HORAŢIU SUCIU

O ISTORIE A LUGOJULUI
ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII

Lugoj, 2009
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Editura Nagard Lugoj
Str. Timişoarei nr. 127
305500 - Lugoj - România Cuprins
Tel./Fax: 0256 350 560
E-mail: office.lg@fedprint.ro Prefaţă ...........................................................................................................5
www.nagard.ro
De ce „o istorie” şi de ce „între secolele XIV-XVIII”? ..............................7

Introducere. Lugojul şi Banatul

1. Cadrul geografic .........................................................................9
2. Despre Banat şi toponimul Banat ...........................................10
3. Etimologia toponimului Lugoj ................................................13
4. Descoperiri arheologice şi vechi aşezări în vatra oraşului ....14
5. Lugojul şi organizarea politică a Banatului până în 1658 ....15
6. Cetate şi oraş în evul mediu .....................................................21

Capitolul I
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Istoria Lugojului ca parte a Regatului Ungariei (1241? - 1536) ............29
HORAŢIU SUCIU
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE Capitolul II
SECOLELE XIV-XVIII Lugojul, Banatul de Caransebeş-Lugoj şi Transilvania .........................39
/ HORAŢIU SUCIU
- Lugoj: Editura Nagard, 2009 Capitolul III
108 p.; 16X23 cm. Sangeacul Lugoj, 1658 - 1718 (?) ..............................................................90
I.S.B.N.: 978-973-1900-53-7
Capitolul IV
Lugojul habsburgic. Tranziţia spre modernitate ..................................110
Capitolul V
Cetatea, bisericile şi şcolile Lugojului medieval
1. Cetatea Lugojului ..................................................................130
Paginare: Ludmila Lupu 2. Bisericile lugojene ..................................................................136
Coperta: Ludmila Lupu 3. Lugojul şi şcolile sale (şi câte ceva despre copii) ................146
Capitolul VI
Societatea bănăţeană între modernizare şi ”retardare” .......................158
Concluzii ....................................................................................................211
Conclusions ...............................................................................................212
Bibliografie ................................................................................................213
Tipărit la S.C. FEDPRINT S.A. Bucureşti Mulţumiri ..................................................................................................221
Sucursala Lugoj, tel./fax: 0256 350 560
www.fedprint.ro
2 3
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII

Prefaţă

„O istorie a Lugojului între secolele XIV-XVIII” este una din lu-

crările care, tot mai mult în ultimul timp, se preocupă de întregirea istoriei
Banatului, în general, ca o zonă distinctă de Transilvania, aducând astfel
precizări binevenite referitoare la istoria locală a Lugojului, istorie care
prin conexiunile ei numeroase, se dovedeşte a fi perfect integrată în istoria
României şi a Europei.
În acest context istoria medievală a Lugojului, aşa cum este prezen-
tată ea în această lucrare, este una exemplară, întinsă de-a lungul a cinci
secole, în care acest oraş a făcut parte din regatul Ungariei, principatul
Transilvaniei, Imperiul Otoman şi mai apoi cel Habsburgic, şi datorită aces-
tei situaţii, este istoria unui punct de ciocnire şi de contact între diferite ci-
vilizaţii şi mentalităţi, un melting plot, în care datorită acestui amestec, apar
sinteze culturale, politice şi spirituale deosebite.
Autorul lucrării, Horaţiu Suciu, un produs al Facultăţii de Istorie
din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, foloseşte un important ma-
terial bibliografic fără a aduce însă, după cum o mărturiseşte, documente
inedite. Reuşeşte totuşi să realizeze o sinteză a acestui material, prima de
această amploare în cazul Lugojului, şi să analizeze multe documente din-
tr-o perspectivă înnoitoare. Unghiurile diverse şi comentariile cu privire la
mentalităţi, viaţă cotidiană, viaţa copiilor, încercarea de-a face o istorie a
mâncării, dar şi o istorie prin mâncare, abordarea subiectului mentalităţii,
dar şi al dragostei ca sentiment, privirea asupra problemei legate de naţiu-
ne, dar şi problema „imaginii celuilalt” sunt punctele forte ale cărţii.
Trebuie menţionat şi faptul că autorul nu consideră această lucra-
re ca fiind una totală, ci o variantă posibilă între multiplele monografii ce
s-ar putea scrie, ipoteză declarată de încă din introducerea cărţii. Profesor
de liceu, autorul scrie această lucrare mergând cu gândul mai departe, la
transformarea acesteia într-un material educaţional, prin care elevii de li-
ceu să poată cunoaşte trecutul acestui oraş, cu locuitori oricând gata să
pună mâna pe arme, un oraş de multe ori, „de margine”, dar niciodată mar-
ginal sau la marginea istoriei.

Dumitru Suciu
4 5
 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII

De ce „o istorie”
şi de ce „între secolele XIV-XVIII”?

Jacques Le Goff, celebru reprezentant al Şcolii de la Annales, considera

într-o lucrare devenită clasică, ”Pentru un alt Ev Mediu”, că istoria se face cu
“surse şi imaginaţie” “pe baza unei lecturi a oricărui document”. Autorul con-
sideră că Evul Mediu trebuie “inventat” “din toate documentele posibile“,
iar cercetătorul trebuie să utilizeze “tot ceea ce [oferă] arsenalul combinat al
ştiintelor umaniste “, pentru a umple lacunele lumii medievale “cu rigoare şi
imaginaţie “. Unui neiniţiat i s-ar putea părea ciudată folosirea lui „inventat”
alături de istorie. Şi mai uimitoare poate părea afirmaţia că scrierea istoriei
nu este un exerciţiu ştiinţific (în sensul pe care-l dau ştiinţele exacte acestui
termen), ci un exerciţiu de creaţie. Şi asta pentru că, ne spune Alexandru
Zub: „Putem avea iluzia că vom cunoaşte deplin sursele, însă exhaustivitatea
acestui domeniu este numai o ispită. Sursele se produc din interes şi au dublu
efect de distorsiune, unul genetic şi unul de impus de lectură, de interpreta-
re…diminuarea coeficientului de refracţie (se face) printr-un efort de critică,
analiză, reconstrucţie bazată pe multitudinea faptelor, pe explorarea cât mai
deplină a informaţiilor de orice fel, de maximum de scrupul documentar, me-
todologic, narativ.” Ştefan Păun apreciază că: „adevărul istoric este o con-
venţie stabilită de istorici…În societăţile închise (doar)…interesele şi nevoile
prezentului determină ideologizarea istoriei.” În societăţile deschise, istoria
nu ar trebui să fie folosită cu scopul de a valida prezentul prin folosirea, unui
„anumit sens al trecutului”. Mergând cu raţionamentul mai departe, înclin să
cred că doi istorici, având la dispoziţie aceleaşi documente, vor scrie două
istorii diferite, cu perspective şi moduri de înţelegere a lumii diferite. Pentru
că istoria nu e altceva decât felul fiecăruia de a-şi închipui lumea (şi dealtfel
şi felul în care se raportează la trecut, sperând într-un anumit viitor, proiecţie
asemănătoare unui act de magie). Mai mult, „nu există pace posibilă decât
într-o lume în care oricine ştie că nu posedă decât un adevăr parţial şi că, prin
urmare , nu numai că nu trebuie să-i excludă pe ceilalţi, ci să-i iubească, pen-
tru că ei posedă o parte de adevăr ” (Jean Daniélou, „Reflecţii despre misterul
7
HORAŢIU SUCIU
istoriei”), şi de aceea, acastă „O istorie a Lugojului…” lasă loc (şi cheamă)
alte istorii posibile, diferite şi la fel de „adevărate”.
Această istorie este scrisă nu atât din perspectiva unui istoric, cât a
unui profesor de istorie, care se confruntă, compilând din istorii trecute, cu
multe confuzii şi inadvertenţe. Şi totuşi am folosit numeroase documente,
interpretându-le, cât mai bine posibil, în căutarea unui adevăr, şi dezvăluin-
du-mă astfel, împreună cu Lugojul, celorlalţi. Atunci când am vorbit despre
evenimentele politice, am folosit doar documentele referitoare la oraşul nos-
tru; însă atunci când am încercat să obţin informaţii despre viaţa cotidiană şi
mentalităţile dintr-o anumită perioadă, am căutat informaţii în documentele
referitoare la totă zona Banatului, pentru că, dacă un hoţ jefuieşte un călător
la Caransebeş, e foarte posibil s-o fi făcut şi la Lugoj (sau un alt hoţ şi cu alt
călător, desigur).
De ce „O istorie a Lugojului între secolele XIV-XVIII” ? Ne-o spune
Victor Neumann: „un model istoric ca acela din Banat oferă avantajul de a crea
o legătură între diferitele obiective multiculturale, interculturale şi rasiale…(de
aceea) interculturalitatea Banatului (şi cu atât mai mult a Lugojului) ar putea
servi ca reper în formarea actualei tinere generaţii…(pentru că) asimilarea
informaţiilor diverse privind culturile evidenţiază rolul pozitiv al interferen-
ţelor.” Şi tot Victor Neumann ne oferă argumente, altele decât cele ale unei
stupide cronologii pe epoci: „...în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea Europa
a fost marcată de două mişcări contradictorii: pe de o parte conştientizarea
existenţei comunităţilor lingvistice şi confesionale multiple generând pluri-
lingvismul şi interculturalitatea; pe de alta dobândirea sentimentului acut al
identităţii naţionale, ducând la negarea celuilalt…” Şi această „negare a ce-
luilalt” invadează şi apoi otrăveşte Europa secolor al XIX-lea şi al XX-lea, cu
un naţionalism prost înţeles, împins la extrem(ism) şi absurd. Şi cum o istorie
spune ceva intim şi personal despre cel care a scris-o, eu mi-am dorit să se
oprească la secolul al XVIII-lea, când încă nu am învăţasem (noi, oamenii)
să ne urâm.
8 9
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Introducere
Lugojul şi Banatul
1. Cadrul geografic
În sensul geografic al termenului, Banatul este regiunea delimitată la
est de munţii Carpaţi (Carpaţii Sudici - Munţii Ţarcu, Godeanu, Cernei), la
nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa şi la sud de Dunăre, însumând 28526
km. În urma tratatelor de pace de la Versailles (1919), această regiune a fost
împărţită după principiul naţionalităţii între trei ţări: România (care obţine
66,5% din suprafaţă, adică 18966 km (1)), Serbia şi Ungaria. În lucrarea de
faţă se va folosi termenul de Banat pentru întreaga regiune istorică.
Pe cuprinsul Banatului se găsesc toate formele de relief. Interesant
este faptul că ele ocupă fiecare circa 1/3 din suprafaţă. În acelaşi timp se
remarcă dispunerea munte - deal - câmpie, de la est la vest. În felul acesta
avem de-a face cu o coborâre lentă de la est către vest a formelor de relief, a
apelor, climei, florei, faunei şi solurilor.
Situat în zona Banatului, unde câmpia se întâlneşte cu dealurile,
Lugojul este străbătut de cursul mijlociu al râului Timiş. Locul pe care este
aşezat oraşul face parte din câmpia joasă a Timişului, caracterizată de valuri
largi, acoperită fiind cu o cuvertură de loess. Caracteristica de "câmpie joa-
să" îi este atribuită datorită faptului că, fiind o prelungire a Câmpiei Tisei în
spaţiul Piemonturilor Vestice, este formată din depuneri aluvionare cu deni-
velări de mai mică amploare, determinată de prezenţa crevurilor şi dispune
de altitudine care se încadrează între 80 şi 120 m.(2)
Climatul continental moderat, cu influenţe mediteraneene, dând naş-
tere la ierni blânde şi veri răcoroase, caracterizează zona Lugojului.(3)
HORAŢIU SUCIU
2. Despre Banat şi toponimul Banat
Istoricii care studiază istoria Banatului sunt cu totul de acord că isto-
ria acestei regiuni reprezintă o "pată albă", mai ales că e "pe nedrept mar-
ginalizat, dacă nu ignorat cu desăvârşire ori subsumat pur şi simplu, fără
vreo argumentaţie solidă, celei al Transilvaniei.(4)" În mai multe din studiile
sale profesorul Victor Neumann prezintă aceste diferenţe care fac ca diferen-
ţele dintre cele două regiuni să nu fie deloc neglijabile. În cadrul regatului
maghiar sunt organizate diferit, iar voievodul Transilvaniei nu are autoritate
asupra Banatului, ba mai mult comitele de Timiş şi voievodul au statut egal.
(5) Istoria celor două zone s-a separat complet în 1552 odată cu ocuparea
Banatului de către turci. Banatul a rămas sub administraţia directă a Imperiu-
lui Otoman până în 1716. Acest secol şi jumătate a făcut ca diferenţele să se
accentueze. Casa de Habsburg, după 1718, din punct de vedere administrativ,
a organizat Banatul diferit şi distinct de Transilvania. Profesorul Neumann
arată că diferenţele erau mult mai profunde: „ierarhiile sociale, nivelul de
dezvoltare economică şi diversităţile religioase…model cultural…configura-
ţie socială… Nici moştenirile confesionale sau culturale nu erau identice între
Banat şi Transilvania…Amintitele regiuni nu au fost şi nici nu puteau fi aşe-
zate atunci (la începutul secolului al XIX-lea) şi nici mai tîrziu sub un numitor
comun cu Transilvania.”(6)
Formaţiunile prestatale ale lui Glad şi Ahtum despre care izvoarele
amintesc că ar fi existat în Banat în secolele X-XI, nu trebuie să fie confun-
date cu nişte state în sens modern. Ele nu se defineau prin anumite graniţe.
Desigur aceste state aveau limite teritoriale, de obicei graniţe naturale, râuri,
munţi, păduri etc., însă nu erau nişte limite foarte precise. Abia odată cu apariţia
comitatelor apare principiul teritorial în administrarea zonei, probabil nici acum
foarte precis.
În Diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247) sunt amintite Terra Se-
verino şi cnezatele lui Ion şi Farcaş, până la Olt; probabil toate erau văzute ca
o zonă unitară, fomând ceea ce mai târziu a devenit Banatul de Severin. Teri-
toriul lui se întindea adânc până în Oltenia.(7) În 1260 Magistrul Laurenţiu
este pomenit drept conducător al Banatului de Severin, care mai târziu va fi
condus de un ban (la 1273 avem un Paul ban de Severin şi comite de Valko).
Acestă zonă, a cărei limite nu le cunoaştem, este motivul conflictului dintre
Carol Robert de Anjou şi Basarab, încheiat cu bătălia de la Posada (1330),
datorită faptului că Banatul Severinului a fost dat în folosinţă de regele ungar
10
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
voievodului Ţării Româneşti, considerat vasalul său.(8)
Istoricul Martyn Randy în studiul „Controverse istorico-istoriografice
privind toponimul „Banat” ” identifică anul 1330, ca fiind momentul când
„teritoriul acesta a devenit parte a Ţării Româneşti. Teritoriul Banatului de
Severin a devenit Oltenia, condusă de banul Craiovei. Severinul a continuat
să aibă un ban, dar nu un teritoriu delimitat care să poată fi constituit într-un
Banat.”(9)
Banatul nu are în aceste secole identitate şi formă. Acestea se constru-
iesc într-un lung proces determinat de nevoia de a organiza aceste zone pentru
o reacţie mai bună în faţa pericolului otoman. Într-un document oficial din 4
iunie 1407 apare prima dată denumirea de „părţile inferioare”(partium inferi-
ores) ale regatului pentru a denumi zona aflată sub autoritatea lui Filippo Sco-
lari, ce concentrează multiple funcţii de comite. Ioan Haţegan consideră că în
timp, „expresia se va generaliza pentru toate comitatele dintre Tisa şi Carpaţi,
din Maramureş, până la Dunăre, care vor deveni Partium. Comandanţii de
jure ai zonei vor fi comiţii de Timiş.”(10) La fel ca Filippo Scolari, în 1441
Iancu de Hunedoara concentrează în mâna sa mai multe funcţii: cea de ban de
Severin şi comite de Timiş.(11) La fel, concentrând puterea, căci persoana e
mai importantă decât instituţiile în această perioadă, Iosa de Som este în 1494
este comite de Timiş şi comandant suprem al armatei sudice a regatului, iar
ca şi „capitaneatus partium inferioris ”are autoritate asupra comitatelor Arad,
Bács, Bekes, Bihor, Bodrog, Cenad, Csongrád, Haram, Timiş, Torontal,
Zarand şi din 1498 şi asupra comitatelor Posega, Srem, Valko.(12)
Totuşi de-a lungul întregii perioade, a secolelor XIV-XVII, documentele
oficiale şi diferitele scrieri se confruntă cu o adevărată confuzie în ce priveşte
definirea şi limitele Banatului. În 1455 Banatul apare într-un document ca „par-
tibus Cismontanis” - părţile de dincoace de munţi; în 1475 diplomatul italian
Leonardo de Batta numeşte Banatul „terra chiamato Themisvar”; Nicolaus
Olahus scrie în 1538 că „regiunea situată între acest Timiş (Bega) şi Mureş se
numeşte Timişana….”; Gheorghe Martinuzzi aminteşte într-un document din
1551 de „Timişoara şi celelalte părţi inferioare”, iar generalul Castaldo într-o
scrisoare din 20 august 1551 despre: ”Timişoara…(care) se situează la graniţa
dintre Transilvania şi Valahia…Teritoriul Timişoarei este în afara Transilva-
niei, parţial în Valahia şi parţial în Ungaria….”; Giovanandrea Gromo (1564-
1567) numeşte zona: „Valachia cisalpina”, iar Ferrante Capecii (1584) spune
: „Lugojul şi Caransebeşul sunt în Valahia”. (13) În secolul al XVII-lea, un
raport al misionarilor catolici din Roma care menţionează „provincia de Te-
misvar” (1629); Comisia aulică militară vieneză(1687) numeşte Banatul drept
Territorium Vulaska (Vlaşca); patriarhul sârb Arsenjie Cernoievici numeşte
11
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
banatul Parvam Wallachiam praeterea Transylvanicam (1690). ră cu zona). Ne explică profesorul Martyn Randy „denumirea „Banatul” sau,
Cum s-a ajuns totuşi la denumirea de Banat ? În prima jumătate a seco- în germană, „Banat”, a fost folosită doar după cucerirea Timişoarei de către
lului al XVI-lea cetatea Severinului este cucerită de turci, iar după 1552 mare Eugeniu de Savoia în 1716. Cea dintâi referinţă privind denumirea Banatul
parte a zonei bănăţene devine Vilayetul de Timişoara. Din Banat doar zona Timişoarei este consemnată într-o scrisoare către Hoffkammer din Viena, da-
Lugoj-Caransebeş rămâne neocupată de turci. Numită astăzi, de istoriografia tată ianuarie 1717. În anul următor păcii de la Passarowitz, termenul a primit
românească, Banatul de Caransebeş-Lugoj, respectivul teritoriu a purtat în recunoaşterea oficială prin stabilirea organismului Banater Landesadminis-
epocă numele (un nume fictiv de altfel ) de comitatul Severin. Ca să cităm tration (Administraţia regiunii Banat). Apoi, numele de Banat a devenit destul
documentele, „comitatul de Severin, (al cărui conducător este) banul de Ca- de comun pentru a se integra în titlurile regale şi imperiale.”(21)
ransebeş-Lugoj. ” (14)Această ficţiune a existat un secol şi mai bine, impu-
nându-se pentru zona din SV principatului Transivaniei. Mai trebuie să ţinem
cont şi de mentalitatea medievală. Oare Carol cel Mare şi Otto cel Mare nu-şi
denumesc imperiile cu un nume fictiv, acela de Imperiul Roman ? SV Tran-
silvaniei, Banatul de astăzi a devenit comitatul de Severin, iar Severinul era
3. Etimologia toponimului Lugoj
un Banat. În situaţia complicată din anii 1690-1700, când Casa de Habsburg,
recucereşte zona Lugojului şi Caransebeşului pentru o perioadă, vechea no-
Etimologia toponimului Lugoj a fost şi este mult controversată. Dacă
bilime de aici se reîntoarce acasă, şi pretinde respectarea vechilor ei instituţii.
Vasile V. Muntean, aduce în discuţie teza că, Lugojul provenind din dacicul
Leopold I se vede nevoit să-l numească la 9 aprilie 1698 pe Petru Măcicaş ca
(?) "liguas" care ar fi însemnând „smârc” (etimologie descoperită prin compa-
şi comite suprem al Severinului. Aceasta este ultima apariţie pe scena istoriei
raţii în limba lituaniană şi indo-europeană)(22), I. Pătruţ propune în cartea sa
a comitatului Severinului.(15)
"Studii de limba română şi slavistică" ipoteza derivării numelui oraşului din
La sfârşitul secolului al XVII-lea, presaţi de nevoia de a încheia într-
radicalul slav "luh", pronunţat [lug] şi la care se adaugă sufixul maghiar-os;
o formă modernă, iluministă, raţională pacea de la Karlowitz, negociatorii,
"luh" înseamnă „mlaştină”. Tot acest lingvist arată că numele oraşului ar pu-
printre care şi Luigi Ferdinando Marsigli(16) au fost nevoiţi să definească
tea veni de la o persoană cu acelaşi nume (sau Logoj).(23)O altă ipoteză este
limitele zonei şi să-i găsească in nume. Tratatul de pace de la Karlowitz, din
aceea care subliniază originea maghiară a toponimului Lugoj, din cuvântul
26 ianuarie 1699, punctul II, menţionează: ”Eyaletul Timişoara, supus cetăţii
"lugas" care înseamnă „umbrar, foişor”.(24) Vasile Maniu susţine în cartea
Timişoara, cu toate părţile şi apele aparţine stăpânirii Înaltului Devlet cel veş-
sa "Dare de seamă asupra operei d-lui Iung. Romanii şi Românii" că numele
nic; graniţa sa care este din partea Transilvaniei, de la capătul Ţării Româneşti
Lugojului provine din latinescu "lucus" - pădurice de baltă.(25) În opinia lui
şi până la apa Mureşului, apoi hotărnicită cu malurile de dincoace ale râului
Simion Dănilă numele toponimului Lugoj (pronunţat local Logoj) ar prove-
Tisa; cetăţile Sebeş şi Lugoj şi Lipova şi Cenad. Şi Novi Knezevac, Becei şi
ni de la logoj, pluralul lui logoz dublet bănăţean pentru rogoz (numele unei
Becicherec şi Ranik, care sunt înlăuntrul hotarului de mai sus, după cum s-a
plante erbacee, care creştea prin mlaştini şi locuri umede, folosită la împleti-
explicat, sunt din hotarele Transilvaniei de dinainte de război.(17)” Iar aceste
tul rogojinilor şi uneori la acoperitul caselor de la ţară).(26) O ultimă ipoteză
limite se impun, căci un document otoman din 1700 vorbeşte de: ”Eialetul
este aceea că toponimul Lugoj vine dintr-un vechi cuvânt slav "logos" (plural
Timişoara fiind hotar de seamă…fiind înconjurat într-o parte de munţii Tran-
"logoz"), apelativ dispărut astăzi.(27)
silvaniei, iar în celelalte trei părţi de râuri ca Mureş, Tisa şi Dunărea...(18)”
Ţinând seama că pentru prima dată aşezarea apare în documente la
Din dorinţa de a da zonei o identitate s-a creat un Banat imaginar: Bana-
1334 ca Lucas şi abia mai târziu ca Lugas (1368), putem considera că latines-
tul Timişan.(19) Denumirea medievală de Banatul de Severin, zona creştină
cul "lucus" stă la baza numelui Lugoj, transformat apoi (de copiştii medievali,
a Caransebeşului şi Lugojului numită în secolele XVI-XVII comitatul de Se-
verin, Vilaetul Timişoarei, erau cunoscute la începutul secolului al XVIII-lea, probabil) în Lugas. Cu toate acestea, problema rămâne deschisă şi se poate
dar într-un sens confuz.(20) Din această confuzie s-a născut numele Banat discuta în continuare, fără ca ea să reprezinte o problemă capitală.
(denumire ce poate arăta şi proiectul de viitor al Casei de Habsburg în legătu-

