ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

CURS 4

ŢESUTURILE: EPITELIAL, CONJUNCTIV

Definiţie: ţesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeaşi formă şi

structură şi îndeplinesc aceeaşi funcţie.
Celulele sunt unite între ele printr-o substanţă intercelulară fie în cantitate mică (s. de
cimentare), fie în cantitate mai mare (s. fundamentală). Ţesuturile sunt rezultatul
histogenezei, care implică numeroase diviziuni mitotice şi diferenţiere celulară.
Ramura biologiei care se ocupa cu studiul complex morfo-anatomic, fiziologic si biogenetic
al tesuturilor poarta numele de histologie.
Tesuturile sunt de 4 tipuri: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos.

I. Ţesutul epitelial:
- este format din unul sau mai multe straturi de celule strâns legate între ele, aşezate pe o
membrană bazală;
- nu este vascularizat, nutriţia lui se face prin difuziune, pe seama ţesutului conjunctiv
aflat sub membrana bazală;
- funcţional, epiteliile se clasifică în epitelii de acoperire, glandulare şi senzoriale:

a. Ţesut epitelial de acoperire

- acoperă organismul la exterior (epiderma), căptuşeşte la interior principalele organe
cavitare, formând mucoase.
- după nr. straturilor de celule pe care le au, pot fi :

 epiteliile unistratificate ale căror celule sunt dispuse într-un singur strat şi pot avea forme
diferite. Ele pot fi:

 epitelii pavimentoase simple: format din celule turtite ce formeaza pleura, pericardul,
tunica interna a vaselor sangvine, limfatice, endoteliul (peretele) capilarelor, alveolelor
pulmonare;
 epitelii cubice simple: intră în structura bronhiolelor, a pereţilor unor canale mici ale
glandelor salivare;
1
  epitelii cilindrice simple: intră în constituţia mucoasei tubului digestiv de la cardia până
la rect, a trompelor uterine.

 epitelii pseudostratificate sunt formate din celule asezate intr-un singur strat, dar nuclei
acestora sunt situati la nivele diferite, ceea ce creaza impresia de stratificare. Intră în structura
mucoasei ce captuşeşte nazofaringele, traheea, bronhiile mari;

 epiteliile pluristratificate conţin mai multe straturi de celule aşezate pe membrane bazală.
Pot fi :

 pavimentoase: au stratul superficial format din celule turtite cheratinizate (epiderma)

sau necheratinizate (mucoasa bucala, esofagiana, a uretrei, vaginului);
 cubice: au stratul superficial format din celule cubice, formează epiteliul canalelor mici
ale glandelor salivare şi sebacee;
 cilindrice: stratul superficial conţine celule cilindrice, formează mucoasa vălului palatin,
epiteliul canalelor mari ale glandelor salivare;
 epiteliul de tranziţie: intră în constituţia mucoasei căilor excretoare urinare (vezica,
uretere, uretră), nu permite absorbţia urinei şi protejează mucoasa de acţiunea iritantă
a acesteia.

b. Ţesuturi epiteliale glandulare

- formate din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produşi de secreţie specifici şi
care formează parenchimul glandular. Împreună cu ţesut conjunctiv, vase de sânge şi fibre
nervoase, acestea formează glande.
Glandele pot fi:
- exocrine: işi varsă produşii de secreţie prin canale la exteriorul corpului (glanda
sebacee, sudoripare) sau în tubul digestiv (glande salivare, gastrice, intestinale);
- endocrine: işi varsă produşii de secreţie, numiţi hormoni, direct în sânge sau limfă
(hipofiza, tiroida, etc.);
- mixte: au funcţie endocrină şi exocrină (pancreasul, testiculele, ovarele).

