TESUTURILE

Tesuturile reprezintă o grupare de celule care au aceeași formă, structură și îndeplineasc

aceeași funcție.

Principalele tesuturi din corpul omenesc sunt: epitelial, conjunctiv, muscular si nervos,
ultimul ajuns la cel mai inalt grad evolutiv.

A. TESUTUL EPITELIAL:
 lipsit de vascularizatie (hranindu-se prin difuziune), are celule unite intre ele,
foarte variate ca forma, dimensiuni si functii, dispuse pe unul sau mai multe straturi si
separate de tesutul conjunctiv de o membrana bazala.
 formează epiderma la exteriorul corpului sau căptușesc organele cavitare din interior
– formand mucoase(digestiva, respiratorie, ale cailor de excretie etc.).

Dupa functiile indeplinite epiteliile sunt: de acoperiere, glandulare si senzoriale.

A.1. EPITELIILE DE ACOPERIRE (fig.1) dupa numarul straturilor de celule si forma

celulelor din stratul superficial, sunt:
# unistratificate, cu tipurile:
- pavimentoase simple (din stratul intern al vaselor de sange sau din seroasele pleurale,
pericardice si peritoneala);
- cubice simple (din mucoasa tubului digestiv de la stomac la rect, avand si rol important
absorbant si din mucoasa trompelor uterine);
# pluristratificate, cu tipurile:
- pavimentoase stratificate (- cheratinizate, care se descuama, ca epiderma, sau –
necheratinizate din mucoasa bucala si esofagiana);
- cilindrice stratificate (din mucoasa ureterelor, vezicii urinare, sau din canalele excretorii ale
glandelor salivare);
- pseudostratificate (mucoasa traheala si din bronhiile mari, unde celulele apar fals
stratificate, avand de fapt nucleii situati la inaltimi diferite).

A.2. TESUTURILE GLANDULARE (SECRETOARE) a caror celule secretorii impreuna

cu tesutul conjunctiv, vasele si nervii din jur, alcatuiesc glande, care dupa locul de unde isi
elimina secretia sunt:
- exocrine au canal de excretie prin care secretia este eliminate fie la exterior (glandele
sebacee, sudoripare), fie in lumenul organelor cavitare (galndele salivare, intestinale);
- endocrine, fara canal excretor, deoarece grupurile celulare isi elimina secretia, hormonii,
direct in sange (hipofiza, tiroida s.a.);
- mixte (amficrine), care au si structuri endocrine si exocrine (pancreas, ovar, testicule).

A.3. EPITELII SENZORIALE care au celule de sustinere si celule senzoriale, ultimile

fiind diferentiate specific fiecarui epiteliu sensorial.
 Fiecare celula senzoriala la polul apical receptioneaza stimuli din mediul intern si
extern, iar la polul bazal este inconjurata de terminatii nervoase senzitive (dendrite)
ale unor nervi, care preiau acesti stimuli si ii propaga aferent sub forma de influx
nervos spre sistemul nervos central.
 intra in alcatuirea organelor de simt – componenta periferica, receptorie, a
analizatorilor (ansamblu de structuri, care se termina pe scaorata cerebrala,

1
 constientizand informatiile prin formarea senzatiilor), prin care se realizeaza
integrarea organismului in mediul inconjurator.
Astfel de analizatori, care vor fi studiati separat, sunt: olfactiv, gustativ, auditiv, vestibular, pe
langa cel optic (mai complex structurat), cutanat (din piele), sau kinestezic (pentru
desfasurarea
normala a activitatii motorii).

2
B. TESUTUL CONJUNCTIV
Tesutul conjunctiv (conjunctivus, lat. = care leaga):
 este format din trei componente de baza: diferite celule conjunctive, precum si fibre
conjunctive (de colagen, elastina sau reticulina), inglobate intr-o substanta
fundamentala cu vase sanguine, limfatice si nervi.
 El indeplineste rolurile de a lega structurile celorlalte tesuturi si organe si de a le
hrani, asigurand rezistenta si apararea organismului, intervenind si in fagocitoza etc.

Tinand cont, in principal, de consistenta substantei fundamentale, tesuturile conjunctive se

clasifica in: moi, semidure si dure (fig.2).

