CURS 1 ANATOMIE

CELULA SI TESUTURILE

I. CELULA
Celula este unitatea de baza in alcatuirea organismului uman. Celulele pot exista singure (globulele albe din
sange)sau grupate, formand tesuturi (tesutul nervos prin guparea neuronilor).
Celula – membrana
- citoplasma
- nucleu

Forma, alcatuirea si functia sunt diferite, functie de locul unde este plasata, tesutul din care face parte, rolul pe care il
are. De exemplu celula musculara este fusiforma, neuronul are forma stelata, globulele albe au forma rotunda.

I.1. Membrana celulara se afla la periferia celulei. Este alcatuita din molecule de proteine si lipide, legate intre ele , dar
care permit schimburile dintre celula si exteriorul acesteia. Membrana are insa permeabilitate selectiva.

I.2. Citoplasma celulei este un mediu lichid in care se afla organitele celulare.

Organitele celulare sunt de doua feluri:

- comune – prezente la toate tipurile de celule

- specifice – necesare doar anumitor tipuri de celule.
Organitele comune: reticulul endoplasmatic, ribozomii, lizozomii, aparatul Golgi, mitocondriile si centrozomul (centrul
celular).
Organitele specifice sunt: miofibrilele (in fibra musculara), neurofibrilele si corpusculii Nissl (specifice celulei nervoase)

I.2.1. Reticulul endoplasmic apare ca un sistem care face legatura intre exteriorul celulei si nucleu (este practic un
sistem de transport).
I.2.2. Ribozomii sunt formatiuni sferice cu rol in sinteza proteinelor. Ei plutesc liberi in citoplasma sau sunt atasati
reticulului endoplasmic formind reticulul endoplasmic rugos.
I.1.3. Lizozomii se prezinta sub forma unor vezicule care contin enzime. Au rol in digestia intracelulara si fagocitoza.
Fagocitoza este procesul prin care o celula incorporeaza microbi sau corpuri straine, pe care ii distruge apoi prin
digestie.

1
CURS 1 ANATOMIE

I.1.4. Aparatul Golgi are rol in elaborarea produsilor de secretie ai celulei.

I.1.5. Mitocondriile produc energie prin ardere celulara.
I.1.6. Centrozomul (centrul celular) formeaza fusul de diviziune (prin care celula se multiplica). Centrozomul lipseste din
celula nervoasa, care nu se divide.

I.3. Nucleul celulei este alcatuit din:

- membrana nucleara – cariolema
- citoplasma nucleara – carioplasma, ce contine o retea de filamente subtiri numita cromatina; cromatina contine
moleculele de ADN (acid dezoxiribonucleic) ce formeaza cromozomii. Moleculele de ADN sunt alcatuite dintr-un numar
foarte mare de gene – materialul nostru genetic.
Nucelul contine unul sau mai multi nucleoli.
Unele celule nu au nici un nucleu (globulele rosii din sange), iar altele contin in citoplasma mai multi nuclei (celula
musculara).

II. TESUTURILE

Tesuturile se formeaza prin gruparea mai multor celule de acelasi tip, care indeplinesc o anumita functie.
Principalele tipuri de tesuturi din organism sunt:
- Tesutul epitelial – ex. primul strat al pielii
- Tesutul conjunctiv – fasciile care invelesc muschii
- Tesutul muscular – muschii corpului
- Tesutul nervos- creierul, maduva spinarii.

II.1. Tesutul epitelial

Este format din celule de diferite forme: cubice, prismatice, cilindrice, pavimentoase (turtite), conice – strans
legate intre ele, aranjate pe unul sau mai multe straturi.
Celulele profunde (din primul strat) sunt asezate pe o membrana bazala, care le separa de tesutul conjunctiv ce se
afla intotdeauna sub tesutul epitelial. Dupa functie, epiteliile se clasifica in:
- Epitelii de acoperire
- Epitelii glandulare
- Epitelii senzoriale
2
CURS 1 ANATOMIE

II.1.1. Epiteliile de acoperire formeaza - epiderma, primul strat al pielii,

- mucoasa, care tapeteaza organele interne cavitare.
In functie de numarul de straturi, aceste epitelii se clasifica in:
- Epiteliu unistratificat – un singur strat de celule asezat pe o membrana bazala
- Epiteliu pseudostratificat – cu celule asezate pe membrana bazala intr-un singur strat, dar cu inaltimi
diferite sau cu nucleii situati la inaltimi diferite, fapt ce creeaza aparenta de falsa stratificare.
- Epiteliu pluristratificat – sunt mai multe straturi suprapuse, cu stratul cel mai profund asezat pe o
membrana bazala. Dupa forma celulelor din ultimul strat (cel superficial), aceste epitelii se numesc:
pavimentoase, cubice, cilindrice, conice.
Exemple:
• Epiderma este un tesut epitelial pluristratificat pavimentos, deoarece are 5 straturi iar ultimul strat este format
din celule turtite, pavimentoase.
• Mucoasa traheei are un epiteliu pseudostratificat cilindric, deoarece are un singur strat de celule, dar au inaltimi
diferite si sunt de forma cilindrica.
• Foitele pleurale sunt epitelii unistratificate pavimentoase, deoarece au un singur strat de celule turtite, asezate
pe o membrana bazala.

II.1.2. Epiteliile glandulare sunt formate din celule care au capacitatea de a elabora produsi de secretie. Epiteliile
secretoare se asociaza cu tesut conjunctiv, vase si nervi, formand glande. Exista trei tipuri de glande:
- Exocrine- produsul lor de secretie este eliminat printr-un canal in exteriorul organismului
(ex. :glandele sudoripare)
- Endocrine – produsii lor de secretie – hormonii – sunt eliminati direct in sange (ex.: glanda tiroida)
- Mixte –a u secretie atat exocrina, cat si endocrina (ex.: pancreasul).

II.1.3. Epiteliile senzoriale sunt alcatuite din celule specializate pentru receptionarea stimulilor din exteriorul sau
interiorul organismului. Fiecare stimul este transformat in influx nervos si transmis neuronilor cu care celulele senzoriale
(receptorii) sunt conectate. Influxul nervos este transportat de catre neuroni pana la centrii nervosi si transformat in
senzatii. Exemple:senzatia de frig, de tact, presiune, durere.

3
CURS 1 ANATOMIE

II.2. TESUTUL CONJUNCTIV

Acesta leaga diferite organe intre ele, intra in alcatuirea oaselor, are rol trofic (de hranire), depoziteaza grasimi,
intervine in apararea organismului, in fagocitoza. Este un tesut care asigura rezistenta organismului. Este alcatuit dintr-o
substanta gelatinoasa numita substanta fundamentala, in care se afla celule si fibre. Fibrele dau rezistenta si elasticitate
tesutului, si pot fi de colagen, reticulina sau elastina. Substanta fundamentala poate fi : moale, semidura, dura. Dupa
consistenta acesteia, tesutul conjunctiv se clasifica in : tesut moale, semidur si dur.

II.2.1. Tesutul conjunctiv moale are mai multe variante:

- Lax : contine in proportii relativ egale, substanta fundamentala si fibre ( ex.: dermul, al doilea strat al
pielii)
- Reticulat : format din fibre de reticulina dispuse sub forma de retea in ochiurile careia se afla substanta
fundamentala si celulele (ex.: maduva hematogena din oase, care produce globulele albe, globulele rosii si
trombocitele)
- Adipos: contine celule rotunde care acumuleaza grasime, ce impinge nucleul la periferie (ex.: hipodermul,
stratul profund al pielii)
- Fibros: contine predominant fibre colagene si elastice, putine celule si substanta fundamentala (ex.:
fasciile care invelesc muschii)
- Elastic : contine numeroase fibre de elastina, anastomozate in retele, cu putine celule si substanta
fundamentala (ex.: tunica mijlocie a vaselor de singe).

II.2.2. Tesutul conjunctiv semidur este un tesut elastic, dar si rezistent. Se mai numeste tesut cartilaginos si
contine fibre in cantitate mare, putine celule si substanta fundamentala. Se clasifica in :
- Hialin: fibrele sunt elastice si foarte dense (ex.: cartilajele costale)
- Elastic : fibre elastice mai putin dense (ex.: pavilionul urechii, epiglota , virful limbii)
- Fibros: predomina fibrele de colagen (ex.: discurile intervertebrale)

II.2.3. Tesutul conjunctiv dur intra in alcatuirea oaselor. Acestea pot fi lungi (cu o diafiza si doua epifize), late si
scurte. Oasele se formeaza prin impregnarea substantei fundamentale cu saruri minerale (de fosfor si calciu). Substanta
fundamentala este aranjata sub forma unor lamele – lamele osoase.

Dupa cum sunt aranjate lamelele, tesutul osos se clasifica in:

4
CURS 1 ANATOMIE

- Tesut osos compact – format din lamele osoase dispuse concentric in jurul unor canale subtiri, numite
canale Havers; in aceste canale se afla vase, nervi si tesut conjunctiv lax, cu rol de nutritie; canalele
Havers, impreuna cu lamelele din jur, formeaza sisteme Havers. Prin mijlocul osului compact trece canalul
medular, care contine maduva osoasa rosie (la fat) sau galbena ( la adult); acest tip de tesut intra in
alcatuirea diafizelor oaselor lungi.
- Tesut osos spongios – cu lamele osoase intretaiate, alcatuind areole, de marimi si forme diferite, care dau
aspectul de burete; osul contine in areole maduva osoasa rosie, hematogena (aici se formeaza globulele
rosii, globulele albe si trombocitele); tesutul spongios intra in alcatuirea oaselor late si scurte si in epifizele
oaselor lungi. Oasele sunt invelite la exterior de periost, o lama subtire cu rol de protectie si hrana.

II.2.3. Tesutul muscular

Este alcatuit din celule musculare fusiforme, legate in fascicule prin tesut conjunctiv. Fiecare celula are o
membrana numita sarcolema si o citoplasma numita sarcoplasma. In citoplasma se afla unul sau mai multi nuclei si
organite celulare, comune si specifice. Miofibrilele sunt organite specifice celulei musculare, alcatuite din
microfilamente subtiri, contractile, care se numesc actina si miozina. In timpul contractiei musculare, acestea se
intrepatrund alunecand unele peste altele si scurtand celula musculara. In timpul relaxarii, miofibrilele se departeaza
unele de altele, alungind celula.
In functie de aspect si de functia pe care o indeplineste, tesutul muscular poate fi:
- Striat – formeaza muschii scheletici (care se prind de oase)
- Neted – intra in alcatuirea peretilor organelor interne
- Striat de tip cardiac – muschiul inimii.

II.4. Tesutul nervos

Este alcatuit din doua tipuri de celule: neuronul si celula gliala. Neuronul asigura functia de conducere a
informatiei, iar celulele gliale sustin si hranesc neuronul. Aceste celule nervoase se asociaza cu tesut conjuctiv, vase si
nervi , cu rol de sustinere si nutritie.

5
 Curs 7

APARATUL LOCOMOTOR

Totalitatea oaselor din corp (208), legate intre ele prin articulatii, formeaza scheletul corpului.
Muschii se prind de oase prin tendoane si, cind acestia se contracta, determina miscari ale oaselor.
Scheletul reprezinta partea pasiva a aparatului locomotor, iar sistemul muscular – partea activa.

I. SISTEMUL OSOS
I.1. Scheletul capului
Cuprinde : - neurocraniu, care adaposteste nevraxul : osul frontal, etmoid, sfenoid, occipitalul,
temporalele si parietalele;
- viscerocraniu (oasele fetei): maxilar, zigomatic, mandibula, nazal, vomerul,
palatinul,lacrimalul – care dau forma fetei.

I.1.1. Neurocraniul
Osul frontal – situat in partea anterioara a craniului.
Contine – o portiune verticala, corespunzatoare fruntii
- o portiune orizontala care formeaza peretele superior al orbitelor si nasului; de
portiunea orizontala se articuleaza osul etmoid si osul nazal.

Etmoidul este format din:

- o lama verticala foarte subtire, care coboara in cavitatea nazala, formind septul nazal
- o lama orizontala (ciuruita, gaurita) dreptunghiulara, care intretaie lama verticala, prin
gaurile careia trec nervii olfactivi in drum spre nevrax
- doua mase laterale cubice, ce atirna de marginile lamei orizontale si se prind de osul
frontal

Osul sfenoid arata ca o viespe in zbor. Este alcatuit dintr-un corp si trei perechi de aripi. Corpul
sfenoidului are, pe fata superioara, o adincitura in care se afla glanda hipofiza = saua turceasca. Fata
inferioara participa la formarea peretelui faringelui, iar fata anterioara la formarea peretelui cavitatii
nazale. Fata posterioara se articuleaza cu portiunea bazilara a osului occipital.
De fetele laterale ale sfenoidului se prind aripile acestuia: aripile mici inspre osul frontal, aripile
mari in lateral, iar procesele pterigoidiene in jos. Aripile mari se articuleaza cu oasele frontal, parietale
si temporale.

1
 Osul occipital prezinta o gaura mare – gaura occipitala si patru portiuni:
- portiunea bazilara – formeaza bolta faringelui ; pe fata superioara prezinta un sant
numit clivus, care adaposteste bulbul si puntea trunchiului cerebral; se articuleaza cu
sfenoidul
- solzul occipitalului se articuleaza cu oasele parietale si temporale, formind sutura
lambdoida
- doua portiuni laterale pe care se afla condilii occipitali, care se articuleaza cu prima
vertebra – atlas.

Osul parietal este asezat intre fontal, occipital si temporal.

Marginile osului se articuleaza cu :
- osul occipital, formind sutura lambdoida
- osul frontal, formind sutura coronara
- osul temporal, formind sutura solzoasa
- parietalul de partea opusa, formind sutura sagitala.

Osul temporal, situat pe laturile scheletului capului este alcatuit din:

- portiunea solzoasa
- portiunea timpanica
- portiunea pietroasa (stinca temporalului)
- mastoida
- procesul zigomatic care formeaza, impreuna cu osul zigomatic, arcada cu acelasi nume
Portiunea solzoasa se articuleaza cu osul parietal, formind sutura solzoasa, dar si cu aripile mari
ale sfenoidului. Prin portiunea timpanica trece conductul auditiv extern. Portiunea pietroasa (stinca
temporalului) adaposteste in interior urechea interna si se uneste cu mastoida.

I.1.2. VISCEROCRANIUL

Maxilarul este un os situat in centrul fetei. Superior, maxilarul se articuleaza cu osul frontal, iar
lateral – cu osul zigomatic. Inferior, prezinta procesele alveolare, in care se implanteaza dintii.

Osul zigomatic este situat pe partea laterala a fetei si formeaza pometii. Antero-inferior se
articuleaza cu maxila, iar lateral – cu osul tempoaral, formind arcada zigomatica.

2
 Mandibula are forma de potcoava si prezinta superior procesele alveolare, in care sunt implantati
dintii. Pe fata anterioara prezinta o proeminenta numita protuberanta mentoniera ( ce corespunde
barbiei). Lateral se articuleaza cu temporalul, formind articulatia temporo-mandibulara.

I.2. SCHELETUL TRUNCHIULUI

I.2.1. Coloana vertebrala se formeaza prin suprapunerea celor 33-34 vertebre. Vertebrele sunt
denumite dupa regiunile topografice ale corpului:

- vertebre cervicale (C1-C7) in numar de sapte, ce corespund gitului;

- vertebre toracale (T1-T12) corespunzatoare toracelui;

- vertebre lombare (L1-L5) corespund peretelui posterior al abdomenului (regiunea lombara) si

sunt in numar de cinci;

- vertebre sacrale, in numar de cinci;

- vertebre coccigiene, patru-cinci la numar.

Fiecare vertebra este alcatuita din : corp vertebral, arc vertebral, doi pediculi vertebrali si gaura
vertebrala. Pediculii vertebrali fac legatura intre corpul si arcul vertebral. Din arcul vertebral se
desprind trei procese numite apofize :doua transversale si una spinoasa.

Prin suprapunerea gaurilor vertebrale ia nastere canalul vertebral , prin care trece maduva
spinarii. Primele doua vertebre cervicale se numesc atlas (prima) si axis ( a doua). Atlasul nu are corp
vertebral si se articuleaza cu occipitalul la nivelul condililor acestuia. Axisul prezinta pe fata superioara
a corpului o proeminenta verticala numita dintele axisului, prin care se articuleaza cu atlasul.

Vertebrele toracale prezinta pe corpul acestora niste scobituri (fosetele costale) de care se prind
coastele.

Vertebrele sacrate se unesc, formind osul sacru; prin gaurile sacrate intra si ies nervii spinali din
maduva lombara si sacrata.

Coccisul se formeaza prin unirea vertebrelor coccigiene si se ataseaza sacrumului.

3
 I.2.2. Sternul este alcatuit din manubriul sternal, corp si apendice xifoid, care este cartilaginos si
se osifica la batrini.

I.2.3. Coastele

Fiecare coasta este alcatuita din doua parti: coasta osoasa (incepe la nivelul coloanei vertebrale,
cu care se articuleaza si se continua pina in jumatatea anterioara a toracelui), si cartilajul osos, care
continua anterior coasta osoasa. Primele sapte perechi de coaste ajung pina la stern, cu care se
articuleaza. A VIII-a, a IX-a si a X-a coasta se articuleaza cu unul din cartilajele costale situate superior,
iar a XI-a si a XII-a coasta sunt nearticulate anterior (se numesc flotante) si se pierd in musculatura
peretelui abdominal.

I.3. OASELE MEMBRULUI SUPERIOR

Membrul superior este alcatuit din patru segmente: umar, brat, antebrat si mana.

I.3.1. Centura scapulara formeaza scheletul umarului si este alcatuita din doua oase: clavicula si
scapula.

Clavicula este cuprinsa intre manubriul sternului (cu care se articuleaza) si spina scapulei (o
portiune din scapula cu care se articuleaza lateral).

Scapula (omoplatul) este un os de forma triunghiulara, situat pe partea supero-posterioara a

toracelui. Pe schelet acest os este situat intre primul spatiu intercostal si coasta a VIII-a. Fata dorsala
(posterioara), prezinta o lama transversala numita spina scapulei, care se articuleaza cu clavicula. Spina
scapulei se poate palpa sub piele. Unghiul lateral al scapulei prezinta cavitatea glenoida, in care se
fixeaza humerusul.

I.3.2. Oasele bratului

Humerusul formeaza scheletul bratului. Capul humerusului este rotunjimea prin care osul se
articuleaza cu scapula, la nivelul suprafetei glenoide. Prin epifiza inferioara humerusul se articuleaza cu
oasele antebratului: cubitus si radius.

4
 I.3.3. Oasele antebratului sunt doua oase paralele: radius si cubitus (ulna).

Ulna este situata in partea mediala a antebratului, in prelungirea degetului mic. Epifiza
superioara prezinta olecranul, care se palpeaza cu usurinta la nivelul cotului. Acest os se articuleaza
superior cu humerusul si cu radiusul, iar inferior cu oasele carpului.

Radiusul este situat in partea laterala a antebratului , in prelungirea policelui. Superior se

articuleaza cu humerusul si cu ulna, iar inferior cu oasele carpului.

I.3.4. Oasele mainii sunt grupate in: carp, metacarp si falange.

Carpul este format din 8 oase dispuse in doua randuri:

I: de la police spre degetul mic: scafoidul, semilunarul, piramidalul, pisiformul;

II: in aceeasi ordine: trapezul, trapezoidul, capitatul, osul cu carlig.

Metacarpul este format din cinci oase, metacarpienele, numerotate de la I la V.

Falangele, in numar de 14 la fiecare mana, se grupeaza astfel: doua la degetul mare si cate trei la
celelalte degete. Degetele mainii sunt: policele (degetul mare), indexul, mediusul, inelarul si degetul
mic. La fiecare deget vom avea trei falange , cu exceptia policelui care are doua. De la baza spre varful
degetului acestea sunt: falanga proximala, mijlocie si distala. Falanga distala se termina cu o
tuberozitate ca o potcoava ce corespunde unghiei.

I.4. OASELE MEMBRULUI INFERIOR

Segmentele membrului inferior sunt: soldul, coapsa, genunchiul, gamba si piciorul.

I.4.1. Oasele soldului formeaza centura pelviana – alcatuita din doua oase coxale. Acestea se
unesc intre ele anterior, formind simfiza pubiana si se articuleaza posterior cu sacrumul, formind
peretele osos al sacrumului.

Coxalul este un os voluminos si neregulat, intors ca o elice. Este format din trei piese distincte:

- ilionul –superior
- pubisul – antero-inferior
- ischionul – postero-inferior,
care se sudeaza definitiv intre ele abia la virsta de 12-18 ani.
Fata laterala a coxalului prezinta superior suprafata gluteala, pe care se insera muschii fesieri. In
portiunea mijlocie se afla cavitatea cotiloidiana (acetabulul) care se articuleaza cu femurul. Marginea
5
superioara formeaza creasta iliaca, ce poate fi palpata in intregime sub piele. Pe partea anterioara se
afla doua spine: spina iliaca antero-superioara (ce se palpeaza sub piele) si spina iliaca antero-
inferioara. Marginea posterioara prezinta spina ischiatica. Inferior se afla tuberozitatea ischiatica.

I.4.2. Oasele coapsei

Femurul este cel mai lung os al corpului si formeaza scheletul coapsei. Superior femurul se
articuleaza cu osul coxal la nivelul cavitatii cotiloidiene. Anterior si inferior se gaseste fata patelara pe
care se prinde patela (rotula)

Patela este un os turtit situat pe fata anterioara si inferioara a femurului, cu care se articuleaza.
Se afla la nivelul genunchiului.

I.4.3. Oasele gambei sunt tibia si peroneul (fibula).

Tibia se articuleaza superior cu femurul si cu fibula. Inferior osul se articuleaza cu talusul, un os al
piciorului. Inferior si medial se afla o protuberanta numita maleola mediala (interna), vizibila si
palpabila sub piele.
Fibula (peroneul) se articuleaza superior cu tibia si inferior cu talusul. Inferior si lateral se afla
maleola laterala (externa), care se palpeaza sub piele.