c. Ţesuturi epiteliale senzoriale

- sunt formate din celule receptoare, specializate în recepţionarea diferiţilor stimuli externi şi
interni şi celule de susţinere cu rol protector. Aceste epitelii intră în structura segmentului
periferic al analizatorului gustativ, auditiv, vestibular.
2
 II. Ţesutul conjunctiv:
- este alcătuit din: celule conjunctive, fibre conjunctive (de colagen, reticulină,
elastină) şi substanţa fundamentală – ocupă spaţiul dintre celule şi fibre. Poate fi
moale, dură sau semidură. Intervine în metabolismul apei şi al sărurilor minerale. E
produsă tot de celulele conjunctive.;
- după consistenţa substanţei fundamentale se deosebesc trei tipuri de ţesuturi
conjunctive:

a. ţesuturi conjunctive moi: cu urmatoarele tipuri:

- ţesut conjunctiv lax: formează hipodermul şi însoţeşte alte ţesuturi; are rol trofic, de
susţinere şi de apărare; componentele sale sunt uniform răspândite şi în proporţii egale;
- ţesut reticulat: se găseşte în ganglionii limfatici, splină, maduva hematogenă; fibrele de
reticulină şi celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate în reţea; celule
conjunctive predomină;
- ţesut fibros: predomină fibrele de colagen, formează tendoanele, ligamentele, capsulele
şi fasciile musculare, având rol mecanic;
- ţesut adipos: predomină celulele care depozitează grasimi (adipocite), se gaseşte în
hipoderm, mezenter, în jurul unor organe (rinichi, globi oculari, etc.), având rol de
izolant termic al corpului;
- ţesut elastic: predomină fibrele de elastină, formează tunica medie a arterelor mari şi
venelor.

b. ţesut conjunctiv semidur (cartilaginos):

-substanţa fundamentală conţine condrină, impregnată cu săruri de calciu şi sodiu; nu

este vascularizat, nutriţia lui se realizează din ţesutul conjunctiv care îl înconjoară (pericondru
– membrana conjunctivo-vasculară ce inveleşte cartilajul). Celulele tinere se numesc
condroblaste şi secretă substanţa fundamentală. Celulele mature se numesc condrocite şi
sunt dispuse în cavităţi numite condroplaste. Există trei tipuri de ţesut cartilaginos:
- ţesut cartilaginos hialin: constituie matricea pentru osificarea endocondrală (de
cartilaj), la embrion formează scheletul, iar la adult formează cartilajele costale, traheo-
bronhice, laringeale, septul nazal;
- ţesut cartilaginos elastic: este prezent în structura pavilionului urechii, conductul
auditiv extern, epiglota, unele porţiuni ale laringelui şi ale trompei lui Eustachio;
- ţesut cartilaginos fibros: formează discurile intervertebrale, meniscurile articulare,
simfiza pubiană, iar uneori este prezent şi la locul de inserţie a tendoanelor pe os;

3
 c. ţesut conjunctiv dur (osos):

Substanţa fundamentală conţine oseină, impregnată cu saruri de calciu şi fosfor.

Conţine trei tipuri de celule: osteoblaste, celule tinere care secretă oseina, osteocite, celule
mature cu multe prelungiri, adapostite în cavităţi numite osteoplaste, şi osteoclaste, celule
gigantice, multinucleate, cu un echipament enzimatic bogat, care distrug şi limitează formarea
ţesutului osos. Există două tipuri de ţesut osos:
- ţesut osos spongios: este format din lamele osoase, trabecule, care delimitează cavităţi
de diferite marimi, areole, în care se afla maduva hematogenă (producatoare de
elemente figurate sangvine). Se gaseşte în interiorul oaselor lungi, în oasele scurte şi
late, dispoziţia trabeculelor asigură o mare rezistenţă capetelor oaselor lungi.
- ţesut osos compact: formează peretele diafizei oaselor lungi si lamele superficiale ale
oaselor scurte şi late. Unitatea morfologică şi functională a osului compact este
osteonul (sistemul haversian), alcătuit din canale haversiene în jurul cărora se dispun
5-30 de lamele osoase concentrice între care se gasesc osteoplastele cu osteocite.

Morfologia oaselor
Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de repere
cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe
suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de 2 tipuri:

1. articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase),

contribuind la realizarea unor articulaţii
2. nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de
mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.

