Carol al II-lea a fost primul fiu al regelui Ferdinand și regina Maria, acesta s-a născut pe 

15
octombrie 1893, la Sinaia. Nașterea lui a însemnat pentru popor o mare bucurie, fiind primul prinț
născut în țară, precum și un semn al stabilității și de continuitate a monarhiei. "Eu, mică și
străină, avusesem tactul de a face lucrul acesta pentru țara și poporul meu: le-am dat
moștenitorul de mult dorit, l-am adus pe lume în cel mai scurt timp cu putință."[5] Carol a venit pe
lume la nici măcar un an distanță de când mama lui a pășit pentru prima dată în România.
Copilăria acestuia a fost dominată de educația dictată de către "der Onkel" - tradus ca unchiul
(apelativ pentru regele Carol I al României), după care, nu în mod întâmplător, a fost și numit.
Însă acest lucru nu înmuiase inima de gheață a regelui,și nici nu l-a împiedicat să își impună
principiile și autoritatea asupra nepotului și a modului în care, ca viitor rege al României, avea să
fie crescut. Educația pe care a primit-o a fost de la guvernante și tutori, împreună cu regina
poetă Carmen Sylva (Elisabeta a României) și regele auster, care, fără a lăsa pe cei doi părinți să
ai aibă un cuvânt de spus, au reușit să modeleze ceea ce Carol urma să devină.
Regina Maria, făcând o analiză a fiului său, a reușit să traseze, încă de când era doar un copil,
trăsăturile cele mai importante din caracterul lui Carol:
"Ca și copil mic, Carol era destul de grăsuț, fericit și foarte ascultător. Fiind primul născut, evident
că era alintat de către toată lumea, bătrâni și tineri, și tot ce își dorea îi era pus la picioare. Era
mult doritul moștenitor, așadar copilul favorit al tuturor. Când a mai crescut un pic a devenit calm
și foarte serios. (...) Micul băiat împărtășea pasiunile tatălui său și ale unchiului pentru lucrurile
militare. Iubea tot ce era legat de armată, adora uniformele și ideea de disciplină și comandă. (...)
În orice caz, acest copil preocupat de armată, era un chin pentru surorile lui; înăuntrul lui dormea
bine ascuns un viitor autocrat. Joculețele cu care venea, urmăreau regulile și tiparele instituțiilor
politice și militare, și asta supăra foarte tare fetele. Carol voia ordine și precizie și avea o enormă
și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și să impună restricții." [6]

Principe Moștenitor[modificare | modificare sursă]

Primul Război Mondial (perioada 1916-1918)[modificare | modificare
sursă]
Odată cu ascensiunea la tron a tatălui său, regele Ferdinand, în anul 1914, după moartea
unchiului, Carol devine principe moștenitor la vârsta de 21 de ani; toate acestea întâmplându-se
pe muchia Primului Război Mondial.
Carol, în timpul războiului, s-a preocupat de Regimentul 2 Vânători "Regina Elisabeta" și
Cercetași, una dintre cele mai reușite instituții din toată țara la acea vreme, creat de el însuși. În
ciuda a ce urma să se întâmple cu principele în viitor, deocamdată, era descris ca fiind stăruitor,
practic, logic și cinstit. Regina era, ca orice mamă mândră de fiul ei "niciodată nu nu ne-a necăjit
pe noi, părinții lui, e ascultător și maleabil. E harnic și știe să se organizeze, dar are o anumită
încredere naivă în propriile puteri, privește solemn și pompos tot ce face, însă când se apucă de
un lucru îl face temeinic, sistematic, chiar dacă nu e important..." [7]
La data de 17 ianuarie 1917 Carol a plecat din țară cu politicianul Ion I.C Brătianu într-o misiune
politică în Rusia, la Petrograd, decizie inițiată de Regina Maria, care voia ea însăși să vorbească
cu Țarul despre situația trupelor haotice rusești și dacă poate primi o certitudine în privința lor.
Grija cea mai mare fiind apărarea "un picului" din țară care mai rămăsese, iar rușii nu făceau
decât să înrăutățească situația.
Carol era atașat de armată și mereu i-a tratat pe toți militarii ca fiind egalii săi: "Totul a fost foarte
frumos, dar, fiind un prânz militar a durat mult. Carol n-a vrut să accepte un loc de onoare, ci a
stat printre ofițerii foarte tineri de la capătul mesei."[8] Petrecea foarte mult timp alături de trupe,
chiar și pe front. Însă, cu timpul, toate acestea au fost distruse când Carol a pus în prim-plan
relația cu Zizi Lambrino și în plan secund îndatoririle sale.