I.4.4. Oasele piciorului

Sunt in numar de 26, grupate in :tars, metatars si falange.
Tarsul este format din 7 oase, dispuse in 2 rinduri:
- un rind posterior cu 2 oase suprapuse: talusul (sus) si calcaneul (jos)
- un rind anterior cu 5 oase: navicularul, cuboidul, cuneiformul medial, cuneiformul
intermediar si cuneiformul lateral.
Talusul (astragalul) se gaseste dedesubtul oaselor gambei, cu care se articuleaza. Inferior se
articuleaza cu calcaneul, iar anterior – cu navicularul.
Metatarsul este format din cinci oase, metatarsienele, numerotate de la I (in dreptul degetului
mare – haluce) pana la V (in dreptul degetului mic).
Falangele sunt in numar de 14 pentru fiecare picior: halucele are doua falange, iar celelalte
degete cate trei:proximala, mijlocie si distala.

6
 CURS 8

SISTEMUL MUSCULAR

Muschii scheletici se insera de oase sau de piele prin tendoane sau aponevroze = formatiuni
alcatuite din tesut conjunctiv fibros, rezistent.

I. Muschii capului :muschii masticatori si m. pielosi (ai mimicii).

I.1. Muschii pielosi – una din cele 2 insertii este cutanata.Sunt dispusi in jurul orificiilor fetei:gura,
fose nazale, ureche. Intervin si in fizionomie prin formarea unor cute ale mimicii.
Muschiul occipito-frontal are 2 portiuni musculare: una occipitala care se insera pe osul occipital si
o portiune frontala care se insera pe pielea din regiunea sprancenoasa de la nivelul fruntii. Inter cele 2
portiuni se intinde aponevroza epicraniana (ca un fel de tendon intermediar).

Muschiul orbicular al ochiului – situat in grosimea pleoapei si pe orbita, se insera pe osul

zigomatic. Are rol in mimica, aparare, drenarea lichidului lacrimal.

I.2. Muschii masticatori

Muschiul buccinator reprezinta suportul muscular al obrajilor. Se insera pe maxilar (superior) si pe
mandibula (inferior), posterior ajunge la nivelul proceselor pterigoidiene. Rol: masticatie, fluierat.

Muschiul maseter – pe fata laterala a ramurei mandibulei, se insera pe arcada zigomatica si

coboara pe fata laterala a ramurei mandibulei, pe care se insera inferior. Rol:produce pesiune
masticatorie.

II.Muschii gatului
Cel mai important este muschiul sternocleidomastoidian, care se insera inferior pe stern si pe
clavicula, iar superior pe mastoida si pe occipital. Rol: inclina capul de aceesi parte si roteste fata spre
partea opusa. Cind se contracta bilateral flecteaza capul si gatul (daca punctul fix este pe stern) si
determina extensia capului (daca punctul fix e pe occipital).

III. Muschii trunchiului

III.1. Muschii regiunii spatelui si cefei – cei mai importanti sunt: trapez si latisim.

Muschiul trapez are forma triunghiulara (cu baza la coloana vertebrala si virful la humerus).
Ocupa regiunea cefei si partea superioara a spatelui. Medial se insera pe occipital si pe vertebrele
cervicale si toracale, iar lateral- pe clavicula si scapula.
Rol: ridica umarul si-l trage inauntru. Daca punctul fix este pe scapula , inclina capul de aceesi parte
si intoarce fata de partea opusa. Muschiul ridica corpul in intregime( catarare) si mentine umarul la
inaltimea normala (in paralizia acestui muschi umarul cade in jos si inainte).
Muschiul latisim (marele dorsal) este cel mai lat muschi al corpului si e situat in partea postero-
laterala a trunchiului. Se insera pe : ultimele coaste, creasta iliaca a coxalului, vertebrele toracala,
lombare si sacrate, de unde urca spre axila si se insera pe humerus.
Rol: cand punctul fix este pe coloana vertebrala, coboara bratul ridicat, iar cand punctul fix este pe
humerus, ridica toracele si este muschi inspirator.

III.2. Muschii regiunii antero-laterale: pectoralii, dintatul anterior.

Muschiul mare pectoral este situat in portiunea anterioara a toracelui si se insera pe : clavicula, stern,
cartilajele costale, de unde converg spre un tendon comun si se insera pe humerus.
Rol: cand punctul fix este pe torace, coboara bratul ridicat si il roteste spre interior; cand punctul fix este
pe humerus, intervine in actiunea de catarare si este muschi inspirator.

Muschiul mic pectoral este situat sub cel mare. Se insera pe coaste si pe scapula. Rol: cand punctul fix
este pe torace coboara umarul in jos si inainte. Daca punctul fix este pe scapula, ridica coastele,
intervenind in inspiratie.

Muschiul dintat anterior ocupa cea mai mare parte a regiunii antero-laterale a toracelui si se intinde de
la primele 10 coaste pe care se insera, pina la scapula, de care se prinde.
Rol: cand punctul fix este pe torace, trage scapula inainte si lateral. Cand punctul fix este pe scapula,
devine muschi inspirator.

IV. Muschii abdominali :drepti abdominali, oblici externi si oblici interni, diafragma.

Muschiul drept abdominal se intinde de la simfiza pubiana pina la cartilajele costale inferioare si
apendicele xifoid.
Rol: cu punctul fix pe pubis- flecteaza toracele pe bazin si coboara coastele – muschi expirator. Cu punct
fix pe coaste , flecteaza bazinul pe torace.

Muschiul oblic extern este un muschi lat, situat pe fata antero-laterala a peretelui abdominal si toracelui
inferior.Are insertia pe coastele inferioare, pe simfiza pubiana si pe creasta iliaca.
In contractie unilaterala produce inclinarea si rotatia trunchiului spre acea parte; in contractia bilaterala
produce flexia abdomenului pe bazin.

Muschiul oblic intern este situat sub oblicul extern. Pleaca de pe creasta iliaca catre ultimele trei coaste
si simfiza pubiana.

Diafragma (muschiul diafragmatic) desparte cavitatea toracica de cea abdominala. Are 2 portiuni:
centrala (aponevrotica) si periferica (musculoasa).
Componenta centrala, aponevrotica, are forma de trifoi. Centrul este strabatut de esofag, de vena cava
inferioara, de aorta si de ductul toracic.
Componenta musculara (periferica) se insera pe vertebrele lombare, pe coaste si pe stern, la nivelul
apendicelui xifoid.
Rol: este principalul muschi inspirator. Prin contractia lui mareste cele trei diametre ale toracelui,
coborand centrul tendinos si ridicand coastele si sternul. In expir diafragma se relaxeaza si urca spre
cavitatea toracica.

V.Muschii membrului superior

V.1. Muschii umarului – acopera articulatia scapulo-humerala si dau forma umarului .

Deltoidul se insera pe clavicula , scapula, dupa care coboara pentru a se prinde de humerus.
Rol: - rotatie interna a bratului; - rotatie externa si proiectie inapoi a bratului; - abductor al
bratului.

V.2. Muschii bratului

Regiunea anterioara: muschiul biceps brachial, se insera pe scapula si pe humerus, dupa care
coboara si se insera pe radius.

Rol: flecteaza antebratul pe brat si bratul pe antebrat. Regiunea posterioara:muschiul triceps brahial. Se
insera pe scapula si pe fata posterioara a humerusului, de unde, coboara si se prinde de cubitus
(olecran). Rol: -extensor al antebratului si extensor al bratului.

V.3. Muschii antebratului

Regiunea anterioara: muschi rotund pronator, flexor superficial al degetelor, patrat pronator.

Muschiul rotund pronator – se insera pe humerus si pe partea laterala a radius; este pronator al
mainii si flexor al antebratului pe brat.

Muschiul flexor superficial al degetelor – se insera pe humerus, radius si cubitus superior, coboara
si la nivelul palmei se imparte in 4 tendoane, pentru cele 4 degete : II-V.

Rol: flecteaza falanga medie pe cea proximala, degetele pe mana, mana pe antebrat si antebratul
pe brat si apropie degetele departate.

Regiunea posterioara – muschiul extensor al degetelor.

Muschiul extensor al degetelor – se insera pe humerus, de unde coboara si se imparte in 4

tendoane pentru degetele II-V, care se insera pe falanga distala a fiecarui deget.

Rol: extensor al falangei distale pe cea medie, al falangei medii pe cea proximala, al falangei
proximale pe mana, al mainii pe antebrat, al antebratului pe brat.
 V.4. Muschii mainii

Pe fata dorsala se afla doar tendoanele muschilor posteriori ai antebratului (m. extensori).

Pe fata palmarase afla 19 muschi, grupati in trei regiuni:

-regiunea laterala formeaza eminenta tenara si contine m. pentru degetul mare

-regiunea mediala formeaza eminenta hipotenara si contine m. pt. degetul mic
-regiunea mijlocie.

VI. Muschii membrului inferior

VI.1. Muschii bazinului

Muschiul mare fesier – unul din cei mai puternici muschi ai corpului – se insera pe: -coxal
-partile laterale ale sacrului si coccigelui, de unde coboara pe femur
Rol: extensor si abductor al coapsei; rol de a ridica trunchiul in pozitie verticala.

Muschiul mijlociu fesier- acoperit de marele fesier , se insera pe coxal si pe creasta iliaca,
de unde coboara pe femur.
Rol : abductia coapsei si rol important in mers..

Muschiul mic fesier – aceeasi insertie si actiune ca si fesierul mijlociu.

VI.2. Muschii coapsei

Grupul anterior(m. extensori): muschiul croitor si m. cvadriceps.

Muschiul croitor – este cel mai lung muschi al corpului ( aprox.50 cm) – se insera pe coxal si pe
tibie (fata mediala). Rol: - flecteaza coapsa pe bazin si gamba pe coapsa
- roteste gamba inauntru

Muschiul cvadriceps femural – se numeste asa pentru ca are patru capete de insertie, fiecare cu
denumirea lui: vastul medial, vastul lateral, vastul intermediar si dreptul femural.
Acest muschi este cel mai puternic si mai voluminos m. al corpului (cintareste aprox. 2 kg).
Insertii:-dreptul femural pe coxal , iar vastul lateral , vastul medial si vastul intermediar - pe femur.
Tendoanele terminale ale celor patru portiuni se alipesc si formeaza un tendon unic ce inglobeaza
rotula, o depasesc si se continua cu ligamentul patelar care se insera pe tibie.
Rol: extensia gambei pe coapsa si rol in mers si antigravitational.

Grupul posterior (m. flexori): m. biceps femural.

Muschiul biceps femural este format din doua portiuni:
- o portiune lunga, care se insera pe coxal
- o portiune scurta, cu origina pe femur
 Cele doua portiuni merg in jos si lateral si se insera pe tibie.
Rol: -prin portiunea lunga este extensor al coapsei pe pelvis si prin ambele portiuni este flexor al
genunchiului.

VI.3. Muschii gambei

Grupul anterior (muschii extensori): muschiul tibial anterior, muschiulextensor al degetelor.

Muschiul tibial anterior – se insera pe tibie de unde coboara si se prinde de primul cuneiform si de
primul metatarsian.
Rol: cel mai puternic flexor dorsal al piciorului, supinator si adductor al piciorului si extensor al gambei
pe coapsa (trage gamba inainte).

Muschiul extensor al degetelor – se insera pe tibie, de unde coboara si se imparte in patru tendoane ,
pentru cele 4 degete II-V, prinzandu-se de a doua si de a treia falanga a fiecarui deget.
Rol: extensor al degetelor II-V, flexor dorsal al piciorului, pronator si abductor al piciorului si rol in mers.

Grupul posterior – m. triceps sural si flexor lung al degetelor.

Muschiul triceps sural este format din doi muschi: -muschiul gastrocnemian si muschiul solear
Muschiul gastrocnemian (biceps) se insera pe femur prin doua capete:unul lateral si altul medial; in jos
cele 2 capetese unesc intr-un tendon comun – tendonul lui Ahile, care se insera pe calcaneu.

Muschiul solear se insera pe tibie si fibula, iar in jos se uneste cu muschiiul biceps sural si intra in
alcatuirea tendonului lui Ahile.
Rol: -cel mai puternic flexor plantar, -supinator si adductor al piciorului; -rol important in
ortostatism.

Muschiul flexor lung al degetelor, situat mai profund, se insera pe fata posterioara a tibiei si fibula,
de unde coboara si se imparte in patru tendoane pentru degetele II-V, inserindu-se pe a treia falanga a
fiecarui deget. Rol: -flexia degetelor si plantei, supinator si adductor al piciorului, -intervine in mers.

VI.4. Muschii piciorului – se impart in trei grupuri: medial, lateral si mijlociu. Sunt muschi flexori si
extensori, abductori si adductori ai degetelor.
 CURS 2
SISTEMUL NERVOS
Tesutul nervos este alcatuit din neuroni si celule gliale. Celulele gliale sunt in numar de
peste 10 ori mai mare decat cel al neuronilor, se afla printre acestia si indeplinesc mai multe
roluri: de sustinere, fagocitoza, aparare si troficitate (hranire). Celulele gliale se pot divide,
ocupand locul neuronilor distrusi. Ele secreta mielina, o substanta de culoare alba.

I.NEURONUL
Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase. Corpul celular are
forma stelata si prezinta mai multe prelungiri.
I.1.Corpul celular are o membrana- neurilema si citoplasma – neuroplasma. In
citoplasma se afla organite celulare si nucleu, de obicei central, cu unul sau mai multi
nucleoli. Unele organite celulare (mitocondrii, lizozomi) sunt prezente si in alte celule, dar
sunt si organite specifice neuronului: neurofibrilele si corpusculii Nissl. Centrozomul lipseste
din celula nervoasa , care nu se divide.

I.1.1.Corpusculii Nissl (corpii tigroizi) sunt alcatuiti din aglomerari de reticul

endoplasmic rugos.

I.1.2.Neurofibrilele reprezinta o retea de fibre care traverseaza intreaga citoplasma, cu

rol in transportul substantelor din celula si de sustinere.

I.2.Prelungirile neuronale sunt :dendritele si axonul.

I.2.1.Dendritele sunt prelungiri foarte ramificate, care capteaza influxul nervos de la
receptori sau de la alti neuroni si il conduc spre centrul celular.
I.2.2.Axonul este o prelungire unica, lunga, care se ramifica in portiunea terminala,
ultimele ramificatii fiind butonate (butoni terminali). Axonii conduc impulsul nervos dinspre
corpul neuronal spre butonii terminali. Butonii terminali contin mediatori chimici, substante
prin care impulsul nervos este transmis altui neuron. Fibra axonului este acoperita de mai
multe teci:

-Teaca Schwann: este formata din celule gliale, care inconjura axonii. Celulele gliale
secreta o substanta de culoare alba numite mielina, care formeaza:
-Teaca de mielina: din loc in loc, aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii
Ranvier. Mielina se comporta ca un izolator electric, motiv pentru care impulsurile nervoase
sar de la o strangulatie Ranvier la alta. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc
impulsul nervos mult mai repede decit cei nemielinizati.

1
 -Teaca Henle: este o teaca continua, care insoteste ramificatiile axonice pana la
terminarea lor. Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann, cu rol de
nutritie si protectie.
I.3.Sinapsa reprezinta legatura dintre doi neuroni si se realizeaza intre butonii
terminali ai primului neuron si dendritele celui de-al doilea. Intre aceste doua portiuni se
formeaza un spatiu numit fanta sinaptica. Din butonii terminali sunt eliberati mediatorii
chimici in fanta sinpatica, de unde ajung la dendrite, fenomen numit transmitere sinaptica.
Astfel, un neuron preia informatia prin dendrite, o aduce la corpul neuronal si o transmite
mai departe prin axon,altui neuron. In sistemul nervos se realizeaza o retea bogata de
neuroni, legati intre ei prin sinapse.

I.4.Nervii
Neuronii, in traseul lor, se grupeaza formind nervi. Fiecare nerv este protejat de o
teaca de tesut conjunctiv. In functie de informatia pe care o transmit, nervii pot fi: senzitivi,
motori, somatici sau vegetativi.
Nervii senzitivi: transmit informatii de la receptori (aflati in piele sau alte organe) pana
la centrii nervosi, unde informatiile sunt transformate in senzatii (senzatia de tact, vaz).
Nervii motori: transmit informatiile de la centrii nervosi si pana la organele efectoare
(muschi sau glande), unde informatiile sunt transformate in comenzi (ex:contractia
musculara).
Nervii somatici: sunt cei care fac legatura intre centrii nervosi si soma. Soma este
reprezentata de piele si muschii scheletici. Nervii somatici pot fi senzitivi (duc informatii de
la receptorii din piele la centrii nervosi) sau motori (duc informatii de la centrii nervosi la
muschii scheletici).
Nervii vegetativi: fac legatura intre organele interne (viscere) si centrii nervosi. Acestia
pot fi senzitivi (duc informatii de la receptorii din viscere pina la centrii nervosi) sau motori
(duc informatii de la centrii nervosi spre muschii viscerelor sau glande).

I.5.Organizarea sistemului nervos

Sistemul nervos este impartit in :
-sistemul nervos periferic sau nervi periferici, care pot fi:
-senzitivi - somatici

-motori - vegetativi
si se intind de la periferie pana la centrii nervosi;

2
 -sistemul nervos central (SNC) sau nevrax- alcatuit din centrii nervosi, adapostiti in :
-maduva spinarii
-trunchiul cerebral
-diencefal
-cerebel si
-emisferele cerebrale.
Segmentele sistemului nervos central sunt invelite de meninge, format din trei
membrane:
-piamater
-arahnoida si
-duramater.

Intre arahnoida si piamater exista un spatiu in care se gaseste lichidul cefalorahidian

(LCR) cu rol de protectie mecanica si troficitate.

II.MADUVA SPINARII

Coloana vertebrala este formata din mai multe oase care se numesc vertebre si care
prezinta un orificiu central – gaura vertebrala. Prin suprapunerea vertebrelor se formeaza
canalul vertebral, care adaposteste maduva spinarii. Maduva spinarii are forma unui
cilindru.
Maduva spinarii incepe la prima vertebra cervicala si se termina la nivelul vertebrei a
doua lombare, de unde se continua cu o formatiune foarte subtire numita filum terminale.
Nervii periferici intra in maduva spinarii prin gaurile intervertebrale si se numesc:
cervicali, toracali, lombari, sacrali si coccigieni. Cei lombari si sacrali au un traseu
descendent si formeaza, impreuna cu filum terminale, coada de cal.
In sectiune transversala observam, in interior, substanta cenusie, in forma de fluture,
cu doua coarne anterioare, doua coarne laterale si doua coarne posterioare. Inconjurind
substanta cebusie , la exterior se afla substanta alba, organizata in doua cordoane
anterioare, doua laterale si doua posterioare.
Substanta cenusie este formata in mare parte din corpi neuronali, dar printre acestia
se afla si prelungiri neuronale (axoni si dendrite). Substanta alba contine majoritar axoni
mielinizati, dar printre acestia se gasesc si corpi neuronali, dendrite sau axoni fara mielina.

3
 II.1.Substanta cenusie
In coarnele anterioare se gasesc neuroni motori somatici. Au rolul de a controla
activitatea musculaturii striate, determinand contractia acesteia.
Coarnele laterale contin neuroni vegetativi , senzitivi si motori (aduc si duc informatii
de la organele interne).
In jumatatea anterioara a coarnelor laterale se gasesc neuroni visceromotori – care
realizeaza motilitatea (contractia) musculaturii netede viscerale. In jumatatea posterioara a
coarnelor laterale se gasesc neuroni viscerosenzitivi, care primesc informatii de la organele
interne( ex:durerea de stomac).
In coarnele posterioare ale maduvei spinarii se gasesc neuroni somatici senzitivi, care
aduc informatii de la organele receptoare (ex: de la piele).
II.2.Substanta alba este alcatuita din prelungiri ale neuronilor din maduva spinarii sau
din alte formatiuni nervoase si se grupeaza in tracturi si fascicule, care se impart in:
-fascicule ascendente (senzitive) – care aduc informatii de la periferie (organele
receptoare) pana la centrii nervosi;

-fascicule descendente (motorii) – care duc informatii (comenzi) de la centrii nervosi

pana la periferie (organele efectoare).

II.3.Nervii spinali
Maduva este conectata cu organele receptoare si efectoare prin cele 31 de perechi de
nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrati si 1 coccigian. Nervii spinali sunt
alcatuiti din fibre motorii si senzitive, somatice si vegetative.
Fiecare nerv este alcatuit din :radacini, trunchi si ramuri periferice.

II.3.1.Radacina posterioara este alcatuita din neuroni senzitivi, care isi grupeaza corpii
neuronali aproape de maduva spinarii intr-un ganglion spinal. Acesti neuroni aduc informatii
de la receptorii somatici si vegetativi, pana la maduva spinarii. Axonii intra in substanta
cenusie, in coarnele posterioare ale maduvei (neuroni somatosenzitivi) sau in jumatatea
posterioara a coarnelor laterale (neuroni viscerosenzitivi), unde fac sinapsa cu alt neuron.
Unii axoni trec direct in substanta alba a maduvei si au traseu ascendent spre centrii
superiori.
II.3.2.Radacina anterioara a nervilor spinali este formata din axonii neuronilor
somatomotori din coarnele anterioare si ai neuronilor visceromotori din coarnele laterale.
Fibrele somatomotorii transmit informatii musculaturii striate, iar fibrele visceromotorii se
distribuie musculturii netede a organelor interne si glandelor.

