul
de gestatie,te va explica posibilitatea de a alege intre un avort medical sau
chirurgical,in cele mai bune
conditii posible.
Puteti sa ne trimiteti întrebarile dumneavoastra sau sa cereti formularul de
contact sau daca preferati sunati la numarul de telefon 985 35 15 76
Metode de întreruperea sarcinii
Tehnica de întreruperea sarcinii variaza de timpul de gestatie.Cu cat mai repede se
face întreruperea sarcinii,cu atat riscul complicatiilor este scazut.
Întreruperea sarcinii înaintate de 12 saptamani are mai putine complicatii si riscuri
pentru sanatate,pentru femeile care dau nastere ,totdeauna sa se realizeze in
conditii adecvate si cu un personal profesional.
Metoda aspiratiei
Se realizeaza inainte de zece sau douasprezece saptamani de sarcina.Aceasta
metoda nu necesita spitalizare,si se realizeaza de obicei sub anestezie locala,in
acest caz riscurile sunt minime.Uneori poate fi realizata sub ANESTEZIE
GENERALA.
Tehnica chiuretaj
Este o interventie chirurgicala care uneori ,complementă metoda prin aspirare
pentru a asigura golirea completă a uterului.Alteori,chiuretajul, este realizat de o
forma exclusiva ca tehnica pentru întreruperea sarcinii.De obicei, aceasta se face
sub ANESTEZIE GENERALA.
Metoda farmacológica
Se realizeaza înainte de 7 saptamani de amenoree sarcinii,daca un exista nici un
indiciu medical împotriva.
Consta în luarea orala de o tableta care împiedica evoluarea sarcinii.
Dupa ce au trecut 36-48 de ore de la administrarea de comprimidos.
Trebuie sa mergi la clínica pentru realizarea unui control ecografic pentru a
verifica ca sa produs expulzarea de sange mai abundanta ca o regla normala.
Dupa 15 zile se repeta controlul ecografic pentru a verifica starea uterului.

161
 În cele din urma vom vorbi de metoda contraceptiva carea ti aleso pentru a evita o
alta sarcina nedorita.
Principalele efecte secundare sunt greata,varsaturi,diaree,dureri abdominale,
frisoane si sangerari vaginale care de multe ori sunt putin intense.
Pret.
 Întreruperea Voluntara a Sarcinii(IVE) este o prevedere de baza de
Securitate Social
 Daca sunteti asigurata trebuie doar sa prezentati cardul de sanatate.
 Unele companii de asigurari de asemenea acopera IVE, prezentarea facturii
te scuteste de a platii o parte sau toata.
 Prezinta cardul de sanatate actualizat de CENTRUL DE SANATATE de
care apartii,daca nu esti asigurata pretul este de 400-500 euro in functie de
saptamanile de sarcina.
 Daca grupa sanguina este negativa, pretul a imunoglobulinei este de 60
euro(trebuie pus in fiecare sarcina).
 Pentru interventia de mai multe saptamani,trebuie consultat in clínica unde
veti merge,si unde putem explica si sa-ti facem o analiza de intoarcere.
 In Asturias un ai clínica unde efectueaza IVE mai mult de 12 saptamani de
gestatie calculata de ecografía dumneavoastra.
Ce metode exista pentru avort?
Care este cea mai buna metoda?
Cu cate saptamani de sarcina se poate avorta?
Cine si cum decide?
Pana la cate saptamani se poate avorta cu pastile?
Ce riscuri are o intrerupere de sarcina?
Trebuie sa revii la clínica dupa avort?
Pot sa fac avortul cu pastile daca sunt fumatoare?
Dupa avort am dureri? Sangerare?
Cand pot incepe sa beau contraceptive?
Daca ma simt rau sau sangerez mult dupa plecarea de la clínica unde trebuie sa
merg?
Am únele indoieli ,pot sa vorbesc cu cineva care sa ma ajute sa i-au o decizie?
 