B.1. TESUTURILE CONJUNCTIVE MOI - sunt de mai multe tipuri:

 lax (cu componentele de baza in proportii relativ egale) foarte raspandit, situat printre
celelalte componente tisulare, avand rol trofic;
 elastic (cu retele de fibre elastice, mai putin celule) alcatuind stratul mijlociu din
peretii arterelor mari si venelor;
 fibros (in care sunt multe fibre colagene si elastice) formand tendoanele,
aponevrozele, fasciile care acopera muschii, sau capsule ce acopera organele
parenchimatoase (splina, ficat, rinichi, s.a.):
 reticulat (in reteaua de reticulina bogata este substanta fundamentala si celule, de
origine ale elementelor figurate ale sangelui), situat in maduva hematogena, splina,
ganglionii limfatici;
 adipos (cu celule mare, globuloase, avand grasime situata central si nucleul impins la
periferie), intalnit in hipodermul din tegument, sau protejand unele organe,
imprejmuindu-le (globii oculari, rinichi etc.).
De remarcat tesutul conjunctiv, numit stoma, dispus ca o retea de suport in interiorul
organelor (de exemplu: glande, ficat, splina etc.) si situat printre celelalte elemente structural
functionale, principale, care alcatuiesc parenchimul acelui organ.

B.2. TESUTUL CONJUCTIV SEMIDUR (cartilaginos):

 este rezistent, dar elastic, si are in structura sa tot trei componente de baza si anume:
- substanta fundamentala a carei componenta organica (condrina) este impregnata
cu saruri de calciu si sodiu;
- celule cartilaginoase (condrocite), sferice sau ovoidale, situate in substanta
fundamentala in cavitati (condroplaste) inconjurate de o retea densa de - fibre
colagene si elastice. Celulele cartilaginoase tinere se numesc condroblaste iar cele
batrane se numesc condrocite. Cartilajul nu are vase sanguine, hranirea lui realizandu-
se din vasele unei membrane care-l inconjoara la exterior (pericondru).
Dupa cantitatea substantei fundamentale si tipul de fibre conjunctive, sunt trei varietati de
cartilaj si anume:
 hialin, cu fibre foarte fine, iar substanta fundamentala are aspect omogen (situat in
cartilajele laringelui, traheei, bronhiilor, articulare, sau costale);
 elastic, in care domina fibrele elastice (din pavilionul urechii si epiglota laringelui);
 fibros, unde predomina fibre de colagen (cartilajele meniscurilor articulare si a
discurilor intervertebrale).

B.3. TESUTUL CONJUNCTIV DUR SAU OSOS (os, ossis, lat. = os):

3
  incepe a se forma inca din perioada embrionara, fie direct din membrane conjunctive
(indeosebi oasele late ale cutiei craniene), fie din structuri cartilaginoase preexistente
(mai ales la oasele membrelor).
 Acest tesut osos este adaptat sustinerii si rezistentei corpului si segmentelor sale,
deoarece substanta fundamentale are componenta organica (oseina ) impregnata cu
saruri fosfocalice, formand, impreuna cu fibrele si celulele conjunctive, lamele
osoase orientate in directia actiunii fortelor mecanice asupra osului.
Celulele sunt fie tinere formatoare de substanta osoasa (osteoblaste), fie adulte (osteocite,
situate in mici cavitati (osteoplaste) si anastomozate intre ele prin numeroase prelungiri, sau
osteoclaste, celulele gigante, care distrug si limiteaza formarea tesutului osos in functie de
necesitatile fiziologice si functionale.
Modul de dispunere a lamelelor osoase individualizeaza cele doua tipuri de structuri
ososse caracteristice a scheletului si anume:
 Tesutul osos compact il gasim in peretii diafizelor oaselor lungi (care inconjoara
canalul medular – situat central si continand maduva osoasa), sau la periferia epifizelor
oaselor lungi si a celor scurte, precum si in lamela interna si cea externa a oaselor late.
Este format din structuri lamelare tubulare telescopate intre ele si unite prin alte lamele
osoase, numite sisteme Harvers sau osteoane = unitatea structurala si functionala,
printre care se afla tesut conjuctiv lax, vase sanguine si nervi, in cantitati reduse.
Osteoanele sunt unite intre ele prin sisteme lamelare intermediare –sisteme
interhaversiene.
 Tesutul osos spongios (situat in interiorul epifizelor si in interiorul oaselor scurte si late)
are aspectul unui burete cu lamelele dispuse in directia liniilor de forta ce actioneaza asupra
osului, si delimitand spatii (areole), care comunica intre ele si contin maduva osoasa.