4
 II.3.3.Trunchiul nervilor spinali rezulta din alaturarea celor doua radacini (anterioara si
posterioara).
II.3.4.Ramurile periferice ale nervului spinal rezulta in urma ramificarii trunchiului
nervului spinal. Aceste ramuri se distribuie tuturor organelor si tesuturilor din organism,
alcatuind plexuri nervoase: plexul cervical (nervii de la cap si gat), plexul brahial (de la
membrul superior), plexul lombar (rinichi si alte organe interne).
II.4.Functiile maduvei spinarii
Maduva spinarii indeplineste doua functii importante: functia reflexa si functia de
conducere.
II.4.1.Functia reflexa
Reflexul este procesul prin care organismul raspunde la un stimul. Nervii senzitivi
conduc impulsul nervos declansat de stimul pana la centrul reflex, care se afla in substanta
cenusie a maduvei spinarii si care primeste informatiile, le analizeaza, generand apoi
raspunsul. Nervii motori conduc acest raspuns pana la efectori (muschi). Exemple: reflexul
rotulian , ahilean.

II.4.2.Functia de conducere
Conducerea impulsurilor nervoase prin maduva se face pe cai lungi sau pe cai scurte.
Caile scurte fac legatura intre diversele segmente ale maduvei spinarii, iar cele lungi fac
legatura intre maduva si celelalte etaje ale sistemului nervos central: emisferele cerebrale,
cerebelul. Atunci cand informatiile conduse sunt senzitive, caile lungi se numesc senzitive
sau ascendente, iar cand informatiile sunt motorii, caile lungi poarta numele de motorii sau
descendente.
Sensibilitatea este de mai multe feluri: exteroceptiva (din exteriorul corpului – termica,
dureroasa, tactila-grosiera si tactila-fina), proprioceptiva (de la propriul corp – de la muschi,
oase si articulatii) si visceroceptica (de la organele interne). Sensibilitatea proprioceptiva
poate fi constienta (ajunge la emisferele cerebrale) sau inconstienta (ajunge la cerebel).
II.4.2.1.Caile lungi ascendente transmit informatii culese de la receptori pina la nivelul
centrilor nervosi.
Fiecare sensibilitate este condusa pe cai specifice, care au un anume traseu. Aceste cai
sunt formate din doi sau trei neuroni care fac sinapsa intre ei, conducand informatia de la
receptor pana la centrii nervosi superiori.
Ex: - fascicule spinotalamice laterale – pentru sensibilitatea exteroceptiva termica si
dureroasa

- fascicule spinotalamice anterioare – pentru sensibilitatea exteroceptiva tactila

grosiera
5
 - fascicule spinobulbare – pentru sensibilitatea tactila fina si proprioceptiva constienta
- fascicule spinocerebeloase – pentru sensibilitatea tactila inconstienta

II.4.2.2.Caile lungi descendente

Miscarea voluntara este declansata din centrii motori aflati in emisferele cerebrale.
Informatia nervoasa are traseu descendent prin trunchiul cerebral si ajunge la motoneuronii
somatici medulari pe caile piramidale (cortico-spinale).
Caile care pornesc din emisfera cerebrala stanga controleaza jumatatea dreapta a
corpului, iar cele din emisfera dreapta controleaza jumatatea stanga a corpului. Acestea se
vor incrucisa :
-la nivelul maduvei spinarii, formand fasciculul piramidal direct, cu traseu prin
cordoanele anterioare
-la nivelul trunchiului cerebral, formand fasciculul piramidal incrucisat, cu traseu prin
cordoanele laterale.
Axonii din aceste fascicule, dupa ce au ajuns in portiunea corespunzatoare organelor
efectoare, intra in coarnele anterioare ale maduvei si fac sinapsa cu motoneuronii medulari.
Prin radacina anterioara a nervilor spinali axonii motoneuronilor se distribuie spre
musculatura striata, declansand contractia comandata de emisfere.
O parte din fibrele fasciculelor piramidale se opresc in trunchiul cerebral (fasciculul
corticobulbar) la centrii motori ai nervilor cranieni, determinind contractia muschilor capului
si gatului.
Impulsurile conduse prin caile piramidale determina miscari voluntare, fine, precise,
care tin de indeminare.
Miscarile involuntare (stereotipurile) se refera la automatisme asociate cu mersul,
vorbirea, scrisul, imbracarea, alimentarea, unele stari emotionale, tonus postural. Aceste
miscari sunt comandate de diferiti centri din emisferele cerebrale, dar mai ales din trunchiul
cerebral. Neuronii au traseu descendent prin maduva spinarii, formeaza fascicule
extrapiramidale si fac sinapsa, ca si cei din caile piramidale, cu motoneuronii din coarnele
anterioare ale maduvei.

6
Curs 3

TRUNCHIUL CEREBRAL

Este alcatuit din substanta cenusie si substanta alba, ca toate formatiunile din nevrax.
Substanta cenusie se afla in interiorul trunchiului, sub forma de nuclei, iar substanta alba – printre
nuclei si la exterior.

I.Organizare

Trunchiul cerebral este impartit in trei etaje: bulbul rahidian, punte si mezencefal.

I.1.Bulbul rahidian. Este alcatuit din:

-piramidele bulbare, care continua cordoanele anterioare ale maduvei;

-cordoanele laterale bulbare – continua cordoanele laterale ale maduvei;

-cordoanele posterioare bulbare – continua cordoanele posterioare ale maduvei.

In partea superioara a cordoanelor laterale se gasesc olivele bulbare. Intre piramidele bulbare
se observa decusatia piramidala, formata prin incrucisarea fasciculelor piramidale. De pe cordoanele
laterale si posterioare ale bulbului se desprind fascicule care fac legatura intre bulb si cerebel,
numite pedunculi cerebelosi inferiori.

I.2.Puntea lui Varolio

Continua formatiunile de la nivelul bulbului. Lateral si posterior puntea se continua cu

pedunculii cerebelosi mijlocii, care fac legatura intre punte si cerebel.

I.3.Mezencefalul

Este alcatuit din pedunculii cerebrali, care continua formatiunile de la nivelul puntii. Superior
se afla diencefalul. Pe fata posterioara se afla patru coliculi (coliculii cvadrigemeni), doi superiori si
doi inferiori. Lateral si posterior, mezencefalul se continua cu pedunculii cerebelosi superiori, care
ajung la cerebel.

Ca si celelalte formatiuni ale nevraxului, trunchiul cerebral este alcatuit din substanta cenusie
si substanta alba. Substanat cenusie este organizata in nuclei (alcatuiti din corpi neuronali), iar
substanta alba se afla printre acesti nuclei si la exteriorul trunchiului (fiind alcatuita din prelungiri
neuronale).

II.Nervii cranieni

Nervii cranieni inerveaza organele capului si gatului. Sunt in numar de 12 perechi (I-XII) si pot fi
senzitivi, motori sau micsti. In traiectul lor spre sau de la celelalte etaje ale nevraxului, trec prin
trunchiul cerebral, participand la formarea substantei albe a trunchiului. Cu exceptia nervilor I si II,
toti nervii cranieni fac sinapsa in trunchiul cerebral.
1
 I. Nervii olfactivi – sunt nervi senzitivi; conduc impulsurile nervoase declansate de miros pana
la emisferele cerebrale.

II.Nervii optici – nervi senzitivi – conduc impulsuri declansate de stimuli luminosi pana la
emisferele cerebrale.

III.Nervii oculomotori – motori – conduc impulsuri la o parte din muschii globilor oculari: drept
superior, drept inferior, drept intern si oblic inferior.

IV.Nervii trohleari – motori – controleaza muschiul oblic superior al globului ocular.

V.Nervii trigemeni – nervi micsti – inerveaza tegumentul fetei (prin fibre senzitive) si muschii
masticatori (prin fibre senzitive si motorii).

VI.Nervii abducens – motori – controleaza muschiul drept extern al globului ocular.

VII.Nervii faciali – micsti – asigura sensibilitatea gustativa si controleaza musculatura mimicii.

VIII.Nervii vestibulo-cohleari – nervi senzitivi – conduc impulsuri legate de auz (ramul cohlear)
si de echilibru( ramul vestibular).

IX.Nervii glosofaringieni – nervi micsti – asigura sensibilitatea limbii si controleaza muschii

faringelui, laringelui.

X.Nervii vagi – nervii micsti – asigura sensibilitatea si controleaza activitatea organelor interne
(inima, plaman, stomac, intestin etc) – nervi vegetativi

XI.Nervii accesori – motori – controleaza muschii sternocleidomastoidieni si trapezi.

XII.Nervii hipoglosi – motori – inerveaza musculatura limbii (intervin in masticatie si

deglutitie).

Nervii senzitivi cranieni fac sinapsa in nucleii senzitivi ai trunchiului cerebral, de unde
informatia receptoare este transmisa mai departe emisferelor cerebrale.

Nervii cranieni motori sunt alcatuiti din axoni ai neuronilor aflati in nucleii motori ai trunchiului
cerebral si duc infromatia legata de comanda la efectorii capului si gatului.

III.Substanta cenusie a trunchiului cerebral este formata din nuclei senzitivi si motori, somatici
si vegetativi. Contin neuroni de pe traseul nervilor cranieni.

In plus, in bulb si punte se afla centrii respiratori (inspirator si expirator) si cardio-vasculari,

dotati cu capacitatea de automatism, care controleaza frecventa respiratiei si inimii toata viata; in
mezencefal se mai afla nucleii: substanta neagra (intervine in mecanismul somn-veghe); nucleul rosu
( rol inhibitor al tonusului muscular), coliculii cvadrigemeni (coordoneaza miscarile reflexe ale ochilor
si capului in directia excitantului).

IV.Substanta alba indeplineste functia de conducere a trunchiului cerebral. Este alcatuita din:

2
 -fibre ascendente, continuarea celor medulare, la care se adauga fibre de la nucleii senzitivi din
trunchiul cerebral;

-fibre descendente, provenite din centrii nervosi superiori (caile descendente piramidale) sau
cu origine in trunchiul cerebral (caile extrapiramidale).

Majoritatea cailor extrapiramidale pornesc din diferiti nuclei ai trunchiului cerebral, formand
fasciculele: - tectospinal (din coliculii cvadrigemeni)

-rubrospinal (din nucleul rosu)

-nigrospinal (din substanta neagra)

-olivospinal (din olivele bulbare)

-vestibulospinal (din nucleii vestibulari).

In substanta alba se mai afla si fibrele pedunculilor cerebelosi care fac legatura intre trunchiul
cerebral si cerebel.

CEREBELUL

I.Organizare

Cerebelul se afla in spatele trunchiului cerebral si este alcatuit din doua emisfere cerebeloase
conectate printr-o portiune centrala numita vermis. Ca si celelalte segmente ale SNC, cerebelul este
alcatuit din substanta cenusie si substanta alba.

I.1.Substanta cenusie este prezenta atat la suprafata, formand scoarta cerebeloasa, cat si in
interior, formand nucleii cerebelosi. Este formata din corpi neuronali care primesc informatii
senzitive (de la aparatul vestibular, de la muschi, oase si articulatii), le analizeaza si genereaza
raspunsuri motorii (trimise catre muschii somatici).

I.2.Substanta alba se afla intre scoarta cerebeloasa si nucleii cerebelosi. Este formata din fibre
nervoase care fac legatura intre cerebel si celelalte formatiuni nervoase ale nevraxului, sau intre
diferite segmente ale cerebelului.

Cerebelul are trei lobi:

-paleocerebel (lobul anterior)

-neocerebel (lobul posterior)

-arhicerebel(lobul inferior, legat de vermis, numit si lobul floculonodular).

3
 II.Functiile

II.1.Arhicerebelul primeste informatii de la aparatul vestibular (legate de echilibru).

II.2.Paleocerebelul este legat in special de sensibilitatea proprioceptiva (aici sunt proiectate

fasciculele sensibilitatii proprioceptive inconstiente) si are rol important in reglarea tonusului
muscular si a echilibrului.

II.3.Neocerebelul participa la reglarea, modularea miscarilor fine comandate de scoarta

cerebrala.

DIENCEFALUL

Diencefalul (creierul intermediar)este situat in prelungirea trunchiului cerebral si sub

emisferele cerebrale. Este alcatuit din mai multe mase de substanta nervoasa: talamus,
metatalamus, epitalamus si hipotalamus.

1.Talamusul

Este cea mai voluminoasa formatiune diencefalica. Contine mai multi nuclei ce realizeaza
conexiuni intre diferite segmente ale nevraxului. La acest nivel se afla al III-lea neuron al sensibilitatii
exteroceptive, proprioceptive constiente, vestibulare si gustative.

2.Metatalamusul

Este format din patru corpi geniculati, doi mediali si doi laterali. In corpii geniculati laterali se
afla al III-lea neuron al caii vizuale, iar in corpii geniculati mediali – al III-lea neuron al caii auditive.

3.Epitalamusul

Este legat de glanda epifiza si un nucleu in care se inchid reflexele olfactivo-somatice

(miscarile capului si corpului legate de miros).

4.Hipotalamusul

Este situat la baza diencefalului, chiar deasupra trunchiului cerebral si legat de glanda hipofiza.
Hipotalamusul detine rolul principal in reglarea sistemului vegetativ. De asemenea intervine
in:termoreglare, aportul de alimente si lichide, diureza, reglarea functiilor sexuale, somn si anumite
stari emotionale (frica, furia).

4
 CURS 4

EMISFERELE CEREBRALE

I.Alcatuire

Sunt in numar de doua si reprezinta partea cea mai voluminoasa a sistemului nervos central.
Emisferele sunt legate intre ele prin substanta alba = corpul calos. Fetele emisferelor cerebrale sunt
brazdate de doua santuri mai adanci: santul lateral Sylvius si santul central Rolando, si de santuri mai
superficiale, care marginesc girusuri (circumvolutii cerebrale).

Lobii unei emisfere sunt: frontal, temporal, parietal si occipital. Intre lobul frontal si cel parietal
se afla santul central Rolando, iar intre lobul parietal si cel temporal – santul lateral Sylvius. Santurile
superficiale impart lobii in girusuri; de exemplu: girusul precentral (in lobul frontal), girusul
postcentral (in lobul parietal).

Emisferele cerebrale sunt alcatuite din substanta cenusie, prezenta la suprafata si alcatuind
scoarta cerebrala (cortexul), si substanta alba – la interior, formata din:

-fasciculele ascendente (senzitive) de la nivelul maduvei spinarii si celorlalte formatiuni ale

nevraxului;

-fasciculele descendente (piramidale si extrapiramidale);

-fibre de asociatie (intre diferite arii corticale);

-fibre comisurale (corpul calos).

II.Functii

Scoarta cerebrale este cel mai dezvoltat segment al SNC. La nivel cortical ajung toate
informatiile si de aici pornesc comenzile pentru activitatea motorie. Are doua componente:

II.1.Paleocortexul (lobul sau sistemul limbic) este alcatuit dintr-un inel de tesut nervos care
inconjura hilul fiecarei emisfere cerebrale si in care se gasesc formatiuni legate de simtul mirosului.
Este in stransa legatura cu hipotalamusul, fiind centrul miscarilor de masticatie, deglutitie, supt;
regleaza foamea si satietatea (prin legatura cu hipotalamusul), functia sexuala, mentine atentia.

II.2.Neocortexul, portiunea cea mai recenta filogenetic, cuprinde restul tesutului cortical,
atingand la om o dezvoltare si o organizare incomparabila cu a oricarui animal.

Anumite zone corticale receptioneaza informatiile aferente senzitive (neocortexul receptor sau
senzitiv), altele controleaza motilitatea voluntara (neocortexul motor sau efector), iar altele asociaza
aceste functii (neocortexul de asociatie).

II.2.1.Neocortexul senzitiv (receptor)

In girusul postcentral din lobul parietal (aria somestezica I) se afla locul in care ajung caile
sensibilitatii exteroceptive cutanate (termice, tactile fine si dureroase) si proprioceptive constiente,

1
fiecare zona a corpului avand un spatiu special din aria somestezica. Cele mai intinse spatii din
scoarta corespund zonelor din corp cu sensibilitatea cea mai mare (buze, limba, mana etc.). Aria
corticala senzitiva a intregului corp reprezinta un fel de om – homunculus senzitiv – care are
segmentele deformate din cauza ca reprezentarea diferitelor regiuni ale corpului nu este
proportionala cu suprafata, ci cu sensibilitatea lor. Aria somestezica I este conectata functional cu
aria motorie invecinata printr-o arie de asociatie.

In peretele superior al santului lateral se afla o zona unde se face proiectia sensibilitatii tactile
grosiere, numita aria somestezica II.

Alte arii ale neocortexului receptor sunt:

-aria optica – situata in lobul occipital, primeste aferente de la analizatorul vizual;

-ariile auditive – se afla in lobul temporal;

-aria gustativa – se afla in lobul parietal, langa homunculus senzitiv;

-aria olfactiva – este localizata pe fata mediala a emisferelor cerebrale (in girusul hipocampic);

-aria echilibrului – se afla in lobul temporal si primeste aferente de la aparatul vestibular (din
urechea interna).

II.2.2. Neocortexul motor (efector)

Cuprinde ariile corticale de unde pornesc axonii cailor motorii piramidale si unii axoni ai cailor
extrapiramidale.

Aria motorie principala se afla in peretele anterior al santului central – in girusul precentral din
lobul frontal. Neuronii din aria motorie principala controleaza motilitatea voluntara rapida, precisa si
coordonata a musculaturii scheletice din partea opusa a corpului. Reprezentarea corticala in aria
motorie este la fel ca cea senzitiva – homunculus motor. Musculatura implicata in efectuarea unor
miscari mai fine (mana, limba) este mult mai larg reprezentata comparativ cu musculatura altor
regiuni (trunchiul sau piciorul).

II.2.3. Neocortexul de asociatie

Este alcatuit din zone mai nou aparute. Exemple:

-ariile de asociatie din lobul frontal: au functii de sinteza, legate de determinarea

personalitatii, inteligenta, emotii;

-arii de asociatie temporale, care au legatura cu functia vizuala si cea olfactiva, legate de
anumite stari emotionale si de activitatea sexuala;

-arii de asociatie in lobul parietal, care leaga functia vizuala de cea a scrisului, cititului,
echilibrului;

-arii de asociatie intre functia motorie si cea senzitiva, cu reglarea raspunsurilor la stimuli.

2
 SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ (SNV) este alcatuit din nervi care coordoneaza activitatea viscerala,
inconstienta. Este impartit in doua categorii: simpaticul si parasimpaticul. Cele mai multe organe
interne primesc inervatie de la ambele segmente. De exemplu, inima primeste atat inervatie
simpatica, cu efecte stimulatoare, cat si inervatie parasimpatica, cu efecte inhibitoare. In alte
organe, simpaticul si parasimpaticul exercita efecte de acelasi tip, dar diferite calitativ. De exemplu:
stimularea glandelor salivare, cand simpaticul stimuleaza secretia vascoasa, iar parasimpaticul –
secretia apoasa.

Nervii senzitivi aduc informatii de la receptorii din organele interne pina la centrii nervosi prin
cai aferente. Centrii vegetativi primesc informatiile , le analizeaza si genereaza raspunsuri. Nervii
motori coordoneaza activitatea muschilor netezi si a glandelor prin cai eferente.

1.Calea aferenta

Nervii senzitivi alcatuiesc cai aferente ale SNV, care conduc informatii vegetative de la
receptori. In functie de natura agentului care le stimuleaza, acesti receptori sunt numiti :
baroreceptori (pentru presiune ), mecanoreceptori, receptori pentru durere, termoreceptori (pentru
cald sau frig). Durerea viscerala are receptori putini la numar, ceea ce explica dificultatile de
localizare. Primul neuron de pe caile aferente se afla in ganglionii spinali de pe radacina posterioara
a nervilor spinali si in unii nuclei din trunchiul cerebral (nervul vag X, centrii respiratori si
cardiovasculari). Al II-lea neuron se afla in jumatatea posterioara a coarnelor laterale ale maduvei
spinarii sau la diferite etaje superioare (trunchiul cerebral, diencefal), de unde informatia este
condusa spre centrii nervosi.

2. Centrii vegetativi

Se afla la nivelul maduvei spinarii (coarnele laterale), hipotalamusului, paleocortexului si

neocortexului (unele arii de asociatie). Hipotalamusul este considerat centrul superior al functiilor
viscerale: exista centri vegetativi hipotalamici simpatici si parasimpatici. Sistemul limbic si diferite arii
din neocortex participa la reglarea multor activitati vegetative: stari emotionale, functia sexuala.

3. Calea eferenta

Se realizeaza prin doi neuroni. Primul neuron, numit preganglionar, se gaseste in nevrax:

-la nivelul coloanei medulare toraco-lombare pentru simpatic,

- in segmentele sacrate si in trunchiul cerebral pentru parasimpatic.

Paralel cu maduva spinarii, in zona toraco-lombara se afla un lant de ganglioni nervosi, legati
intre ei prin tracturi nervoase, care se numeste lantul simpatic paravertebral. Acest lant este format
din aproximativ 22 de ganglioni: 3 cervicali, 10-12 toracali, 4-5 lombari si 4-5 sacrati.

Al II-lea neuron, numit postganglionar, se afla:

-pentru simpatic – in ganglionii lantului paravertebral,

3
 - pentru parasimpatic – in apropiere de organele interne (ganglionii previscerali) sau chiar in
peretii acestora.

Fibrele postganglionare (axoni ai neuronilor din ganglionii vegetativi unde s-a facut sinapsa)
sunt subtiri, amielinice, scurte in cazul parasimpaticului si mai lungi in cazul simpaticului. Ele se
distribuie organelor efectoare, controland activitatea fibrelor musculare netede si a glandelor.
Aceste efecte se datoresc eliberarii unor mediatori chimici specifici la nivelul zonelor de contact cu
fibrele musculare netede sau cu celulele glandulare. Acesti mediatori sunt: noradrenalina si
adrenalina in cazul simpaticului si acetilcolina in cazul parasimpaticului.

Sistemul nervos simpatic intervine in mentinerea tonusului muschilor din organele interne
(vase de sange, tub digestiv, vezica urinara). Dar rolul cel mai important se evidentiaza in situatii
neobisnuite, periculoase, cand pregateste organismul pentru “fuga sau lupta”. De exemplu, in
conditii de stres, simpaticul creste tensiunea arteriala, frecventa cardiaca si respiratorie.

Sistemul nervos parasimpatic exercita actiuni mai discrete, dar mult mai extinse comparativ cu
cele ale simpaticului si intervine in reglarea activitatii vegetative in conditii obisnuite de viata.