Cavităţile sunt de 2 tipuri:

1. articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, prezentând cartilaj

articular.
2. neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice
(tendoane). Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri
nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile
nervilor cranieni).

4
 SÂNGELE:

Caracteristici:

 este considerat o formă de ţesut conjunctiv, în care elementele figurate reprezintă

celulele, iar plasma este substanţa fundamentală;
 reprezintă aproximativ 6-8% din greutatea corpului, ceea ce înseamnă circa 5l de sânge
pentru un individ de 70 kg greutate;
 se deosebeşte un volum de sânge stagnant sau de rezervă de circa 2 l (în splina, ficat,
ţesut subcutanat, din aceste depozite sangele este imobilizat in timpul efortului
prelungit sau in cazul în care oamenii trăiesc la altitudine de peste 2000 m) şi un volum
de sânge circulant, de circa 3 l;
 culoarea este roşie datorită hemoglobinei din eritrocite, roşu deschis pentru sângele
oxigenat şi roşu închis pentru cel neoxigenat;
 reacţia este slab alcalină pH-7,35;
 temperatura variază între 36-37o C în plamâni şi 40o C în ficat;
 densitatea sângelui este de 1055 faţă de cea a apei 1000.

Alcatuire: Sângele este alcătuit din plasmă şi elemente figurate.

1. Plasmă: reprezintă 55% din volumul sanguin, este un lichid gălbui, vâscos, care
poate fi separat de elementele figurate prin sedimentarea acestora, în condiţiile
în care se împiedică procesul de coagulare prin amestecarea sângelui cu o
substanţă anticoagulantă (oxalat de sodiu). Din punct de vedere chimic, plasma
conţine 90% apă şi 10% reziduu uscat (9% substanţe organice şi 1% substanţe
anorganice).
Substanţele organice sunt reprezentate prin:

 proteine (albumine, globuline, fibrinogen, protrombina, hormoni, enzime,

anticorpi,etc.),
 glucide (glucoza),
 lipide (acizi graşi, trigliceride, colesterol),
 compuşi azotaţi (uree, creatinină, acid uric),
 acid lactic, etc.

Dintre toate, cele mai importante sunt proteinele, deoarece:

 menţin pH-ul, au rol de sisteme tampon, comportându-se ca acizi sau ca baze;

 albuminele transportă diferite substanţe;
 gamaglobulinele sunt suportul chimic al anticorpilor;
5
  participă la hemostază şi coagulare ( protrombină si fibrinogenul, etc. );
 participă la reglarea tuturor funcţiilor controlate de către hormonii şi enzimele pe care ii
transportă;
 sunt o rezervă de aminoacizi pentru organism.

Substanţele anorganice sunt reprezentate prin săruri aflate în stare disociată: Na +, Clˉ,
HCO3ˉ, etc.

2. Elemente figurate: sunt reprezentate prin globule roşii (eritrocite, hematii),

globule albe (leucocite), plachete sanguine (trombocite).

a. Globule roșii (eritrocite, hematii):

- cele adulte sunt celule anucleate (nu se pot înmulţi, nu-şi pot reface proteinele uzate,
etc.), cu formă de disc biconcav, cu diametrul de aproximativ 7,5 μ, în numar de 4-6
milioane/ mm3 sange;
- rămân în sange (în circulaţie) aproximativ 120 zile, după care sunt distruse (hemoliza) în
diferite organe, dar mai ales în splină;
- ele se produc mereu (eritropoieza, hematopoieza) la nivelul măduvei hematogene
(maduva osoasa roşie) sub influenţa stimulatoare a unui hormon produs de către rinichi,
numit eritropoietină. În mod normal între eritropoieză şi hemoliză exista un echilibru,
care asigură menţinerea constantă a numărului de globule roşii.
- numărul lor poate creşte temporar prin mobilizarea sângelui de depozit sau poate
creşte definitiv (poliglobulie, în cazul persoanelor care locuiesc la altitudine sau în
anumite situaţii patologice);
- numărul lor poate să scadă (anemie), Aceasta poate apărea fie din cauza că hematiile se
produc într-un ritm prea lent (dacă nu există materia primă- proteine, fier) – anemie
eritropoietică, fie din cauză că se distrug într-un ritm prea alert (în caz de infecţii,
transfuzii incompatibile, etc.) - anemie hemolitică;
- hematiile conţin hemoglobină, heteroproteină, alcatuită din hem (pigment ce contine
fier bivalent Fe2+) şi globină (conţine grupări aminice). Datorită fierului, hemoglobina se
poate combina cu oxigenul formând oxihemoglobina, iar datorita grupărilor aminice se
poate combina cu dioxidul de carbon formând carbohemoglobina. Aceste două
combinaţii sunt labile şi se pot desface cu uşurinţă. În condiţii patologice, hemoglobina
se poate combina ireversibil cu o serie de substanţe: cu monoxidul de carbon formează
carboxihemoglobina, iar cu drogurile sau alte substanţe toxice formează
methemoglobina. Dacă aceste combinaţii afectează o cantitate mare de hemoglobină se
poate ajunge la moarte prin asfixie celulară (la celule nu mai ajunge oxigenul necesar,
deoarece nu are cine sa-l transporte).