Căsătoria cu Zizi Lambrino[modificare | modificare sursă]

Zizi era o tânără din anturajul reginei Maria, cu care fusese văzut uneori în împrejurimile Iașilor
sau în saloanele mondene. Tatăl ei era general în armata română. [9] Cei doi se cunoșteau din
copilărie. În septembrie 1918, prințul dispare de la Regimentul de vânători de munte. Însoțit de un
prieten de încredere, a ajuns în Ucraina trecând Nistrul. Aici s-a pus sub protecția unor ofițeri
austrieci și și-a continuat drumul până la Odesa, unde s-a căsătorit cu Zizi Lambrino.
Politicianul I.Gh.Duca își amintește: "Ofițerii Puterilor Centrale sunt prezenți. Autoritățile inamice
sunt încântate că Dinastia care le-a declarat război primește o astfel de lovitură." Ce agrava
capitolul era faptul că Odesa se afla pe teritoriul inamic, sub ocupația Puterilor Centrale. Carol se
făcea astfel vinovat de dezertare și trădare, cu circumstanțe agravante, țara aflându-se în război.
[10]

Pentru regele Ferdinand și regina Maria, gestul fiului lor a venit ca o lovitură puternică, date fiind
condițiile politice, militare și economice în care se afla țara. [11]
Constantin Argetoianu nota în Memorii: "Vâlva a fost enormă, căci Prințul, în care toți ne
pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dându-ne o mare
decepție."[12] Unii sunt pentru o pedeapsă aspră: dezmoștenirea lui Carol și trimiterea lui în fața
tribunalului militar pentru dezertare. Alții însă propun o soluție blândă. Regina Maria, mai ales, își
apără copilul cu energie: "Opinia publică s-a întors împotriva lui Carol. Barbu a confirmat că
Marghiloman este ostil, se hotărâse să ceară Regelui să-și declare fiul scos din toate drepturile
fără să i se dea ocazia de a-și repara greșeala. Nu mai e nevoie să spun că vestea m-a pus pe
foc și m-am ridicat furtunos declarând că Marghiloman și-a vândut sufletul germanilor." [13]
La insistențele trimișilor lui Ferdinand, prințul Carol se întoarce la Iași. Este așteptat la graniță de
Regina Maria cu care are discuții încordate, pline de reproșuri, lacrimi și promisiuni, Va fi trimis la
mânăstirea Secu-Horaița, în Carpații Orientali, lângă Bicaz. În 8 ianuarie 1919 căsătoria este
anulată. Însă Carol îi scrie în continuare scrisori de dragoste lui Zizi și amenință cu evadarea și
cu sinuciderea. Carol vrea să se împace cu Zizi și pentru că ea aștepta un copil. La 1 august
1919 Carol îi scrie o scrisoare prin care recunoaște că este tatăl copilului. La un moment dat,
Carol va simula și o tentativă de sinucidere, împușcându-se în picior la Cotroceni. Numele
copilului a fost Mircea Lambrino, și nu a fost niciodată recunoscut de către Casa Regală a
României.[14]
Regele Ferdinand și regina Maria hotărăsc să îl trimită într-o călătorie în jurul lumii. Astfel, la 20
februarie 1920, prințul Carol, însoțit de Nicolae Condiescu, aghiotantul său, pleacă din portul
Constanța pe traseul Constantinopol, Atena, Alexandria, Canalul de Suez, Colombo, Bombay,
Calcutta, Rangoon, Hong Kong, Shanghai, Kyoto, Hawaii, San Francisco, Chicago, New York,
Londra, Paris. La sfârșitul călătoriei, Carol o întâlnește pe Elena a Greciei la Lucerna. Se pare că
este dragoste la prima vedere și principele o uită pe Zizi Lambrino.
"Înapoiat în țară, vindecat, l'Enfant prodigue a fost primit cu brațele deschise de poporul său și de
guvern. La final de octombrie 1920 și-a făcut intrarea triumfală în București. Prigonitul de până
atunci, prizonierul de la Pângărați, de la Mânăstirea de la Bistrița, sinucigașul din amor, expediat
cu un an înainte să facă ocolul lumii, a fost primit cu un alai deosebit, ca și cum s-ar fi înapoiat de
la o mare bătălie pe care o câștigase, deși o victorie nu o purtase decât la Lucerna, pe o
canapea."[15]

Căsătoria cu principesa Elena[modificare | modificare sursă]