12 13
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII

4. Descoperiri arheologice şi vechi 5. Lugojul şi organizarea politică

aşe zări în vatra oraşului a Banatului până în 1658

După înfrângerea căpeteniilor locale Ahtum şi Gyla, în primii ani ai

Oraşul Lugoj a fost ridicat pe vatra unor vechi aşezări umane. Cercetările
secolului al XI-lea, din cauza crizelor prin care trecea regatul maghiar, a lup-
arheologice efectuate în ultimele decenii au dus la descoperirea, pe malul
telor cu feudalii germani, a dominaţiei pecenege şi a împotrivirii populaţiei
drept al Timişului, sub "Dealul Viilor", a unor unelte datând din mileniul IV
băştinaşe, Banatul nu a putut fi ocupat şi organizat de statul feudal maghiar.
- III î.Hr., îndeosebi topoare de piatră şlefuite, cu orificiu de înmănuşare, ti-
Abia în secolul al XII-lea începe o pătrundere lentă de la vest la est în acest
pice neoliticului (inclusiv un topor cu braţele în cruce de tip Jaszládány). Din
teritoriu. În 1156 e atestat, pentru prima dată, comitatul Arad, comitatul Timiş
aceeaşi perioadă, au fost descoperite, la hotarul dintre Lugoj şi comuna Bol-
în 1177, Cenadul în 1197, Caraşul la 1200.(32)
dur, în locul numit "la Gomilă", materiale neolitice Starčevo-Criş şi eneolitice
Comitatul era o instituţie politico-adiministrativă, cu autoritate în pro-
Tiszapolgár), pe o înălţime cu dimensiunile de 80 / 15 / 2 m, vestigii ceramice
bleme politice şi administrative, cu atribuţii economice şi fiscale. Geneza co-
şi aşchii de cremene demonstrând existenţa unei aşezari de lungă durată.(28)
mitatelor: din nucleul central care e cetatea se dezvoltă comitatul în teritoriu.
Pe teritoriul Întreprinderii "Mondial", din drumul Timişoarei s-au des-
Teritoriul comitatului nu era limitat, era teritoriul cetăţii, domeniul acesteia,
coperit resturile unui depozit de podoabe şi unelte de bronz: un fragment
mai mult sau mai puţin întins.
celtic, o brăţară ovală masivă, cu ornamente incizate şi fragmente de brăţări
În prima perioadă a existenţei, lor comitatele erau sub autoritate rega-
spiralice, dovedind o cultură a bronzului pe aceste meleaguri în prima jumă-
lă. Cetăţile în jurul cărora s-au format de obicei comitatele erau cetăţi regale.
tate a mileniului II î.Hr. (aceste obiecte de bronz, sunt din seria Cincu-Suseni
Tot ce se întâmpla în comitate se făcea în numele acestuia, deoarece comiţii
(Ha A1-2)). Şi cultura Hallstattiană şi-a lăsat urmele în vatra oraşului.(29) Pe
erau numiţi de rege, erau dregători regali şi administrau, judecau, adunau
teritoriul localităţii se semnalează descoperiri de epocă romană.
armată la poruncă şi în numele regelui. Comitele era ajutat de unul sau doi
Între 1988-1990, în urma cercetărilor (săpăturilor arheologice) între-
viceconţi şi de nişte consilieri ai comiţilor numiţi juzi nobiliari.(33)
prinse de Mircea Mare s-a descoperit la 2 km SE de Lugoj, pe malul pârâului
Comitatul Caraş, pe teritoriul căruia se afla şi Lugojul, e menţionat la
Ştiuca Veche un sit arheologic. Locuirea de aici se datează între secolele III-IV
1200 în documente prin amintirea comitelui său Weiteh. La 1366 e menţionat
şi din secolele VII-VIII d.Hr. (o aşezare din epoca feudalismului timpuriu). Pe
însuşi comitatul Caraş cu adunarea sa generală, formată din 12 juraţi asesori.
baza materialului ceramic găsit s-a determinat că acele trei complexe arheolo-
Comitatul Caraş însă, în condiţiile luptei antiotomane, de la începutul secolu-
gice cercetate fac parte dintr-o aşezare autohtonă.(30)
lui al XV-lea, a dispărut, fiind integrat în Banatul de Severin.(34)
Pe malul din dreapta râului Timiş, în unghiul pe care acesta îl formează
Formaţiunile politico-feudale româneşti, conduse de acei majores ter-
cu şoseaua naţională Lugoj-Timişoara, s-au descoperit urmele zidurilor cetăţii
rae amintiţi în unele documente, nu dispar cu totul, odată cu cucerirea şi im-
Lugoj (care datează din secolul al XIV-lea). În punctul Cetatea Veche, în anul
punerea, de statul feudal maghiar, a propriilor instituţii. În regiunile de mar-
1987 s-a descoperit o monedă ungurească. Pe teritoriul localităţii se semnalea-
gine, aşa cum au fost Banatul, Crişana şi Maramureşul, şi-au păstrat pentru
ză alte descoperiri monetare cum ar fi mai multe tetradrahme şi un stater.(31)
mai multe veacuri autonomia specifică perioadei prestatale, unele obţinând
însemnate privilegii, asemănătoare cu cele obţinute de saşi şi secui.(35)
Mai mult, Banatul este un caz special, aceşti „majores terrae”, conducă-
tori ai românilor, din rândul românilor, devin, în timp, nobili, fără ca această
14 15
HORAŢIU SUCIU
nobilitate să fie condiţionată tot timpul de adoptarea religiei catolice. Costin
Feneşan ne explică fenomenul: „Cnezii români au dobândit nobilitatea înce-
pând cu secolul al XIV-lea. Aceasta a reprezentat confirmarea, prin documente
regale, a vechilor lor bunuri funciare, datorită serviciilor lor militare. Cnezilor
români le este întărită nobilitatea printr-un act de nouă danie (nova donatio)
a proprietăţii avitice (cneziale) ereditare, acest tact constituind în acelaşi timp
şi confirmarea nobilităţii. Prin nova donatio cnezilor şi voievozilor români li
se confirmă stăpânirea ereditară asupra pământului deţinut până atunci după
dreptul cnezial, fără acte scrise.”(36) De exemplu, magistrul Posa de Zeer,
comite de Caraş, într-un document din 8 noiembrie 1352, adevereşte cererea
lui Iuga şi Bogdan, fii lui Ştefan de Mâtnic ”ca în libertatea în care cnezii au
satele lor libere în districtul Sebeş, în aceeaşi libertate să stăpânească şi să
sporească ei un pământ care acum zace pustiu, numit Valea Mâtnicului.”(37)
În secolul următor, aceşti cnezi care au satele lor libere, devin nobili. Pentru
a înţelege acest fapt exemplificăm printr-un fapt petrecut în 1493, când regele
Albert îi reconfirmă pe nobilii Mihail, fiul lui Mihail, şi pe Vasile, fiul lui Stoi-
can, în stăpânirea moşiilor lor părinteşti, documentul făcând precizarea ca aceşti
nobili să-şi stăpânească moşiile în aceleaşi condiţii ca ceilalţi nobili români (sub
quibusque ceteri eis fideles wolachy nobiles particum illarum possesiones).(38)
Astfel, în Banat, conducătorii românilor se transformă în nobili.
Ca instituţie proprie a acestora, întâii cnezi, şi apoi nobili români, avem
districtele (Ştefan Pascu). Le găsim la început sub numele de "terra" ca înţeles
de formaţiune politică locală. În documente districtele apar ca provincii (pro-
vinciae), comitate (comitatus), apartenenţe (pertinentiae). Totuşi termenul de
district nu trebuie înţeles în sens teritorial, ci în sensul medieval de naţiune
privilegiată, în cazul nostru nobili români, dintr-o anumită zonă. Cele mai
numeroase districte sunt concentrate în comitatul Caraş şi Ţara Severinului.
Districtele bănăţene sunt: privilegiate (cele 8 cărora Ladislau Postumul, la
1457, le acordă o diplomă de privilegii) şi neprivilegiate.
Sebeşul este cel mai important district din Banat. În vecinătatea aces-
tui district, spre NV era situat districtul Lugoj. Centrul districtului era opidum
Lugoj, menţionat în documente la 1373, iar ca centru al districtului, odată cu
menţionarea districtului însuşi, la 1385 şi apoi la 1390, sub caracterizarea de
comitatus, împreună cu Sebeşul şi Mehadia. Districtul Lugoj alternează între
denumirea de comitat (comitatus) la 1390, provincie (provincia) la 1391 şi
1419, district, care prevalează ca frecvenţă, şi chiar scaun (sedes) la 1470.(39)
Ca o confirmare a strălucitei lor contribuţii la efortul general antioto-
man, opt dintre aceste districte bănăţene, primesc din partea regelui Ladislau
al V-lea Postumul, la 29 august 1457, însemnate privilegii. Iată textul aces-
16
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
tei importante diplome regale cum apare el la G. Popovici: "Noi Ladislau
din mila lui Dumnezeu rege al Ungariei…considerând meritele credinţei şi
serviciile fidele prestate de nobilii, cnezii şi de toţi românii, din districtele
Almăj, Bârzava, Caraşova, Comiat, Logoj, Mehadia, Ilidia, Sebeş, nu numai
către predecesorii noştri regi ai Ungariei, ci şi către noi s-au arătat pentru
care bunăvoinţă şi mulţumirea noastră şi-au câştigat; iar mai vârtos din acea
considerare, că ei aşezaţi fiind la marginile regatului nostru, în apărarea vadu-
rilor Dunării, contra deselor invazii din partea turcilor, care prădează regatul
nostru din partea aceea. Drept aceea, voind noi, mulţumirea noastră a le arăta,
toate şi orice privilegii ale nobililor şi ale altor români, despre orice ale lor li-
bertăţi, prerogative şi drepturi articulate, ca şi când scrisoarea noastră prezen-
tă din vorbă în vorbă ar fi adusă, totuşi sub acelea condiţii, greutăţi şi servicii,
sub care au emanat şi prin predecesorii noştri, regi ai Ungariei, s-au conces
ca autoritatea noastră regească, pentru aceiaşi nobili români, judecători şi cei-
lalţi români, precum în prezent, aşa şi pe viitor le confirmăm şi cu putere de
pururea le dăruim şi promitem a-i menţiona pe ei toţi, de la cel mai mic până
la cel mai mare în ale lor prerogative, libertăţi şi drepturi a-i conserva. Şi ca
nobilii români judecători şi toţi ceilalţi români cu unite puteri cu atât mai bine
să poată continua serviciile noastre şi regatului nostru, întru apărare a vadu-
rilor Dunării, am decretat a nu mai dona nimănui de aici înainte sate şi moşii
în cele opt districte, decât numai celor care pentru credincioasele lor servicii
se vor recunoaşte de bine meritaţi prin zişii români şi aceste opt districte nu
le vom despărţi deolaltă, nici dona cuiva unul din ele, ci pentru sfânta coroa-
nă a ţării noastre, ca şi predecesorii noştri le vom ţinea împreună laolaltă, pe
românii nobili şi dregător să nu-i judece nimeni altul, decât pe timp alesul lor
comite, şi dacă ei nu ar fi mulţumiţi cu judecata lui, să poată cuteze a apela
proceselor lor la judele Euriei noastre şi de acolo la persoana pre sfântă a Ma-
iestăţii Noastre. Pe lângă aceste voim ca comitele şi vicecomitele lor aleşi din
timp în timp, să nu cuteze întru strângerea banilor de pedeapsă şi executarea
judecăţilor împreunătoare a lua calul, şeaua, armele şi oile celor convincaţi şi
astfel de execuţie să se poată împlini numai în faţa judelui nobil, de la care de-
pind acei români, după a sa modalitate. În fine recunoaştem pe amintiţii nobili
români de adevăraţi nobili ai regatului nostru, asemenea facem pe dregătorii
lor exemţi şi scoşi de la tot tributul, care ar fi, sau nouă, sau altora de plătit şi
să nu cuteze nimeni lucrurile şi bunul lor, ori în ce loc, a-l opri şi sechestra,
precum nici să îndrăznească cineva a chema, a strâmtora pe aceiaşi nobili, sau
pe supuşii lor, după pretenţiunea cuiva, la judecată străină să vină ca la atare
judecată şi dacă ar avea cineva vre-o cerere, sau pretenţie contra nobililor
români sau dregători sau contra supuşilor lor, sau dacă ar spera că are aceea
17
HORAŢIU SUCIU
pretenţie împotriva supuşilor lor atunci la nobilii lor; iar contra nobililor şi a
dregătorilor are de-a o spune la comitele lor, care va alege, din timp în timp,
cari, dacă se pot apela procesele la judele Curiei noastre şi dacă nici acolo nu
li se va face dreptate atunci la persoana Majestăţii Noastre regeşti, de unde
fiecărui jelitor i se va face dreptate şi judecată, după cum vor dicta legile".(40)
Din diploma aceasta reiese că ea nu face decât să confirme şi să întă-
rească privilegiile anterioare acordate acestor districte (care păzesc şi apără
vadurile Dunării) referitoare la libertăţile, prerogrativele şi drepturile câştigate.
Regele se obligă să respecte toate condiţiile, sarcinile şi servituţile sub care au
fost eliberate de antecesorii săi regali. Pentru ca districtele să-şi continue efor-
tul defensiv menţionat, regele decretează unirea lor strânsă şi continuă, preci-
zând imposibilitatea donaţiilor regale de posesiuni pe seama unor străini cu ex-
cepţia celor pe care obştea districtuală îi va afla vrednici de aceasta. Din punct
de vedere juridic, nobilii şi cnezii şi ceilalţi români (universorum nobilium et
keneziorum ac ceterorum walachorum) sunt supuşi doar comitelui local, iar în
cazul unui recurs se adresează direct curiei regale şi regelui personal.(41)
Fiecare district privilegiat îşi avea scaunul de judecată propriu (sedes judici-
aria districtus). Deseori se întruneau într-un scaun de judecată reprezentanţii
mai multor districte. În 1389 (1390) s-au reunit nobili din Sebeş, Lugoj şi
Mehadia; în 1391, nobili şi cnezi din Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat; în 1419
s-au întrunit fruntaşii românilor din districtele Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat,
iar în 1420 cei din Sebeş, Lugoj şi Comiat..(42) Scaunul de judecată al mai
multor districte era prezidat de comitele ales („pe nobilii români şi pe cnezii
din aceste districte nu poate să-i judece decât comitele lor temporar ales, iar
dacă nu vor fi mulţumiţi cu judecata lui, au dreptul să se adreseze Curţii regale
şi împotriva sentinţei date de Curte, au dreptul să apeleze la rege”), castelanul
cetăţilor din districtele respective sau ale cetăţii din districtele respective sau
ale cetăţii din districtul unde se întrunea scaunul de judecată. În problemele
mai importante se constituia un scaun de judecată central, pentru toate cele
opt disticte privilegiate, format din reprezentaţii acestora şi care se întrunea
la Caransebeş, districtul cel mai important era prezidat de comite ori de ba-
nul de Severin sau chiar de rege, ajutat de opt asesori, reprezentanţii celor
opt districte româneşti. Însă banul de Severin trebuia să fie în bune relaţii cu
aceşti nobili, pentru că avem şi cazuri în care, ca şi acela din 1430, cnezii din
Almaj, refuză să se prezinte la o judecată convocată de Nicolae Radwitz, ma-
rele maestru al ordinului teuton, şi ban de Severin, motivând că procesele lor
le judecă doar regele.(43) În districtele româneşti bănăţene judecata se făcea
după legea veche şi aprobată a acestor districte (iuxta antiquam et aprobatam
legem districtum valachalium universitorum).(44)
18
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Organizarea administrativă a Banatului în comitate, era dublată, în-
deosebi pe plan militar, de Banatul de Severin. Subsumate acestuia au fost
districtele româneşti.(45) Cum am observat mai sus, Banatul de Severin avea
şi rol de instanţă judecătorească printre districtele româneşti.
Începând cu Filippo Scolari şi Iancu de Hunedoara se începe cumu-
larea funcţiei de ban de Severin şi de comite suprem de Caraş. Acesta deţine
concomitent la 1431, aceste funcţii.(46) Pentru cuprinderea cumului de dre-
gătorii, Iancu, înfiinţează, la 1441, în calitate de Voievod al Transilvaniei,
dregătoria de viceban. Cu timpul dregătoria de ban nu mai e acordată unei
singure persoane, ci la două. Una din cele două persoane ce deţine funcţia de
ban îndeplineşte atribuţiile funcţiei de comite de Caraş, astfel această institu-
ţie e integrată în Banatul Severinului.(47)
Şirul banilor de Severin s-a întrerupt în 1526, fiind urmat de o lungă
vacanţă atestată în documente prin formula „honore Banatus vacante”. Ba-
natul de Severin, după ce a apărat vreme de trei secole (1230-1526) părţile
sudice ale regatului maghiar, a dispărut ca urmare a unei conjuncturi politi-
co-militare complexe. Primul factor a fost cucerirea de către otomani a unor
importante verigi ale sistemului defensiv de la Dunăre: Belgradul (1521), Or-
şova (1522) şi Severinul (1524). Al doilea factor l-a constituit dezorganizarea
regatului ungar începând cu 1526, ca urmare a cuceririi militare otomane şi
dobândirii situaţiei de stat tributar Porţii.(48)
În aceste condiţii, între 1526-1536 se autoînfiinţează Banatul de Lu-
goj-Caransebeş, ca formă locală de apărare. Documentele oficiale amintesc
de „banul de Caransebeş şi Lugoj” care este „comite suprem al comitatu-
lui Severinului”.(49) Severinul fiind însă cucerit, denumirea de comitat de
Severin se păstreză, fiind în fapt o ficţiune. În istoriografia românească s-a
impus denumirea de Banatul de Caransebeş-Lugoj denumire pe care o vom
folosi şi în această lucrare. Ca urmare a campaniei otomane (în 1552) partea
vestică şi centrală a Banatului este ocupată şi transformată în eyalet otoman.
La intervenţia domnului muntean Mircea Ciobanu, proaspăt creatul Banat
de Lugoj-Caransebeş, rămâne liber şi se alipeşte principatului Transilvaniei
(50), principat ce aflat sub suzeranitate otomană, apare şi el abia după 1541.
(51) Primul ban de Caransebeş-Lugoj este Mihai de Somlya, amintit într-un
document de 4 februarie 1536, secondat în 1537 de vicebanii Ioan Floca şi
Ioan Olah de Upar (vicebani pertinenciarum et districtus Karansebes)(52)
În dieta Transilvaniei erau aleşi şi nobilii din districtele româneşti bă-
năţene (alături de comite, încă doi reprezentanţi de fiecare district) ale Bana-
tului de Lugoj-Caransebeş. Tot de aici, unele oraşe şi târguri aveau dreptul să
fie reprezentate în Dietă. Dieta hotăra în problemele mai importante şi avea,
19
HORAŢIU SUCIU
de asemenea, dreptul de a alege principele Transilvaniei (drept confirmat de
sultan în 1543, 1566). Poarta confirma şi investea pe cel ales cu semnele
puterii. Când interesele Imperiului otoman o cereau, sultanul numea direct
principele.(53)
Numirea în funcţie a banilor de Lugoj-Caransebeş a fost în competenţa
principilor Transilvaniei, demnitatea fiind acordată "din milostivirea noastră,
atât cât ne va fi plăcut". La alegerea banilor se ţinea cont şi de interesele bănă-
ţenilor, pentru că dregătoria de ban a fost deţinută de mai mulţi nobili locali.
Nobilimea bănăţeană înzestrată cu privilegii, avea posibilitatea de a cere nu-
mirea unui ban, exprimându-şi, în anumite cazuri, şi o preferinţă anume.(54)
Banatul îşi avea centrul când la Lugoj, când la Caransebeş.(55) Deşi
unii cercetători ai problemei, ca Ioan Haţegan, consideră reşedinţa Banatului
de Lugoj-Caransebeş a fi numai Caransebeşul, izvoare ale epocii (ca Antonio
Possevino în "Transilvania" (1583)) amintesc de: "ban(ul) de Lugoj, după o
localitate numită Lugoj, unde îşi are reşedinţa"…"Înafară de aceasta mai are
un castel şi un alt oraş numit Caransebeş… ".(56)
Banul şi vicebanul au competenţe atât asupra districtelor, cât şi asupra
locuitorilor Caransebeşului şi Lugojului, îndeosebi în plan judiciar şi mili-
tar. De asemenea, unii bani, prin poziţia geografică şi politică a regiunii ce
o conduceau, aveau misiunea de a purta tratative cu otomanii ( Diploma de
privilegii din 1645 o numeşte „cetatea de graniţă a Lugojului”). În cazuri de
agresiuni armate banul dobândeşte comanda supremă a regiunii (putând cu-
mula şi alte funcţii militare) şi are în subordine castelani şi administratori de
cetăţi, făcând mereu demersuri pentru fortificarea marilor cetăţi.(57)