Principalele efecte exercitate de cele doua segmente vegetative sunt:

Organul inervat Efectele simpaticului Efectele parasimpaticului

muschii ochilor dilatarea pupilei micsorarea pupilei,

aplatizarea cristalinului bombarea cristalinului
glandele lacrimale inhibarea secretiei stimularea secretiei

glandele salivare secretie vascoasa secretie apoasa

caile respiratorii bronhodilatatie bronhoconstrictie

tahicardie bradicardie
inima si vasele vasodilatatie in muschi, inima si vasodilatatie in piele
de sange creier; vasoconstrictie in piele

scaderea tonusului si motilitatii cresterea tonusului si a

tubul digestiv constrictia sfincterelor motilitatii;
inhibarea secretiei glandelor relaxarea sfincterelor
digestive: ficat, pancreas stimularea secretiei glandelor
digestive:ficat, pancreas

vezica urinara relaxarea muschiului vezical contractia muschiului vezical

contractia sfinterului vezical intern relaxarea sfincterului vezical
intern

4
 CURS 5 ANALIZATORII

Analizatorii reprezinta sisteme care culeg informatii din mediul extern sau intern. Fiecare
analizator este alcatuit din trei segmente:

-periferic

-intermediar

-central.

Segmentul periferic este reprezentat de receptor. Acesta este alcatuit din celule epiteliale
specializate care transforma informatiile senzoriale in potentiale electrice si le transmit neuronilor cu
care se afla in contact.

Receptorii sunt specifici fiecarui analizator in parte si sunt clasificati in:

-exteroceptori (auditivi, vizuali, tactili, olfactivi)

- proprioceptori (din muschi, oase si articulatii)

- visceroceptori (interoceptori, de la organele interne).

Uneori receptorii sunt reprezentati de dendrite ale neuronilor senzitivi, care culeg informatiile
senzoriale. Se numesc terminatii nervoase libere.

Segmentul intermediar este alcatuit din nervi senzitivi care transporta informatia de la
receptori si pana la centrii nervosi. Nervii se grupeaza in fascicule, formand caile ascendente din
substanta alba a maduvei si a structurilor nervoase superioare.

Segmentul central este reprezentat de zona corticala in care se face analiza si sinteza
informatiilor primite de la receptori, care sunt transformate in senzatii specifice.

I. ANALIZATORUL CUTANAT

Pielea este alcatuita din trei straturi principale: epidermul, dermul si hipodermul.

Epidermul este stratul superficial al pielii si este format dintr-un epiteliu cornos. Se numeste
asa deoarece ultimul strat de celule contine keratina, o substanta care protejeaza pielea de agentii
nocivi din mediul exterior. In acest strat se afla nervi senzitivi si canale de excretie ale glandelor
aflate in derm: sebacee, sudoripare. Epidermul nu este vascularizat, primind nutritie (hrana) de la
derm, prin difuziune.

Dermul, situat sub epiderm, este format din tesut conjunctiv lax. Contine glande sebacee si
sudoripare, foliculi pilosi, vase de sange si nervi. Foliculii pilosi reprezinta radacinile firelor de par.

Hipodermul, stratul profund al pielii, este format din tesut conjunctiv adipos, bogat in grasimi.
Reprezinta un depozit de lipide al organismului si contribuie la termoreglare.

1
 I.1.Segmentul periferic (receptorii):

Pielea prezinta mai multe tipuri de sensibilitate: tactila, termica si dureroasa.

Receptorii tactili sunt :

- terminatii nervoase libere, aflate in derm si epiderm, care receptioneaza tactul, presiunea,
durerea si temperaturile scazute. Sunt mult mai numeroase la nivelul fetei, buzelor, limbii si
degetelor;

- corpusculii Meissner, prezenti in derm, sunt sensibili in special la atingeri foarte fine; se afla in
numar mare la nivelul degetelor si buzelor si sunt rari la nivelul trunchiului; receptioneaza
sensibilitatea tactila fina;

- discurile Merkel, stimulate de atingeri puternice, receptioneaza sensibilitatea tactila grosiera;

-corpusculii Pacini, situati in derm, muschi si articulatii, sunt stimulati de atingeri usoare si
rapide; receptioneaza sensibilitatea tactila grosiera, dar si pe cea proprioceptiva.

Receptorii termici:

- corpusculii Ruffini – pentru cald;

- corpusculii Krause si terminatiile nervoase libere – pentru rece.

Receptorii termici sunt mult mai numerosi la nivelul fetei si mainii, dar in numar mai mic la
nivelul membrelor inferioare.

Receptorii durerosi:

- terminatii nervoase libere, prezente in tegumente, tendoane, muschi, periost, adventicea

vaselor de sange, submucoasa viscerelor. Stimulii care declanseaza durerea sunt agenti mecanici,
termici, electrici, chimici, durerea putand fi declansata de orice stimul care produce leziuni celulare.
Cu alte cuvinte, nu avem receptori specifici, iar adaptarea la durere este foarte slaba. Durerea se
insoteste constant de un raspuns afectiv neplacut si de o serie de reactii vegetative (roseata ,
transpiratie, lacrimare). Receptorii durerosi sunt mult mai numerosi la nivelul tegumentelor si mai
putini in viscere, motiv pentru care putem localiza mult mai precis durerea cutanata decat pe cea
viscerala.

I.2. Segmentul intermediar (calea de conducere)

Primul neuron se afla pe radacina posterioara a nervului spinal, in ganglionul spinal. Fibrele
sensibilitatii termice, dureroase si tactile fac sinapsa cu cel de-al II-lea neuron in cornul posterior al
maduvei spinarii, al carui axon trece in cordoanele laterale, formand fasciculele spinotalamic lateral
(termic-dureros) si spinotalamic anterior (tactil). Cel de-al treilea neuron se afla in talamus, iar
axonul acestuia proiecteaza informatia in cortex.

I.3. Segmentul central

Este reprezentat de neocortexul receptor, aflat in girusul postcentral din lobul parietal (aria
somestezica I). Fiecare zona a corpului are o proiectie corticala. Aria corticala senzitiva reprezinta un
fel de om – homunculus senzitiv. Cele mai intinse reprezentari corticale o au zonele corporale cu
sensibilitatea cea mai mare: buzele, limba, mana. In peretele superior al santului lateral se afla aria
somestezica II, unde se face proiectia sensibilitatii tactile grosiere.

2
 II. ANALIZATORUL OLFACTIV
Ca si ceilalti analizatori, este alcatuit din cele trei segmente: periferic, de conducere
(intermediar) si de proiectie (central).

II.1. Segmentul periferic

Receptorii olfactivi se afla in mucoasa nazala, pe calea directa a curentului de aer. Substantele
odorante, pentru a putea sensibiliza receptorii, trebuie sa se dizolve mai intii in stratul subtire de
mucus de la suprafata mucoasei nazale. Celulele receptoare sunt reprezentate de neuroni.
Dendritele acestora sunt scurte, groase si se termina cu o umflatura numita buton olfactiv. Fiecare
buton are un numar de cili (10 -12 pentru fiecare neuron ), care culeg informatii odorante.

II.2. Segmentul intermediar

Primul neuron se afla in mucoasa nazala si este reprezentat chiar de receptor. Cavitatile nazale
sunt separate de substanta nervoasa printr-un os numit etmoid. Acest os este alcatuit din doua lame
osoase care se intretaie: o lama orizontala si una verticala. Lama verticala separa fosele nazale intre
ele, iar lama orizontala prezinta un numar de orificii. Prin aceste orificii, axonii neuronilor olfactivi
parasesc cavitatile nazale si intra in nevrax, unde fac sinapsa cu al II-lea neuron, aflat in bulbul
olfactiv. Axonii neuronilor receptori formeaza nervii olfactivi, iar de la bulbul olfactiv porneste tractul
olfactiv, cu proiectie in emisferele cerebrale.

II.3. Segmentul central

Pe fata bazala a emisferelor cerebrale se afla girusul hipocampic, in care se gaseste aria
olfactiva. Aici ajung si sunt analizate informatiile transportate de tractul olfactiv.

III. ANALIZATORUL VIZUAL

Globul ocular gazduieste receptorii pentru vedere. Este alcatuit din trei invelisuri si mai multe
medii transparente, prin care lumina ajunge la acesti receptori. Invelisurile sunt: sclerotica, coroida si
retina.

Sclerotica este invelisul extern si are rol protector. La exterior se prind muschii globului ocular:
muschiul drept extern, drept intern, drept superior, drept inferior, oblic inferior si oblic superior. La
polul anterior al globului sclerotica se bombeaza si devine transparenta, luand numele de cornee.

Coroida este invelisul care asigura nutritia globului ocular, continand vase, nervi si pigmenti.
Spre partea anterioara prezinta o ingrosare numita corp ciliar, alcatuit din muschi ciliari si din vase
de sange ghemuite numite procese ciliare. Muschii ciliari sunt muschi netezi, orientati radiar si
circular. Procesele ciliare au rolul de a produce un lichid, numit umoare apoasa.

In prelungirea corpului ciliar, la polul anterior al globului, se afla un diafragm numit iris, care
are un orificiu central – pupila. In alcatuirea irisului se gasesc muschi netezi circulari si radiari.
Contractia muschilor circulari duce la micsorarea pupilei, iar contractia muschilor radiari – la
dilatarea pupilei.

Retina, invelisul intern, acopera doar 2/3 posterioare ale coroidei. Este alcatuita din celule
receptoare specializate si din neuroni conectati la aceste celule, care transmit informatia spre centrii
nervosi. Spre coroida, retina contine un strat de pigmenti de culoare bruna, care formeaza o camera
obscura in jurul celulelor receptoare. La polul posterior al retinei se afla:

3
 - o pata galbena numita macula lutea, cu o depresiune in centru

- fovea centralis si

- o pata oarba, numita asa deoarece nu contine receptori pentru lumina.

III.1. Segmentul periferic

Celulele receptoare sunt de doua feluri: cu conuri si cu bastonase.

Celulele cu bastonas (125-130 milioane) sunt foarte sensibile la lumina. Sunt receptorii vederii
nocturne, dar nu pot percepe detalii ale obiectelor sau culorilor. Aceste celule se afla in cantitate
mare la periferia retinei si sunt absente in foveea centralis.

Celulele cu conuri (5-7 milioane) au un prag de sensibilitate mult mai inalt. Sunt raspunzatoare
de vederea la lumina puternica si de distingerea culorilor. Aceste celule ocupa in exclusivitate foveea
centralis si se afla in numar redus la periferia retinei.

Pentru a ajunge la celulele receptoare, lumina trebuie sa treaca prin mai multe medii
transparente: corneea, camera anterioara, cristalinul si camera posterioara.

Corneea nu contine vase, dar este bogat inervata, fiind sensibila la stimuli externi (durerosi,
tactili). Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, care desparte camera anterioara de cea
posterioara. Este legat printr-un ligament suspensor de corpul ciliar. Muschii corpului ciliar au rolul
de a regla convexitatea cristalinului: atunci cand se contracta muschii circulari, cristalinul se
bombeaza, iar cand se contracta muschii radiari – cristalinul se aplatizeaza. Camera anterioara se
afla intre cornee si cristalin, iar camera posterioara – intre cristalin si retina. In camera anterioara se
afla umoarea apoasa, iar in camera posterioara – umoarea vitroasa (corpul vitros).

III.2. Segmentul intermediar

Neuronii care intra in alcatuirea retinei reprezinta primul si al doilea neuron al caii vizuale.
Primul neuron este conectat la celulele receptoare, iar cel de-al II-lea, la primul neuron. Axonii celui
de-al II-lea neuron se grupeaza, formand nervul optic , si parasesc ochiul prin pata oarba.

Al III-lea neuron al cailor vizuale se afla in metatalamus, de unde informatia este proiectata in
emisferele cerebrale.

III.3. Segmentul central

Este reprezentat de aria vizuala primara, aflata in lobul occipital. In vecinatate se afla mai
multe arii de asociatie, conectate cu lobii frontali si parietali, implicate in procese psihovizuale
complexe.

Formarea imaginii

Razele luminoase, in drumul lor spre retina, traverseaza mediile transparente din globul
ocular: corneea, umoarea apoasa, cristalinul si umoarea vitroasa. Aceste medii au densitate diferita,
ceea ce duce la refractia (schimbarea directiei ) razelor. Biconvexitatea cristalinului si lungimea
diametrului antero-posterior al ochiului sanatos focalizeaza razele luminoase pe retina, ceea ce
determina formarea clara a imaginii.

La miopi, axul ocular este prea lung sau cristalinul este prea bombat, razele luminoase
focalizandu-se inaintea retinei. Imaginea devine neclara. Apropierea obiectelor de ochi sau purtarea
unor lenile divergente (biconcave) permit vederea clara.

4
 La hipermetropi, axul ocular este prea scurt sau cristalinul prea aplatizat, razele focalizandu-se
in spatele retinei. Departarea obiectelor de ochi sau purtarea lentilelor convergente (biconvexe)
corecteaza defectul.

La astigmatici, curbura corneei sau a cristalinului nu este uniforma si de aceea razele

luminoase sunt focalizate in mai multe puncte pe retina. Imaginea este dubla sau neclara. Corectia
se face cu lentile cilindrice.

Acomodarea pentru vederea de aproape se realizeaza prin contractia muschilor circulari ai

corpului ciliar, care duce la relaxarea ligamentului suspensor al cristalinului. In felul acesta lentila se
bombeaza si determina vederea clara a imaginii. Acomodarea incepe de la 6 metri si se continua
pana este atinsa capacitatea maxima a cristalinului de a-si mari curbura. Aceasta capacitate scade
odata cu varsta, ca urmare a scaderii elasticitatii cristalinului.

5
 CURS 6

IV. ANALIZATORUL AUDITIV ( ACUSTIC)

Urechea se imparte in :urechea externa, urechea medie si urechea interna. Receptorii

pentru auz se afla la nivelul urechii interne.

Urechea externa este alcatuita din pavilionul urechii si conductul auditiv extern.
Pavilionul capteaza undele sonore, iar conductul le transmite timpanului. Timpanul, alcatuit
din cartilaj de tip elastic, separa urechea externa de cea medie si vibreaza la modificarile de
presiune din conduct.

Urechea medie se formeaza intr-o cavitate a osului temporal care comunica cu

nasofaringele printr-un canal numit trompa lui Eustachio. In cavitate se afla aer la presiune
atmosferica si un lant de trei oscioare: ciocanul, nicovala si scarita. Intre urechea medie si
cea interna se afla o fereastra ovala, prevazuta cu o membrana subtire pe care se sprijina
scarita. Astfel, vibratiile timpanului sunt transmise ciocanului, nicovalei , scaritei si, prin
fereastra ovala, urechii interne.

Urechea interna, aflata intr-o scobitura a osului temporal, are o alcatuire mai
complexa:

- trei canale semicirculare

- doua vezicule numite utricula si sacula
- o formatiune rotita de doua ori si jumatate in jurul unui ax, numita melc sau cohlee.
Canalele semicirculare, utricula si sacula contin receptori pentru echilibru, iar cohleea
– receptori pentru auz.

IV.1. Segmentul periferic

Cohleea este un canal spiralat, rasucit de doua ori si jumatate in jurul unui ax numit
columela. Lumenul cohleei este impartit de o lama osoasa spiralata in doua rampe:
timpanica si vestibulara. Pe lama osoasa se afla o foita subtire – membrana bazilara. Cele
doua rampe comunica la virful melcului printr-o deschidere numita helicotrema. Rampa
vestibulara (superioara) este impartita , la randul ei, de o lama de tesut conjunctiv –
membrana Reissner. Astfel ca, in interiorul melcului se formeaza trei spatii: rampa timpanica
(inferior), canalul cohlear (intre membrana bazilara si membrana Reissner) si rampa
vestibulara (superior). Canalul cohlear contine endolimfa, iar rampele contin perilimfa.
In canalul cohlear se afla receptorii pentru auz. Pe membrana bazilara se afla celule
ciliate (prevazute cu cili) si celule de sustinere. Acestea din urma secreta o substanta mai
consistenta care pluteste prin endolimfa sub forma unei pelicule subtiri, formind membrana
reticulara. Cilii receptorilor se afla in contact cu aceasta membrana subtire.
1
 Fereastra ovala, prevazuta cu o membrana subtire, face legatura intre urechea medie
si rampa vestibulara din cohlee. Vibratiile timpanului sunt transmise, prin scarita, perilimfei
din acesta rampa, se propaga pina in virful melcului si, la nivelul helicotremei, sunt
transmise rampei timpanice. Membrana Reissner primeste vibratiile si le transmite
endolimfei din canalul cohlear, determinind miscari ale membranei reticulare. In felul
acesta, cilii celulelor receptoare primesc informatiile auditive si le transmit neuronilor care
se gasesc la baza acestor celule.

IV.2. Segmentul intermediar

In columela (axul central al melcului ) se afla un numar mare de corpi neuronali care
alcatuiesc ganglionul Corti. Dendritele acestor neuroni sunt conectate cu celulele ciliate
receptoare, iar axonii parasesc melcul si formeaza ramul cohlear al nervului cranian
vestibulo-cohlear (VIII).
Primul neuron al caii auditive se afla in ganglionul Corti. Cel de-al II-lea neuron se
gaseste in nucelii vestibulo-cohleari din trunchiul cerebral, iar al III-lea neuron se afla in
metatalamus, in corpii geniculati mediali.

IV.3. Segmentul central

Axonii neuronilor din corpii geniculati mediali proiecteaza informatia la nivelul
emisferelor cerebrale, in aria auditiva, aflata in lobul temporal. Ariile de asociatie, aflate in
lobul parietal, au rolul, prin conexiunile cu alte arii din cortex (aria memoriei, aria scrisului,
aria vizuala), de a interpreta semnificatia complexa a cuvintelor.

V. ANALIZATORUL VESTIBULAR

Acest analizator are rolul de a da informatii legate de pozitia corpului in spatiu,

schimbarile de pozitie, echilibru. Receptorii se afla in formatiunile din urechea interna
descrise la analizatorul auditiv: canalele semicirculare, utricula si sacula. Toate aceste
formatiuni comunica intre ele si contin endolimfa.

V.1. Segmentul receptor

Canalele semicirculare sunt orientate in cele trei planuri ale spatiului: unul orizontal si
doua verticale, perpendiculare intre ele. Fiecare canal prezinta la baze cite o dilatatie
numita ampula, in care se afla receptorii pentru echilibru. Pe peretii ampulei sunt asezate
celule receptoare ciliate si celule de sustinere. Acestea din urma secreta o membrana
subtire, gelatinoasa, numita cupula, care pluteste in endolimfa. Miscarile endolimfei
determina deplasari ale cupulei, care stimuleaza cilii receptorilor.
Utricula si sacula contin, ca si ampulele, celule receptoare ciliate si celule de sustinere.
In endolimfa se afla o membrana subtire reticulara, in ochiurile careia plutesc cristale de

2
carbonat de calciu – otoliti. Membrana, fiind mai grea, apasa cilii receptorilor la miscarile
endolimfei.

V.2. Segmentul intermediar

De la baza celulelor receptoare din ampule, utricula si sacula, pornesc dendritele
ganglionului Scarpa, unde se afla primul neuron al caii vestibulare. Axonii acestor neuroni
parasesc urechea interna, formind ramul vestibular al nervului vestibulo-cohlear VIII si fac
sinapsa cu al II-lea neuron in bulb. Al III-lea neuron se afla in talamus.

V.3. Segmentul central

Este reprezentat de aria vestibulara din lobul temporal. Ariile de asociatie conecteaza
ariile: auditiva, vizuala, senzitiva, motorie, cu scopul mentinerii echilibrului corpului uman, la
care participa si informatiile vizuale, auditive sau tactile.

VI. ANALIZATORUL GUSTATIV

Omul percepe patru gusturi fundamentale: amar, acru, dulce si sarat. Receptorii
gustativi aflati la nivelul limbii, palatului, faringelui si epiglotei, sunt stimulati de substantele
din alimente, dupa dizolvarea in apa si saliva.
Gustul amar este perceput pe fata dorsala a limbii, cel acru pe margini, cel dulce la virf
si cel sarat in partea anterioara a limbii. Palatul percepe gusturile amar si acid, iar faringele
si epiglota – toate gusturile fundamentale. Limba contine muschi striati controlati de nervul
cranian XII (hipoglos). In mucoasa (alcatuita din tesut epitelial) care inveleste muschii se afla
papilele gustative, de forma rotunjita (circumvalate) sau alungita (fungiforme).
Papilele circumvalate se afla in numar mare la virful limbii, iar cele fungiforme – spre
baza limbii, dispuse in V.

VI.1. Segmentul periferic

In peretii papilelor se afla mugurii gustativi, alcatuiti din celule receptoare ciliate si
celule de sustinere. La suprafata limbii se deschid porii gustativi, prin care ies cilii receptori,
iar la baza mugurilor se afla dendrite ale neuronilor ce vor conduce informatia spre centrii
nervosi.

VI.2. Segmentul intermediar

Primul neuron al caii gustative se afla pe traseul nervilor cranieni facial VII si
glosofaringian IX. Dendritele pornesc din 1/3 posterioara a limbii prin nervul IX
(glosofaringian) si din 2/3 anterioare ale limbii prin nervul VII (facial), iar axonii intra in
trunchiul cerebral si fac sinapsa cu cel de-al II-lea neuron in nucleii senzitivi (VII si IX) din
bulb. Cel de-al III-lea neuron se afla in talamus.

3
 VI.3. Segmentul central
Axonii neuronilor din talamus proiecteaza informatia in aria gustativa, care se afla in
lobul parietal, aproape de aria senzitiva (somestezica) a fetei.

VII. ANALIZATORUL KINESTEZIC (MOTOR)

Acest analizator informeaza permanent nevraxul asupra tonusului muscular si a
pozitiei corpului in spatiu.