6
b. Globule albe (leucocite):
- sunt celule nucleate, de forme şi mărimi variate, în număr de aproximativ 5-10000/ mm 3
sânge, mobile (pot emite pseudopode şi trece în ţesuturi prin diapedeză), cu rol esenţial
în imunitate
- toate leucocitele se produc în maduva osoasă, cu excepţia limfocitelor şi a monocitelor,
care se produc şi în organele limfopoietice (splină, amigdale, ganglioni limfatici, timus);

se clasifica în:

neutrofile: sunt celule sferice cu nuclei lobaţi şi diametru de 10-14 microni; au în

citoplasmă granule care se colorează în roz cu coloranţi neutri, traversează prin diapedeza
peretii capilarelor, acumulându-se în ţesutul afectat şi digeră microorganismele prin
fagocitoză; reprezintă 65% din totalul leucocitelor;

acidofile: se mai numesc eozinofile, sunt celule sferice cu nuclei bilobaţi şi diametru de
10-14 microni, au în citoplasmă granule care se colorează intens în roşu cu coloranţi acizi,
numărul creşte în boli parazitare şi alergice, reprezintă 1-3% din totalul leucocitelor;

bazofile: sunt celule sferice cu nuclei lobaţi, diametrul de 10-12 microni, au în

citoplasmă granule care se colorează în albastru cu coloranţi bazici, conţin enzime şi
substanţe vasodilatatoare, numărul lor creşte în stadiile tardive ale inflamaţiilor, reprezintă
0,5% din totalul leucocitelor;

monocite: sunt celule sferice, cu diametrul de 12-24 microni, cu nuclei ale căror forme
variază de la rotundă la lobată, migrează în ţesuturi unde se transformă în macrofage şi
fagocitează bacterii şi resturi celulare, reprezintă 25-35% din totalul leucocitelor;

limfocite: sunt celule sferice cu nuclei mari şi diametru de 5-17 microni, produc
anticorpi, substanţe cu rol în imunitatea naturală a organismului, au o durată de viaţă
cuprinsă între câteva ore şi câţiva ani, reprezintă 25-35% din totalul leucocitelor.

c. Plachete sanguine (trombocite):

 sunt cele mai mici elemente figurate, sunt aplatizate, nu au nucleu, aderă la suprafaţa
endoteliilor vasculare lezate şi eliberează factori ce intervin în coagularea sangelui, se
formează în măduva hematogenă din megacariocite, au o durată de viaţă de
aproximativ o săptămână, după care sunt distruse de splină. Numărul: 150000 –
300000/mm3. Dimensiuni: 2-4 μ

7
 Hematopoieza: reprezintă procesul de formare a celulelor sangvine. Elementele figurate se
formează continuu din celule speciale, hematopoietice, care provin din sacul vitelin al
embrionului uman şi migrează apoi în ficat. În cursul dezvoltării fetale, celulele hematopoietice
migrează în maduva osoasă. După naştere, ficatul încetează să mai producă elemente figurate.
Acest proces este de doua tipuri: eritropoieză (formarea eritrocitelor) şi leucopoieză
(formarea leucocitelor).
Formarea eritrocitelor este stimulată de un hormon numit eritropoietină secretat de
rinichi. Secreţia de eritropoietină creşte de câte ori cantitatea de oxigen care ajunge la rinichi
sau la alte organe este insuficientă. Creşterea cantităţii de eritrocite permite mărirea cantităţii
de oxigen necesar ţesuturilor.