Calităţile diplomatice şi militare au permis banilor de Lugoj-Caran-
sebeş să cumuleze funcţii administrative şi militare importante la nivelul în-
tregii Transilvanii, să primească şi să rezolve onorabil misiuni dintre cele
mai delicate şi importante. De exemplu, în 1613 Paul Keresztessi este ban de
Caransebeş şi Lugoj dar şi „ consilier al Înălţimii sale principele”, în 1627,
Paul Nagy este ban de Caransebeş şi Lugoj şi „căpitan al puşcaşilor pedeştri
de curte ai noştri”.(58) Toate acestea au conferit banilor un prestigiu social
deosebit şi le-au atras încrederea principilor şi a demnitarilor otomani.
La sfârşitul acestui subcapitol fac menţiunea că de organizarea Bana-
tului în epoca otomană şi habsburgică mă voi ocupa în capitolele care tratează
perioadele respective.
20
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
6. Cetate şi oraş în evul mediu
Pe locul vechilor cetăţi ale românilor din secolele IX - XIII sau în
vechi aşezări cu rol economic sau politic, regalitatea maghiară cuceritoare
ridică noi fortificaţii (sau le consolidează pe cele vechi) încadrând unităţile
politico-administrative ale românilor în domeniile acestor cetăţi.(59) Pornind
de la aceste cetăţi, Ştefan Pascu explică geneza oraşului medieval transilvan:
"mai întâi era cetatea sau castrul, înconjurat cu ziduri de pământ, palisadă sau
piatră, populat de garnizoana cetăţii. Treptat în jurul zidurilor cetăţii se aşază
populaţia fugită de la sate, meşteşugari, negustori. Cu timpul, oraşul dinafara
zidurilor se conturează, se temeiniceşte. Alte rânduri de ziduri, din piatră şi
cărămidă se adaugă celor vechi, îmbrăţişând această populaţie extra muros,
care devine intra muros".(60) Aceasta este, se pare, şi evoluţia Lugojului în
evul mediu.
În secolele XIII, XIV, XV (dar, în unele cazuri, şi în următoarele), ma-
joritatea "oraşelor" au pronunţat caracter semiagrar. Locuitorii oraşului aveau
grădini în jurul caselor, iar în hotarul oraşului, posedă „pământuri de arătură,
lucrate şi nelucrate, ogoare, lunci, păşuni, câmpuri, fâneţe, păduri, dumbrăvi,
munţi, dealuri, vii şi dealuri cu vii, ape, râuri, eleştee, locuri de pescuit şi
cursuri de apă, mori şi locul acestora”(61). La Lugoj şi Caransebeş, locuitorii
„sunt aproape toţi oşteni călare dedaţi slujbei ostăşeşti” , după cum spune şi
Bonfiniu, cronicarul de curte al lui Matia Corvin. Dar asta probabil doar în
vremurile de război. Pe timp de pace aceşti „adevăraţi, născuţi şi neîndoiel-
nici nobili şi oşteni” sunt extrem de preocupaţi de felul cum iobagii lucrează
pământurile şi viile lor, muncă pe care o fac probabil cot la cot cu aceştia. Sin-
gurele deosebiri dintre o aşezare "urbană" şi una rurală, la început sunt castrul
şi zidurile ( acest fenomen poate fi înţeles analizând o statistică din anul 1900
care ne arată că la Lugoj, chiar şi atunci, 22,8% locuitorii oraşului îşi păstrau
încă activităţile agricole)(62). Cu timpul mai apar privilegiile; oraşul organi-
zează târguri şi iarmaroace; ca, în sfârşit, să se poată autocârmui prin instituţii
proprii.(63)
Dar cine sunt locuitorii cetăţii în secolele XIV – XV (şi următoarele) ?
În primul rând garnizoanele permanente ale cetăţii, care în general erau destul
de mici: între 10 şi 30 de străjeri, în timp de pace, şi de 50-100 de luptători în
timp de război.
21
HORAŢIU SUCIU
Conducerea cetăţii o avea, ca şi înainte, un castelan ajutat de un vi-
cecastelan, care au în subordine o gardă permanentă, la care se mai adăuga
un personal auxiliar. Oraşele aveau în frunte un căpitan, ce ordona unei gărzi
permanente, formată de obicei din mercenari angajaţi prin contract.(64)
Oamenii în serviciul cetăţii erau organizaţi în "centurii şi decurii"
(centurionatus, decurionatus), în frunte cu centurioni şi decurioni, aleşi din
jobagiones castri (iobagii de cetate). Conducerea "curiei" (curţii), în întregi-
mea ei, mai ales din punct de vedere economic o avea comitele curial (comes
curial) care administra domeniul regal (adică întinsele pământuri din jurul
cetăţii).(65) Dar cel care e comandantul străjii cetăţii e castelanul (praefectus
castri, majores castri).(66) Tot el e administrator al cetăţii.
Alţi locuitori ai oraşului sunt iobagiones castri şi castrenses. Iobagi-
ones castri au ca principale îndatoriri apărarea cetăţii. Ei alcătuiau banderia
cetăţii. Erau oameni dependenţi; nu e însă vorba de o dependenţă de natură
servilă, ci de una cu caracter social-militar, cu anumite drepturi şi îndatoriri
faţă de cetate. Nu erau cu totul liberi, căci nu pot părăsi cetatea după bunul
plac. În veacul al XIV-lea, iobagiones castri devin o categorie de oameni de-
pendenţi în sens feudal de cetate.
Castrenses sau oamenii cetăţii formau o pătură a ţărănimii. Obligaţi-
ile lor erau de a întreţine şi a apăra cetatea respectivă, iar în timp de război
de a participa la lupte. Datorau şi unele slujbe şi dări în produse comitelui.
Oamenii cetăţii cultivau pământul pus la dispoziţia lor pe domeniul cetăţii
respective, trebuind să achite unele dări şi se aflau sub jurisdicţia cetăţii căreia
îi aparţineau.(67)
Spre sfârşitul secolului al XV-lea, unele cetăţi evoluează spre situaţia
de târguri şi oraşe. Pe temeiul statutelor, oraşele, mai ales cele libere regeşti,
beneficiază de anumite privilegii de a-şi alege dregătorii, juzii, juraţii, prima-
rii şi de a-şi organiza târgurile săptămânale sau anuale. Aceiaşi situaţie este şi
la Lugoj, unde se afirmă adevărate adunări orăşeneşti formate din juzi, juraţi
şi membrii sfatului, aproape cu toţi nobili.(68) Tot acum, ne spune Ştefan
Pascu, cetatea este înghiţită de oraş ( în 1564, Giovani Andrea Gromo, scrie în
"Scurtă descriere a Transilvaniei": "… Lugojul (Logos) (este) oraş mare des-
chis … în acest oraş se află o cetăţuie păzită.”(69) E întrebuinţată în apărarea
oraşului, tot mai mult o oaste de lefegii, prezenţa armelor de foc presupunând
un personal calificat.(70)
După secolul al XV-lea, păturile orăşeneşti devin mult mai complexe.
Avem ca şi locuitori ai oraşului şi zonei din jur ( în 1627 ) pe „ înţelepţi şi
chibzuiţi juzi dimpreună cu ceilalţi juraţi-cetăţeni din …, Lugoj ”, dar şi pe cei
„din starea şi condiţia plebee şi nenobilă”: „călătorilori, negustori, precum şi
22
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
oricăror altor vînzători şi oameni de comerţ exercitându-şi adică negoţul.(71)
şi care, probabil vînd „încălţări,…tunici,…oale,…obiecte de harnaşament,...
şi cuişoare,” dar şi pe „toţi locuitorii aceluiaşi târg Lugoj”: croitori, fierari, pi-
elari, dulgheri, găitănari(72) , cives (orăşeni, cetăţeni), hospites (oaspeţi, co-
lonişti), incolae (locuitori), habitatores (locuitori), populi, homines (oameni).
Populi sunt oamenii de jos, săracii, jelerii; homines sunt oamenii fără statut
definitiv, sosiţi de curând în oraş, tot o pătură inferioară; incolae sunt oamenii
locului, cu situaţii sociale mijlocii.(73)
Să dăm câteva exemple, din secolele XVI şi XVII. În 1589 Gheorghe
Giuraca este menţionat ca „prefect sau administrator al grânelor” la Lugoj
(annonae praefectus seu provisor). Principele Gheorghe Rákóczi al II-lea,
la 1 februarie 1649, îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Mihail Raţ,
păstrător al cheilor (claviger) cetăţii Lugoj. La 22 iunie 1625, Ioan Pribeg,
este amintit ca şi comandant al călăreţilor din Lugoj, iar fratele său, Volfgang
(Farkas/Lupul), este amintit ca „familiar al nostru lefegiu din Lugoj” (sti-
pendiarius) principele Sigismund Báthory în 1602. Tot acest principe acordă
pentru merite militare, la 24 aprilie 1602, scutiri de taxe şi dări a caselor şi
proprietăţilor lor din Lugoj şi districtul omonim unui număr de 35 de puşcaşi
pedeştri (pedites pixidarii), nobili şi nenobili(ei sunt Benedict Thaor, centu-
rion, Lupu Brazoway, Nicolae Ghera, Emeric Ruja, Ioan Martineasa, Blasiu
Fazakas, Farkas Zsigmond, Martin Muşuleasa, un alt Martin Hudan, Blasiu
Szöcs, Gheorghe Imreh, Ştefan şi Ioan Mezei, Mihai Karinczky, Ioan Bota,
Toma Ciorogar, Andrei Brânda, Ioan Puluţ, un alt Ioan Oprea, Martin Atkar,
Nicolae Bácsi, Martin Cnez, Nicolae Petnici, Mihai Romoniţa, Gaşpar Ha-
ranga, Lupu Bata, Balthasar Sebessy, Nicolae Dumbravă, Martin Peica, Ioan
Duma, Ioan Gostici, Mihai Kopány, Ioan Koldy şi Adam Fazakas). Principele
Gheorghe Rákóczi I, printr-o diplomă din 8 august 1646, îl înnobilează pe
Ştefan Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj, iar urmaşul său, principele
Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 15 septembrie 1651, îl înnobilează şi îi acordă
blazon nobiliar lui Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum
Nyiressi, apud Lugosium scholasticum). În 1593 documentele îl numesc prin-
tre locuitorii Lugojului pe Stoica, croitorul, iar 1625 au case aici Toma Faur
(fierar) şi Pertu Szabó (croitor).(74)
Oraşul are, cînd este liber, drept de autocârmuire, putând să-şi aleagă orga-
nele de conducere, care exercitau atribuţiile administrative, judiciare, fiscale
şi militare în oraşe. Cel mai frecvent organ de conducere al unui oraş este
sfatul. În frunte cu judele (judex), sfatul era format, de obicei, din 12 juraţi,
care făceau parte din orăşenii mai înstăriţi şi care erau aleşi anual („prim-jude,
juzi-juraţi şi ceilalţi senatori ai aceluiaşi târg Lugoj”).(75)
23
HORAŢIU SUCIU
Sfatul are competenţe administrative, juridice, fiscale, militare. În pri-
vinţa competenţei juridice, toate procesele civile şi penale în care oraşele şi
orăşenii erau parte sau erau implicaţi, într-un fel sau altul, cât şi străinii ce
săvârşeau infracţiuni pe teritoriul oraşului. Competenţa judiciară a instanţelor
orăşeneşti se limita, ratione personae, la populaţia orăşenească, dar compe-
tenţa ratione materiae, în general, se ocupa cu probleme de drept civil (pro-
prietate, împrumuturi, concurenţă, furturi, injurii). Oraşele aveau dreptul de a
prinde, judeca şi pedepsi aspru pe răufăcători: hoţi, tâlhari, ucigaşi, incendia-
tori, falsificatori de sigilii şi pe orice făcător de rele.(76)
Oraşele primesc şi privilegiul de iarmaroc, printr-un act, acordat de
puterea centrală, care pe lângă acest privilegiu le acorda totodată şi deplina
siguranţă şi libertatea de deplasare. Alături de iarmaroacele anuale se confe-
rea şi dreptul de târg săptămânal. Privilegiile de iarmaroc indicau şi ziua sau
zile în care urma să se ţină iarmarocul. În timpul iarmarocului era în vigoare
libertatea negoţului, supus în rest îngrădirilor jurisdicţiei urbane. Căci comer-
ţul orăşenesc, cunoaşte o strictă reglementare, reglementare făcută şi impusă
de sfat. Astfel se impun măsurile şi greutăţile oraşului, cantităţile admise spre
vânzare, termenii vânzării. Tot sfatul interzice, uneori, desfacerea produselor
străine în afara zilelor de iarmaroc.(77)
Oraşele au un statut schimbător, când de civites (oraş), când de oppi-
dum (târg). Oppidumurile erau nişte sate mai mari din punct de vedere de-
mografic, ocupaţia principală a locuitorilor fiind agricultura. Civitas-urile au
funcţii caracteristice: economice (târgul local, săptămânal), administrative,
militare. În perioada secolelor XIV-XV-XVI multe aşezări "se zbat între situ-
aţia de târg şi de oraş" (Ştefan Pascu). Şi tot el: "pe drumul urcuşului şi dez-
voltării urbane" Lugojul, (este) … la 1371-1372 … civitas, dar după aceea va
decădea la situaţia de târg la 1438-1440 (oppidum), pentru ca la 1526 să fie
din nou înălţat la rangul de civitas, iar la 1542 e oraş al reginei (civitas nostre
[reginae] Lugos)".(78) Preotul Blasiu din Lucas apărea înscris între parohii
din arhidiaconatul de Sebeş (1334) Lugojul apare mai apoi cu numele de Lu-
gas (1368), castrum Lugas (1376), castellani de Lugas (1386), civitas nostra
Lugas (1542), Lwgos (1544), Logos (1564), Lugos (1582); este menţionat
ca possessio (1369), opidum (1439-1440, 1464) şi civitas (1371-1372, 1536,
1542) Lugojul a devenit în 1386 cetate regească, fiind scos de sub jurisdicţia
voievodului Transilvaniei şi subordonat direct regelui Ungariei, dar în mai
multe rânduri va fi vândut sau donat de regii Ungariei sau principii Transilva-
niei, unor persoane private, pentru achitarea unor datorii.(79)
24
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Note
1. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, Banatul medieval, în „Analele Banatului”, V,
Timişoara, 1997, p. 179-218;
2. Ioan Munteanu; Rodica, Muntean, Timiş-Monografie, Editura Marineasa,
Timişoara, 1998, p.34;
3. Dan Popescu, Ghid turistic. Lugoj şi împrejurimi, Editura Fundaţia Europeană
Drăgan, Lugoj, 1993, p. 11;
4. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest,
Timişoara, 2007, p. 9 ;
5. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, Cronologia Banatului. Banatul între
943-1552, vol. II/1, Editura Artpress, Timişoara, 2007, p. 32;
6. Victor Neumann, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gânditorului
Ioan Budai-Deleanu. Geneza profeţiilor despre trecut, în „Anuarul Institutului de
Istorie “George Bariţiu””, Cluj-Napoca, XLVII, Series Historica, Editura Academiei
Române, 2008, pp. 345-362;
7. Victor Neumann (coordonator), „Identitate şi cultură. Studii privind istoria
Banatului”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 21;
8. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 42 şi următoarele;
9. Victor Neumann, op. cit., p. 21;
10. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 161;
11. Ibidem, p. 213;
12. Ibidem, p. 273;
13. Vezi Ibidem, p. 232, 253, 308, 324, 325; Ioan Haţegan, Cronologia Banatului.
Vilayetul de Timişoara, 1552 -1716, vol. II/2, Editura Artpress, Timişoara, 2005, p.
173, 251, 255; Costin Feneşan, op. cit., p. 13 şi următoarele;
14. Ibidem;
15. Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, volumul III, Caransebeş, 1901, p. 130;
16. Victor Neumann (coordonator), op. cit., p. 21;
17. Costin Feneşan, op. cit., p. 279;
18. Ibidem, p. 282;
19. Victor Neumann, op. cit., p. 21;
20. Idem, Banatul - Multiculturalitate şi multiconfesionalitate, în „Vestul”, Timişoara,
12.06.2009;
21. Ibidem;
22. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1990, p. 91;
23. Dan Popescu, op. cit, p. 21;
24. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 91;
25
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
25. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura 54. Dragoş Lucian Tigău, op. cit., p. 225-241;
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 9; 55. Gheorge Popovici, op. cit., p. 214;
26. Victor Lazarescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, Spiritualitate Lugojeană, 56. Călători străini despre ţările române, volumul II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,1993, p. 11; 1970, p. 537;
27. Dan Popescu, op. cit., p. 21; 57. Dragoş Lucian Tigău, op. cit., p. 225-241;
28. Ioan Stratan; Vasile, Muntean, op. cit., p. 7; 58. Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare
29. Ibidem, p. 7; (boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV - XVI, Editura Dacia, Cluj Napoca,
30. Mircea Mare, O aşezare prefeudală la Lugoj (sec. VIII), în „Studii de istoria 1991, p. 32;
Banatului”, XVI, Timişoara, 1992, p. 109-115; 59. Vezi Costin Feneşan, op.cit.;
31. Sabin Adrian Luca, Arheologie şi istorie (II), Descoperiri din Banat, Editura 60. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul I, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 242;
Economică, Sibiu 2005; 61. Costin Feneşan, op.cit., p.122;
32. Istoria României, volumul II, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 94; 62. Ioan Munteanu, Banatul istoric,1867-1918. Aşezările. Populaţia, vol.1, Editura
33. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul IV, Editura Dacia, Cluj, 1989; Excelsior Art, Timişoara, 2007, p.212;
34. Ştefan Pascu, op. cit., p. 117; 63. Ştefan Pascu, op. cit., p. 244;
35. Costin, Feneşan, op. cit., p. 279; în privinţa acestei probleme vezi şi Ursules- 64. Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania, Editura Meridiane, Bucu-
cu, Petru, Banatul de Nord-Est în secolele X-XVI, Editura Orizonturi Universitare, reşti, p. 51;
Timişoara, 2005 şi Bejan, Adrian, Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, 65. Ştefan Pascu, op. cit., p. 273;
Timişoara, 1995; 66. Traian Simu, op. cit., p. 22;
36. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 161; 67. Ştefan Pascu, op. cit., p. 308-313;
37. Ibidem, p. 213; 68. Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 74;
38. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, op. cit., p. 179-218; 69. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul II, Editura Dacia, Cluj, 1979, p. 249;
39. Ştefan Pascu, op. cit., p. 47; 70. Gheorghe Anghel, op. cit., p. 51;
40. Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în evul mediu, Tipografia "Cor- 71. Costin Feneşan, op.cit., p.154;
vin", Lugoj, 1941, p. 13-15; 72. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 121;
41. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, op. cit., p. 179-218; 73. Ştefan Pascu, op. cit., p. 208;
42. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului”, 74. Vezi Costin Feneşan, op.cit.;
S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; 75. Istoria României, op. cit., p. 271;
43. I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, 76. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul IV, Editura Dacia, Cluj, 1989, p. 202;
Timişoara, 1977, p. 59 77. Istoria României, op. cit., p. 570;
44. Ştefan Pascu, op. cit., p. 193; 78. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul II, Editura Dacia, Cluj, 1979,
45. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, op. cit., p. 179-218; p. 156-157.
46. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 94; 79. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului”,
47. Ştefan Pascu , op. cit., p. 114; S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267;
48. Dragoş Lucian Tigău, Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra Dumitru Ţeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Cluj-Napoca: Presa
atribuţiilor şi competenţelor acestora, în “Studii şi materiale de istorie medie”, XVI, Universitară Clujeană, 2007, p. 183; Remus Creţan, Dicţionar toponimic şi
Bucureşti, 1998, p. 225-241; geografico-istoric al localităţilor din judeţul Timiş, vol. I, Editura Universităţii de
49. Vezi Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara, Vest, Timişoara, 2006, p.11.
1981;
50. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, op. cit., p. 179-218;
51. Ştefan Pascu, op. cit., p. 475;
52. Gheorghe Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Editura Autorului, Lugoj, 1904,
p. 221;
53. Istoria României, op. cit., p. 801-803;
26 27
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII

Capitolul I
Istoria Lugojului
ca parte a Regatului Ungariei
(1241? - 1536)

Lugojul intră în istorie, printr-un document scris, în 1242, în urma eve-

nimentelor din 1241. Sau cel puţin aşa ne lasă să credem cartea "Temişana",
scrisă probabil de Augustus Treboniu Laurian. În primăvara acestui an, marea
invazie a tătarilor nimiceşte oastea regelui maghiar Bela al IV-lea trimisă în
întâmpinarea lor. Până la momentul întoarcerii tătarilor în Asia regatul a fost
pustiit. După plecarea lor, în 1242, cu scopul asigurării hotarelor de răsărit ale
regatului, Bela al IV-lea (1235-1270) ordonă refacerea unor cetăţi ca Orşova,
Mehadia, Caransebeş, Lugoj, Lipova şi Sonlyo. Aceasta e prima menţiune des-
pre Lugoj, care trebuie privită cu reţinere, deşi e preluată de unii istorici.(1)
Istoricul Dan Popescu, aminteşte un document (pe care nu-l datează),
din care ar reieşi că Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290), a poposit cu
armata sa la Somlyo, Caransebeş şi Lugoj, mai multe luni. Deoarece dânsul
"uită" să amintească bibliografia din care a preluat documentul, şi cum nu
mai apare la nici un alt istoric, avem unele reţineri în ce priveşte veridicitatea
acestui eveniment.(2)
Următoarea menţiune a Lugojului este în 1334, în condiţiile în care
biserica catolică se află în plină expansiune, în registrul pontifical de plată
a dijmelor: "Socotelile lui Iacob a lui Berengariu şi Raimund de Bonofato,
strângătorii dijmelor pe şase ani ai Regatului Ungariei" (1332-1337). În acest
registru apare, în 1334, în Arhidiaconatul de Sebeş "… Blasiu preotul de Lu-
cas (Lugoj) a plătit patru pense…" Ce este ciudat (sau relevant), este faptul
că, în 1335, sau în anii următori, nu mai apare nici un preot de "Lucas", deşi
în registru apar patru parohii noi, care nu apăreau în 1334.(3)
La 30 iunie 1365, regele Ludovic I, se afla la Lugoj de unde îl răs-
plăteşte pe unul din fidelii săi nobili: Nicoale Konth, pentru merite câştigate
în expediţia din Bulgaria.(4) În iarna anului 1366 Timişoara este vizitată de
regele Ludovic I şi de împăratul bizantin Ioan Paleologul, care-l vizitase la
Buda; regele îşi însoţeşte oaspetele, pe drumul de întoarcere, spre Dunăre,
trecând prin Lugoj şi Caransebeş (ai cărui locuitori sunt nevoiţi să le facă „o
primire atît de mare cu mari cheltuieli”, după cum se plâng într-o scrisoare
din 1369). (5) Peste trei ani, la 1369, uliţa satului Ersig (Egérseg), care ducea
28 29
HORAŢIU SUCIU
spre Lugoj se numeşte Uliţa oraşului (palatea civitas), dovedind că Lugoj
este deja un civitas şi un centru (o aşezare spre care merg drumurile)(6) dar
probabil şi punct nodal al comerţului local şi internaţional, la fel ca Timişoara
şi Caransebeş(7). Tot în 1369, regele Ungariei Ladislau I a confiscat cnezilor
Ioan, Ladislau şi Petru, fii lui Neacşu din Nexefalwa, 17 posesiuni deţinute
în apropierea Lugojului, probabil din motive religioase, după care i-a alungat
din ţară; posesiunile le-au fost însă înapoiate în decursul anului 1372.(8)
La 1371-1372 apare menţionat districtul Lugoj. Un district mic, care
dă numai 9 oameni pentru întărirea cetăţii Orşova ; districtul Sebeş, amintit
acum pentru prima dată, dă 80 de oameni.(9)
În 1376 apare pentru prima dată castrum Lugos - cetatea Lugoj, unde
Garai Nicoale (Miklas) este castellanus. La 22 august, în acest an, regele Sig-
mund de Luxemburg, donează castrum Lugos căpitanilor cetăţilor Timiş şi
Cenad: Losonczy Lazló şi Lasanczy Iszvan, iar castelanul mai sus amintit a
fost înlocuit.(10) Urmările acestei transformări din cetate regală în proprie-
tatea unor feudali le găsim la Iuliu Vuia. Se pare că cetăţile Lugoj şi Sebeş
(Caransebeş) se alătură partidei care se împotrivise încoronării ca rege al Un-
gariei al lui Sigismund de Luxemburg, şi care era răsculată încă de la moartea
lui Ludovic cel Mare (1381). Scrisoarea trimisă la 26 august 1386 de rege
căpitanilor celor două cetăţi răsculate (Lugoj şi Caransebeş) în care le cerea
să se alăture trupelor sale nu are nici un efect. Intervenţia în forţă a lui Lazlo
Losonczy, acum ban al Severinului, va duce la înfrângerea celor două cetăţi.
(11) Expansiunea turcă nu va trece neobservată pe lângă Banat şi Lugoj, în
special. La 1389, se pare, la bătălia de la Kosovopoljie, participă de partea
sârbilor un detaşament de lugojeni (sub comanda lui Nicolae Gárá(i)).(12)
Tot în acest an (1389), la sfârşitul lui, sau la începutul celui următor
(1390), are loc o adunare cu rol de adeverire, convocată sub conducerea banu-
lui Severinului (la acea dată Ioan Kaplai) şi care este alcătuită din nobili şi din
oameni de altă stare din comitatele Sebeş, Lugoj, Mehadia (e prima menţiune a
comitat-districtului Lugoj). În 1391, când banul Severinului are de judecat o pri-
cină la Cuvin, convoacă adunarea "nobililor şi cnezilor din cele patru districte şi
provincii Sebeş, Lugoj (Lugas), Căran şi Comiat".(13) Aceste convocări alături
de autoritatea supremă a regiunii (banul de Severin) la adunările de judecată do-
vedesc rolul mare pe care îl au districtele (comitatele, provinciile) în Banat. De
asemenea, se observă, din aceste evenimente, o legătură, încă de acum strânsă,
între districtele Caransebeş şi Lugoj, care se va transforma într-o legătură strân-
să între oraşele Lugoj şi Caransebeş, odată cu dezvoltarea acestor aşezări.
Anul 1396 aduce, pentru Imperiul Otoman, aflat în plină expansiune,
victoria, împotriva creştinilor, de la Nicopole. După această bătălie, turcii
30
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
trec Dunărea în Banat şi, pentru prima dată, pustiesc şi jefuiesc acest teritoriu
până la Timişoara, trecând şi peste Lugoj. Din acest an pustiirile turceşti în
Banat vor fi frecvente.(14)
Datorită nesiguranţei care se instaurează prin aceste atacuri turceşti, mă-
năstirile încep să fie incluse în sistemul defensiv urban, pentru această perioadă
fiind obişnuite astfel de ansambluri: mănăstirile în oraş. Se presupune că, la Lu-
goj, Cătălina, văduva banului de Severin, Nicolae Periany, iniţiază construirea
unei astfel de biserici mănăstiri, ale cărei lucrări au început în anul 1402.(15)
Despre această biserică - mănăstire voi mai vorbi într-un capitol următor.
Începând cu secolul al XV-lea, târgurile şi oraşele bănăţene, deşi nu
ating dezvoltarea celor din Transilvania, devin surse demografice importante.
Dacă Timişoara şi Aradul aveau circa 4-5000 de locuitori, Lugojul şi Caran-
sebeşul au între 3000-3500 locuitori. Restul târgurilor şi oraşelor erau sub
această medie.(16)Dar cine şi ce sunt aceşti locuitori la Lugoj ? Nicolaus
Olahus (deşi în secolul al XVI-lea) ne spune că la castelul Lugoş, "locuitorii
sunt aproape toţi oşteni călare, dedaţi slujbei ostăşeşti".(17) Şi tot în secolul al
XV-lea, districtele româneşti bănăţene, prin nobilii lor, continuă să aibă o im-
portantă poziţie. La 1419 "universitas nobilium" din districtele Sebeş, Lugoj.
Căran şi Comiat se află la Căran, convocată sub conducerea lui Sigismund
Lonconczy, cu ocazia unei judecăţi. E continuarea procesului judecat la Cu-
vin, în 1391 şi nobilii aceloraşi patru districte sunt chemaţi a fi cojudecători.
(18) Tot în acest secol relaţiile comerciale devin tot mai vaste, prin lărgirea
foarte mare a pieţii. De exemplu, la Cluj, pe lângă negustorii din oraş şi din
vecinătatea lui, vin şi comercianţi din oraşe mai îndepărtate: Arad, Caranse-
beş sau Lugoj.(19) Această informaţie ne poate da o imagine asupra puterii
negustorilor din Lugoj.
La 1428 e amintit un "oficiu" (termenul lui I. Vuia) pentru adminis-
trarea dării şi o vamă la Lugoj. În acel an, printr-un decret dat la 24 august,
regele Sigismund îi opreşte pe lugojeni de de a lua vamă de iobagii satului
Hodoş, scutiţi din vechime.(20)
În această perioadă, Lugojul se află în plină dezvoltare economică.
Aşa se face că începând cu 1439 (şi apoi 1440) titulatura care i se aplică în
documente este cea de oppidum - târg. Această titulatură apare într-un docu-
ment de donaţie referitor la localităţile Oloşag şi Dragomireşti ce aparţineau
Lugojului.(21) Asta când zona nu este atacată de către turci. De exemplu, în
septembrie 1420 otomanii pătrund în Banat, ajungînd până la Caransebeş,
dar şi în parţile aflate lateral faţă de drumul principal, cum ar fi Lugojul.(22)
În timpul când Iancu de Hunedoara era comite de Timiş (1441-1446),
în trecere, a vizitat oraşul Lugoj dispunând refacerea şi întărirea cetăţii.(23)
31
HORAŢIU SUCIU
La 1446, ca centru de domeniu regal, oraşului nostru îi aparţineau 17 sate.(24 )
Tot în perioada aceasta, se desfăşoară activitatea lui Ioan de Capistrano care
duce o puternică luptă împotriva ortodocşilor. Deşi nu găseşte un ecou prea
larg în acţiunile sale de convertire la catolicism în Banat, va reuşi să înfiinţeze
comunităţi de confesiune romano-catolică în oraşele Lugoj şi Caransebeş.
(25 )La 13 mai 1451, venind din Ardeal, în drum spre Timişoara, Ioan Iancu
de Hunedoara trece iarăşi prin Lugoj.(26) În acelaşi an, Gaiai Lásló enume-
rând cetăţile din zona Caraşului aminteşte de "Uilogoswar" (Lugojul Nou). E
vorba, probabil, de clădirile ce se ridicaseră cu puţin înainte, în jurul zidurilor
cetăţii, formând o nouă aşezare.(27)
Despre diploma de privilegiu acordată românilor bănăţeni din cele
opt districte privilegiate, de Ladislau al V-lea la 29 august 1457, am discu-
tat în Introducere. Totuşi aş dori să mai menţionez câteva amănunte. La 14
iulie 1442, regele Ladislau cere capitului arădean să introducă pe Nicolae
Turcin de Gamza şi pe Mihaiu Corneth, cnezi din districtul Lugoj (valacho-
rum kneziorum districtus Lugas) în moşiile donate la Berzös, Chehohaba,
Ohabiza.(28), dovedind un interes deosebit pentru români, prin care regele
putea să-şi întărească SE regatului. Zece ani mai târziu, la 13 ianuarie 1452,
găsim la Caransebeş, constituiţi în scaun de judecată, pe nobilii din şapte
districte româneşti (districte ce se vor regăsi în diploma din 1457), printre
care şi Lugojul, (reprezentat de nobilii Petru Fodor de Serked, Petru Dobrotă
de Zepmezew, Ştefan Şişman de Buziaş şi Nicolae Vizeş de Zaldobagh) dez-
bătând problema cetăţii Drencova.(29) Acest eveniment arată că diploma lui
Ladislau al V-lea, consfinţea ceea ce exista deja ca realitate: mai multe distric-
te româneşti (7, 8) autonome şi privilegiate. În 1457 o adunare a nobililor şi
cnezilor şi a celorlalţi români din districtele: Sebeş, Lugoj, Mehadia, Almăj,
Caraş, Bârzava, Comiat şi Ilidia îi aleg pe nobilii Mihai zis Deş de Temeşel
şi Ştefan fiul lui Şişman de Buziaşi şi îi trimit înaintea regelui Ladislau, cu
rugămintea de a confirma printr-o diplomă vechile lor "libertăţi, prerogative
şi drepturi".(30) Astfel apare diploma din 29 august 1457, care consfinţeşte
o organizare preexistentă (întăreşte privilegile acordate de către "predeceso-
rii noştri, regii Ungariei"). Diploma "acordată nobililor, cnezilor şi tuturor
celorlalţi români" are unele date despre oraşul medieval bănăţean: Comitele
şi vicecomitele (unde comite însemna comandantul districtului, ce rezidă în
cetate) erau aleşi de români. Ei, alături de nobilimea fiecărui district, judecau
procesele locale. Şi, ca o paranteză, pentru a vedea care sunt "lucrurile im-
portante în mentalitatea oamenilor din acele vremi": comitele, în urmărirea
şi încasarea amenzilor, pedepselor şi spuselor judecătoreşti nu pote sechestra
calul, şeaua, armele şi oile celor vinovaţi.(31)
32
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Diploma nu e respectată prea mult timp, căci în 1463 (64), după ce
Alibeg pustieşte Banatul, şi e învins de voievodul Transilvaniei Ioan Pon-
gracz de Dindeleag (Pongracz Janos), acesta din urmă primeşte de la regele
Matia Corvin, în 1464, cetatea Jdioara şi târgul Lugoj, împreună cu satele
din jur, chiar dacă în documentul din 1457 se prevedea ca nici unul dintre
teritoriile districtelor să nu fie donate unor străini.(32) Un document din 1470
(12 iunie), când are loc un scaun de judecată al districtului Lugoj, adunarea
districtuală este condusă de Iacob Măcicaş, Ioan Mare de Ciula şi Vassa, cas-
telani de Jdioara (Zidovin).(33) Probabil, aceşti castelani de Jdioara sunt cei
care conduc întreaga zonă.
Dan Popescu vorbeşte de participarea lugojenilor sub conducerea co-
mitelui de Timiş, Pavel Chinezu la 13 octombrie 1479 la bătălia de la Câmpul
Pâinii de lângă Orăştie.(34) În jurul anului 1500, Ştefan Manciulca susţine că
districtul Lugojului avea 15 sate.(35)
Între anii 1470 şi 1504, Lugojul trece în posesia lui Ioan Corvinul, fiul