VII.1. Segmentul periferic

Receptorii se afla in muschi, tendoane si articulatii (proprioceptorii) si sunt
reprezentati de organele Golgi si fusurile neuromusculare.
Organele Golgi se afla in tendoanele muschilor si au forma unor butoni de la care
pornesc dendrite ale neuronilor senzitivi. Atunci cind muschii se contracta, tendoanele devin
tensionate si stimuleaza receptorii.
Fusul neuromuscular se afla printre fibrele musculare scheletice, paralel cu acestea.
Are forma alungita si contine fibre musculare modificate, printre care se gasesc dendrite ale
neuronilor din ganglionii spinali. Aceste dendrite au forma spiralata sau in buchet si trimit
permanent informatii spre centrii nervosi superiori.

VII.2. Segmentul intermediar

Primul neuron se afla in ganglionul spinal de pe radacina postrerioara a nervului spinal.
Al II-lea neuron se afla in:
- cornul posterior al maduvei, pentru sensibilitatea proprioceptiva inconstienta
- bulb, pentru sensibilitatea proprioceptiva constienta.
Al III-lea neuron se afla in talamus, pentru sensibilitatea constienta, care va fi
proiectata in emisferele cerebrale.

VII.3. Segmentul central

Sensibilitatea constienta este condusa in lobul parietal, aria somestezica I. In felul
acesta noi suntem constienti de pozitia in care se afla fiecare segment din corpul nostru.
Sensibilitatea inconstienta este proiectata la nivelul paleocerebelului, care declanseaza
raspunsuri motorii raspunzatoare de tonusul muscular si de echilibrarea permanenta a
corpului in spatiu.

4
 CURS 14

GLANDELE ENDOCRINE

Principalele glande cu secretie endocrina din organism sunt: hipofiza, epifiza, tiroida,
paratoiroidele, timusul, suprarenalele, pancreasul, ovarele si testiculele.

Sistemul endocrin este format din glande care elimina produsii de secretie direct in
sange. Acestea au o vascularizatie foarte bogata, ceea ce usureaza captarea hormonilor de
catre capilare.

I.HIPOFIZA

Se mai numeste si glanda pituitara si este situata la baza creierului intr-o loja formata
pe fata superioara a osului sfenoid. Este formata din trei lobi: anterior, intermediar si
posterior. Lobul posterior este alcatuit din tesut nervos (neuroni) ca si hipotalamusul, iar
lobii anterior si intermediar – din tesut epitelial glandular.

I.1. Lobul anterior, cel mai voluminos, se mai numeste adenohipofiza si secreta:

-somatotropul (STH)

- tirotropina (TSH)

- corticotropina (ACTH)

- gonadotropinele; hormonul foliculo-stimulant (FSH) si cel luteinizant (LH)

- prolactina.

Cu exceptia hormonului somatotrop, ceilalti controleaza activitatea altor glande.

Somatotropul (STH) este hormonul de crestere. Este secretat in cantitate mare in

copilarie si stimuleaza cresterea oaselor lungi si a masei musculare. Hiposecretia acestui
hormon in perioada de crestere duce la nanism hipofizar (piticism), caracterizat prin talie
mica si o dezvoltare psihica normala. Hipersecretia hormonului in perioada de crestere duce
la gigantism (cu dezvoltare psihica deficitara), iar la adult duce la acromegalie (cresterea
exagerata a extremitatilor si a organelor interne).

Tirotropina (TSH) stimuleaza secretia glandei tiroide.

Corticotropina (ACTH) controleaza secretia glandei corticosuprarenale.

1
 Gonadotropinele (FSH si LH) regleaza activitatea gonadelor: FSH controleaza maturatia
foliculara si secretia de estrogeni, iar LH provoaca ovulatia si controleaza secretia de
progesteron. La barbat, LH stimuleaza spermatogeneza.

Prolactina stimuleaza la femeie dezvoltarea glandelor mamare si mentine secretia

lactata (hormonul va avea un nivel crescut in perioada graviditatii).

I.2. Lobul intermediar secreta hormonul melanocitostimulator (MSH) care stimuleaza

melanogeneza (formarea de pigment – melanina, ce coloreaza pielea). In lipsa hormonului
pielea se decoloreaza.

I.3. Lobul posterior formeaza neurohipofiza. Hormonii secretati: antidiuretic (ADH) si

ocitocina.

Hormonul antidiuretic (ADH) are rolul de a pastra apa in organism prin scaderea
eliminarilor renale. In doze mari poate produce cresterea tensiuniii arteriale, de aceea
hormonul se mai numeste vasopresina. Scaderea secretiei acestui hormon duce la diabetul
insipid, manifestat prin poliurie (eliminarea exagerata a apei din organism: 5-10-20 litri/zi) si
polidipsie (sete intensa).

Ocitocina stimuleaza secretia glandelor mamare prin controlarea ejectiei laptelui si

provoaca contractia musculaturii uterine (in timpul nasterii secretia este maxima).

II. EPIFIZA

Se mai numeste si glanda pineala sieste legata de epitalamus. Glande secreta un

hormon , melatonina, in cantitate mai mare la intuneric si foarte putina atunci cind ochii vad
lumina. Melatonina impreuna cu o alta substanta (serotonina) au rol important in inducerea
, mentinerea si eficienta somnului.

III. TIROIDA

Este situata in partea anterioara a gitului, intr-o loja fibroasa. Are doi lobi laterali, uniti
printr-o portiune numita istm. Secreta tiroxina si triiodotiroxina, cu efecte identice: cresc
consumul de oxigen, cu efect calorigen; stimuleaza catabolismul proteinelor, scad rezervele
adipoase, produc iritabilitate , neliniste.

Hipersecretia hormonilor tiroidei duce la scaderea in greutate, nervozitate , hiperfagie,

intoleranta la caldura, piele calda si umeda: boala Basedow-Graves (gusa exoftalmica – gusa
marita si lobii oculari proeminenti).

Hiposecretia hormonilor duce, in copilarie, la cretinism gusogen (dezvoltare fizica si

psihica deficitara, piele uscata si ingrosata , deformatiii osoase). Daca apare la adult, forma
bolii este mai putin grava: mixedem (crestere in greutate, piele uscata , senzatie
permanenta de frig, reactii intarziate).
2
 IV. PARATIROIDELE

Sunt situate pe fata posterioara a lobilor tioidieni (doi superiori si doi inferiori). Secreta
parathormonul care controleaza calciul si fosforul in organism: creste calcemia si scade
fosfatemia, fiind in strinsa legatura cu vitamina D. Hiposecretia duce la tetanie (cu spasme
ale musculaturii striate si netede; spasmele musculaturii netede ale laringelui pot provoca
moartea prin asfixie). Hiperfunctia duce la demineralizari osoase dureroase, cu deformari si
fracturi , cresterea calcemiei prin eliberarea calciului din oase si depuneri fosfocalcice in
tesuturile moi, formarea de calculi urinari. Calcitonina este hormonul antagonist (scade
calcemia).

V. TIMUSUL

Este situat inapoia sternului. Dezvoltat la maxim in copilarie, dupa pubertate

involueaza, dar nu dispare complet. Parenchimul timusului este alcatuit dintr-un tesut in
care se gasesc limfocite mici numite timocite. Acestea provin din maduva osoasa. Ajunse in
timus, se matureaza, rezultind limfocite T, care migreaza din timus si populeaza ganglionii
limfatici si splina, contribuind la imunitatea organismului.

Timusul secreta si un hormon care stimuleaza activitatea limfocitelor T.

VI. PANCREASUL ENDOCRIN

Secreta doi hormoni: insulina si glucagonul prin celulele endocrine din insulele
Langerhans.

Insulina creste consumul de glucoza de catre tesuturi, prin stimularea

glicogenogenezei (glicogen format din glucoza) si lipogenezei (lipide formate din glucoza).
Prin aceste efecte determina hipoglicemie. Hiposecretia duce la diabet zaharat
(hiperglicemie , poliurie, polidipsie, polifagie cu scadere in greutate). Hipersecretia duce la
hipoglicemie, cu alterarea functiei sistemului nervos (foarte sensibil la lipsa glucozei), pina la
starea de coma.

Glucagonul stimuleaza glicogenoliza (transformarea glicogenului in glucoza),

gluconeogeneza (formarea de glucoza din lipide sau proteine), determinind hiperglicemia.

VII. GLANDELE SUPRARENALE

Sunt situate la polul superior al rinichilor. Sunt alcatuite din doua organe endocrine
diferite ca origine si functie:

- corticosuprarenala (zona corticala, de la exterior) alcatuita din tesut glandular,

- medulosuprarenala (zona medulara, la interior) alcatuita din tesut nervos.

3
 VII.1. Corticosuprarenala secreta hormoni care deriva din colesterol:

-aldosteronul, ce actioneaza la nivelul tubilor uriniferi de la nivelul rinichilor, marind

reabsorbtia apei si natriului

- cortizolul, care creste filtrarea glomerulara, stimuleaza eliminarea apei, creste

glicemia, creste numarul elementelor figurate ale singelui (mai ales a leucocitelor, avind rol
important in apararea organismului).

VII.2. Medulosuprarernala secreta adrenalina si noradrenalina, cu efecte similare cu

cele ale stimularii simpaticului: creste forta si frecventa contractiilor inimii; relaxeaza
bronhiile si tractul digestiv, contarcta sfincterele digestive; creste glicemia, produce
anxietate, frica, stare de alerta.

4
 CURS 9

APARATUL CARDIOVASCULAR

Sistemul circulator este format din inima, vase sanguine si vase limfatice.

I. ANATOMIA INIMII
Inima este alcatuita din patru camere: -atriul drept
-atriul stang
-ventriculul drept
-ventriculul stang,
cu ajutorul carora pompeaza ritmic in artere sangele pe care il primeste prin vene.
Atriile primesc sange prin vene, iar ventriculii prin atrii, pompandu-l mai departe spre artere. Astfel:
atriul drept primeste sange din venele cave, iar atriul stang- din venele pulmonare. Sangele din atriul
stang se varsa in ventriculul stang, iar sangele din atriul drept – in ventriculul drept. Mai departe, sangele
din ventriculul stang ajunge in aorta, iar sangele din ventriculul drept – in artera pulmonara.
Atriile sunt separate intre ele prin septul interatrial, iar ventriculii -prin septul interventricular.
Fiecare atriu comunica cu ventriculul respectiv prin orificiile atrio-ventriculare, prevazute cu valve, care se
deschid doar intr-un anumit sens:dinspre atrii spre ventriculi. Spre ventriculul stang se deschide valva
mitrala (bicuspida), iar spre ventriculul drept – valva tricuspida. La baza arterelor care se desprind din
ventriculi se afla valvele sigmoide(semilunare).
Se formeaza astfel doua sisteme de circulatie:
-circulatia sistemica (marea circulatie) – incepe in ventriculul stang si este formata din aorta,
arterele mari si mici, capilare, venule, vene mijlocii si mari, venele cave care se varsa in atriul drept;
-circulatia pulmonara (mica circulatie) – incepe in ventriculul drept si este alcatuita din artera
pulmonara cu ramificatiile ei pina la capilarele pulmonare (la nivelul carora au loc schimburile gazoase),
care se continua cu ramificatiile venei pulmonare, care se varsa in atriul stang.
Plaminii aduc oxigen in organism, in timpul inspiratiei, si elimina bioxid de carbon, in expir. Oxigenul
din plamin este preluat de capilare si, prin venele pulmonare, transportat pina la atriul stang. De aici, prin
valva bicuspida (mitrala), sangele bogat in oxigen este varsat in ventriculul stang si pulsat in aorta. Aorta,
prin ramurile sale mari si mici , iriga toate organele si tesuturile organismului, ducind astfel oxigen la
fiecare celula.
Celula foloseste oxigenul si elimina, prin reactii chimice, bioxidul de carbon, care este preluat de
venele cave si transportat catre atriul drept. Din atriul drept sangele este varsat in ventriculul drept prin
valva tricuspida, iar ventriculul drept pulseaza sangele in arterele pulmonare. Arterele pulmonare duc
sange bogat in bioxid de carbon la plamini, care vor elimina gazul lal exterior.
Peretele inimii este alcatuit din trei straturi concentrice: endocard, miocard si pericard.

1
 Pericardul este un sac dublu in care se afla lichid in cantitate mica, cu rol de lubrefiere (foitele
pericardului alunceca mai usor in timpul miscarilor inimii).
Miocardul este alcatuit din tesut muscular de tip cardiac, cu rol in contractia inimii. Miocardul este
mai gros in ventriculi decit in atrii.
Endocardul tapeteaza cavitatile inimii, asigurind netezimea suprafetelor care vin in contact cu
sangele. Endocardul atrial este mai gros decit cel ventricular. La nivelul orificiilor atrio-ventriculare si
originii marilor artere de la baza inimii, foita endocardica se rasfringe pe valve, care se inchid si se deschid
pasiv sub influenta presiunii sanguine.

II. SISTEMUL DE CONDUCERE

In peretele inimii exista un tesut muscular modificat care controleaza bataile inimii, alcatuind
sistemul excitoconductor nodal. Acest sistem are proprietatea de a da impulsuri electrice miocardului,
astfel incit inima se contracta automat, zi si noapte, tot timpul vietii.
Este format din:
-nodulul sinoatrial (NSA) – situat in peretele atriului drept, linga orificiul de varsare al venei cave
superioare;
-nodulul atrioventricular (NAV) – in septul interatrial;
-fasciculul Hiss – care porneste din NAV, intra in septul interventricular si, dupa un scurt traiect, se
imparte in doua ramuri (dreapta si stanga) ce se distribuie celor doi ventriculi, terminindu-se prin:
-reteaua Purkinje in miocardul ventricular.
Impulsul nervos porneste din nodulul sinoatrial, ajunge la nodulul atrioventricular, de aici prin
fasciculul Hiss pina la reteaua Purkinje. Miocardul se contracta la fiecare impuls electric ajuns prin reteaua
Purkinje si se relaxeaza intre impulsuri. Cind o camera a inimii se contracta, spunem ca se afla in sistola,
iar daca se relaxeaza se afla in diastola. In sistola, camera inimii se goleste, iar in diastola – se umple.
In conditii fiziologice (normale) activitatea cardiaca ritmica este condusa de nodulul sinoatrial (NSA)
cu o frecventa de 60-90 batai/minut. Daca NSA este lezat, conducerea este preluata de nodulul
atrioventricular (NAV) cu o frecventa de 40 impulsuri/minut. Daca NAV este afectat, fasciculul Hiss da o
frecventa cardiaca de 20-25 batai/ minut.

III. REVOLUTIA CARDIACA

La inceput, impulsurile descarcate de NSA se propaga la nivelul peretilor atriali, determinind
contractia acestora. Contractia atriilor (sistola atriala) are rolul de a pompa sangele din atrii in ventricule
prin valvele mitrala si tricuspida. In acelasi timp, impulsul electric este preluat de NAV si se transmite mai
departe prin fasciculul Hiss si ramurile sale pina la reteaua Purkinje, cind determina contractia
ventriculilor (sistola ventriculara), cu rolul de a pompa sangele din ventriculi in artere.
Intre sistole , atriile si ventriculii se relaxeaza (diastola atriala sau ventriculara).

2
 Succesiunea unei contractii (sistola) si a unei relaxari cardiace (diastola) constituie ciclul sau revolutia
cardiaca si are o durata de 0,8 secunde.
Sistola atriala dureaza 0,1 sec. In timpul acesteia, sangele nu se poate intoarce in venele mari din
cauza contractiei concomitente a unor fibre cu dispozitie circulara care inconjura orificiile de varsare ale
acestor vene. Drept urmare , sangele intra activ in ventriculi.
Diastola atriala incepe imediat dupa sistola atriala si dureaza 0,7 sec. Orificiile de varsare ale
venelor se relaxeaza si singele curge in atrii.
Sistola ventriculara urmeaza dupa cea atriala si dureaza 0,3 sec. Presiunea intraventriculara creste,
o depaseste pe cea din atrii, drept pentru care valvele atrioventriculare se inchid. Presiunea din ventricul
o depaseste pe cea din artere (aorta si artera pulmonara) si se deschid valvele semilunare, sangele fiind
evacuat din ventriculi in artere.
Diastola ventriculara incepe imediat dupa sistola ventriculara si dureaza 0,5 sec. Ventriculii se
relaxeaza, presiunea scade rapid si , cind ajunge sub nivelul celei din artere, se inchid valvele semilunare.
Treptat tensiunea scade sub cea de atrii si se deschid valvele atrioventriculare, iar sangele se scurge pasiv
in ventriculi( intr-un procent de 70% din total).
De la sfarsitul sistolei venticulare si pana la inceputul unei noi sistole atriale, inima se gaseste in
repaus total: diastola generala( 0,4 secunde).
Debitul cardiac(DC) se obtine prin inmultirea debitului sistolic (70-90ml sange/sistola) cu frecventa
cardiaca (60-90 sistole/minut) si reprezinta cantitatea de sange care este pulsata intr-un minut de inima
spre tesuturile din organism. DC=5,5 litri/minut.
In timpul efortului fizic, tesutul muscular are nevoie de mai mult oxigen, adica de mai mult sange
care sa-i aduca oxigen. Pentru aceasta, creste frecventa cardiaca si debitul cardiac poate ajunge pana la
30-40 litri/minut; debitul cardiac creste si in timpul sarcinii, febrei, dar scade in timpul somnului( cand
organismul de relaxeaza si are nevoie de mai putin oxigen).

IV. ZGOMOTELE INIMII

IV.1. Zgomotul I (sistolic) – prelungit si de tonalitate joasa, este produs de inchiderea valvelor
atrioventriculare( mitrala si tricuspida) si de sistola ventriculara (stanga si dreapta).

IV.2. Zgomotul II (diastolic) – scurt si ascutit, este consecinta inchiderii valvelor

semilunare(sigmoide) ale aortei si arterei pulmonare si apare la inceputul diastolei.

V. SISTEMUL CIRCULATOR
Vasele sanguine reprezinta un sistem inchis de tuburi prin care circula sangele de la inima spre
tesuturi si de aici inapoi catre inima. Functie de calibru, vasele se numesc: artere mari si artere mici,
capilare, venule si vene. Arterele pleaca de la inima, iar venele vin spre inima.

3
 Aorta si ramurile sale transporta sange bogat in oxigen din ventriculul stang pana la tesuturi
(celule). Aici, prin capilare, oxigenul este cedat tesuturilor spre utilizare. Venulele, care sunt legate de
capilarele arterelor, preiau de la tesuturi bioxidul de carbon si il tranporta, prin vene, pana la atriul drept.
Din atriul drept sangele se varsa in ventriculul drept , care pompeaza in arterele pulmonare. Arterele
pulmonare se termina in plamani prin capilare, care cedeaza plamanului bioxidul de carbon, la nivelul
alveolelor, prin membrana alveolo-capilara. Plamanul elimina bioxidul de carbon prin expir si aduce
oxigen prin inspir. Venulele care continua capilarele pulmonare preiau oxigenul din plaman si il
transporta, prin venele pulmonare, pana la atriul stang, care varsa sangele in ventriculul stang. Ventriculul
stang pompeaza sange in aorta si ramurile sale. Apoi ciclul se repeta.
V.1. Circulatia arteriala
Circulatia sistemica (marea circulatie) incepe in ventriculul stang, de unde pleaca artera aorta (Ao) –
din care se desprind toate arterele mari.
Aorta prezinta trei portiuni : aorta ascendenta, cirja aortica si aorta descendenta; cea din urma
portiune are doua segmente: segmentul toracic (supradiafragmatic) si segmentul abdominal
(subdiafragmatic). Segmentul subdiafragmatic se bifurca in arterele iliace comune: dreapta si stanga.
Din aorta ascendenta se desprind cele doua artere coronare: dreapta si stanga, care iriga cordul.
Din cirja aortica (crosa aortica) se desprind trunchiul brahiocefalic drept, artera subclaviculara
stanga si artera carotida comuna stanga. Trunchiul brahiocefalic drept (pentru brat si cap) se imparte in
artera subclaviculara dreapta si artera carotida comuna dreapta. Fiecare artera subclaviculara se continua
cu artera axilara, artera brahiala, artera radiala si ulnara (care formeaza arcadele palmare) si arterele
digitale. Aceste artere iriga membrul superior. Fiecare artera carotida comuna se imparte in artera
carotida interna (care iriga creierul ) si artera carotida externa (iriga organele fetei).
Din aorta toracica se desprind: arterele esofagiene (iriga esofagul), arterele bronsice (pentru
plamini), arterele intercostale (pentru muschii si oasele care formeaza peretele toracic).
Din aorta abdominala (subdiafragmatica ) iau nastere:
-trunchiul celiac din care se desprind:
-artera splenica (la splina)
-artera hepatica (la ficat)
-artera gastrica stanga (la stomac);
-artera mezenterica superioara (pancreasul , intestinul subtire, colonul drept);
-artera mezenterica inferioara (restul colonului sirectul);
-artera renala (rinichi);
-artera genitala (organele genitale interne, vezica urinara).
Arterele iliace comune sunt ramuri terminale ale aortei si se bifurca fiecare in :
-artera iliaca interna (iriga organele bazinului);
-artera iliaca externa , ce iriga membrul inferior prin:
-artera femurala (coapsa);
-artera poplitee (genunchi);

4
 -artera tibiala si fibulara (gamba).
-arcadele plantare (iriga piciorul ) din care se desprind:
-arterele digitale (iriga degetele de la picioare).

Tensiunea arteriala
Presiunea sub care circula sangele in artere si care se transmite peretilor vasculari reprezinta
tensiunea arteriala (TA). Ea este corelata cu sistola si diastola: in timpul sistolei ventriculare, presiunea din
aorta si arterele mari creste brusc pina la 120-140 mm Hg, valoare care reprezinta tensiunea arteriala
maxima (sistolica). In timpul diastolei are loc scaderea tensiunii arteriale pina la 70-80 mm Hg, valoare
denumita tensiune arteriala minima (diastolica). Tensiunea arteriala se masoara la nivelul arterei brahiale
(a bratului) cu un aparat numit tensiometru.