Hemostaza si coagularea sângelui:

Hemostaza este procesul de oprire a hemoragiilor prin constricţia puternică a vasului lezat şi
prin devierea sângelui prin dilatarea vaselor colaterale. Hemostaza are loc în doua faze:

1. Hemostaza temporară (primară) – formarea dopului plachetar. În momentul

apariţiei unei leziuni vasculare se declanşează un proces de vasoconstricţie, iar
trombocitele aderă la marginile plăgii, se aglutinează şi formează dopul plachetar,
care opreşte temporar sângerarea.
2. Hemostaza definitivă – coagularea sângelui: are loc in trei faze:
 se formează tromboplastina, cu participarea unui numar mare de factori ai
coagularii, plasmatici şi trombocitari;
 se formează trombina, prin acţiunea tromboplastinei asupra protrombinei;
 se formează cheagul (trombusul), prin transformarea fibrinogenului solubil
în fibrină insolubilă şi aglomerarea elementelor figurate în ochiurile reţelei
formată de catre fibrină.

După procesul de refacere a peretelui vascular, cheagul va fi descompus sub acţiunea unei
enzime – plasmină.

Grupele de sânge:

Hematiile prezintă pe suprafaţa lor aglutinogenele A şi B (antigene). În plasmă există

aglutininele (anticorpii) α si β, corespunzatori aglutinogenelor A si B. Consecinţa prezenţei
acestor antigene şi anticorpi este apariţia grupelor sanguine.

1.Sistemul A, B, O
2.Sistemul Rh

8
 1. Sistemul A, B, O este determinat de existența pe globulele roșii a unor antigene
(aglutinogene), notate cu A si B, și de existența în plasmă a unor aglutinine notate cu α si β.
Pentru ca o transfuzie sau un transplant să fie considerat reușit, fără risc este important ca
antigenele de un tip să nu vină în contact cu aglutininele de același tip.

fenotip genotip pot dona la pot primi de la

O(I) ll toate grupele O(I)

A ( II ) LA LA; LA l; A ( II ) ; AB ( IV ); A ( II ); O ( I );

B ( III ) LBLB ; LB l; B ( III ); AB ( IV ); B ( III ); O ( I );

AB ( IV ) LA LB AB ( IV ) toate grupele

2.Factorul Rh:
Un alt grup de antigene care se găsesc pe suprafața eritrocitelor constituie factorul Rh. A
fost descoperit pentru prima dată la maimuța Rhessus (Macacul rhesus). Indivizii care au
respectivele antigene se numesc Rh pozitivi. Aceştia pot fi homozigoţi DD sau heterozigoţi Dd.
Indivizii care nu prezintă aceste antigene sunt Rh negativi. Aceştia sunt numai homozigoti dd.
Majoritatea oamenilor sunt Rh pozitivi, deoarece gena pentru Rh negativi este recesivă.
Factorul Rh are importanţă deosebită în cazul transfuziilor şi al mamelor Rh negative, care
poartă copii Rh pozitivi. În mod normal, în timpul sarcinii, placenta izolează sistemul imunitar
al mamei Rh negative de antigenul Rh al fatului. În timpul naşterii, sistemul imunitar al mamei
poate fi expus acţiunii respectivului antigen şi să poducă anticorpi împotriva acestuia.
Anticorpii respectivi traversează placenta, provocând hemoliza eritrocitelor fătului. În
consecinţă, copilul se naşte anemic (maladia hemolitică a noului-născut), necesitând înlocuirea
sângelui Rh+ cu sânge Rh−.