lui Mathia. La moartea lui Ioan (1502) întreaga sa avere (cam 400 de localităţi
şi cetăţi), este moştenită de văduva lui, Beatricea. Regele Vladislav al II-lea o
va căsători pe Beatricea cu nepotul său, George Marchion de Brandemburg.
Astfel, îşi schimbă, din nou, Lugojul stăpânul.
Cum explicăm asta? E nevoie de o „ordonare a lumii.” Această lume
a secolelor XIV-XVI, este o lume extrem de violentă mai ales în condiţiile
în care „autorităţile” acţionau greu, târziu sau deloc. Nobilii (cnezi, în primă
fază), locali, ajutaţi de iobagii lor, îşi „ordonează mediul”, folosindu-se de
violenţă. Să facem apel la cîteva documente ce cuprind întâmplări din acea
vreme. La 6 mai 1367 Nicolae, voievodul Transilvaniei, îi scrie lui Benedict
Himfy, comite de Caraş: „Mihail, fiul lui Farcaş, şi Fylees, fiul lui Rachka,
iobagi regeşti din Lugoj, din îndemnul lui Mykola din Vărădia de Mureş, în
preajma sărbătorii Crăciunului de curând trecut, găsind 80 de porci ai ace-
luiaşi Dragul (iobag din Sudgea al voievodului) în pădurile pomenitei moşii
Lugoj, i-au luat tâlhăreşte, prinzând şi porcarul acelor porci.(36)” E ceva nor-
mal în acele vremi, căci nobilii locali sunt experţi în folosirea violenţei chiar
împotriva oamenilor care reprezintă autoritatea. Astfel, în 1370, un Iacob de
Beuldre „dimpreună cu oamenii din aceaşi Beuldre, urmărind pe câmp, cu
duşmănie şi cu braţele pe omul nostru şi al capitului. După ce i-au lăsat să
plece slobozi, au tăbărât asupra lor. Şi au rănit, au săgetat şi au pus să-i săge-
teze cu mai multe aruncături de săgeţi pe Konia, slujitorul şi împuternicitul
acelui Andrei, şi au străpuns cu o aruncătură de săgeată, piciorul lui Konia, iar
caii lor i-au rănit cu mai multe săgeţi…încă i-a batjocorit tare şi mai ales i-a
bătut cumplit”; iar în 1372, nici iobagii nu se lasă mai prejos, căci, Abraham,
33
HORAŢIU SUCIU
slujbaşul din Saswar, l-a prins pe un iobag din Cerneteaz pe când săvârşea o
tâlhărie, dar când a vrut să-l dea pe mâna judecătorilor, fraţii acestuia au adu-
nat oamenii din Cerneteaz şi au năvălit noaptea la locuinţa slujbaşului, la Sa-
swar, i-au spart uşile, l-au eliberat pe tâlhar, au mai luat doi cai, o cingătoare,
multe arme şi veşminte. (37) Nici la 1511 nu stau mai bine. Acum nobilii Paul
şi Petru de Olah-Endred şi George de Surduc au venit, împreună cu iobagii
lor , la Margina şi au ales , cu forţa, 20 de boi şi alte vite, au intrat în pădurea
Marginei, pe care au tăiat-o, iar pe păzitorii turmelor de porci ce erau acolo
la ghindă i-au alungat şi le-au ars adăposturile, apoi l-au rănit pe jude. (38)
Nici drumurile nu sunt sigure. În septembrie 1405, Congregaţia comita-
tensă se întruneşte lângă Timişoara, pentru a judeca mai multe pricini, printre
care, una este a lui Ioan Slavul, din districtul Chery, care-l acuză pe Petru zis
Wasarhel, iobag al lui Osvald de Belinţ din Ohaba Forgaci, că, ducându-se el
spre Lugoj cu treburi, i-a fost luat un cal de 50 de florini cu forţa armelor.(39)
Doar biserica pare cât de cât ferită, de aceste violenţe, păstrîndu-şi calitatea
de loc sfînt şi sacru. De aceea, aici se păstrează şi documentele de posesie,
când celelalte clădiri se aprind şi ard destul de des, accidental sau în urma
unei acţiuni duşmane. (40) Şi nu e de mirare nici modul cum acţionează au-
torităţile care au dreptul: „de a judeca, de a pune la cazne, a spânzura şi a lovi
şi pedepsi cu pedeapsa cuvenită după felul fărădelegii lor pe toţi hoţii, tâlharii
şi pe orice alţi răufăcători prinşi în hotarele şi marginile..comitatului Timiş…
precum şi de a ridica spânzurători şi alte feluri de unelte de caznă…în locurile
potrivite şi de trebuinţă…(41)”
Această lume este în continuă schimbare. Nimeni nu rămâne ceea ce
este. Iobagii sunt săraci, dar pot să se şi îmbogăţească. Societatea se transfor-
mă, statutele se schimbă. Oamenii de acţiune, ca acei iobagi din Lugoj care
intră în conflict cu castelanii de Haţeg, conflict referitor la plata vămii, şi
pentru rezolvarea căruia intervine comitele de Timiş, Iosa de Som, la sfârşitul
secolului al XV-lea,42 sunt probabil aceeaşi, care în situaţia disperată de la în-
ceputul secolului al XVI- lea sunt chemaţi la oaste. Ei, fiind bogaţi (au 6-8 boi
) trebuie să vină la oaste astfel: cu un arc cu minim 32 de săgeţi şi cu o sabie
în comparaţie cu iobagii săraci care trebuie să vină cu o lance şi cu o secure
(n.b. nobilii cu o sesie care trebuie să vină cu un cal cu tot harnaşamentul, o
sabie, un scut, o cămaşă de zale). (43)
Între 25-30 septembrie 1494, după moartea regelui Matei, regele Vladis-
lav Dobje (al II- lea), venind din Ardeal, pe valea Mureşului, a poposit la Timi-
şoara. Deşi bolnav, Kiniysi Pal (Pavel Chinezu), comite de Timiş, înştiinţat de
această vizită, îl aşteaptă pe rege dincolo de Lugoj şi îl conduce la Timişoara.
(44)
La dieta ungară de la Rakos din 1504 se votează sume pentru o nouă
34
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
fortificare a Caransebeşului şi se stabilesc lefurile garnizoanelor din Lugoj
şi Caransebeş. Deja la această dată, în faţa pericolului otoman, tot mai grav,
Lugojul şi Caransebeşul sunt amintite împreună, ca o prefigurare a ceea ce va
fi, în curând Banatul de Caransebeş - Lugoj.(45)
Patru ani mai târziu (1510), un document adevereşte că Dan de Săcele
(Zachal), castelanul Jdioarei (castro Sydovar) a primit de la marchizul George
de Brandemburg castrul Jdioarei, dimpreună cu castelul Lugojul, dependent
de castrul acesta (castrum suum Sydowar, necnom Castellum Lugas cum op-
pido suo Lugos cum omnibus) şi se obligă a le restitui domnului său oricând
i le va cere.(46)
Pentru meritele în înăbuşirea răscoalei lui Doja, în decembrie 1514,
Matheiu Bruz primeşte de la regele Ungariei Vladislav al II-lea o moşie cu
casă în Lugoj şi este înnobilat (i se acordă şi o diplomă de blazon). Destinul
acestui nobil viteaz este simptomatic şi în strânsă legătură cu destinul regatu-
lui Ungar. Matia Bruz a căzut în bătălia de la Móhacs (1526).(47)
Dintr-un document din 10 martie 1515 aflăm că Szapolyai Janos (Ioan
Zapolya), voievodul Transilvaniei, se află la Lugoj de unde scrie banilor de
Severin. În anul următor sunt amintite în documente un Lugoj Vechi, un Lu-
goj Mic şi un Lugoj Nou, care se află în posesia unui nobil (nobilul Francisc
Harasty, care îşi vinde, pentru 5000 de florini de aur, posesiunile sale din Ba-
nat, printre care Castelul din Lugojul Nou şi Lugojul Nou) (48). Proprietar al
cetăţii Lugojului, la 1522 este judele de Barş, Levai Sigismund. Căsătorindu-
şi fiica, Sofia, în acest an cu Francisc Forgacs, Levai Sigismund le dă ca zestre
un sfert din cetatea Lugoj şi din Recaş.(49) Totuşi în 1534, într-un document
din 30 noiembrie, este amintit Doutza Luca ca judele târgului Lugoj, o dovadă
că de acum oraşul este din nou liber, alegându-şi dregătorii.(50)
În paralel cu aceste evenimente are loc căderea sistemului defensiv du-
nărean antiotoman, pe fondul unui proces de epuizare psihică a apărătorilor.
La 1514 otomanii cuceresc Orşova şi la 1521 şi 1522 Mehemed Hâde pus-
tieşte Banatul. Tot în 1521 cade, la 29 august, Belgradul. Trei ani mai târziu
în 1524, Severinul trece şi el în stâpânirea turcească. După victoria otomană
de la Mohacs, din 29 august 1526, regatul Ungariei este muribund.(51)
Totuşi trupe de la Lugoj participă la bătălia de la Frumuşeni (25 iulie 1527 ) în
care armata răsculată a lui Iovan Nenada este înfrântă definitiv, (52) şi acum
urmează o lungă perioadă de războaie între diferite fracţiuni care vor duce la
transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. Banatul este în centrul acestor
evenimente.
În 1524 (odată cu ocuparea de către turci a Severinului) dispare şi Ba-
natul de Severin. Probabil că acest ultim eveniment duce la apariţia unei noi
organizări a Banatului în 1536, cea pe care istoricii o numesc astăzi, Banatul
de Lugoj - Caransebeş şi care marchează intrarea Lugojului într-o nouă etapă
a istoriei sale.
35
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
17. Călători străini despre ţările române, volumul I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968, p. 496;
Note 18. Patriciu Drăgălina, Din istoria banatului Severin, volumul I, Editura Autorului,
Caransebeş, 1899, p. 122; Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 123;
19. Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania, Editura Academiei R. P. R.,
1. Temişana, sau scurtă istorie a Banatului Temişan, Cu tiparul Colegiului Naţional, Bucureşti, 1954, p. 251;
Bucureşti, 1848, p. 57; Ioan Stratan ; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti 20. Istvan Iványi, op. cit., p. 12; Iuliu Vuia, op. cit., p. 12; George Popovici, Istoria
din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 9; românilor bănăţeni, Lugoj, Editura Autorului, 1904, p. 175;
2. Dan Popescu, Ghid turistic. Lugoj şi împrejurimi, Editura Fundaţei Europene 21. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul II, Editura Dacia, Cluj, 1979,
Drăgan, Lugoj, 1993, p. 20; p. 157; Dan Popescu, op. cit., p. 121;
3. Documente privind istoria României. C. Transilvania (1331-1340), volumul III, 22. Ioan Haţegan, Filippo Scolari, Editura Mirton, Timişoara, 1997, p. 93;
Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1954, p. 227; I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei 23. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 11;
Banatului, Editura Motropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 57; 24. Ştefan Pascu, op. cit., p. 163;
4. Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania, volumul XII, Editura Academi- 25. I. D. Suciu, op. cit., p. 61;
ei R. S. R., Bucureşti, 1985, p. 433; 26. Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Tipografia "Cor-
5. I.D. Suciu, op. cit., p. 55; vin", Lugoj, 1941, p. 33; Istvan Iványi, op. cit., p. 12;
6. Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok; Hor- 27. Istvan Iványi, op. cit., p. 12;
váth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 11; Ştefan Pascu, Voievo- 28. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 119;
datul Transilvaniei, volumul II, Editura Dacia, Cluj, 1979, p. 108; Ion Lotreanu, 29. Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 133;
Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944, p. 247; 30. Ibidem, p. 135;
7. Ioan Haţegan, Pavel Chinezul, Editura Helicon, Timişoara, 1994, p. 93; 31. George Popovici, op. cit., p. 194;
8. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului” 32. Iuliu Vuia, op. cit., p. 19;
S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; 33. Ibidem, p. 29; Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 136;
9. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul IV, Editura Dacia, Cluj, 1989, p. 44; 34. Dan Popescu, op. cit., p. 22;
10. Istvan Iványi, op. cit., p. 11; 35. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, op. cit., p. 207;
11. Iuliu Vuia, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, Institutul de 36. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, Cronologia Banatului. Banatul
arte grafice "Union", Timişoara, 1929, p. 14; între 943-1552, vol. II/1, Editura Artpress, Timişoara, 2007, p. 110;
12. Temişana, op. cit., p. 63; Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, 37. Ibidem, p. 116 şi următoarele;
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 80; 38. Ibidem, p. 274;
13. Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare 39. Ibidem, p.157;
(boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV - XVI, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 40. Ibidem, p. 132;
1991, p. 122-123; 41. Ibidem, p. 114;
14. Istvan Iványi, op. cit., p. 12; Lotreanu, Ion, op. cit., p. 247; Griselini, Francisco, 42. Ibidem, p. 275;
Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, 43. Ibidem, p.306;
Timişoara, 1984, p. 43; 44. Ioan Haţegan, Pavel Chinezul, p. 154; Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid
15. Teodor Octavian Gheorghiu, Arhitectura medievală de apărare din România, cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1985, p. 136; Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 10; Kikinda, Zrenjanin, Vrsac , Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p. 68 ;
16. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, Banatul Medieval în „Anale Banatului”, V, 1997, 45. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 91;
Timişoara, p. 179-216; 46. Documente privitoare la Istoria Românilor (1510-1530), Colecţia Hurmuzacki,