 METODE CONTRACEPTIVE
Noticias y novedades
 Bichectomia, el secreto de un rostro definido

162
Eutanasierea
             Eutanasia umană legalizată:
binefacere sau crimă?
    Intrarea în vigoare a legii care „scotea
din clandestinitate eutanasia" a avut loc
la 1 aprilie 2002 (în Olanda) şi la 28 mai
2002 (în Belgia, unde dezbaterile între
creştini şi laici au fost mai îndelungate).
    În prezent, eutanasia este practicată în
fiecare an pe mai mult de 4.000 de
pacienţi, în principal cancere în fază
terminală, precum şi, din ce în ce mai
mult, boala Alzheimer în stadii avansate.
Prima eutanasiere a unui pacient cu boala
Alzheimer a avut loc în Olanda în 2011,
ceea ce „ar fi fost inimaginabil în 2002" -
conform purtătorului de cuvânt al
„Asociaţiei pentru un sfârşit de viaţă
voluntar" (NVVE), Walburg de Jong. Se
observă că textul legii nu s-a schimbat,
dar s-au modificat maniera în care
medicii îl înţeleg şi percepţia opiniei
publice.
      Jacqueline Herremans, preşedinta
„Asociaţiei pentru dreptul de a muri în

163
demnitate", consideră că legea a fost
pozitivă pentru că, pe de o parte, a permis
foarte mari schimbări în relaţia pacienţi-
medici, numeroase tabuuri despre
sfârşitul vieţii fiind desfiinţate, şi, pe de
altă parte, pentru că a permis familiilor
să pregătească şi să accepte sfârşitul celor
dragi, prin ritualuri ca ultima masă,
ceremonia de la revedere etc.
      În prezent, o treime din cererile
serioase sunt onorate de medici. Un medic
olandez se confruntă cu o „cerere
serioasă" cam o dată la trei ani.
Experienţa extrem de limitată poate
conduce la evaluări eronate ale cererilor
de eutanasiere, de unde ezitările unor
medici. Ce e de făcut? „Îndreptaţi
pacientul către un alt medic, dacă este
nevoie, dar nu spuneţi niciodată că este
imposibil în virtutea legii" - acesta este
sfatul lui Eric van Wijlick, unul din
responsabilii „Societăţii regale a
medicilor", organizaţie ce grupează mai
mult de jumătate din medicii olandezi. Se
observă clar încurajarea tendinţei
ascendente în aplicarea practicii

164
eutanasierii.
       Pe aceeaşi linie se situează şi iniţiativa
„Asociaţiei pentru un sfârşit de viaţă
voluntar" (NVVE). Începând cu 1 martie
2012 s-au constituit şase echipe mobile
(un medic + o infirmieră) care se
deplasează la bolnavii incurabili care
doresc să moară pentru a practica
eutanasieri refuzate de medicul curant.
Într-o lună, aceste echipe au primit mai
mult de 100 de cereri.
      Trebuie menţionat că eutanasia şi
sinuciderea asistată medical sunt
legalizate în mai multe ţări: Elveţia,
Italia, Luxemburg, Albania, Uruguay,
Japonia şi Australia. În două state
americane, Oregon şi Washington, legea
nu permite eutanasia (injecţia letală
administrată de un doctor), dar, în baza
ei, unii pacienţi pot cere medicamente de
la doctor pentru a-şi lua viaţa. Accentele
triumfaliste din bilanţul celor 10 ani de
eutanasie umană legală în Olanda şi
Belgia nu epuizează experienţa mondială
şi nu reuşesc să acopere criticile dure la

165
adresa legalizării acestei proceduri.
       Două principii stau la baza tuturor
obiecţiilor: 1. sfinţenia vieţii sau
inviolabilitatea vieţii; 2. autonomia
pacientului. În tradiţia iudeo-creştină,
viaţa este o valoare intrinsecă. Dreptul de
a trăi este de la Dumnezeu şi nimeni, în
afară de Dumnezeu, nu trebuie să îl
retragă. „Să nu ucizi" este una dintre cele
Zece Porunci din Tablele lui Moise.
Aceste principii se regăsesc şi în
Jurământul lui Hipocrate. Legalizarea
eutanasiei umane scade mult autonomia
pacientului, creşterea puterii doctorilor
ajungând la cote de alertă. Credincioşi
sau atei, foarte mulţi medici refuză să
devină călăi şi denunţă hotărât pericolele
deosebit de grave ale legalizării eutanasiei
umane:
               1. Odată legalizată, eutanasia
umană nu mai poate fi controlată, fiind
ucişi pacienţi care nu şi-au dorit să fie
eutanasiaţi. Numai în Olanda, cel puţin
1.000 de pacienţi mor anual în acest fel.
Aceasta, în condiţiile în care medicii