In timpul osteogenezei (formarii oaselor), cresterea in lungime a oaselor lungi se face prin
osificarea spre diafiza a unui cartilaj de crestere, situat intre diafiza si epifiza. Cresterea in
grosime a
tuturor oaselor se realizeaza de stratul intern osteogen, a unei membrane care acopera la
exterior osul, numita periost.

4
 Fig. 3. Tesutul conjunctiv dur

OSTEOGENEZA – DATE SUMARE

Osteogeneza reprezinta procesul de formare a tesutului osos care intra in structura oaselor.

5
 La vertebratele superioare, si la om, scheletul nu este alcatuit, in perioadele
embrionara si fetala, de tesut osos definitiv format. Astfel oasele boltii craniene si ale fetei
sunt membrane conjunctive, iar restul (cea mai mare parte din oasele aparatului locomotor de
la membre, coaste, scheletul axial) e format din cartilaj hialin.
Din machetele acestea – membranoase si cartilaginoase – se vor dezvolta, prin
osteogenoza, oasele intregului schelet, proces foarte complex de constructii si remanieri
osoase. Acest proces este determinat de multiplii factori cum ar fi: chimici, umorali
(indeosebi hormonii hipofizari, tiroidieni, sexuali, enzimele – fosfataza, vitamine – A, C, D),
mecanici, nervosi s.s. care duc la edificarea unor structuri specifice, dure, bogate in saruri
minerale (indeosebi de Ca).

Se considera ca osteogeneza inceteaza la aproximativ 23-25 de ani la barbat si 20-21 de ani la

femeie.
Osteogeneza este de 2 tipuri si anume:
– o parte din oase iau nastere direct din mezenchim, - osificarea sau osteogeneza desmala,
intalnita la oasele de membrane;
– cele mai multe oase trec din perioada initiala de membrane mezenchinala, mai intai printr-
un
stadiu intermediar cartilaginos (condrogeneza, care incepe in saptaman a 5-a inaintea
osificarii
desmale) si apoi in stadiul final osos – osificarea sau osteogeneza encondrala intalnita la
oasele de substitutie.
In mare osteogeneza se realizeaza in trei etape si anume:
1. faza de osificare primara, in care domina procesele constructive, formandu-se osul
brut incomplet diferentiat numit osul primar;
2. faza de osificare secundara, cu predominarea proceselor de remaniere si distrugere
(modelarea osoasa), cand apar structuri osoase definitive, proprii osului adult;
3. concomitent cu primele doua faze osul creste si in lungime si grosime, prin activitatea
osteogenetica a cartilajelor de conjugare, respectiv a periostului.

6
C. TESUTUL MUSCULAR
Tesutul muscular (mys, myos, gr.=muschi), dupa structura lor si proprietatile functionale
prezinta trei tipuri: striat, neted si de tip cardiac.

7
C.1. ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT:
 alcatuieste muschii striati (voluntari) care in cea mai mare parte formează
musculature somatică sau scheletică (impreună cu oasele, pe careiau insertie si
articulatiile realizează aparatul locomotor), iar o mica parte intră in structura unor
segmente ale tubului digestiv, respirator.
 reprezintă circa 40% din greutatea corpului, determină pozitia ortostatică
(verticalitatea), mersul, scrisul, vorbitul, mimica fetei, masticatia si multe alte acte
voluntare motorii, acte declansate si controlate de către sistemul nervos central prin
intermediul nervilor spinali si cranieni.
 musculatura striată contribuie la integrarea organismului in mediul biologic
inconjurător alături de sistemul nervos;
Proprietăți:
 elasticitatea
 extensibilitatea
 contractilitatea

Alcătuirea unui muschi striat:

 celule (fibre) musculare foarte alungite, între 1 mm si 10-12 cm, grupate în fascicule
şi solidarizate prin ţesut conjunctiv (epimisium la periferia muşchiului, perimisium
printre fasciculele musculare şi endomisium foarte fin printre fibrele musculare).
 Fibrele musculare sunt paralele între ele si dispuse de obicei de-a lungul axului
longitudinal al muşchiului. La capăt fiecare muşchi se termină printr-un tendon sau
aponevroză, structuri fibroase prin care se inseră pe oase.