36 37
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
volumul II/3, Bucureşti, 1892, p. 2;
47. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 12; Costin Feneşan, Diplome de înnobilare
şi blazon dinBanat, Editura de Vest, Timişoara, 2007, p. 10 ;
48. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 69 ; Ioan Haţegan; Ligia Boldea;
Dumitru Ţeicu, op. cit., p.289;
49. Istvan Iványi, op. cit., p. 12; Capitolul II
50. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 70;
51. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 8; Lugojul, Banatul de Caransebeş -
52. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 298. Lugoj şi Transilvania

După moartea regelui Matei (Mathias) Corvinul, în aprilie 1490, re-

gatul Ungariei intră într-o perioadă de disoluţie care va culmina cu dispariţia
acestuia. Lipsită de un conducător autoritar, Ungaria a fost "bântuită cu furie"
de anarhia feudală, marii magnaţi şi nobilimea de mijloc luptând pentru aca-
pararea celor mai importante dregătorii în stat.(1) Tot în 1490, îşi are originea
şi războiul izbucnit după 1526 pentru ocuparea tronului maghiar. Moartea lui
Mathias Corvin, fără urmaşi legitimi, aduce doi pretendenţi la coroana Unga-
riei: Maximilian de Habsburg şi Vladislav al Boemiei. Vlasislav al Boemiei
era net inferior lui Maximilian. După ce, printr-o campanie facilă, reuşeşte
recuperarea teritoriilor pierdute de Austria în favoarea lui Mathias, diferite
oraşe din Ungaria apuseană cad în mâinile lui Maximilian; când, însă, acesta
era pregătit să ia cu asalt Buda, mercenarii săi s-au răzvrătit, fiind nevoit să se
retragă. Pacea de la Presburg (1491) a încheiat cearta pentru tron. Stipulaţiile
tratatului prevedeau între altele pretenţia lui Maximilian asupra coroanei Un-
gariei în cazul în care Vladislav al II-lea sau fiii săi mureau fără urmaş de sex
masculin. Următoarea mişcare a lui Maximilian este adoptarea lui Ludovic,
fiul de 9 ani al regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, la moartea acestuia, şi
căsătoria lui Ludovic, în 1515 cu Maria, o nepoată a lui Maximilian. Ca urma-
re a morţii lui Ludovic al II-lea la Mohacs, Ungaria şi Boemia pot deveni ale
habsburgilor. Există o condiţie: arhiducele Ferdinand trebuie să fie în stare să
impună tratatul din 1491.(2)
În aceste condiţii apare (sau se "autoînfiinţează" - folosind sintagma
lui Ioan Haţegan) Banatul de Lugoj-Caransebeş, formaţiune politico-admi-
nistrativă cu un imens rol militar. Documentele amintesc de comitatul Severin
(al cărui conducător este banul de Caransebeş-Lugoj) care este o marcă de
graniţă a Transilvaniei, un tampon între eyaletul Timişoarei şi principat. Aici
se pregătesc campanii antiotomane şi represalii, aici se fac şi se desfac dom-
38 39
HORAŢIU SUCIU
nii din Ţara Românească şi Moldova. Teritoriul acestui Banat era alcătuit din
fostele districte Caran, Sebeş, Marginea, Bujor, Susani. În acest fel se întin-
dea de la Mureş până la valea Cernei şi de la Carpaţi până la Bocşa şi Oraviţa.
Fără o existenţă anterioară a districtelor româneşti nu ar fi fost posibilă nici
existenţa Banatului de Lugoj-Caransebeş.(3)
În goana după obţinerea tronului, în noiembrie 1526 la Stuhlweißen-
burg (Alba Iulia), Ioan Zapolya, Voievodul Transilvaniei se încoronează ca
rege al Ungariei. Ferdinand de Habsburg e făcut şi el rege la Prebßurg la 17
decembrie 1526. Între cele două fracţiuni izbucneşte un sângeros conflict.
Ioan Zapolya (Szapolyai János) trebuie să fugă în Polonia. De aici cere ajuto-
rul turcilor care nu recunoşteau încoronarea lui Ferdinand şi în 1529 are loc
o expediţie împotriva Austriei, ajungându-se la asedierea Vienei.(4) Lugo-
jul este, se pare, în acest conflict, de partea voievodului Transilavaniei, Ioan
Zapolya căci la 1529 acesta îi donează lui Tinkovai Petru (Petru Tincovan)
(1529-1535) castelanul "civitas"-ului Lugoj, o posesiune în Hezeriş, aparţi-
nând lui Macskási Jöb, infidel şi mort fără urmaşi. Printre cei ce adeveresc
acest act sunt judele Martin Lúca, juraţii Francisc Gula şi Balint Zora, nobilii
Ioan şi Petru Bozari, Matei Radovan, Ion Martinuţă, Ioan Hanciul şi "locui-
torii" Martin Belu, Andrei Gaspăr, Mihai Maiug(5). Însă în 1531, voievodul
Transilvaniei îi va confiscă aceluiaşi Petru de Tincoval, castelan al cetăţii
Lugojului, curtea şi casa nobiliară (domumque et Curiam Nobilitarum) din
Caransebeş, pentru faptul că l-a ucis pe nobilul Gaşpar Bezerey. Această mă-
sură a fost de scurtă durată, Petru de Tincova fiind repus rapid în funcţia de
castelan al cetăţii Lugoj, funcţie în care rămâne până în 1535.(6)
Câţiva ani mai târziu la 1534, Valentin Török, un apropiat al regelui Fer-
dinand, adună 1000 de călăreţi din districtele Caransebeş şi Lugoj.(7) Tot
în acest an opt nobili români din districtele Caransebeş şi Lugoj adeveresc
la Lipova, vineri, 4 decembrie, că Petru Racoviţă se reconciliază cu George
Vrabie şi cad de acord să nu se excludă reciproc din posesiunea cetăţii Bocşa.
În această instanţă românească constituită după dreptul românesc (şi în care
se judecă împricinaţi români) apare ca jurat, semnificativ ca nume, şi Nicolaie
Voievodul de Lugoj (Nicolaus Vayvoda de Lwgas).(8)
Fiindcă Ioan Zapolya îşi dorea să-i aibă alături pe lugojeni, în con-
flictul cu Ferdinand, şi fiindcă ei sunt încă alături de voievodul Transilvaniei,
în 1534 îi numeşte, pe Petru Tincova (Tincovan, Tincoval) şi pe Dimitrie
Luca judele Lugojului, coproprietar peste moşia Ezeriş din districtul Lugoj;
în 1535 Capitlul din Arad va adeveri, că a introdus pe nobilul Petru de Tin-
cova, castelanul castrului din Lugoj, în posesia moşiei Hegyris (Hezeriş) din
districtul Lugojului (moşie ce-i fusese donată încă din 1529).(9)
40
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
La 1536, după ce Banatul de Severin încetase să mai existe în 1524, şi
Banatul (cel neocupat de turci) nu mai aparţine Ungariei (cel puţin nu Ungari-
ei lui Ferdinand) ci trece în stăpânirea Transilvaniei (sau Ungariei lui Zapolya
şi de aici, mai târziu, în stăpânirea Transilvaniei) apare amintită pentru pri-
ma dată funcţia de ban de Caransebeş Lugoj. Primul titular al acestei funcţii
este Mihai de Somlya (4 februarie 1536). Peste un an documentele amintesc
şi de existenţa a doi vicebani, Ioan Floca şi Ioan Olah de Ulpar, ambii fiind
subordonaţi lui Mihai de Somlya. În primii ani de existenţă a acestei forma-
ţiuni, capitala ei este la Caransebeş. Mai apoi capitala este când la Lugoj,
când la Caransebeş.(10) Iar Mihai Michaiu Somlyay, banul Caransebeşului,
este unul dintre susţinătorii lui Ioan Zapolya. Acesta din urmă îi va cere lui
Mihai Somlya la 1536 să judece procesul nobililor Nicolae Gerlisce şi Andrei
Betere (Andrei de Bizere) cu locuitorii oraşului Lugoj (inhabitores civitas
nostre Lwgas) - "ratione occupacinis gwarundam Terrarum ad possessionem
Gowosgya" - (care au ocupat pământurile lor din Găvojdia). Aşadar, deşi apa-
re doar ca ban de Caransebeş, Mihai Somlya are jurisdicţie şi asupra Lugoju-
lui. Şi prin el Ioan Zapolya.(11)
Conflictul dintre Ferdinand şi Ioan Zapolya pare să se încheie în fe-
bruarie 1538, când după tratative secrete cei doi regi ai Ungariei încheie la
Oradea un tratat de pace care stipula că Habsburgii intrau în stăpânirea în-
tregii Ungarii, în cazul decesului lui Zapolya. Dar la moartea acestuia (22
iulie 1540) unul din tutorii copilului minor al lui Zapolya (Ioan Sigismund),
Gheorghe Martinuzzi, care avea conducerea ţării (celălalt fiind Petru Petro-
vici, comite de Timiş şi comandant al armatei din părţile de sud ale regatului
Ungariei), convoacă dieta de la Rakoş unde îl proclamă pe micul prinţ, rege.
Ferdinand de Habsburg va încerca, în aceste condiţii în care pacea de la Ora-
dea e desfiinţată de jure, să ocupe Ungaria (Transilvania) prin forţa armelor
(toamna 1540). Aceasta îl va supăra pe Soliman, sultanul turcilor, care sub
pretextul că-l va ajuta pe micul rege Ioan Sigismund, ocupă Buda (29 au-
gust 1541). În urma acestui eveniment el scrie o scrisoare Isabellei (soţiei lui
Zapolya şi mama lui Ioan Sigismund), potrivit căreia Ardealul şi părţile de
dincolo de Tisa ce aparţineau Ungariei le dăruia fiului ei, urmând ca la vârsta
de douăzeci de ani, Ioan Sigismund să ajungă şi în posesia restului ţării: "Ca
să fie cum aţi hotărât, fiului tău i-am dat Ardealul, Lipova, Şoimoşul, Lugojul,
Caransebeşul şi Timişoara împreună cu cele pe care Gheorghe Martinuzzi şi
Petru Petrovici le-au stăpânit dincolo de Tisa, pe urma regelui Ioan". Apoi l-a
menţinut pe Martinuzzi în calitate de guvernator al Transilvaniei, iar pe Petru
Petrovici în fruntea comitatului de Timiş. Obligaţia lor mai era de a plăti către
Poartă un tribut de 10000 de galbeni. Acesta este actul prin care Transilvania
41
HORAŢIU SUCIU
se transformă în principat autonom, sub suzeranitate otomană(12) şi prin care
Lugojul trece sub stăpânirea directă a principelui Transilvaniei.
Sunt ani confuzi, în care se schimbă des taberele. În mai 1542 repre-
zentanţii comitatelor Cenad şi Timiş i-au jurat credinţă împăratului Ferdi-
nand.(13) Dar regina Isabella are în continuare influenţă (sau cetatea îi rămîne
fidelă?) asupra Lugojului căci aceasta ordonă Capitlului din Arad, la 1542 să
introducă pe Boroşan Andrei şi Petru (de Lugaş) în posesiunea pământurilor
donate de ea de pe Valea Dragomireştilor din teritoriul oraşului. Aceste dome-
nii au fost donate de regină cu acordul cetăţenilor Lugojului, căci alături de
Gyla Francisc, trimisul curţii princiare, mai participă la acţiunea de stabilire
a hotarelor acestor proprietăţi nobilii Matei Radovan, Martinica Ioan, Hanciu
Ioan şi Augustin Ioan şi juraţii Zoa Balint, András şi Gáspár.(14)
În anii care urmează, Transilvania este scindată între două partide: una
proferdinandistă condusă de Martinuzzi şi una prootomană condusă de Petru
Petrovici şi regina Issabella. Mai multe înţelegeri şi tratate îi aduc pe habs-
burgi în posesia Transilvaniei şi tot atâtea intervenţii turceşti restabilesc situ-
aţia. Banatului de Lugoj-Caransebeş se află de partea lui Petru Petrovici (din
1548 ban al acestor locuri) şi reginei Isabella. În iulie 1546, Martin Luca era
jude al Lugojului. El şi cetăţenii juraţi de acolo Beloş Martan, Hancsul Ianoş,
Gaspar Andras, Syabo Martan şi Mayug Mihaly scriu castelanilor Gheorghe
Peica şi Gabriel Gârlişte din Caransebeş, că Matei Radovan şi Ilie Warga din
Lugoj au mărturisit că nobilii Francisc Fodor şi Gheorghe Moise au venit la
ei şi ei i-au rugat să meargă la Grigore Voievod din Caransebeş, să-l deter-
mine să nu accepte o împărţire de bunuri, făcută cu jurământ în catedrala din
Alba–Iulia. Juraţi amintiţi mai sus se vor prezinta şi ca martori la scaunul de
judecată din Caransebeş în „afacerea” Vajda Gergely.(15)
În 1550, între cele două facţiuni rivale, care luptau pentru coroana
regatului, se va declanşa războiul civil. Petrovici începu să strângă oaste în ţi-
nuturile aflate sub comanda sa, printre care s-au numărat românii şi sârbii din
Caransebeş şi Lugoj (despre a cărui locuitori Nicolae Olahus (Olah Miklós)
scrie în 1537 că „sunt aproape toţi oşteni călare, dedaţi slujbei ostăşeşti”) în
jur de 3000 de oameni, aflaţi sub conducerea lui Nicoalae Csarepovici.(16)
Martinuzzi iese victorios, pe moment, însă de teama unei intervenţii turce
în Transilvania, ajunge la o înţelegere cu Isabella. Astfel că în primăvara lui
1551 găsim Transilvania mai liniştită, şi asta doar pentru a pregăti mai departe
conflictul. La 7 februarie 1551 Lugojul şi Caransebeşul sunt sub „autoritatea”
împăratului Ferdinand. (17)
În toată această perioadă locuitorii din Caransebeş şi Lugoj, conduşi de Petru
Petrovici, ameninţaţi în permanenţă de către turci şi trupele trimise de Marti-
42
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
nuzzi în provincie pentru a-i ştirbi autoritatea, au început să devină nemulţu-
miţi de ban, pentru motivul că acesta nu respectă vechile privilegii de care se
bucurau înainte. De aceste fapte lugojenii se plâng la începutul anului 1551
în faţa dietei din Aiud. Nerezolvarea problemei acestora va face ca nobili-
mea acestor locuri să se apropie de habsburgi. În primăvara lui 1551, Andrey
Bathory îi scria lui Toma Nadasdy că banul Petrovici s-a certat cu cei din
Lugoj şi Sebeş, pentru că ultimii vor să rămână în libertate, însă el le tulbură
permanent liniştea.(18) La 2 martie 1551, însăşi regina se plânge la marele
vizir, anunţându-l că Martinuzzi a trecut de partea partidei adverse şi că a în-
vrăjbit Caransebeşul şi Lugojul împotriva lui Petrovici care-i este credincios.
(19) La 31 martie 1551, din Aiud, Gheorghe Martinuzzi îi scrie împăratului
că i-a trimis la el pe delegaţii bănăţenilor din Lugoj şi Caransebeş şi îi cerea
să le promită alegerea unui conducător dintre ei, aşa cum au avut, întrucât
reprezintă o forţă armată cu o deosebită ştiinţă militară. Împăratul îi răspunde
în mai, scriindu-i că i-a primit pe delegaţii bănăţenilor şi că va trimite acolo
trupe imperiale.(20)
În lumina acestor fapte înţelegem scopul diplomei acordate de Isabella lugo-
jenilor la 7 mai 1551. Prin ea regina căuta să-şi păstreze influenţa în regiune
şi să-şi atragă locuitorii de partea ei. Iată textul acestei diplome: "Isabella, din
mila lui Dumnezeu, regină a Ungariei … etc. dăm de ştire şi facem cunos-
cut prin cuprinsul celor de faţă, tuturor cărora se cuvine, noi, atât la cererea
anumitor credincioşi de-ai noştri pe lângă majestatea noastră, cât mai ales,
luând aminte şi ţinând seama de buna credinţă şi fidelitatea supuşilor noştri
ca şi de slujbele credincioase ale devotaţilor noştri curteni nobili români, şi
ale întregii obşti a oraşului Lugoj, pe care le-au dovedit cu statornicie, în
locuri şi vremuri felurite, înseşi sfintei noastre Coroane, apoi prea luminatei
noastre demnităţi regeşti, precum şi preastrălucitului nostru fiu, şi în viitor
se vor sili să le facă şi să le aducă; aşadar însemnele acestui blazon - pentru
ei şi toţi moştenitorii şi descendenţii, adică lupul avându-şi locul în mijlocul
coroanei - sunt zugrăvite în culori aparte la finele înscrisului nostru de faţă;
chibzuind, cu mintea, îngăduim din plinătatea Graţiei noastre deosebite şi le
dăruim generos, dumnealor şi urmaşilor dreptul să poarte această emblemă
militară după obiceiul altor luptători, de acum în viitor, peste tot: în bătălie,
la jocurile cu suliţa, turnir, dueluri şi în oricare alte exerciţii nobiliare şi os-
tăşeşti; de asemenea să o întrebuinţeze la peceţi, ţesături, perdele, la diferite
obiecte în forma de inel, la case, în ori ce lucru şi unealtă se vrea. Să poată
beneficia, bucura sau avea trecere la toate şi unicele favoruri, onoruri şi liber-
tăţi de care supuşii de aceeaşi condiţie militară ai regatului nostru în orice fel
- după datina de drept uzează şi se împărţesc, încât ei, moştenitorii şi urmaşii
43
HORAŢIU SUCIU
lor pomeniţi să rămână cu perpetuă amintire şi recunoştinţă faţă de numele
nostru. Pentru continua neuitare şi adeverirea acestor lucruri am încuviinţat
a li se întocmi documentul nostru de faţă, întărit cu sigiliul pe care-l folosim
ca regină a Ungariei. Dat în faţa oraşului Alba Iulia, la sărbătoarea Înălţării
Domnului 7 mai 1551". Astfel, pe lângă vechile privilegii lugojenii au dobân-
dit libertăţi de care se bucurau toţi locuitorii statului purtător de stemă.(21)
Ca urmare a acestei diplome, Martinuzzi se plângea la 22 mai comisa-
rilor imperiali că lugojenii o preferau pe regină, în timp ce caransebeşenii pe
habsburgi.(22)
În acest timp lucrurile se precipită în Ardeal, în iulie 1551, Giovani