Pulsul arterial
Este paerceput cind se comprima o artera pe un plan osos. Este rezultatul undei determinate de
distensia peretilor aortei (unda ce se propaga pina la periferie), ca urmare a evacuarii bruste a sangelui din
ventriculul stang. Palparea pulsului informeaza asupra frecventei si ritmuluicardiac; 60-90 batai/minut.
Pulsul perceput de noi coincide cu sistola si se masoara la nivelul arterei carotide sau arterei radiale.

V.2. Circulatia capilara

Capilarele sunt vasele sanguine cele mai mici. Puse cap la cap, realizeaza o lungime de aproximativ
2500 km. Capilarele se desprind din ramificatiile arterelor, numite arteriole si fac legatura cu venulele.
Aceste vase foarte mici intra in contact direct cu celulele tisulare din intreg organismul si cualveolele
pulmonare, participind la schimburile gazoase.

V.3. Circulatia venoasa

Venele sunt vase sanguine prin care sangele circula dinspre capilare spre inima.
Venele colecteaza sangele de la toate tesuturile si il transporta spre atrii. Sistemul venos al marii
circulatii se colecteaza in venele cava superioara si cava inferioara, care se deschid in atriul drept.
Vena cava superioara (VCS) rezulta prin unirea celor doua trunchiuri brahiocefalice, drept si stang.
Acestea se formeaza prin confluenta venelor jugulare interne (care dreneaza sangele din cap si gat) cu
venele subclaviculare (ce colecteaza sangele venos din membrele superioare). Tot in vena cava superioara
se varsa si venele bronsice.
Vena cava inferioara (VCI) colecteaza sangele din peretele si organele abdominale, bazin (care
contine vezica urinara si organele genitale interne) si membrele inferioare. Se formeaza prin unirea celor
doua vene iliace comune . In traiectul sau ascendent , VCI primeste :
-venele genitale : vena testiculara /vena ovariana (organele genitale)
-venele renale (de la rinichi)

5
 -venele hepatice (de la ficat).
In vena porta se varsa venele:
-splenica,
-mezenterica superioara,
-mezenterica inferioara,
care colecteaza sange venos din tubul digestiv, pancreas si splina. Vena porta intra in ficat si se
ramifica, comunicand cu artera hepatica si cu vena hepatica prin capilare.

V.4. Circulatia limfatica

Circulatia limfatica este o cale accesorie a marii circulatii, prin care reintra in vene o parte din
lichidele interstitiale.
Lichidul interstitial se afla in spatiul interstitial, adica in toate spatiile libere dinre celule. Circulatia
limfatica incepe in spatiul inerstitial, prin capilarele limfatice. Aceste capilare colecteaza substante care nu
au reusit sa fie preluate de sange sau celule, se colecteaza in vase din ce in ce mai mari si se varsa in
venele subclaviculare.
Vasele limfatice au acelasi traseu ca si venele. In traiectul lor spre venele subclaviculare, vasele
limfatice strabat unul sau mai multi ganglioni limfatici, de unde primesc limfocite si imunoglobuline (Ig).
Limfocitele si imunoglobulinele au rol in apararea organismului.
Lichidul din vasele limfatice se numeste limfa, sau chil. Limfa este un lichid cu o compozitie
asemanatoare plasmei (plasma este lichidul care intra in alcatuirea sangelui, fara elementele figurate :
eritrocite, leucocite si trombocite). Lipidele din limfa, in concentratie mai mare decit in plasma, dau
aspectul laptos al lichidului.
In final, vasele limfatice se colecteaza in doua vase limfatice mari, numite trunchiuri limfatice:
canalul (ductul) toracic si canalul limfatic drept.
Canalul toracic dreneaza limfa (chilul) din membrele inferioare, peretele abdominal, organele
abdominale si organele genitale si se varsa la locul unirii dintre vena jugulara interna si vena
subclaviculara stanga. In drumul sau toracic primeste limfa de la nivelul jumatatii stangi a corpului.
Canalul limfatic drept este un colector mai scurt care primeste limfa din jumatatea dreapta a
corpului (de la trunchi in sus). Se varsa in locul unirii venelor jugulara interna si subclaviculara dreapta.
Ganglionii (nodulii) limfatici sunt formatiuni mici, ovalare, situate pe traiectul vaselor limfatice, in
anumite regiuni formind grupuri: latero-cervical, axilar, inghinal, mediastinal, abdominal.

6
 CURS 10

APARATUL RESPIRATOR

I. ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

Plaminul are rolul de a aduce oxigen organismului si de a elimina substante toxice, volatile, cum este
bioxidul de carbon. Componentele aparatului respirator sunt:
-cavitatea nazala -bronhii principale
-faringe -arborele bronsic
-laringe -tesutul pulmonar propriu-zis
-trahee

I.1. Caile respiratorii

Caile prin care aerul patrunde in plamani sunt:
-extrapulmonare (superioare)
-intrapulmonare (inferioare)
Caile extrapulmonare sunt reprezentate de cavitatea nazala (sau bucala), faringe, laringe, trahee si
bronhii principale, iar cele intrapulmonare – de ramificatiile bronhiilor principale, numite:
-bronhii lobare , care se impart la rindul lor in mai multe
-bronhii segmentare, apoi
-bronhii lobulare, din care iau nastere
-bronhiolele terminale; acestea se impart in
-bronhiole respiratorii ce se continua cu canalele alveolare, ai caror pereti prezinta dilatatii in forma de
saci =saci alveolari = in care se deschid alveolele pulmonare. Traheea si bronhiile principale (cai
extrapulmonare) au in peretii lor inele cartilaginoase, cu rolul de a mentine deschise caile respiratorii. Aceste
inele sunt dispuse in potcoava, inchisa posterior printr-o portiune musculara. Musculatura are rolul sa elimine
secretiile in exces, ajutind la expectoratie (eliminarea secretiilor prin tuse).
Odata ce arborele bronsic se ramifica, cartilajul devine mai slab reprezentat, iar stratul muscular neted
mai dezvoltat, participind la reglarea circulatiei aerului (bronhoconstrictie, bronhodilatatie).

I.2. Tesutul pulmonar. Lobulatia plamanului

Plaminul este impartit in:
-lobi
-segmente
-lobuli
-acini pulmonari.
Mai multi acini pulmonari formeaza un lobul, mai multi lobuli formeaza un segment, mai multe
segmente formeaza un lob si mai multi lobi (doi sau trei ) formeaza un plamin.

1
 Lobii pulmonari sunt delimitati prin scizuri. Ei au independenta structurala, functionala si patologica,
adica fiecare lob respira singur si se poate imbolnavi singur.
Lobulul este alcatuit din ramificatii ale bronhiolelor si din vase de singe, inconjurate de tesut conjunctiv.
Lobulul pulmonar este format din acini pulmonari. Un acin pulmonar cuprinde o bronhiola respiratorie,
impreuna cu canalele alveolare care deriva din ea si cu alveolele pulmonare respective.
In concluzie, va fi o bronhie lobara pentru fiecare lob, o bronhie segmentara pentru fiecare segment, o
bronhiola terminala pentru fiecare lobul si o bronhiola respiratorie pentru fiecare acin pulmonar.

I.3. Pleura
Pleura inveleste plamanul si este alcatuita din doua foite:
-foita viscerala, care acopera plamanii patrunzand in scizuri si
-foita parietala, ce captuseste peretii cutiei toracice. Intre cele doua foite se gaseste lichidul pleural, care
ajuta la alunecarea acestora in timpul miscarilor respiratorii.

I.4. Mediastinul
Mediastinul reprezinta spatiul dintre cei doi plamani,spatiu in care se gasesc: inima, vasele si nervii care
intra si ies din plaman, esofagul , traheea, o glanda numita timus si ganglioni limfatici atasati vaselor limfatice
care iriga organele toracice.

I.5. Vascularizatia plamanului

Este dubla : functionala si nutritiva. Vascularizatia functionala participa la functia principala a plamanului:
aceea de respiratie, adica de schimb gazos intre organism si exterior. Vascularizatia nutritiva asigura
substantele nutritive si oxigenul necesare celulelor care intra in alcatuirea plamanului, precum si eliminarea
toxinelor.
Inima este organul care asigura singe oxigenat tuturor tesuturilor din organism, prin ramificatiile aortei.
La inima se intoarce singe bogat in bioxid de carbon de la toate tesuturile din organism, prin venele cave.
Aorta si cu ramificatiile ei, plus venele cave cu ramificatiile lor, alcatuiesc impreuna marea circulatie. Singele
adus prin venele cave va fi transportat la plamani prin artera pulmonara, iar singele din aorta este adus la
inima prin venele pulmonare, de la plamini. Cu alte cuvinte , singele din venele pulmonare este bogat in
oxigen, iar singele din artera pulmonara – in dioxid de carbon. Artera pulmonara, impreuna cu venele
pulmonare alcatuiesc mica circulatie.
Vasularizatia functionala a plaminului asigura schimburile gazoase prin intermediul vaselor de singe care
alcatuiesc mica circulatie: artera pulmonara (cu ramificatiile ei) care transporta de la inima catre alveole singe
cu CO2 si vena pulmonara, care transporta de la alveole spre inima singe cu O2.
Vasularizatia nutritiva face parte din marea circulatie si este asigurata de arterele bronsice, care aduc
singe oxigenat de la inima si venele bronsice , care transporta singe venos (cu CO2) spre inima. Arterele
bronsice sunt ramuri din aorta, iar venele bronsice – ramuri al venei cave superioare.

2
 II.FIZIOLOGIA PLAMANULUI

In inspir aerul atmosferic patrunde prin caile respiratorii pina la nivelul alveolelor pulmonare, iar in expir
o parte din aerul alveolar este expulzata la exterior. Acest proces se numeste ventilatie pulmonara. Aerul
inspirat este bogat in oxigen, iar aerul expirat este bogat in bioxid de carbon. Miscarile respiratorii se repeta
ritmic, fara pauza, in tot cursul vietii . Frecventa respiratorie (FR) in conditii normale este in medie de 18
respiratii /minut la femeie si 16 respiratii /minut la barbat.

II.1. Schimburile gazoase respiratorii au loc in trei etape:

-pulmonara
-sanguina
-tisulara.

II.1.1. Etapa pulmonara

Consta in trecerea oxigenului din alveole in capilare si a bioxidului de carbon din capilare in
alveole.Alveolele pulmonare reprezinta suprafata de schimb a plaminului. Peretele alveolar este format din
tesut epitelial si inconjurat de tesut conjunctiv, in care se gaseste o retea de capilare provenite din ramurile
terminale ale arterei pulmonare.
Prin unirea peretelui alveolar cu cel capilar, se formeaza un perete despartitor care se numeste
membrana alveolo-capilara. Prin aceasta membrana se realizeaza schimbul gazos: oxigenul este transportat
din alveole in capilar, iar bioxidul de carbon este transportat din capilar in alveole. Acest schimb gazos are loc
prin difuziune, gazele trecind pasiv datorita diferentei de concentratie (sau de presiune partiala a gazelor)
intre cele doua spatii: aerian si sanguin.

II.1.2. Etapa sanguina

Reprezinta transportul gazelor prin vasele de singe. Transportul sanguin al oxigenului se face sub forma
unei combinatii labile (care se desface usor) cu hemoglobina (Hb)numita oxihemoglobina (HbO2).
Transportul sanguin al CO2 se face in cea mai mare parte sub forma unor combinatii chimice labile:
carbonati, carbohemoglobina (HbCO2).
Singele care transporta mai mult oxigen decit bioxid de carbon se numetse singe arterial, iar cel care
transporta mai mult bioxid de carbon - singe venos. Prin aorta si venele pulmonare circula singe arterial, iar
prin venele cave si arterele pulmonare – singe venos.

II.1.3. Etapa tisulara

La nivelul capilarelor tisulare singele arterial cedeaza O2 necesar activitatilor celulare si se incarca cu CO2
rezultat din metabolismul celular, transformindu-se in singe venos. Acest schimb se realizeaza prin peretii
capilarelor si ai celulelor. Intre capilare si tesuturi se afla tesut interstitial, o masa de lichid care se afla printre
celule.

3
 Pentru eliberarea O2 catre tesuturi este nevoie de disocierea (desfacerea) HbO2, rezultind oxigen liber,
care intra mai intii in spatiul interstitial si apoi in celula.
Schimbul de gaze la nivel tisular are loc prin difuziune, ele trecind din tesuturi in singe (si invers) prin
intermediul lichidului interstitial.

III. REGLAREA RESPIRATIEI

La nivelul trunchiului cerebral se afla centrii respiratori, cu proprietatea de automatism (descarca

impulsuri ritmice, spontane, pentru fiecare respiratie). Prin vasele de singe care iriga trunchiul, concentratiile
O2, CO2 sau pH-ul modifica frecventa respiratorie. Astfel concentratia crescuta de CO2 din singe, concentratia
scazuta de O2 sau pH-ul scazut (acidoza metabolica) stimuleaza centrii inspiratori, marind frecventa
respiratorie. Tot asa ,impulsurile aferente provocate de cresterea presiunii arteriale determina inhibarea
respiratiei (scade frecventa), iar hipotensiunea exercita efecte inverse (creste frecventa respiratorie). Stimulii
tegumentari , declansati – de exemplu- de un dus rece, determina oprirea temporara a respiratiei, iar
temperatura crescuta a mediului inconjurator, ca si a mediului intern (de ex. febra), intensifica ventilatia.
Sistemul nervos simpatic actioneaza in conditii de stress, efort fizic, febra, emotii puternice, determinind
cresterea frecventei respiratorii (polipnee) si a volumului de aer inspirat (bronhodilatatie), iar sistemul nervos
parasimpatic regleaza respiratia in conditii de liniste, in timpul somnului, determinind o scadere a frecventei
respiratorii (bradipnee) si o scadere a volumului de aer inspirat (bronhoconstrictie). In conditii normale de
activitate, exista un echilibru intre aceste doua componente ale sistemului nervos vegetativ (normopnee).
Centrii respiratori pot fi modificati voluntar (de la nivelul scoartei cerebrale): reglarea voluntara a
respiratiei (in inspirul/expirul fortat, cintat, fluierat).Putem produce voluntar polipneea (tahipnee) sau apneea
(oprirea respiratiei).

4
 CURS 11

APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este alcatuit din totalitatea organelor care au ca functii principale digestia si
absorbtia alimentelor si eliminarea reziduurilor.

Aparatul digestiv este alcatuit din tubul digestiv (canalul alimentar ) si glandele anexe (glandele
salivare, ficatul , pancreasul).

I.TUBUL DIGESTIV

Este alcatuit din patru tunici:

-mucoasa

-submucoasa

-musculara

-adventicea.

Tunica mucoasa captuseste interiorul tubului digestiv si este alcatuita din tesut epitelial.

Tunica submucoasa este formata din tesut conjunctiv lax, continand o bogata retea vasculara.

Tunica musculara asigura dinamica aparatului digestiv. Este alcatuita din fibre musculare striate pina
in treimea medie a esofagului si din fibre musculare netede in restul tubului digestiv, dispuse in doua
straturi: - intern, cu dispozitie circulara si

-extern, cu dispozitie longitudinala.

La anumite niveluri , musculatura circulara se ingroasa, constituind sfinctere (esofagian, cardial, piloric,
Oddi, ileo-cecal, anal), iar la capatul distal exista un sfincter anal constituit din fibre musculare striate.

Seroasa (adventicea) este alcatuita din tesut conjunctiv dens.

Componentele tubului digestiv sunt:

-cavitatea bucala

-faringele

-esofagul

-stomacul

-intestinul subtire: duoden, jejun, ileon

1
 -intestinul gros: cec, colon ascendent, colon transvers, colon descendent, colon sigmoid, rect,
anus.

I.1.Cavitatea bucala este despartita de fosele nazale prin bolta palatina, iar posterior comunica cu
faringele. In cavitatea bucala se gaesec limba si dintii. Limba este alcatuita din muschi si tesut conjunctiv,
fiind acoperita de mucoasa , cu rol in procesele de masticatie si deglutitie, in vorbire, in perceperea
gustului alimentelor. Dintii sunt alcatuiti din tesut osos implantat in alveolele dentare, cu rol in taierea,
zdrobirea si macinarea alimentelor, in vorbire si in pronuntarea unor consoane.

Formula dentara la dentitia provizorie este : incisivi 2/2, canini 1/1, premolari 2/2; la cea definitiva
:incisivi 2/2, canini 1/1, premolari 2/2, molari 3/3.

I.2.Faringele realizeaza legatura intre fosele nazale si laringe, precum si intre cavitatea bucala si
esofag. Musculatura faringelui are un rol important in deglutitie.

I.3.Esofagul are o lungime de 25-30 cm la adult; strabate diafragmul si face legatura inter faringe si
stomac.

I.4.Stomacul este situat in abdomen, fiind portiunea cea mai dilatata a tubului digestiv. Prin orificiul
cardia comunica cu esofagul, iar prin pilor – cu intestinul subtire. Are forma literei J, doua fete (anterioara
si posterioara) si doua margini sau curburi (marea si mica curbura). Portiunea verticala cuprinde fundul
stomacului (fornix sau camera cu aer), care nu se umple cu alimente si corpul stomacului; portiunea
orizontala este alcatuita din antrul sau canalul piloric, care se termina la orificiul piloric. Mucoasa gastrica
prezinta numeroase cute care ii maresc suprafata si are numeroase orificii prin care se deschid glandele
gastrice. Aceste glande secreta mucus, pepsinogen, HCl, cu rol in digestia principiilor alimentare ajunse
pina la acest nivel.

I.5.Intestinul subtire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv (peste 4m) si cuprinde trei
segmente:duoden, jejun si ileon.

Duodenul are forma de potcoava si coafeaza capul pancreasului. Mucoasa contine glande care
secreta sucul intestinal, cu rol in digestia principiilor alimentare care ajung pina aici.

Jejunul si ileonul se intind pina la valva ileo-cecala; mucoasa prezinta un numar de vilozitati
intestinale, care maresc suprafata de absorbtie a principiilor alimentare.

I.6.Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. Are o lungime de aproximativ 1,7 m si
cuprinde mai multe portiuni : -cecul, segmentul situat sub valvula ileo-cecala si terminat intr-un fund de
sac, prezentind la acest nivel apendicele vermiform

-colonul, ce formeaza un cadru constituit de segmentele ascendent, transvers, descendent si

sigmoid

-rectul, ultima parte a intestinului gros, care se termina prin canalul anal – care se deschide
prin anus.

2
 II.GLANDELE ANEXE

II.1.Glandele salivare :parotide, sublinguale si submandibulare, se afla in vecinatatea cavitatii bucale,

cu care comunica prin canalele excretoare. Rolul secretiei acestora este de lubrefiere a cavitatii bucale, a
bolului alimentar, dar si in digestie,prin secretia unei enzime numita amilaza salivara.

II.2.Ficatul este cea maimare glande din corpul uman (cantareste aprox. 1,5 kg la adult) si se afla in
cavitatea abdominala, sub bolta diafragmatica. Este alcatuit din patru lobi: drept, stang, anterior si
posterior. Pe fata inferioara a ficatului se gaseste hilul hepatic, prin care intra si ies din ficat artera
hepatica, vena porta, vasele limfatice, nervii si cele doua canale hepatice.

II.2.1.Structura lobulului hepatic

Asemanator cu plamanul si rinichiul, are o structura segmentara. Fiecare lob este alcatuit din
segmente, iar segmentele din lobuli, care reprezinta unitatile structurale si functionale ale ficatului. Lobulul
hepatic are forma de piramida si este constituit din celule hepatice (hepatocite), capilare si canaliculi biliari.
Hepatocitele sunt dispuse sub forma de placi, formind intre ele o retea tridimensionala, cu dispozitie
radiala. Intre hepatocite se gasesc canaliculele biliare, fara pereti proprii, in care se descarca bila secretata
de hepatocite. Spre periferia lobulului canaliculele incep sa aiba pereti proprii si, iesind din lobul, se unesc
intre ele, formind cele doua canale hepatice (drept si stang), prezente in hilul ficatului. Canalul hepatic
comun rezulta prin unirea celor doua canale drept si stang si se continua cu canalul coledoc, care se
deschide in duoden, impreuna cu canalul pancreatic principal (Wirsung), orificiu prevazut cu sfincterul
Oddi.

Din calea biliara principala se desprinde canalul cistic, prin care bile ajunge in perioadele
interdigestive in vezicula biliara.

II.2.2.Vascularizatia ficatului este dubla: nutritiva si functionala. Vascularizatia nutritiva transporta

sange oxigenat, care provine din artera hepatica, ramura a trunchiului celiac , care dupa ramificatii
multiple, se capilarizeaza si formeaza o retea in jurul hepatocitelor. In final aceste capilare se varsa in
capilarele sinusoide ale venei porte.

Vascularizatia functionala este constituita din ramificatiile venei porte, care aduce sange cu substante
nutritive, absorbite din intestin. Porta se ramifica, ultimele ramificatii alcatuind capilarele sinusoide.

Capilarele sinusoide converg spre sistemul venos hepatic, ce se varsa in venele hepatice, iar de aici in
vena cava inferioara.

II.2.3.Pancreasul este situat retroperitoneal, in spatele stomacului; este alcatuit din cap, situat in
potcoava duodenala, corp si coada. Este o glanda mixta.

Pancreasul exocrin secreta sucul pancreatic care este colectat in doua canale mari: canalul principal
Wirsung, care se deschide in duoden, impreuna cu coledocul (prin orificiul Oddi) si un canal excretor
secundar Santorini, care se deschide in canalul Wirsung sau direct in duoden.

3
 III.DIGESTIA

Pentru a strabate mucoasa digestiva si a intra in procesele metabolice, alimentele trebuie sa fie
degradate pina la compusi simpli (amino-acizi, monozaharide, acizi grasi). Aceste transformari sunt
rezultatul actiunii enzimelor prezente in sucurile digestive, in timpul progresiunii lente a continutului,
datorita miscarilor(peristaltismului) peretilor tubului digestiv.