8
Fiecare fibra musculară striată, ca orice celulă are la periferie o membrană subţire –
sarcolemă (sarx, sarkos, gr. = muşchi, lemma, gr. = teacă) şi citoplasmă puţină –
sarcoplasma, cu numeroşi nuclei periferici, organite comune, dar şi specifice fibrei
musculare – miofibrile.
Miofibrilele formează componenta fundamentală a fibrei musculare,
electronomicroscopic fiind formate din microfilamente contractile, care reprezintă structuri
proteice bine organizate, paralele atât între ele cât şi cu axul celulei. Ele se numesc: miozină
(cele mai groase) şi actină (cele mai subţiri) şi realizează aspectul striat transversal
caracteristic.
În timpul contracţiei musculare au loc procese biochimice complexe care determină
glisarea microfilamentelor de actină printre cele de miozină şi scurtarea fibrelor musculare,
iar în relaxarea musculară îndepartarea lor.
Pentru a realiza aceste contracţii şi relaxări musculare volunatre orice muşchi striat este
inervat senzitiv şi motor.

Inervaţia senzitivă e dată de dendritele neuronilor din ganglionii spinali de pe rădăcinile

posterioare a nervilor spinali şi din ganglionii unor nervi cranieni. Aceste dendrite preiau
impulsuri nervoase de la proprioceptorii din muşchi (fusurile neuromusculare) şi tendoane
(organele Golgi), stimulaţi fiind de stările de tensiune a lor, şi informează afferent centrii
nervoşi din sistemul nervos central, despre starea funcţională musculară şi tendinoasă.

Inervaţia motorize e dată de axonii motoneuronilor din centrii nervoşi nevraxiali, cera în
apropierea fibrei musculare, îşi pierd teaca de mielină, se ramifică în numeroşi butoni
terminali şi realizează cu sarcolema placa motorize sau sinapsa neuro-musculară. Între fiecare
buton terminal şi sarcolemă se realizează un spaţiu foarte redus – spaţiul sinaptic (de circa
240 A). În acest spaţiu se descarcă din buton, determinat de impulsul nervos, cuante de
mediator chimic – acetilcolină care transmite impulsul nervos fibrei musculare, declanşând
contracţia (scurtarea) fibrei.

C.2. TESUTUL MUSCULAR NETED - intră în structura organelor (viscerele),

9
vasele sanguine şi muşchilor piloerectori (ai fibrelor de păr).
Fibrele musculare nu au striaţii transversale, au aspect omogen electronomicroscopic, sunt
fusiforme, dar de lungimi până la 100- 400 microni, cu un nucleu mare central, iar miofibrele
cu fascicule mici de microfilamente de formă neregulată, dispuse la întamplare.
Muşchii netezi din punct de vedere functional sunt de 2 tipuri: visceral si multiunitar.

- Muschiiul neted visceral (din pereţii viscerelor cavitare: majoritatea segmentelor tubului
digestiv, uter, vezica urinară, uretere, vezicula biliară), este format din celule fuzionate care
alcatuiesc un sinciţiu (masă citoplasmatică cu punţi intercelulare, cu mai mulţi nuclei).
Activitatea acestui tip de muşchi este spontană, inervaţia vegetativă a sa nu iniţiază, ci numai
îi modifică contracţia, astfel: simpaticul şi adrenalina îl relaxează, iar parasimpaticul şi
acetilcolina îl contractă. Relaxarea sa este foarte lentă, caracteristic având plasticitatea
(menţinerea constantă a tensiunii, indiferent de alungirea muşchiului) observată în cazul
umplerii organelor cavitare (stomac, colecist, vezica urinară). asemănătoare muşchiului striat
scheletic deşi are inervaţie vegetativă.

C.3 TESUTUL MUSCULAR DE TIP CARDIAC (MIOCARDUL) - muschiul inimii,

mult mai gros la ventricule (cu deosebire în cel stâng) decât în atrii, este format din fascicule
de fibre musculare cardiace, care au o dispozitie circulară în peretii atriilor si oblic spiralate
în ventricule.
Fasciculele musculare miocardice se desprind de pe un element fibros situat la baza
ventriculelor, ca niste inele, dispuse în jurul celor 4 orificii, atrio-ventriculare si arteriale. La
nivelul fetelor interne ale atriilor muschiul este neted, iar la nivelul ventriculelor are aspect
cavernos cu multe proeminente, unele alcătuind muschii papilari, care de la vârful lor se
continuă cu cordaje tendinoase fixate pe valvulele atrioventriculare.