Carol se mai căsătorește încă o dată la Atena, Grecia (10 martie 1921), cu principesa Elena a
Greciei și Danemarcei, iar după două luni amândoi s-au întors în România și, în cele din urmă, s-
au stabilit la București. În perioada logodnei, Carol expediază scrisori către Zizi Lambrino în care
îi confirmă faptul că a trecut mai departe "Întorc o pagină nouă în cartea vieții mele" și "N-am
cedat fără să lupt. Am rezistat până în ultima clipă și numai când m-am văzut singur m-am
declarat învins." [16] Tot așa expediază și șarmantei actrițe Mirella Marcovici, ultima sa iubită
pasageră, care părea să triumfe pe ecranele pariziene de atunci; o scrisoare prin care o
înștiințează despre logodna cu principesa Elena. Aceasta pare surprinsă și, revoltată, îl acuză pe
principe că se căsătorește "din plictiseală".[17] În cadrul acestei căsătorii s-a născut, pe 25
octombrie 1921, prințul Mihai. Acest mariaj s-a deteriorat la scurt timp prin aventura lui Carol,
atunci principe moștenitor, cu Elena Lupescu (cunoscută ca „Magda Lupescu”, 1895-1977), fiică
a lui Nicolas Grünberg, un farmacist evreu, botezat creștin-ortodox, care a adoptat numele de
Nicolae Lupescu. Elena Lupescu a fost, inițial, soția ofițerului de armată Ion Tâmpeanu.
Principele o întâlnea în timpul absențelor principesei Elena din țară.

Criza dinastică (1925-1930)[modificare | modificare sursă]

Astfel, principele moștenitor a cauzat un alt scandal în 1925. A aruncat țara într-o criză dinastică,
când a renunțat la succesiunea la tron, printr-o scrisoare trimisă de la Veneția, și, apoi, o alta de
la Milano. A profitat de o îndatorire dinastică, reprezentarea Familiei Regale la
înmormântarea Reginei Alexandra, mătușa Reginei Maria și soția Regelui Eduard al VII-lea,
în Marea Britanie, de unde nu se mai întoarce și pleacă la Paris împreună cu Elena Lupescu.
După câteva săptămâni, Carol se află în Veneția și trimite, la data de 5 decembrie, o scrisoare de
abdicare. Nu era prima dată când acesta invocă o asemenea cerere, inițial întâmplându-se
cu Zizi Lambrino în plin război. Însă, în cazul Elena Lupescu, lucrurile stau altfel. Carol este de
departe de a dori să se întoarcă la București, afirmă că vrea trăiască departe de țară, ca un
simplu civil. Reacția lui după discuțiile cu emisarii este să trimită o a doua scrisoare, de data asta
de la Milano.[18]
Declar prin aceasta că renunț irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în
virtutea Constituției și a Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până astăzi. Ca principe al
României și ca membru al Familiei Regale. Renunț, totodată, la drepturile ce mi-ar reveni prin
legile țării asupra fiului meu și averii sale. Mai declar că nu voi avea nicio pretenție asupra
drepturilor la care am renunțat de bunăvoie și din proprie inițiativă și mă angajez, pentru binele
tuturor, să nu mă întorc în țară timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă mai
întorc fără autorizația Suveranului. Milano 28 decembrie 1925[19]

Principesa Elena și principele moștenitor Carol

Întrucât principele a refuzat să se întoarcă, Regele Ferdinand, fiind bolnav, a conștientizat că era
momentul să ia o hotărâre. A convocat la sfârșitul anului 1925, la Sinaia, Consiliul de
Coroană pentru a cere decăderea din drepturile de moștenitor a prințului și declararea lui Mihai,
fiul lui Carol și nepotul lui Ferdinand, ca viitor Rege al României, iar până la majoratul acestuia să
existe o Regență formată din trei persoane.
Pentru dezmoștenirea lui Carol s-au pronunțat Brătianu, Știbey, Averescu. Iorga și Argetoianu au
fost pentru continuarea negocierilor cu Carol, iar Maniu și Mihalache au cerut moderație. Consiliul
de Coroană acceptă dorința Regelui Ferdinand, care renunță la sentimentele sale paterne față de
Carol, spre binele tării și aprobă renunțarea la tron a propriului fiu. Dezamăgirea resimțită de
Rege a fost puternică și îi va accelera evoluția bolii.
Prințul Carol, sub numele de Carol Caraiman, a trăit o vreme în Italia, apoi în Anglia. Cel mai mult
îi plăcea să viziteze Parisul împreună cu amanta sa. În exilul din Franța, prințul Carol s-a instalat
din iulie 1927 la castelul din Coësme à Bellême (localitate apropiată de Nogent-le-Rotrou,
departamentul Orne), împreună cu Elena Lupescu.[20]