Digestia bucala cuprinde:

-masticatia;

-impregnarea cu saliva, care contine o singura enzima : ptialina (amilaza salivara);

-deglutitia, cu cei trei timpi: bucal si faringian (voluntari) si esofagian (involuntar)

Digestia gastrica consta in :

-secretia sucului gastric, care contine HCl, cu rol in activarea enzimelor, in stimularea evacuarii
gastrice si in apararea antimicrobiana;

-fragmentarea alimentelor, sub actiunea enzimelor; de ex. pepsina;

-secretia mucusului gastric are rolul de a proteja mucoasa gastrica de actiunea acida a HCl si a
pepsinei.

Digestia intestinala are loc sub actiunea combinata a sucului pancreatic, a bilei si a sucului intestinal:

-sucul pancreatic contine enzime ca amilaza pancreatica;

-bila este secretata permanent de catre ficat; intre mese, sfincterul Oddi este inchis, iar bila se
concentreaza la nivelul veziculei biliare, de unde este eliminata in timpul digestiei in duoden; nu contine
nici o enzima, dar are un important rol in digestia lipidelor, prin activarea lipazelor;

-sucul intestinal contine enzime ca:peptidaze, zaharidaze, lipaze.

In urma digestiei se formeaza produsi simpli ca: proteine (aminoacizi), lipide (trigliceride, acizi grasi)
glucide (glucoza, fructoza), care pot fi absorbiti prin mucoasa digestiva.

IV.ABSORBTIA

Absorbtia intestinala este procesul prin care produsii simpli, rezultati din digestie, strabat mucoasele
digestive, trecind in circulatie (in capilarele ce vor conflua in vena porta). Absorbtia are loc in cea mai mare
parte la nivelul intestinului subtire, care prezinta vilozitati ce maresc mult suprafata de absorbtie, dar si la
nivelul stomacului sau intestinului gros. Vor fi absorbite cu atit mai multe substante cu cit peristaltismul
intestinal va fi mai lent.

4
 V.DEFECATIA

Este un act reflex prin care materiile fecale sunt eliminate din rect la exterior. Acest act este
coordonat de centrii nervosi din maduva spinarii si controlat voluntar de emisferele cerebrale. Ajungerea in
rect a materiilor fecale prin contractii ale musculaturii intestinului gros determina stimularea receptorilor
din rect. Impulsurile sunt transmise pe cai vegetative la centrii sacrati ai defecatiei(S2-s4), dar si ascendent,
spre cortex, declansind senzatia necesitatii de defecatie.

Atunci cind conditiile permit, are loc actul defecatiei care incepe prin:

-relaxarea sfincterului anal intern (neted),

-producerea unor puternice contractii colice, modificari comandate de fibrele vegetative

parasimpatice,

-relaxarea voluntara a sfincterului anal extern (striat), prin impulsuri somatice venite de la nervii
rusinosi externi,

-contractia diafragmului si a musculaturii abdominale.

Daca conditiile nu permit defecatia, se produce:

-inhibitia contractiilor colice si recto-anale,

-fibrele vegetative simpatice provenite din segmentele L1-L2 exercita un efect tonic asupra
sfincterului anal intern, determinind contractia,

-contractia sfincterului anal striat, comandata de nervii somatici rusinosi, continutul rectal fiind
impins inapoi in colonul sigmoid.

5
CURS 15

METABOLISMUL INTERMEDIAR SI ENERGETIC

Majoritatea alimentelor ingerate, prelucrate si degradate la nivel gastro-intestinal pina la

stadiul de nutrimente asimilabile, este absorbita si transportata pe cale sanguina la nivelul
tesuturilor si organelor, pentru a asigura substratul energetic al diverselor manifestari vitale.

Inainte de a ajunge la tesuturile beneficiare, acestea sufera importante transformari la nivelul

ficatului.

In afara functiilor sale de rezervor sanguin si de organ secretor de bila necesara digestiei
intestinale, ficatul detine un rol determinant in realizarea proceselor metabolice de sinteza,
degradare sau stocare a substantelor organice si anorganice absorbite de la nivel intestinal. El retine,
metabolizeaza sau sintetizeaza numeroase substante utile reactiilor biochimice locale si generale,
transferind substrate si energie de la un sistem metabolic la altul, pentru a asigura normalitatea unor
constante ale mediului intern si adaptarea acestora la necesitatile variabile ale organismului.
Indeplinind rolul unui veritabil laborator central, ficatul intervine atit in metabolismul
hidrocarbonatelor, lipidelor si proteinelor, cit si in neutralizarea substantelor toxice de origine
endogena sau exogena.

REACTII ENERGOGENE CELULARE

La baza tuturor formelor de activitate a materiei vii stau procese metabolice de transformare
si degradare a principiilor alimentare (glucide , lipide, proteine), in vederea eliberarii energiei lor
potentiale si utilizarii lor in scop energetic , plastic sau functional. Ajunse la nivel celular sub forma
de monozaharide (glucoza, fructoza si galactoza), acizi grasi si aminoacizi, acestea sunt oxidate in
prezenta oxigenului, eliberand mari cantitati de energie libera si stocata in legaturile macroergice ale
ATP. Acesta este un nucleotid compus din adenina, riboza si trei radicali fosfat. Ultimii doi radicali
sunt uniti cu restul moleculei prin legaturi fosfat inalt energetice. Fiecare din aceste legaturi contine
aproximativ 7300-8000 de calorii/mol de ATP in conditii standard si 12000 de calorii in conditii
fiziologice, ceea ce reprezinta mult mai mult decit energia stocata in orice alt compus organic.

METABOLISMUL HIDROCARBONATELOR

Inainte de a ajunge la stadiul de produsi finali furnizori de energie la nivel celular, nutrimentele
sufera o serie de transformari enzimatice.

In cazul monozaharidelor reprezentate de glucoza, fructoza si galactoza, ultimele doua

monozaharide sunt rapid convertite in glucoza dupa resorbtia intestinala, asa incit doar mici cantitati
de fructoza si galactoza pot fi gasite in sangele circulant. Glucoza devine astfel cale comuna finala de
transport si utilizare a glucidelor la nivel celular. Ea reprezinta aproximativ 90-95 % din
monozaharidele sanguine.

In afara de glucoza, o mare parte din glucide se gaseste sub forma de glicogen, in ficat si
muschi. Ca produs de polimerizare a glucozei, acesta detine cam 5-8% din greutatea ficatului si 1-3 %
1
din greutatea muschillor, indumand 350-400 de grame. Conversia glucozei in granule de glicogen
hepatic si muscular se realizeaza sub influenta unor enzime specifice glicogenezei. Cantitati mici de
glicogen se gasesc in aproape toate tesuturile. Glicogenul hepatic si muscular nu face parte insa din
structura celulara, ci constituie forma de depozitare si rezerva a glucozei, usor eliberabila mai ales in
cazul celei de origine hepatica.

Glicogenoliza si refacerea glucozei se realizeaza pe calea inversa a sintezei glicogenului. Acesta

este depolimerizat sub influenta unei enzime (fosforilaza) activata de catre adrenalina sau glucagon.
La rindul sau, transportul in celula al glucozei in vederea fosforilarii sale ca substrat energetic nu se
realizeaza prin simpla difuziune membranara. Avind o greutate moleculara de 180 de daltoni,
glucoza trece in interiorul celulelor numai prin difuziune activata. Insulina faciliteaza transportul
membranar atit al glucozei, cat si al celorlalte monozaharide la nivelul tuturor celulelor. Eliberarea
energiei din molecula de glucoza si preluarea ei de catre legaturile macroergice ale ATP se realizeza
in cazul glicolizei in trepte cu ajutorul enzimelor glicolitice.

Caile de catabolizare a glucozei

Glicoliza, denumita si calea Embden-Meyerhof, consta in transformarea moleculei de glucoza

in doua molecule de acid piruvic, ca urmare a 10 trepte succesive de reactii chimice. Fiecare treapta
este catalizata de cel putin o enzima specifica. Randamentul glicolizei este redus, soldindu-se cu
formarea a numai 4 molecule de ATP, din care doua sunt consumate pentru fosforilarea initiala a
glucozei. In felul acesta cistigul net al intregului proces de glicoliza este de doua molecule de ATP.
Concomitent glicoliza realizeaza eliberarea a patru atomi de hidrogen, ce vor fi oxidati ulterior cu
degajare de energie si formare de ATP.

O alta cale de metabolizare a glucozei este reprezentata de ciclul acizilor tricarboxilici sau ciclul
Krebs cu formarea acetil-coenzimei A (AcCoA) si eliberarea unui numar mare de atomi de hidrogen.
In cursul reactiilor chimice limitate la ciclul Krebs , energia eliberata consta in formarea a doua
molecule de ATP.

Aproximativ 90% din ATP-ul total rezultat din metabolismul glucozei se formeaza in cursul
oxidarii atomilor de hidrogen eliberati in etapele anterioare. Oxidarea hidrogenului este realizata de
o seire de reactii catalizate enzimatic in mitocondrii. In cursul acestor reactii oxidative se elibereaza
mari cantitati de energie pentru a forma ATP. Ansamblul lor poarta numele de fosforilare oxidativa.

Analizand, in rezumat,momentele formarii moleculelor de ATP dintr-o molecula de glucoza,

rezulta in ordine urmatoarele secvente generatoare:

a)in timpul glicolizei se formeaza 4 molecule de ATP, din care ramin cu valoare neta numai 2
molecule de ATP (celelalte doua fiind cheltuite in procesul initial de fosforilare a glucozei din cursul
glicolizei);

b)ciclul Krebs produce la rindul sau 2 molecule de ATP;

c)oxidarea a 20 de atomi de hidrogendintr-un total de 24 rezultati din glicoliza si ciclul Krebs

elibereaza, in cursul fosforilarii oxidative, 3 molecule de ATP pentru cite 2 atomi de hidrogen
metabolizati, ceea ce inseamna un total de 30 de molecule de ATP;
2
 d)restul de 4 atomi de hidrogen care trec direct in procesul de oxidare, genereaza 2 molecule
de ATP pentru fiecare 2 atomi de hidrogen oxidati (total patru molecule de ATP).

Insumand energia rezultata din degradarea fiecarei molecule de glucoza pana la stadiul de
bioxid de carbon si apa, se constata carandamentul net al acesteia este de 38 de molecule de ATP.

GLUCONEOGENEZA

Cind rezervele de glucoza ale organismului scad sub nivelul normal, cantitati suficiente pot fi
formate din aminoacizi si glicerol prin procesul de gluconeogeneza. Aproximativ 60% din aminoacizii
existenti in preoteinele tisulare pot fi usor convertiti in hidrocarbonate.

Gluconeogeneza este stimulata de hormanii glucocorticoizi si, indeosebi de catre cortizol. Pe

de alta parte, hormonii tiroidieni determina mobilizarea acizilor grasi si glicerolului din depozite,
contribuind la conversia gliceroului in glucoza.

METABOLISMUL LIPIDIC

Considerate mult timp ca fiind relativ inerte, atit lipidele de rezerva cit si cele circulante
prezinta un intens metabolism intermediar si energetic. Tesutul adipos larg distribuit in intregul
organism reprezinta cam 20% (15 kg) din greutatea unui adult tinar normal.

Tesutul adipos reprezinta principala sursa de grasimi neutre sau trigliceride circulante. Sub
influenta lipazelor, acestea sunt depozitate sau degradate, determinind eliberarea acizilor grasi liberi
in sangele circulant. Datorita schimburilor rapide ale acizilor grasi, trigliceridele din tesutul adipos
sunt reinnoite la fiecare 2-3 saptamini. In afara trigliceridelor si acizilor grasi liberi, nari cantitati de
fosfolipide si colesterol se gasesc in organism mai ales sub forma de combinatii lipoproteice in
structurile celulare (membrane, mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparat Golgi etc.).

Totalitatea lipidelor continute de plasma sanguina si umorile organismului constituie lipidele

de circulatie. Plasma contine 500-700 mg/dlde diferite lipide totale, sub forma combinata cu
proteinele plasmatice. Preluarea acestora de la nivel gastro-intestinal se realizeaza sub forma de
chilomicroni, pe cale predominent limfatica. Culoarea lactescenta a limfei si plasmei sanguine dupa
ingestie de grasimi se datoreste resorbtiei si patrunderii in circulatie a trigliceridelor din lumenul
intestinal, sub forma de picaturi cu diametrul de 0,1-0,5 µm stabilizate de o pelicula fina de
fosfolipide, colesterol si proteine.

Trigliceridele sunt principalii constituienti ai chilomicronilor. Concentratia trigliceridelor in

plasma sanguina si lichidele extracelulare variaza, in general, in jur de 125-150 mg/dl. In afara originii
lor alimentare , trigliceridele pot rezulta din conversia hidrocarbonatelor si proteinelor.

Acizii grasi circulanti: cind trigliceridele depozitate in celulele adipoase trebuie utilizate in scop
energetic decatre alte tesuturi, ele sunt mai intii hidrolizate si apoi transportate sub forma d acizi
grasi liberi. Hidroliza trigliceridelor in acizi grasi si glicerol este determinata de scaderea glucozei din
sange , pe de o parte, si de activarea unei lipaze celulare hormonodependente, pe de alta parte.
Dupa indepartarea chilomicronilor din sange, peste 95% din lipidele plasmatice totale sunt
reprezentate de lipoproteine.

3
 Lipoproteinele sunt particule mai mici decit chilomicronii, cu compozitie insa similara acestora.
Ele contin trigliceride, colesterol, fosfolipide si proteine. Functia lipoproteinelor este de transport a
lipidelor in intregul organism.

Colesterolul este sintetizat din acetil coenzima A atit in celulele hepatice, cit si in numeroase
alte tipuri de celule. Concentratia sa plasmatica variaza in jurul a 180-200 mg/dl. Continutul in
colesterol al plasmei depinde de ingestia zilnica de lipide si de concentratia hormonilor tiroidieni si
gonadali din sange. Deficitul de hormoni tiroidieni creste concentratia colesterolului, iar excesul
secretor tiroidian o scade. La randul lor, estrogenii scad colesterolul din sange, in timp ce androgenii
il cresc.

Din datele succint mentionate pina aici, rezulta ca trigliceridele constituie principalul furnizor
de energie lipidica.

Metabolizarea trigliceridelor

Randamentul energetic al degradarii acizilor grasi, exprimat in molecule de ATP este mult mai
mare decit al glucozei. Oxidarea acidului stearic, de pilda, in ciclul acizilor tricarboxilici, se soldeaza
cu eliberarea a 104 atomi de hidrogen si realizeza formarea a 146 molecule de ATP.

Cind aportul de glucide este insuficient sau hidrocarbonatele nu pot fi utilizate in scop
energetic, mari cantitati de energie se formeaza pe seama metabolizarii predominante a lipidelor.
Asemenea situatii se intilnesc in inanitie si diabetul zaharat, insotite fiind de cresterea acetonei,
acidului acetoacetic si beta-hidroxibutiric in sange si lichidele interstitiale. Starea respectiva este
denumita cetoza, iar cei trei compusi, corpi cetonici.

Reglarea metabolizarii trigliceridelor

In prezenta unor cantitati adecvate de glucide, utilizarea trigliceridelor este neinsemnata.

Hidrocarbonatele exercita in acest caz un veritabil efect de economisire a lipidelor. Trigliceridele vor
fi mai mult depozitate decit degradate, ca urmare a formarii in exces a acetil coenzimei A si
conversiei sale in acizi grasi. Astfel, ingestia exagerata de hidrocarbonate realizeaza nu numai
economisirea lipidelor, cit si depozitarea lor in tesutul grasos.

In absenta hidrocarbonatelor se produc reactii inverse de mobilizare si utilizare mai intensa a

lipidelor ca substrat energetic, cu participarea mai multor factori hormonali. Printre acestia figureaza
secretia redusa de insulina si crescuta de adrenalina, cu rol activator al trigliceridelor si mobilizarii
acizilor grasi. Efecte similare de activare a eliberarii de acizi grasi din depozite exercita si hormonii
tiroidieni, intregite de intensificarea proceselor de gluconeogeneza determinate de hipersecretia
glucocorticoizilor suprarenali. In acest fel, deficitul de hidrocarbonate afecteaza metabolismul lipidic
si invers, realizand un veritabil autocontrol homeostazic intre glucoza, pe de o parte, si acizii grasi, pe
de alta parte.

4
 METABOLISMUL PROTEINELOR

Spre deosebire de glucide si lipide, proteinele, preluate sub forma de aminoacizi din lumenul
intestinal de catre sangele venei porte si limfa, sunt transportate si utilizate la nivelul tuturor
tesuturilor in scop predominant plastic. Dupa pranzuri bogate in proteine, concentratia plasmatica a
aminoacizilor poate creste de 3-5 ori pentru ca apoi sa scada rapid, ca urmare a captarii lor tisulare
si, mai ales hepatice, in vederea participarii la procesele de sinteza a proteinelor circulante si
structurale sau a transformarii lor in glucide si lipide.

In afara rolului lor plastic, cei 20 de aminoacizi pot constitui o sursa importanta de cetoacizi, ce
vor fi utilizati in scop energetic.

In sange concentratia lor variaza intre 35-65 mg/dl.

O mare parte dintre aminoacizi pot fi sintetizati in organism, suplinind lipsa sau deficitul
aportului alimentar. Este cazul glicinei, alaninei, serinei, cisteinei, prolinei, acidului glutamic, acidului
aspartic, asparaginei si glutaminei, denumiti pentru acest motiv si aminoacizi neesentiali. Un numar
de 10 aminoacizi nu poate fi insa sintetizat la nivelul organismului, singura sursa ramanand cea
alimentara. Acestia sunt aminoacizii esentiali: triptofan, histidina, treonina, lizina, metionina,
arginina, valina, fenilalanina, leucina si izoleucina.

Rolul energetic al proteinelor este realizat prin intermediul si participarea obligatorie a

aminoacizilor din plasma. Utilizarea proteinelor in scop energetic incepe cu procesul de dezaminare,
realizat aproape integral la nivel hepatic, cu ajutorul aminotransferazelor. Dezaminarea oxidativa
consta in indepartarea unei grupari aminice, cu formarea de amoniac si un cetoacid. Amoniacul
eliberat este indepartat din sange prin transformare in uree, proces ce are loc in ficat. Cetoacidul
este transformat intr-un produs intermediar al ciclului Krebs si degradat pina la CO₂ si H₂O, cu
eliberare de energie. Cantitatea de ATP sintetizata din fiecare gram de aminoacid oxidat este ceva
mai mica decit cea rezultata din degradarea unui gram de glucoza.

Conversia aminoacizilor in glucoza sau glicogen poarta numele de gluconeogeneza. Aceasta

are loc in cazul a 18 din cei 20 de aminoacizi. La rindul sau transformarea acizilor aminati in cetoacizi
sau acizi grasi este numita cetogeneza.

Reglarea metabolismului proteic

Aceasta reglare are la baza participarea hormonului de crestere, insulinei, glucocorticoizilor,

testosteronului si tiroxinei. Astfel, hormonul de crestere si insulina intensifica sinteza de proteine
celulare ca urmare a cresterii permeabilitatii membranare pentru aminoacizi; la randul lor,
glucocorticoizii mobilizeza proteinele tisulare extrahepatice prin intensificarea catabolismului
acestora, pentru a asigura concentratia sanguina constanta in aminoacizia plasmei si sinteza
hepatica de proteine, glucide sau lipide. In sfirsit, testosteronul favorizeaza depunerea aminoacizilor
in tesuturi, iar tiroxina creste degradarea si mobilizarea proteinelor tisulare in vederea utilizarii lor in
scop energetic, cind aportul de glucide sau lipide este insuficient.

5
 Principalele consecinte functionale ale eliberarii energiei din legaturile macroergice ale ATP,
sunt cresterea, conducerea nervoasa, contractia musculara, transportul activ prin membrane,
secretiile glandulare, etc.

METABOLISMUL BAZAL

Caldura, ca factor comun al energiei eliberate in timpulformarii ATP, reprezinta peste 50% din
energia potentiala a nutrimentelor. Cantitati suficiente de energie calorica se pierd, de asemenea, in
timpul transferului de energie de la ATP la sistemele functionale ale celulelor. In felul acesta doar 20-
25% din energia furnizata de nutrimente este in final utilizata de catre sistemele functionale celulare.

Consumul energetic minim necesar mentinerii functiilor vitale reprezinta metabolismul bazal
sau de intretinere.

Metoda schimburilor gazoase de stabilire a cheltuielilor energetice in functie de cantitatea de

oxigen consumata da urmatoarele valori medii ale metabolismului bazal la adultul normal:

-la barbat – 1600 kcal/24 ore, ceea ce corespunde la 1 kcal/kg/ora sau 39 kcal/m²/ora;

-la femeie – 1300 kcal/24 ore, corespunzind la 0,95 kcal/kg/ora sau 34 kcal/m²/ora.

Factorii care afecteaza cheltuielile energetice bazale sunt:varsta, sexul, greutatea, inaltimea,
starea de repaus sau activitate, tipul si intensitatea efortului, climatul, somnul, febra, malnutritia sau
supraalimentatia, graviditatea, dereglari endocrine etc.

Nou-nascutul are o valoare a metabolismului bazal de 30kcal/m²/ora. In cursul primului an,

cheltuielile energetice ating valoarea maxima de 55 kcal/m²/ora datorita cresterii. Acestea scad apoi,
pentru a se stabili intre 20si 40 de ani la valorile adultului. In perioada senescentei cheltuielile
energetice scad la 36-37 kcal/m²/ora. Nevoile energetice zilnice la adultul in repaus variaza in jurula
2000 de kcal, din care 1650-1700 kcal pentru intretinerea functiilor vitale (circulatie, respiratie,
digestie, excretie) si 200-250 kcal pentru ingestia de alimente, pozitia sezand etc. diverse tipuri de
efort cresc cheltuielile energetice direct proportional cu durata si intensitatea efortului.

Cele mai importante cresteri ale consumului de oxigen le produce insa efortul fizic intens.
Energia calorica degajata poate depasi pentru scurt timp de 30-50 de orivalorile bazale ale
cheltuielilor energetice.