Tesutul muscular cardiac (kardia, gr. = inimă) este format din două structuri musculare:
- miocardul comun, contractil, cu fibre musculare striate (cardiace sau miocardice), ce
contin echipament enzimatic bazat pe metabolismul aerob;
- miocardul specific, ce asigură contractia ritmică si automată a miocardului comun, fiind
alcătuit din structuri musculare de tip embrionar cu activitate predominant anaerobă, cu foarte
mare rezistentă la anoxie.
Miocardul comun este alcătuit din fibre musculare orientate putin diferit fată de cele ale
musculaturii scheletice, având lungimea mai mică si prezentând legături longitudinale si
transversale între ele. Se realizează astfel un sincitiu, care electrono-microscopic arată limite
între membranele celulare dar cu discuri intercalare ce le uneste. Fiecare fibră miocardică are
sarcolema subtire, nucleul mic, iar sarcoplasma abundentă cu miofibrele de structură striată,
asemănătoare fibrei musculare scheletice.
Miocardul specific, tesutul nodal sau autoexcito-conducător este format din celule
miocardice modificate, alungite fusiform, cu striatii, dar incomplete, si mai multă
sarcoplasmă si glicogen decât în fibrele miocardului comun. Specializarea structurală si
functională a acestui tip de miocard este pentru a realiza legătura anatomică si functională
dintre atrii si ventricule.
Acest miocard specific este format din mai multe grupe nucleare, numite noduli, si fascicule
de legătură si terminale, situate printre fibrele miocardului comun. Fiecare nodul sau fascicul
imprimă un anumit ritm contractil inimii, precum si o viteză specifică influxului nervos.
Astfel,
nodulul sino-atrial situat în peretele atriului drept lângă orificiul de vărsare al venei cave
superioare, reprezintă principalul centru de comandă în activitatea cardiacă, generând
impulsuri de 70-80/minut, ce difuzează rapid în tot miocardul atrial. Nodulul atrio-
ventricular, situat în septul interatrial, preia impulsurile precedentului, dar poate şi emite

10
impulsuri cu o ritmicitate mai redusă de 40 impulsuri/minut. Fasciculul His, ce continuă
nodulul atrioventricular ajungând şi spre septul interventricular pe un scurt traiect, se divide
apoi subendocardic în două ramuri, dreaptă şi stângă spre cele două ventricule, unde prin
reţeaua Purkinje se răspândeşte în tot miocardul ventricular.

D. ŢESUTUL NERVOS
Ţesutul nervos reprezintă structuri celulare caracteristice (neuroni şi nevroglii), care intră
în alcătuirea celor două componente ale sistemului nervos şi anume:
 sistemul nervos central: S.N.C. (sau nevraxul) format din măduva spinării (situată
în interiorul canalului vertebral) şi în continuarea sa encefalul (din cutia craniană);
 sistemul nervos periferic: S.N.P., format din nervii spinali (anexaţi maduvii
spinării) şi nervii cranieni (cei mai mulţi anexaţi trunchiului cerebral, prima parte a
encefalului, situat în continuarea maduvii spinării).
Din punct de vedere funcţional sistemul nervos este subîmpărţit în:
- sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic);
- sistemul nervos al vieţii vegetativ.
Sistemul nervos central ajuns la om la cel mai înalt grad al evoluţiei, funcţionează prin
celulele din structură sa - neuroni, care transmit neuronilor din nervii spinali şi cranieni
recepţionează informaţiile (din mediul intern şi extern), pe care le analizează şi elaborează
răspunsuri adecvate şi secretorii. Astfel se realizează funcţia reflexă foarte importantă, prin
care organismul este integrat într-o unitate funcţională, adaptat optim condiţiilor mereu
schimbătoare ale mediului înconjurător.