Batista Castaldo, locţiitorul regelui Ferdinand pătrunzând aici cu circa 7000
de oameni. Înainte ca trupele imperiale să ajungă în Alba Iulia, Martinuzzi,
grăbit (pentru a nu permite lui Petrovici să vină din Banatul de Lugoj Caran-
sebeş, unde se afla) o obligă pe regină să abdice şi să părăsească Transilvania
în schimbul ducatelor Oppelen şi Ratibor, cu un venit anual de 25000 de flo-
rini. La 10 iulie 1551 regina semna actul de abdicare. Martinuzzi primea de
la habsburgi arhiepiscopatul de Strigoniu, titlul de guvernator al Ungariei, şi
pălăria de cardinal. Dieta întrunită la Cluj în 26 iulie, depune omagiu faţă de
Ferdinand, iar regina şi fiul ei se refugiază în Polonia.(23)
La porunca reginei, Petrovici, aflat la Timişoara, a predat toate loca-
lităţile deţinute de el (Timişoara, Lipova, Caransebeşul, Lugojul şi Beciche-
recul) lui Andrei Bathory care le preia în numele autorităţilor habsburgice,
apoi pleacă el însuşi în Polonia. Cu acest prilej Petru Petrovici (Petru Petro-
vics) rosteste profeticele cuvinte „Mă oblig să fiu grăjdarul şi să curăţ caii
aceluia care va reusi să apere Timişoara de turci timp de 3 ani”. (24) Ştefan
Losonczy, Lucaci Szekely şi Rafael Podmaniczky sunt numiţi în funcţia de
comandanţi ai forţelor din regiunile sudice (comiţi de Timiş). (25) Tot acum
castelan de Lugoj şi Caransebeş devine Gheorghe Seredy. Predarea cetăţilor
s-a făcut imediat după încheierea acordului, căci într-o scrisoare din 10 august
1551 adresată lui Ioan Kendeff, Ferdinand aminteşte de "civitas nostri" Lugoj
şi Caransebeş. În aceste cetăţi sunt numiţi castelani din oamenii habsburgilor,
la Lugoj fiind numit spaniolul Bernat Aldana.(26) Acesta, în august 1551, cu
400 de oameni din trupa spaniolă şi un detasament de 100 mercenari germani,
se îndreaptă spre Lugoj şi Timişoara, unde ajunge (pe 10 august), întărind
garnizoanele.(27) Tot acum generalul imperial Castaldo îl trimite pe arhitec-
tul Alexandro la Lugoj şi Caransebeş, în toamna lui 1551, pentru începerea
lucrării de fortificare. Cu toate acestea, aceste lucrări nu se fac, căci anul ur-
mător lugojenii îi cer lui Castaldo un specialist pentru începerea lucrărilor de
fortificaţie.(28)
44
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Dar aceste schimbări nu sunt pe placul turcilor, care la mijlocul lui
septembrie, trec Dunărea, cucerind în scurt timp Becicherecul, Cenadul şi Li-
pova. Martinuzzi, înţelegând că forţele habsburgice sunt prea puţine pentru a
face faţă invaziei otomane, trece de partea turcilor. Situaţia este disperată. La
3 septembrie 1551 Ştefan Locony, comite de Timiş, îl informează pe genera-
lul Castaldo, că a dat ordine oraşelor Caransebeş şi Lugoj să pună pe iobagi
în arme ca să lupte pentru împăratul Ferdinand.(29) Şi probabil au loc lupte
violente, căci la 5 noiembrie 1551 împăratul Ferdinand îi laudă pe lugojeni
şi caransebeşeni pentru faptele lor de arme şi recomandă să fie răsplătiţi cu
posesiuni. (30)
Datorită acestor incursiuni turceşti în Banat, din toamna - iarna anului 1551,
Aldana a părăsit Lugojul. Tot în iarna anului 1551, în decembrie, trupele im-
periale îl ucid pe Martinuzzi la castelul său din Vinţu de Jos. La 5 ianuarie
1552 Castaldo îi scrie regelui Ferdinand, din Sighişoara, că lugojenii şi ca-
ransebeşenii au cerut de la el în mai multe rânduri un căpitan (asta dovedind
că Aldana nu a revenit încă).(31) La 8 ianuarie 1552 Castaldo îi scrie din nou
împăratului Ferdinand despre faptul că Stefan Losonczy vrea şi zona Lugoju-
lui şi Caransebeşului, dar şi Lipova si 100.000 de florini. Lugojenii cer o forti-
ficaţie nouă, la fel şi caransebeşenii; mai târziu, ingineri militari imperiali vor
fi trimişi să aleagă locurile potrivite. La 15 ianuarie 1552 Castaldo raportează
faptul că lugojenii şi caransebeşenii au fost înrolaţi în serviciul împăratului,
dar nu le-a putut trimite banii pentru solde.(32)
În februarie 1552, Ferdinand, încercând câştigarea cât mai multor
adepţi în Banat, restituie nobililor Ioan de Leva, Ionu Forgach şi Ionu Paz-
tog, fortăreţele Chalya Lwgas, Sydovar şi Recaş care au fost mai înainte ale
părinţilor şi strămoşilor lor.(33) Aldana venit de la Lugoj la Lipova scrie la
5 februarie 1552 celor din Caransebeş că paşa Kasim se pregăteşte să atace
Transilvania, rugându-i să-i comunice această veste pretutindeni, iar toţi cei
capabili de luptă să pregătească pentru acest atac. În 5 iunie 1552 lugojenii
înştiinţaţi de intenţiile otomane de cucerire a întregului Banat, în urma unei
scrisori a lui Amhat paşa, îi scriu şi lui Ştefan Losonczy despre asta.(34)
Aceasta este cauza pentru care între Lugoj şi Caransebeş se încheie o înţe-
legere în vederea apărării. Despre această înţelegere (alianţă) scrie comitele
de Timiş Ştefan Losonczy în mai 1552 lui Ferdinand, care la rândul său se
adresa din Passau în 11 iunie lui Maximilian, rege ceh şi urmaşul său la tron,
ca oraşele Lugoj şi Caransebeş să nu fie despărţite, alianţa dintre ele trebuind
păstrată căci, în caz contrar, întreg ţinutul va fi pierdut.(35) În vara acestui an
lugojenii şi caransebeşenii trimit o deputăţie la Castaldo cerând să li se dea
praf de puşcă şi bani ca să-şi sporească garnizoanele, căci la 17 iunie Castaldo
45
HORAŢIU SUCIU
scrie arhiducelui Maximilian din Turda că nu poate onora ajutorul bănesc şi
militar cerut de Caransebeş, Lugoj, Lipova, Timişoara.(36)
Singure, cele două oraşe însă nu se pot apăra. După căderea Timişoa-
rei la 30 iulie, turcii au ocupat apoi cetăţile Lipova, Cenad, Sânicoalul Mare,
Becicherecul, Ciacova şi Vârşeţul. Cât despre cetăţile Lugoj şi Caransebeş,
Castaldo îi scrie lui Ferdinand, după căderea Timişoarei că acestea "nefiind
capabile să reziste vor trebui să capituleze. Locuitorii erau hotărâţi să se pre-
dea în cazul în care s-ar confirma ştirea despre căderea Lipovei".(37) La 6
august este ocupat de otomani şi Lugojul, iar la 11 august 1552 Caransebeşul.
(38) Otomanii vor renunţa însă la ele. Cauza o aflăm într-o scrisoare trimisă
lui Johannes Benkner, judele oraşului Braşov de domnul Ţării Româneşti,
Mircea Ciobanu, în care el insistă asupra faptului că a purtat tratative cu oto-
manii şi în schimbul unui haraci pe care cele două cetăţi îl plăteau împreună,
ele nu erau ocupate. Izvoarele otomane nu ne confirmă decât indirect această
ştire atunci când arată că "Din cele două cetăţi numite (Caran) Sebeş şi Lu-
goj, care erau cârmuite de valii din Timişoara, se strângeau 3500 de galbeni
anual" sau "De asemenea s-au supus şi emirii vilaieturilor numite Lugoj şi
Caransebeş".(39) Rezultă că nu putem vorbi de o cucerire efectivă a Banatu-
lui de Lugoj şi Caransebeş ci numai de instaurarea dominaţiei otomane sub
forma instituirii unei suzeranităţi caracterizate în primul rând de plata hara-
ciului. La 22 august locuitorii Banatului de Lugoj-Caransebeş, se înţeleg cu
Ahmed paşa asupra unui tribut anual de 3.000 galbeni în schimbul libertăţii
lor, cu ajutorul domnului muntean Mircea Ciobanu.(40) Astfel se instaurează
dominaţia otomană asupra Lugojului sub forma instituirii unei suzeranităţi
caracterizate în primul rând de plata haraciului.
O altă condiţie impusă este lipsa unei politici "externe" proprii. Oricum pentru
habsburgi cele două cetăţi, cu teritoriile lor sunt pierdute. O scrisoare adresată
la 25 august 1554 principelui Transilvaniei de către Ferdinand arată că supu-
nerea celor două cetăţi s-a făcut înaintea încheierii armistiţiului între Austria
şi Imperiul Otoman. Iar la cererea făcută lui Kasâm paşa de a preda aceste
cetăţi habsburgilor acesta răspunde la 12 decembrie 1552, probabil ironic, că
era gata să le cedeze cu condiţia să i se arate porunci scrise în acest sens de
sultanul Suleyman Kanunî.(41)
Deşi Lugojul nu are de suferit în urma acestei campanii turceşti, mai
multe familii de nobili părăsesc oraşul de frica otomanilor, refugiindu-se în
Ardeal. Acesta este şi cazul familiei Bruz care se mută la Orăştie.(42)
Anul 1553 este un an rău pentru habsburgi. Încercarea de a realiza un
tratat cu turcii nu reuşeşte, trupele lui Casaldo devin din ce în ce mai nepopu-
lare în Ardeal, iar încă din luna ianuarie a acestui an o parte a nobilimii cere
46
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
întoarcerea lui Ioan Sigismund şi Petru Petrovici. Cu această ocazie românii
din zona Banatului de Caransebeş Lugoj îi promit ajutorul lor mai ales că în
7 martie 1553 sultanul îi acordă Banatul de Lugoj-Caransebeş ca şi sangiac
(în sensul de ţinut) lui Ioan Sigismund Zápolya, iar acesta îl numeşte pe Petru
Petrovici vicecomite de Timiş. De aceia, acesta va primi din partea sultanului
„sangeacul Lugojului şi Caransebeşului”, în schimbul a 3000 de galbeni (27
martie 1554) (e bine de ştiut şi că, în aprilie 1553, Petrovici a dat beilerbeiului
Ahmed 50.000 de galbeni pentru ca acesta să intervină la sultan pentru retro-
cedarea cetăţilor bănăţene pe seama principelui Zápolya) .(43)
În vara 1553 profitând de o răscoală nobiliară în nord vestul Transil-
vaniei, care o chema în ţară pe regină, Petru Petroivici intervine în sprijinul
răsculaţilor. Neprimind sprijinul paşei de Buda, expediţia aceasta nu reuşeşte,
astfel că fostul ban se îndreaptă spre Banat. La 19 august 1553 Dobo Domo-
kos, căpitanul cetăţii Deva, ştie că cei din Caransebeş şi Lugoj îi aşteptau
sosirea apropiată. În 13 noiembrie 1553 un caransebeşan, Gheorghe Orzagh,
scria unui apropiat de-al său că Petrovici se afla la Lugoj (iulie 1553). De aici
el pregăteşte reîntoarcerea Isabellei. Despre aceste lucruri erau informaţi şi
cei din partida adversă, prin intermediul lui Ioan Horvath, refugiat din Con-
stantinopol. Sosit în Alba Iulia, el îi informa pe cei din partida lui Ferdinand,
că din partea comitelui de Hunedoara, Ioan Török, să nu aştepte nici un ajutor,
pentru că există o înţelegere între acesta şi cele două oraşe credincioase lui
Petrovici: Lugoj şi Caransebeş.(44)
Dar pentru ca reîntoarcerea pe tron a reginei Isabella să reuşească,
Petrovici avea nevoie de aprobarea Porţii. Încă din a doua jumătate a anului
1553 Petrovici dorea să plece la Constantinopole, dar datorită primejdiilor e
nevoit să se întoarcă din Ţara Românească la Lugoj şi de aici să-şi coordone-
ze planurile de reînscăunare a lui Ioan Sigismund.(45)
Abia în anul următor, 1554, la 6 ianurie, trei trimişi ai lui Petru Petro-
vici ajung la Constantinopole, şi de aici pleacă mai departe în Asia Mică unde
se afla sultanul Soliman. Solia a fost primită la Alepp în 7 aprilie. Sultanul îi
cedează banului în martie 1554, Lugojul şi Caransebeşul împreună cu tributul
anual de 3500 de galbeni. Totodată este emis un firman care ordona ardele-
nilor readucerea fiului lui Zapolya, iar pe de altă parte dispunea ca voievozii
Ţării Româneşti şi Moldovei să-l ajute în această întreprindere.(46)
Între timp, singur sau cu ajutorul otomanilor, dar în asentimentul lor
(în august 1553 Sultanul cere revenirea familiei Zápolya în principat; iar în 7
aprilie 1554 Petrovici primeşte chiar împuternicirea Sultanului de a reprezenta
interesele principelui Zápolya, până la revenirea sa pe tron), Petru Petrovici tre-
ce la acţiuni militare împotriva transilvănenilor, încă credincioşi habsburgilor.
47
HORAŢIU SUCIU
Astfel în august 1553, intră, cu trupe lugojene si caransebeşene, în principat şi
ocupă o serie de cetăţi, printre care şi Deva; în 1554, Petru Petrovics şi trupele
sale bănăţene, alături de otomanii conduşi de Kasâm, beilerbegul Timişoarei,
participă la asediul Lipovei pe care vor s-o cucerească pentru Ioan Zápolia.(47)
Lucrurile se mişcă greu. Doar sub impresia ameninţărilor ce veneau din par-
tea turcilor, a Ţării Româneşti şi Moldovei, în decembrie 1555, dieta întrunită
la Târgu Mureş hotărăşte să treacă de partea Isabellei. O altă dietă întrunită la
Turda pe 2 februarie 1556, trimite la Lugoj, la Petrovici o delegaţie pentru a-l
chema în Ardeal. Cu trupele sale de români, sârbi şi turci, acesta intră în Ar-
deal şi cucereşte Deva. Tot în februarie 1556, oştile domnilor ţărilor româneşti
(căci Sultanul ordonase intervenţia militară în Transilvania pentru alungarea
trupelor habsburgice) intră şi ele în Transilvania. Peste o lună era numit de no-
bilimea transivăneană înlocuitorul lui Ioan Sigismund în Ardeal. În 22 octom-
brie 1556 Isabella şi fiul său intră în Cluj. În dieta ţinută aici la 25 noiembrie,
Isabella l-a numit pe Petru Petrovici, banul regiunii Lugoj - Caransebeş, ca
semn al recunoştinţei sale şi declară acest teritoriu parte integrantă a Transilva-
niei. Cu acest episod domnia lui Ferdinand în Ardeal a luat sfârşit.(48)
Cârmuirea Isabellei (1556-1559) a stârnit însă în curând noi nemul-
ţumiri în rândurile nobilimii. Un şir nesfârşit de conploturi caracterizează
această perioadă. Astfel se explică deposedările suferite în anii 1555-1556 de
unii nobili lugojeni, care au preferat să se refugieze în tabăra habsburgilor,
datorită simpatiilor mai vechi sau mai noi. Dar, în general, părţile lugojene, îşi
găsesc liniştea. În 1556 între lugojeni şi nobilii din Găvojdia se încheie un act
de împăcare, în legătură cu nişte terenuri, act ce încheie unele conflicte mai
vechi. Printre terenuri unele au nume edificatoare pentru cunoaşterea cetăţii
Lugojului: Poarta Porcălaţi, Drumul de la Lugojul Vechi. Ca jude în Lugoj e
amintit Anca Gaşpar, iar printre cetăţeni (locuitori) Petru Luca, Mihai Bogăr,
Mihai Vaida, Nicolae Buzur, Fătu Laţa, George Topliţa, Matei şi Valeriu Bălaj
(unele fiind nume ale unor vechi familii româneşti lugojene).(49)
) După moartea Isabellei (1559), puterea centrală, reprezentată de Ioan
Sigimund nu reuşeşte să-şi impună autoritatea, lăsând deplină libertate marii
nobilimi. Habsburgii alimentează şi ei aceste tendinţe anarhice, căutând să
cucerească cât mai multe teritorii din statul transilvănean slăbit. În plus da-
torită acestor cuceriri în 1565, la Satu Mare, Ioan Sigismund este nevoit să
recunoască suzeranitatea noului împărat Maximilian.(50)
În Banat, începând cu 1561, Bethlen Gabor de Ictar (Gabriel Bethlen
), viitorul principe, este Ban de Lugoj-Caransebeş. La Lugoj, într-un act de
posesiune, în 1562, se pomeneşte de nobilul Toma, despre care regele Sigis-
mund ordonă să fie introdus în posesiunea din Ohaba din districtul Caranse-
48
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
beş.(51) La 1564, Giovani Andrea Gromo, un italian ce călătorise prin Arde-
al, scrie o "Scurtă descriere a Transivaniei". Iată ce aflăm de la acest călător
despre oraşul nostru: "(în) Banat…se găsesc ce două oraşe mari: Caransebeş
şi Lugoj…Lugojul (Logos) (este) oraş mare deschis prin mijlocul căruia trece
râul navigabil Timiş…În acest oraş se află o cetăţuie păzită cu grijă pentru
că este la hotarul Gyulei şi la hotarul cetăţilor turceşti Timişoara şi Lipova.
Oraşul de frunte şi capitala acestui ţinut este Caransebeşul…" ( lucru pe care
îl aminteşte şi Georgius Rakovsky, trimis în 1552 de împăratul Ferdinand de
Habsburg să vadă cetatea Lugojului, şi care scrie despre aceasta că se află în
mijlocul oraşului(52)). Peste doi ani Giovani Andrea Gromo vorbeşte despre
"târgul Lugoj" în "Descrierea mai amplă a Transilvaniei" astfel: "Pentru a în-
locui Caransebeşul, regele de faţă a întărit cetatea Lugoş, ca fiind un loc mai
aproape de Timişoara, care este sub turci, şi astfel această cetate este păzită
acum cu multă grijă. Şi deşi în sine nu este prea puternică, ea deţine, împreună
cu împrejurimile ei, o poziţie din cele mai bune pe un şes, prin mijlocul căruia
curge … râul Timiş".(53) Aşadar, în ţinutul în care Caransebeşul e capitală