In timpul somnului acestea, din contra,scad cu 10-15% sub valorile normale, ca urmare a
reducerii tonusului muscular si activitatii sistemului nervos simpatic. Temperaturile joase cresc , iar
cele ridicate scad metabolismulbazal, cu participarea predominanta a hormonilor tiroidieni. Datorita
acestui fapt, cheltuielile energetice sunt cu 10-20% mai joase in zonele tropicale decit in cele reci.
Febra creste metabolismul bazal, ca urmare a intensificarii reactiilor catabolizante energogene.
Dintre hormoni, tiroxina, intensificand reactiile oxido-reducatoare celulare, creste metabolismul
bazal pina la 100% peste valorile normale.

6
 TEMPERATURA CORPORALA SI MEDIUL AMBIANT

Tempeartura corporala este constanta fizica a organismului viu, rezultata din reactiile chimice
celulare eliberatoare de energie indispensabila proceselor vitale. Ea este rezultatul intenselor
procese chimice producatoare de caldura – termogeneza - contracarate in caz de depasire a
valorilor normale de catre fenomenele fizice de deperditie calorica –termoliza. Gratie echilibrului
dinamic dinter reactiile termogenetice si termolitice compensatoare, temperatura corpului uman se
mentine in limite constante de 36,2-36,8°C la nivelul suprafetei corporale (temperatura periferica) si
de 37-37,5°C la nivelul viscerelor toraco-abdominale (temperatura centrala). La copii temperatura
esteceva mai ridicata decat la varstnici. Cresteri tranzitorii sunt posibile in functie de ritmul diurn
(valori mai mari seara decit dimineata), digestie si fluxul menstrual. Stresurile de diferite cauze si,
indeosebi, cele de cauza inflamatorie cresc temperatura corporala determinand stari febrile.

Echilibrul termic

Asigurarea echilibrului termic se realizeaza cu ajutorul a 3 categorii de factori: chimici, fizici si

biologici.

Termogeneza : ca rezultat al proceselor chimice celulare , termogeneza are la baza reactii

degradative oxido-reducatoare cu participarea oxigenului activat la nivel mitocondrial. Procesele
termogenetice bazale sunt stimulate de contractia voluntara si involuntara (frisonul termic) a
musculaturii scheletice, sistemul nervos adreno-simpatic si glanda tiroida. Cresterea activitatii
musculare in timpul efortului fizic constituie unul din mijloacele principale de producere a caldurii.
Sistemul nervos simpatic, desi actioneaza mai slab, provoaca atit stimularea termogenezei prin
mecanismul eliberarii si oxidarii acizilor grasi, cat si reducerea pierderilor de caldura, ca urmare a
efectelor vasoconstrictoare periferice ale adrenalinei si noradrenalinei circulante. Pe de alta parte,
hormonii tiroidieni stimuleaza oxidarile mitocondriale, determinand cresteri ce pot depasi 100%.

Termoliza: spre deosebire de termogeneza, termoliza se realizeaza prin procese fizice de

conductie, convectie, iradiere si evaporare. Intre procesele termogenetice chimice si termolitice
fizice exista un permanent echilibru dinamic, care intretine temperatura corporala in limite
constante.

Reglarea temperaturii corporale

Sensul si amploarea reactiilor vasculare termolitice sunt, ca si na cazul proceselor metabolice

termogenetice, sub controlul permanent al sistemului neuro-endocrin. Acesta regleaza pe cale
reflexa si ajusteaza la necesitati atit mecanismele chimice producatoare de caldura, cat si pe cele
fizice de deperditie calorica, cu participarea creierului, maduvei spinarii si glandelor cu secretie
interna. Functionand ca un termostat reglabil, organismul uman reactioneaza atat la variatiile
termice exogene, cat si la dereglarile de cauza endogena ale temperaturii centrale in doua moduri
principale: voluntar si reflex.

Orice factor exogen sau endogen care ameninta echilibrul caloric determina din partea
organismului reactii compensatoare neuro-endocrino-metabolice de o mare precizie, in vederea
restabilirii balantei termice si mentinerii sale in limite constante normale. Ca orice act reflex, reactiile
termogenetice sau termolitice compensatoare au la baza arcuri reflexe complexe, formate din
7
termoreceptori periferici si centrali, cai nervoase aferente, centri termoreglatori si cai eferente
somato-vegetativo-endocrine. In esenta este vorba de stimularea predominant directa sau reflexa a
centrilor termogenetici din hipotalamusul posterior sau a centrilor termolitici din hipotalamusul
anterior, urmata de reactii producatoare sau de pierdere a energiei calorice pe trei cai principale:
somatica, vegetativa si endocrina.

Reactiile somatice sunt reprezentate de modificarile tonusului si contractilitatii musculare.

Frigul, de exemplu, provoaca intr-un prim moment cresterea tonusuluimuscular, urmata de
contractii musculare involuntare, sub forma de frison, ca modalitati de intensificare a proceselor
termogenetice. Contractille musculare din frisonul termic realizeaza in scurt timp cresterea
temperaturii corporale cu 3-4°C.

Componenta vegetativa realizeaza adaptarea circulatiei pielii si secretiei sudorale la

necesitatilelocale si generale ale termoreglarii. Pierderea de caldura prin procesele fizice este direct
proportionala cu fluxul sanguin cutanat. De intensitate reactiilor vasomotorii la nivelul pielii depind
atat aportul de caldura la suprafata corpului, cat si secretia sudorala.

Veriga endocrina participa mai ales la producerea reactiilor termogenetice determinate de frig
prin intermediul complexului hipotalamo-hipofizar, al glandelor suprarenale si tiroidei, subordonate
acestuia. Firgul activeaza atat secretia de hormoni tiroidieni si corticosuprarenali, cat si de
adrenalina medulosuprarenala. Astfel, efectele prompte ale reglarii nervoase sunt potentate si
prelungite in timp de componenta hormonala, in functie de necesitatile reglarii termice.

In general, organismul se apara contra frigului prin:

-vasoconstrictie in teritoriul cutanat, pt. a reduce pierderile de caldura

-scaderea secretiei sudorale

-activarea proceselor metabolice celulare

-ingestia de alimente calorigene (bauturi calde, hidrocarbonate, grasimi)

-participarea paniculului adipos, subcutanat cu rol de manta biologica

La randul sau, tendinta de crestere a temperaturii corporale, determina reactii de sens invers
celor care au prococat-o:

-vasodilatatie periferica

-sudatie si evaporare crescuta

-termogeneza redusa, prin diminuarea activitatii musculare

-reducerea ingestiei de alimente calorigene si folosirea de bauturi reci

-racirea mediului ambiant.

8
 CURS 12

APARATUL EXCRETOR

Componentele aparatului excretor sunt:

-rinichi (organe de excretie)

-caile urinare:

-calice (mari si mici)

-pelvis renal (bazinet)

-ureter

-vezica urinara

-uretra.

Rinichiul reprezinta principalul organ care elimina apa in exces si toxinele din organism. Are
rolul de a mentine constant volumul lichidelor in organism, secreta renina (contribuind la reglarea
tensiunii arteriale), eritropoietina (care controleaza eritropoieza), iar prin schimburile ionice
contribuie la mentinerea echilibrului acido-bazic.

I.ANATOMIA RINICHIULUI

Rinichii sunt organe situate retroperitoneal, de o parte si de alta a coloanei vertebrale

lombare. La periferie, rinichii sunt acoperiti cu o capsula de tesut conjunctiv si un strat de grasime
perirenala, care ii apara de traumele mecanice, dar ii si sustin in pozitia in care se gasesc. In zona
marginii interne a fiecarui rinichi se gaseste hilul renal in care se vad: vasele renale (artera si vena
renala), ureterul si fibre nervoase vegetative.

In sectiune rinichiul prezinta:

- parenchimul renal, cu doua zone: corticala si medulara

- papilele si calicele renale (caile urinare), formatiuni prin care se scurge urina.

I.1.Parenchimul renal este impartit in doua zone:

Zona corticala este formata in principal din nefroni si vasele de sange care le apartin.

Zona medulara cuprinde tubii colectori care dreneaza urina din mai multi nefroni. Mai multi
tubi colectori formeaza o piramida, astfel ca in zona medulara se vor gasi 6-18 piramide renale
Malpighi, orientate cu baza spre corticala si cu virful spre hil. O piramida Malpighi si cu substanta
corticala din jurul ei formeaza un lob renal.

Nefronul reprezinta unitatea functionala a rinichiului si este alcatuit dintr-o capsula si un tub
urinifer lung.

Capsula Bowman este portiunea inchisa si dilatata a nefronului si are forma unei cupe cu
pereti dubli. In adincitura capsulara intra un ram din artera renala, numit arteriola aferenta, ce se

1
imparte in mai multe capilare; aceste capilare se reunesc, formind arteriola eferenta (care iese din
capsula). Capilarele din adincitura capsulei formeaza un ghem de 4-12 bucle care se numeste
glomerulul renal.

Tubul urinifer prezinta mai multe segmente:

- segmentul proximal este alcatuit dintr-o portiune contorta (cu mai multe cotituri) numita
tubul contort proximal,

- segmentul intermediar (ansa Henle), subtire, format din doua brate (ascendent si
descendent), unite intre ele printr-o bucla,

- segmentul distal (tubul contort distal).

Mai multi tubi distali se unesc si se deschid in tubul colector din structura piramidelor
Malpighi.

I.2.Caile urinare

Din tubii uriniferi, urina esta varsata prin papilele renale in calicele mici; de aici urina ajunge in
calicele mari, apoi in bazinet (pelvisul renal), care se continua cu ureterul. Ureterul coboara pina la
vezica urinara in care se deschide.

Vezica urinara

Este un organ cavitar in care se acumuleaza urina intre mictiuni. Urina, descarcata in jeturi prin
cele doua orificii ureterale, nu poate reflua in uretere, din cauza ca acestea au un traiect oblic in
peretele vezical si nici nu se poate scurge prin uretra, deoarece colul vezical este prevazut cu doua
sfinctere: unul neted, involuntar, care inconjoara inceputul uretrei si celalalt striat, controlat
voluntar.

I.3.Vascularizatia renala este foarte bogata, rinichii primind 20-25% din debitul cardiac in
repaus. Artera renala, ramura a aortei abdominale, intra prin hil, se imparte in ramuri ce se
anastomozeaza (se unesc) dupa capilarizare cu capilarele venei renale, ce va iesi din rinichi pentru a
se varsa in vena cava inferioara.

II.FORMAREA URINEI

Urina este produsa in urma desfasurarii a trei procese:

- ultrafiltrarea (are loc la nivelul glomerulului);

- reabsorbtia (la nivelul tubilor);

- secretia (tubulara).

Ultrafiltrarea glomerulara are loc la nivelul glomerulului. Aproximativ 1/5 din cantitatea de
plasma care iriga rinichiul trece prin membrana filtranta glomerulara. Membrana filtranta
glomerulara se formeaza prin unirea peretelui intern al capsulei Bowman cu peretii capilarelor din
glomerul. Membrana aceasta este selectiva. Ultrafiltratul glomerular (ceea ce trece din plasma, prin
membrana glomerulara, in capsula Bowman), formeaza urina primara si are o compozitie similara cu
cea a plasmei, numai ca este lipsita de proteine.

2
 Reabsorbtia tubulara este procesul prin care sunt recuperate anumite substante utile
organismului din ultrafiltratul glomerular (din urina primara), adica trecerea acestor substante din
tubii uriniferi inapoi in sange.

Secretia tubulara este procesul invers celui de reabsorbtie, anumite substante fiind
transportate din capilarele peritubulare in lumenul tubului. Are rol de a elimina atat substantele
straine organismului , cat si cele prezente obisnuit in organism, dar aflate in concentratii crescute,
toxice pentru acesta.

In urma reabsorbtiei si a secretiei ultrafiltratului glomerular rezulta urina finala, concentrata, ce va fi

eliminata prin caile urinare spre vezica.

III.MICTIUNEA

Urina formata de rinichi ajunge prin tubii colectori la nivelul papilelor, umple calicele si
bazinetul, apoi, prin contractia acestora, este eliminata in ureter. Prin unde de contractie, urina este
transportata de-a lungul ureterului pina la vezica urinara.

La un volum vezical de 100-150ml este perceputa prima senzatie de plenitudine vezicala, iar la
150-200 ml este resimtita prima dorinta de mictionare. Capacitatea fiziologica vezicala este de 250-
400ml; peste aceasta valoare apar contractii puternice ale musculaturii peretelui vezical, care
determina senzatia necesitatii imperioase de a urina.

Procesul mictiunii este rezultatul unor reflexe declansate de distensia peretilor vezicali, care
stimuleaza mecanoreceptorii aflati in peretii vezicii; impulsurile ajung la un centru sacrat
parasimpatic care descarca impulsuri prin nervii pelvici, producind contractia peretilor vezicali si
relaxarea sfincterului intern al colului. Concomitent are loc relaxarea sfincterului vezical extern, striat
(inervat de nervii somatici rusinosi din maduva sacrata S2-S4) si urina se evacueaza din vezica.
Procesul este ajutat de contractia musculaturii abdominale si a diafragmului.

Atunci cind mictiunea nu este posibila, intervine un centru lombar simpatic, de unde se
descarca impulsuri care inhiba contractiile muschilor din peretii vezicii si determina contractia
sfincterului neted, intern al colului vezical. Concomitent pornesc impulsuri de la cortex care
determina contractia sfincteruluiextern, striat.

Atunci cind conditiile o permit, are loc mictiunea.

3
 CURS 13

APARATUL REPRODUCATOR

Reproducerea este rezultatul fecundarii gametului feminin (ovulul) de catre gametul masculin
(spermatozoidul). Oul fecundat se adaposteste in cavitatea uterina, unde creste si se dezvolta pina
ce fatul, devenit viabil, este expulzat prin actul nasterii.

Gonadele (glande mixte ) au doua functii importante:

-produc gametii (ovulul si spermatozoidul)

-secreta hormoni sexuali (androgeni si ovarieni).

I. ANATOMIA ORGANELOR GENITALE

I.1. Aparatul genital masculin este alcatuit din:

-testicule (glandele genitale masculine);

-caile excretoare (epididimul, ductele deferente, ductele ejaculatoare, uretra);

-glandele anexe (veziculele seminale, prostata, glandele bulbo-uretrale);

-organul copulator (penisul).

I.1.1. Testiculul se dezvolta in regiunea lombara a cavitatii abdominale si din a treia luna a
vietii intrauterine incepe sa coboare, strabate peretele anterior al abdomenului in regiunea inghinala
si la nastere ajunge in scrot. Testiculul este invelit intr-o membrana fibroasa numita albuginee. La
partea superioara a glandei, albugineea prezinta o condensare ca un con fibros, denumita mediastin,
strabatut de canalele excretoare, vasele si nervii testiculari. Din aceasta ingrosare pornesc spre
interior septuri conjunctive care impart testiculul in 200-300 lobuli, de forma piramidala, cu baza
spre albuginee si virful spre mediastin.

Fiecare lobul testicular contine 1-4 tubi seminiferi contorti, in interiorul carora se formeaza
gametii masculini (spermatozoizii).

Tubii sint separati intre ei prin tesut conjunctiv interstitial, in care se gasesc vase si nervi,
precum si celulele interstitiale Leydig, care secreta hormonii androgeni. Tubii seminiferi contorti
contin in pereti celulele seminale. Tori tubii unui lobul se unesc spre mediastinul testiculului intr-un
colector comun (tubul drept).

Tubii drepti se deschid intr-o retea de canale neregulate si apoi se colecteaza in 10-12 canale
eferente care se indreapta spre epididim. Acesta este situat in partea superioara si posterioara a
testiculului si are forma de virgula. Canalul epididimar rezulta prin unirea canalelor eferente si se
continua cu canalul deferent care urca in abdomen. Acesta se continua cu canalul ejaculator si, dupa
ce se uneste cu canalul de excretie a veziculei seminale, strabate prostata si se deschide in uretra.

1
Veziculele seminale au rolul de a secreta un lichid care se elimina in canalul ejaculator, servind ca
vehicul si mediu nutritiv pentru spermatozoizi.

I.1.2. Prostata este o glande situata sub vezica urinara, inconjurind portiunea initiala a uretrei.
Prostata secreta un lichid care intra in alcatuirea spermei, la fel ca si glandele bulbo-uretrale.

I.1.3. Penisul este organul copulator la barbat. Este alcatuit din doi corpi cavernosi si un corp
spongios, care acopera uretra. La extremitatea distala se afla glandul.

I.2. Aparatul genital feminin este alcatuit din:

-glandele genitale feminine (ovarele);

-caile genitale reprezentate de : trompele uterine, uter, vagin;

-glandele anexe (glandele mamare).

I.2.1. Ovarele, situate in pelvis de o parte si de alta a uterului, produc gametii feminini
(ovulele) si secreta hormonii sexuali feminini. In partea centrala (zona medulara), ovarul este alcatuit
din tesut conjunctiv lax, cu vase sanguine si limfatice si fibre nervoase. Zona corticala prezinta la
suprafata un epiteliu de acoperire si sub el foliculii ovarieni, formatiuni rotunde, pline sau cavitare,
dupa stadiul evolutiv. La nastere exista la ambele ovare 400.000 – 500.000 foliculi ovarieni
primordiali. Cea mai mare parte a acestor foliculi degenereaza (se pierd), si numai 300-400 foliculii
se vor matura in perioada de fertilitate a femeii, formind gametii feminini (ovulele). Foliculii ovarieni
se gasesc in diferite stadii de evolutie: primordiali, plini, cavitari, maturi.

I.2.2. Tuba uterina este un conduct care face legatura intre ovar si uter. Extremitatea dinspre
ovar are forma de pilnie si prezinta numeroase franjuri, avind rolul de a capta si conduce spre uter
ovulul eliberat.

I.2.3. Uterul este situat intre vezica si rect. Are forma de para turtita, orientata cu virful in jos,
iar pe extremitatea sa inferioara (colul uterin) se insera vaginul.

Peretele uterului prezinta trei straturi: endometru (la interior), miometru (la mijloc) si
perimetru (la exterior).

Ciclul menstrual

In perioada de fertilitate a femeii, mucoasa uterina sufera modificari ciclice care se desfasoara
in cursul a 28 de zile (ciclul menstrual) si trec prin urmatoarele trei faze:

-faza menstruala, cu durata de 3-4 zile, in care stratul superficial al mucoasei uterine se
elimina in vagin, impreuna cu o anumita hemoragie;

-faza proliferativa, intre a 4-a si a 14-a zi, caracterizata prin proliferarea si ingrosarea
mucoasei;

2
 -faza secretorie care dureaza de la a 15-a zi pina la o noua menstruatie, in cazul in care nu a
avut loc fecundarea ovulului; aceste modificari ale mucoasei uterine creeaza conditii optime pentru
nidarea oului fecundat.

I.2.4. Vaginul, organ tubular si cavitar, continua colul uterin si reprezinta organul copulator al
femeii. La exterior, orificiul vaginal este inconjurat de labiile mici si mari. In prelungirea labiilor mici si
anterior se afla clitorisul, organul erectil la femeie.

I.2.5. Glandele mamare sunt organe a caror dezvoltare constituie unul din caracterele sexuale
secundare ale femeii. Glanda mamara este alcatuita din lobi care se deschid, prin canalele
galactofore, la nivelul mamelonului. Intre lobi se gaseste tesut conjunctiv de tip adipos. In timpul
sarcinii, parenchimul glandular prolifereaza, iar tesutul adipos dispare aproape complet. In stadiile
tardive ale sarcinii si in alaptare, volumul mamelei creste prin acumulare de colostru, apoi de lapte.

II. FIZIOLOGIA ORGANELOR GENITALE

II.1. Functiile testiculare

Gonada masculina (testiculul) are functia de a produce spermatozoizi (spermatogeneza) si de a

secreta hormoni androgeni. Spermatozoizii sunt secretati de celulele seminale din tubii seminiferi
contorti, iar hormonii androgeni de catre celulele Leydig, aflate in tesutul care separa tubii seminiferi
intre ei. Spermatozoidul, gametul masculin, determina sexul viitorului copil.

Secretia de hormoni androgeni se datoreaza celulelor interstitiale Leydig. Principalul hormon

androgen este testosteronul, sintetizat din colesterol. Hormonii androgeni stimuleaza cresterea si
dezvoltarea organelor genitale masculine, asigura dezvoltarea si mentinerea caracterelor sexuale
secundare: anumite particularitati somatice, vocea, pilozitatea, dezvoltarea musculaturii si a
scheletului, distributia grasimiii de rezerva.

II.2. Functiile ovariene

Ovarul , gonada feminina, are functia de a forma si elibera in fiecare luna un ovul prin
ovogeneza si de a secreta hormoni care favorizeaza fecundarea ovulului si pregatesc organismul
feminin pentru starea de graviditate. Ovulul fecundabil ajunge in trompele uterine si, daca nu este
fecundat, este eliminat odata cu secretiile uterine. Dupa ovulatie, foliculul se transforma in corpul
galben care secreta hormonii feminini: progesteronul si estrogenii. Daca ovulul este fecundat, corpul
galben persista si are o activitate hormonala intensa in primul trimestru de sarcina. Daca nu a fost
fecundat ovulul, in a 24-a zi a ciclului corpul galben incepe sa degenereze si sa se cicatrizeze,
rezultind corpul albicans.

Secretia de hormoni ovarieni consta in producerea de estrogeni si progesteron. Hormonii

estrogeni sint sintetizati de celulele foliculare in timpul maturarii foliculului, de celulele corpului
galben, iar in timpul sarcinii de placenta. Estrogenii actioneaza in primul rind asupra organelor
genitale feminine, stimulind proliferarea mucoasei si a musculaturiii uterine, dezvoltarea glandelor
mamare si a caracterelor secundare feminine. Progesteronul este secretat de celulele corpului
galben, iar in timpul sarcinii de catre placenta. Actiunile sale constau in modificarea secretorie a
mucoasei uterine.
3