Celulele ţesutului nervos sunt de două tipuri:

- neuronii care generează şi prin care se conduc foarte rapid impulsuri nervoase (reprezintă
unitatea morfofuncţională a sistemului nervos);
- celulele gliale (nevrogliile), mult mai numeroase având rol de susţinere, protecţie, trofic
(nutritiv), fagocitar şi metabolic.

11
Neuronul este o celulă de formă foarte variată (rotundă, ovalara, piramidala, stelară), cu una
sau mai multe prelungiri (neuroni unipolari, pseudounipolari, bipolari şi multipolari).
Fiecare neuron are următoarele componente: corpul celular şi prelungirie lui.
- Corpul celular formează, prin comasarile mai multora la un loc, substanţă cenuşie din
nevrax (H-ul medular, nuclei sau scoarţă cerebrală şi cerebeloasă) şi ganglionii
extranevraxiali (de pe traiectul sau din apropierea nervilor spinali şi cranieni). Fiecare corp
neuronal are la periferie o membrană lipoproteica - neurilemă, iar la interior citoplasmă-
neuroplasmă, care conţine organitele celulare comune (fără centrozom, deoarece neuronul nu
de divide) şi specifice (corpusculii Nilss sau corpii tigroizi, pentru sinteze proteice şi
neurofibrile, o reţea fină de fibre, cu rol de susţinere şi de transport al substanţelor).
- Prelungirile corpului neuronului sunt: dendritele şi axonul ce intră în structurile atât
ale substanţei albe din nevrax, cât şi ale nervilor spinali şi cranieni.
Dentritele pot fi una sau mai multe, fiecare având neurilemă şi neuroplasmă (cu corpusculii
Nilss şi neurofibrile), iar influxul nervos circulă prin ele în sens aferent, sau centripet
(celulipet), adică spre corpul celular.
Axonul este o prelungire unică, indispensabilă neuronului, iar sensul de transmitere a
influxului nervos este centrifug (aferent), adică iese din corpul celular.
Axonul este lung (poate atinge chiar 1 m) cu axolema şi axoplasmă (inclusiv cu
neurofibrile), continuarea neurilemei şi neuroplasmei de pe corpul celular.
Fibra axonului este acoperita de mai multe teci:
- teaca Schwann - este formata din celule gliale, care inconjura axonii. Celulele gliale secreta
o substanta de culoare alba numita mielina , care formeaza cea de a doua teaca;
- teaca de mielina - din loc in loc, aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii
Ranvier.
Mielina se comporta ca un izolator electric, motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o
strangulatie Ranvier la alta. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos
mult mai repede decat cei nemielinizati;
- teaca Henle - este o teaca continua, care insoteste ramificatiile axonice pana la terminarea
lor. Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann, cu rol de nutritie si
protectie.
Axonul se ramifica periferic, formând butonii terminali, care conţin mici vezicule cu o
mediatori chimici. Fiecare neuron prin butonii axonului sau este unit prin contiguitate
(apropierea inframicroscopica de circa 240 A) de un alt neuron prin sinapsă, sau de fibră
musculară printr-o placă motorie. Spaţiul (fantă) sinaptic facilitează transmiterea spre alţi
neuroni (sinapsă axosomatica sau axodendritica) sau spre fibre musculare (placă motorie), a
influxului nervos prin intermediul mediatorului chimic eliberat în această fantă după
spargerea veziculelor din butonii terminali.

Mediatorul chimic variază astfel:

- în sinapsele excitatorii cei mai răspândiţi sunt: acetilcolina, noradrenalina, serotonina,
dopamina;
- în sinapsele inhibitorii este o substanţă complexă în care constituientul activ este acidul
gamaamino-butiric (GABA).

Neuronii cu prelungirile lor, care intră în componenţa nervilor, sub formă de fascicule,
reunite prin ţesut conjunctiv, definesc tipurile de nervi, şi anume:
- nervii senzitivi, formaţi din neuroni care transmit impulsuri nervoase în sens aferent de la
receptorii periferici spre centrii nervoşi intranevraxiali;
- nervii motori, reprezentând axonii unor neuroni din unii centri nervoşi din substanţă cenuşie
intranevraxiala şi care conduc influxuri nervoase în sens eferent, spre organe efectoare
(muşchii

12
striaţi sau muşchi netezi şi glande);
- nervi micsti (că unii nervi cranieni şi toţi nervii spinali), ce conţin ambele tipuri de neuroni.

13