166
olandezi nu raportează autorităţilor decât
jumătate din numărul real al
eutanasierilor efectuate.Legea prevede
raportarea către autorităţi a oricărei
eutanasieri umane, dar medicii pretind că
e „pierdere de vreme" şi birocraţie
plicticoasă. Nu cumva, în realitate, au
temeri de posibile consecinţe penale? Iar
faptul că organele celui eutanasiat sunt
folosite pentru transplanturi nu deschide
calea unor posibile abuzuri?Iniţial, legea
olandeză avea în vedere curmarea
suferinţelor insuportabile şi prelungite în
cazul bolilor incurabile. Apoi însă, s-a
creat o pantă alunecoasă care
vulnerabilizează categorii precum
bătrânii, persoanele cu handicap,
invalizii, bolnavii cronic, depresivii, copiii
şi nou-născuţii cu malformaţii. Trei din
patru pediatri olandezi sunt instruiţi
pentru eutanasierea copiilor şi nou-
născuţilor.
                2. Legalizarea eutanasiei umane
pune o presiune extraordinară asupra
bolnavilor, bătrânilor şi infirmilor, care
ajung să se simtă o povară pentru ceilalţi

167
şi astfel să fie constrânşi moral să accepte
moartea. Suferinţa psihică a acestor
oameni este cumplită, ei se simt
nefolositori şi neiubiţi, povară economică
pentru rudele care trebuie să le plătească
tratamente scumpe. O eutanasiere costă
doar 300 de dolari.În Oregon (SUA)
legalizarea sinuciderii asistate medical a
avut loc în 1997 şi, în acel moment, 12%
din bolnavii incurabili acceptau această
opţiune. Rata acestora a crescut mereu,
atingând 26% în 1998, 63% în 1999 şi
67% în 2000, cifrele arătând clar efectul
acestei presiuni asupra persoanelor
vulnerabile. Sondajele recente arată că
77% din locuitorii statului Oregon sunt
de acord cu legea care le permite
doctorilor să ofere pacienţilor în fază
terminală medicamente pe care aceştia le
pot înghiţi în caz că doresc să se sinucidă.
               3. Legalizarea eutanasiei şi a
sinuciderii asistate medical antrenează
schimbări profunde în atitudinile sociale
faţă de boală, de infirmitate, de moarte şi
de bătrâneţe, în paralel cu modificări de
esenţă ale rolului profesiei medicale.

168
Valori umane precum răbdarea,
compasiunea, solidaritatea, devotamentul
se videază de sens. Uciderea devine o
„opţiune de tratament" alături de
chirurgie, radioterapie, chimioterapie,
tratarea durerii sau medicaţia cu
antidepresive. Ce este legal este şi moral -
această percepţie poate fi deosebit de
periculoasă pentru că acceptarea ideii că
uciderea este una din soluţii poate
funcţiona şi în multe alte situaţii.
              4. În fine, subminarea îngrijirii
medicale, în special a îngrijirii paleative,
şi deteriorarea gravă a relaţiei medic-
pacient sunt alte consecinţe ale legalizării
eutanasiei şi a sinuciderii asistate medical.
         Drepturile medicului asupra
pacientului ajung teribile. Lord McColl,
într-o prelegere la House of Lords, UK,
10 octombrie 2005, relata dialogul avut cu
un medic olandez. La prima eutanasiere
umană, a fost „groaznic", „am agonizat
zile în şir" - mărturisea doctorul olandez.
La a doua, a fost mai uşor, iar la a treia a
fost „floare la ureche".

169
           Dar în România? Deocamdată,
românii nu sunt de acord nici măcar cu
eutanasierea căţeilor comunitari...

BIBLIOGRAFIE

www.vet.cornell.edu/

www.avma.org

www.merckvetmanual.com

170