(încă), găsim în apropierea graniţei cu turcii un oraş mare, deschis, cu o cetă-
ţuie păzită cu grijă: Lugojul.
Pe aici va trece Ioan Sigismund la 27 iunie 1565, în drum spre tabăra
sultanului Soleiman(54) care conducea o nouă campanie împotriva habsbur-
gilor (în acest context la 7 februarie 1565 cetăţenii din Lugoj trimit o petiţie
cătră sultan, pentru a reconfirma supunerea faţă de principele transilvan, în
urma unei vizite a ceauşului timişorean Dormis).(55) Sultanul îi promite lui
Ioan Sigismund că-l va ajuta să-şi recapete teritoriile ocupate de habsburgi. În
legătură cu această campanie există o controversă în ce priveşte Lugojul. În
toate volumele cuprinzând "Cronici turceşti privind ţările române" tipărite de
Mihai Guboglu, izvoarele turceşti vorbesc, la 1565- 1566 de cucerirea de către
otomani a cetăţilor Gyula, Ineu şi Lugoj.(56) De aceeaşi problemă se loveşte şi
Isvan Isvanyi; consideră însă această informaţie, doar ştire despre incursiunile
de pradă tătare. Cristina Feneşan Bulgariu va dezlega misterul. Forma turcă
Logoş, din documentele otomane, tradusă Lugoj, este de fapt prescurtarea to-
ponimului Vilagos, corespondentul maghiar al numelui localităţii Şiria.(57)
Moartea, în 1566, lui Soliman va face ca situaţia lui Ioan Sigismund
să rămână neschimbată, căci noul sultan Selim se va împăca cu împăratul Ma-
ximilian (1568). În aceste condiţii prin tratatul de la Spayer, din 1570, prin-
cipele transivănean va trebui să recunoască suzeranitatea împăratului german
şi să cedeze părţile nordice din Partium. După moartea lui Ioan Sigismund,
în martie 1571, noul principe, numit de Poartă şi ales de dietă este Ştefan
Bathory. Acesta va duce o politică precaută şi echivocă la începutul domniei,
49
HORAŢIU SUCIU
pentru a neutraliza cele două puteri rivale. Prin alegerea lui Bathory, Viena îşi
pierdea însă influenţa în Transilvania. În 1575, principele Transilvaniei este
ales şi rege al Poloniei. El însă continuă să conducă personal Ardealul, prin-
tr-o cancelarie specială, conducerea politică a ţării a fost lăsată lui Cristofor
Bathory, fratele său.(58)
În Lugoj, este amintit jude, în anul 1570, Ioan Gaşpăr, iar printre juraţi
Laurenţie Bugar, Andrei Şişman şi Ştefan Bălan.(59) Românii şi ceilalţi locu-
itori ai acestei regiuni, care acum aparţinea Transilvaniei, participă la dietele
acestei ţări în 9 noimebrie 1571 la Cluj, în 24 iunie 1573 la Turda, 11 ianuarie
1574 la Cluj. Tot de aici, în 1575, Ştefan Bathory, va primi 300 de călăreţi şi
200 de soldaţi pentru o luptă împotriva grupărilor adverse nesupuse şi răsculate
din Transilvania.(60) În 1571 găsim un ban de Lugoj, pe Gaşpar Bekeş.(61)
Profitând de luptele interne din Transilvania, unii lugojeni "s-au plicti-
sit de viaţa liniştită" (Iványi) şi au atacat Cenadul, acum cetate turcească. O
scrisoare din 1572 adresată Paşei de Timişoara mărturiseşte: "Dacă Domnul
meu a primit plângeri de la Paşa din Timişoara, că între oamenii omorâţi erau
şi lugojeni … (pot spune că) nu există nici un oraş fără dobitoci, de aceea
cer iertare pentru fapta lugojenilor, Domnul meu i-a pedepsit şi pe aceia care
au scăpat de săbiile otomane. Banul de Severin a fost înlocuit pentru că n-a
avut grijă de oamenii din subordinea sa".(62) Câţiva ani mai târziu astfel de
incursiuni în Imperiul Otoman devin frecvente. Dar turcii nu lasă incidentul
deoparte. În 1575, cer Banatul de Caransebeş-Lugoj, datorită tâlharilor de aici
care ameninţă paşalâcul Timişoarei. Apoi mărirea tributului va linişti dorinţe-
le otomane, cel puţin pentru un timp.
La numai trei ani, o scrisoare a sultanului Murad către principele Cris-
tofor Bathory, ne descrie un alt incident grav. Sultanul, preocupat de liniştea
regiunilor de frontieră, ardelene sau otomane, cere cercetarea unui jaf petre-
cut în regiunea Lugojului: "Un om de-al meu şi-a trimis oamenii la mine.
Aceştia mi-au povestit că soţia şi slujitorii (omului meu) au fost atacaţi de
oamenii banului de Lugoj: Ecsedi István de Bathory. Ei au omorât atât pe
soţia cât şi slujitorii (omului în cauză), furând tot ce aceştia duceau cu ei. Să
cercetezi lucrurile…şi să dai totul înapoi, şi să-i pedepseşti pe vinovaţi".(63)
Dar pe lângă jafuri, lugojenii mai făceau şi comerţ. Dacă până în 1526
negustorii care veneau în Transilvania erau obligaţi să-şi depună mărfurile la
Sibiu şi Braşov, de unde erau aduse spre centrul Europei de către negustorii
transilvăneni, cei turci sau cei din ţările române, neavând dreptul să vândă în
interiorul principatului sau să-l tranziteze, după această dată, negustorii stră-
ini nu mai ţin seama de aceste privilegii, atrăgându-şi protestele negustorilor
transilvani şi hotărâri potrivnice ale dietei.(64) Una din căile de pătrundere
50
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
a negustorilor străini în Transilvania e Banatul şi în special Caransebeşul şi
Lugojul. Când în 1559, dieta Transilvaniei de la Alba Iulia hotărăşte că negus-
torii ce nu au domiciliul în Ardeal să nu poată face comerţ aici, aceştia cum-
pără case în Lugoj şi Caransebeş. De aceea dietele din 1577 (Turda) şi 1578
(Cluj) care interzic negustorilor neardeleni să facă comerţ în Transilvania; în
afara unor târguri fixate, vor impune şi negustorilor din Caransebeş, Lugoj
şi Lipova un singur târg în care să-şi vândă marfa: Sebeş.(65) Se interzicea
de asemenea exportul de oi, capre, berbeci şi ţapi. Totuşi la dieta din toamna
1578 se face o excepţie: "Fiindcă cei din ţinutul Caransebeş Lugoj trăiesc din
Imperiul turcesc, şi acum neavând grâu, li se îngăduie să exporte şi să vândă
oile din ţinutul lor liber, dar din Ardeal nu".(66)
Din 1583, avem câteva ştiri despre Lugoj, în scrierea Transilvaniei a
lui Antonio Possevino, călător prin aceste părţi. Găsim lucrurile puţin schim-
bate, faţă de cum, cu numai douăzeci de ani înainte (1564) ni le prezentase G.
A. Gromo. Astfel: "Un alt căpitan - spune călătorul nostru - este cel al Banatu-
lui, adică al guvernământului sau cârmuirii Banatului Severinului…regii Un-
gariei obişnuiau întotdeauna să încredinţeze toată acea regiune foarte întinsă
unui guvernator, bine ales, de o mare vitejie şi autoritate…ceea ce înseamnă
guvernator, cu drept totuşi de apel la principe. Acest ban se numeşte ban de
Lugoj, după o localitate (terra) numită Lugoj (Lugasiense) unde îşi are reşe-
dinţa; şi el ţine din porunca principelui un număr mai mare de oşteni - până la
cifra de trei mii - şi mai buni decât orice cetate…(fiind) cetatea cea mai înaltă
a…principelui spre Timişoara…În afară de aceasta mai are un castel şi un alt
oraş numit Caransebeş, reşedinţă a nobililor".(67) Aşadar Lugojul este acum
centrul unei regiuni cu mare autonomie, având garnizoana sa un număr uriaş,
pentru acele vremi, de ostaşi. Sunt vremurile cele mai bune pentru oraşul nos-
tru. Şi nu e totul.
În 1564, în dieta Transilvaniei întrunită la Sighişoara se dă de ştire
că "în districtul Caransebeş a început să fie propăvăduită Evanghelia. Doi
ani mai târziu dieta de la Sibiu hotărăşte numirea unui superintendent român
calvin George Buitul pentru a grăbi răspândirea reformei printre români. Se
pare că majoritatea românilor se opun, căci următoarele diete revin cu măsuri
represive împotriva preoţilor ce nu se supun. Venirea pe tron a catolicului
Ştefan Bathory, opreşte această prigoană.(68) Pentru atragerea populaţiei la
credinţa catolică se mai folosesc şi alte metode: se acordă scutiri de impozite,
danii de case şi terenuri. Astfel, principele Transilvaniei, Cristofor Bathory
(catolic), în 1580, declară scutită de impozit casa din Lugoj şi ”viile pe care le
stăpâneşte în prezent pe dealul aceluiaşi târg Lugoj” a lui Ştefan Hârce (Gyer-
cze) (Ştefan Gherţa din Vărădia), preotului calvin din Caransebeş. Cu acest
51
HORAŢIU SUCIU
prilej îi sunt amintiţi şi vecinii: Gheorghe Luca; văduva lui Petru Dobromiri,
Ladislau Dobromiri şi Mihai Opincaşi.(69) Reforma va prinde printre nobilii
din Caransebeş. Dar şi printre cei din Lugoj, mai ales că limba de cult este
româna, iar marea majoritate a acestora sunt români. Şi mai sunt şi cărţile şi
şcolile în română, atât de necesare unor negustori cinstiţi cum erau caranse-
beşenii şi lugojenii.
"Palia", tipărită la Orăştie în 1582, una din cele mai vechi tipărituri în
română, este rodul traducerilor făcute "den limba jidovenească şi grecească şi
sârbească pre limba românească" a lui "Ştefan Herce propovăduitorul Evan-
gheliei lui Hs. în oraşul Căvăran Sebeşului, Zacan Efrem, dascăl de dăscălie a
Sebeşului, şi cu Pestişel Moisi propovăduitorul Evangheliei în Lugoj …".(70)
Calvinismul, răspândit printre elitele româneşti, stimulează învăţătura în lim-
ba română şi folosirea ei în cultul divin.
Batoreştii, fiind catolici, se vor împotrivi însă răspândirii reformei. În
1579 sosesc în Transilvania, la insistenţele lui Ştefan Bathory, câţiva călugări
iezuiţi, declanşându-se contrareforma. Iată cum înregistrează scrierile călu-
gărilor iezuiţi sosiţi în Ardeal evenimentul. Ioan Leleszi într-o scrisoare din
8 august 1581 ne spune că principele Cristofor Bathory "după alegerea fiului
său ca principe al ţării, nu a ţinut nimic mai mult decât să-şi întoarcă din nou
toată silinţa spre credinţa catolică. Aşadar a întărit printr-un decret al ţării în
această dietă dispoziţia că dacă o parte numeroasă din orice târg sau oraş ar
opta pentru religia catolică, atunci să poată principele fără nici o călcare a
legămintelor sale să pună în acele locuri un preot catolic."
"Tot atunci orăşenii din Târgul Mureş stăruiau din răsputeri pe lângă mine şi
principe pentru luarea unei biserici de la eretici. La fel se străduiau şi lugoje-
nii şi caransebeşenii care au obţinut cu toţii un răspuns binevoitor din partea
înălţimii sale, că de cum ne vom fi întors la Alba Iulia se va sârgui ca dorinţele
lor să fie îndeplinite".(71) Moartea principelui împiedică rezolvarea acestor
cereri, dar nu opreşte însă contrareforma.
În 1583, Antonio Possevino ne vorbeşte de sancţiuni mult mai grele împotriva
protestanţilor, care însă nu se aplicau: "arderea cărţilor acelei doctrine nele-
giuite,…interzicerea ei,…pedepsirea acelora ce o răspândesc,…confiscarea
bunurilor acelora ce o urmează"(72), iar G.P. Campani şi Ferrante Capeci ne
prezintă, în 1584 cererile disperate ale românilor bănăţeni de preoţi catolici;
Campani: "Aici la Alba Iulia…azi au fost trimişi doi nobili români din Lugoj
şi Caransebeş, provincie românească, spre a cere un preot pentru părţile ace-
le"(73) şi Capeci: "la Cluj … în timp cât ne aflam aici, au venit deputaţiuni
publice de la Oradea, Lugoj, Caransebeş şi… unora li s-a împlinit voia, alto-
ra li s-a amânat făgăduindu-li-se însă pe viitor ceea ce cereau".(74) (Proba-
52
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
bil, printre aceşti nobili catolici, se găseau şi nobilul Laurenţiu Bogar şi fii
săi Mihai, Martin, Ioan, Gheorghe şi Nicolae, cărora principele Sigismund
Báthory, la 14 septembrie 1584, le scuteşte de obligaţii casa din Lugoj; sau
Marian Olas (Marianum Olaz) din Lugoj, înnobilat la 3 mai 1589 (75)).
Aceste însemnări ne aduc şi unele informaţii despre Banat, dar şi confirmarea
că autorii lor exagerau puţin lucrurile. Astfel, atât Campani, cât şi Capeci
vorbesc despre caracterul românesc al regiunii: "Lugojul şi Caransebeşul pro-
vincie românească" scrie primul, iar cel de-al doilea: "Oradea este în Ungaria,
Lugojul şi Caransebeşul în Valachia".(76) Aici "cineva va avea de păstorit 60
de sate care nu vor să-şi dea copiii ereticilor să-i boteze"(77), declară nobilii
catolici din Banatul de Lugoj Caransebeş preoţilor iezuiţi. Ereticii, în cazul
de faţă, sunt calvinii, dar satele acestea nu sunt catolice, cum ar putea să se
înţeleagă, ci ortodoxe, franciscanul Serafim Kun, în 1630, spunând despre
românii de aici "valachi omnes sunt schismatici, exceptis aliquod personis
nobilibus" (toţi românii sunt schismatici, în afara nobililor).(78) De altfel, la
sfârşitul ocupaţiei turceşti în Banat, găsim aici foarte puţini reformaţi şi mulţi,
mulţi ortodocşi. În plus, disperata dorinţă a nobililor de a avea un preot ca-
tolic la Lugoj, are şi unele motive personale, căci Antonio Possevino, cerând
pedepse împotriva reformaţilor, îl aminteşte şi pe "Toma Tornay, banul de
Lugoj, printre cei ce "sunt pătaţi" de această ciumă"(79) (calvinismul) şi nu
sunt încă pedepsiţi. Istoricul I.D. Suciu explică astfel cererea unui preot cato-
lic pentru 60 de sate: doar o mică parte din populaţia acelor sate este catolică.
În urma acestor presiuni, venite din partea nobililor, iezuitul Valentin
Lado va pleca în 1586 la Caransebeş, un preot catolic pentru românii din
Lugoj şi Caransebeş fiind trimis abia la 1600, în persoana lui Ştefan Szent
Andrasy.(80)
Lugojul apare în documentele emise de Sigismund Bathory, în 1593,
ca "opidum nostrum Lugas". Principele transilvan va încerca să creeze aici o
adevărată elită militară şi administrativă. La sfârşitul secolului al XVI-lea vor
fi înnobilaţi şi scutiţi de obligaţiile pentru casele şi proprietăţile lor mai mulţi
lugojeni, oameni de arme sau de litere. Menţionat ca „prefect sau administrator
al grânelor” la Lugoj (annonae praefectus seu provisor), în 1589, Gheorghe
Giuaca din Lugoj (Georgii Gyuraka de Lugas) va fi înobilat printr-o diplomă
din 18 iulie 1590. În 1591 găsim aici pe Ioan Baboş, în funcţie de „vicecastel-
lanus acris Lugas” şi tot din acest an documentele ne păstrează numele unor
străzi ale oraşului ca: Sebeşi, Alsa-utea (uliţa de jos). Tot în 1591, principele
transilvan Sigismund Bathory scuteşte de obligaţii casa din Lugoj a diacului
Grigore din Oradea. Într-un document din 5 mai 1593 îl înnobilează pe diacul
Matia Stănişa din Lugoj (Matthiae literati Ztanissa de Lvgas), acordându-i
53
HORAŢIU SUCIU
un blazon, şi scuteşte de obligaţii casa acestuia ”care se află şi este în târgul
nostru Lugoj din districtul Lugoj şi comitatul Severinului.”(81) Şi fiindcă în
1593 aici locuia Elisabeta, soţia lui George Palatici, banul Banatului de Lugoj
Caransebeş, e de presupus că la această dată tot Lugojul e reşedinţa acestui
Banat.(82) Şi tot de aici, din Lugoj, îi va scrie banul Gheorghe Palatici prin-
cipelui Báthori Szigmond (Sigismund Bathori) la 8 noiembrie 1593, despre
incursiunea „ungurilor” asupra târgului Mako, unde i-au surprins pe turci la
moschee si au ucis 200 dintre ei, prevestind evenimentele viitoare.(83)
La sfârşitul anului 1594, lucrurile încep să se precipite. În octombrie, se în-
cheie o alianţă între domnii Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, care
formează o "confederaţie" antiotomană. Conducătorul acestei confederaţii şi
a luptei care se porneşte devine Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, Si-
gismund Bathory fiind mereu în expectativă. În acelaşi timp, habsburgii erau
şi ei în război cu turcii începând din 1592.
Pentru bănăţeni luptele încep în primăvara anului 1594. În februarie
1594 izbucneşte o răscoală a românilor şi sârbilor din părţile Timişoarei, îm-
potriva stăpânilor turci. Tot în această lună apare un nou centru al răscoalei
în zona Valea Almăjului, unde răsculaţii acţionează sub conducerea lui Ioan
Lugojanul (cel care cu câţiva ani înainte, Iankul Lugosian, fusese vicebanal
lui Gheorghe Palatici) controlează întreaga zonă. Atât Mihai Viteazul, cât şi
Sigismund Bathory susţin această mişcare. Moise Secuiul trimis de Sigis-
mund în ajutorul răsculaţilor se opreşte la graniţa Ardealului neintervenind
în lupte. În martie răsculaţii incendiază cetatea Bocşei şi ocupă târgul Margi-
na. În acelasi timp garnizoana otomană a Făgetului, dar si a altor fortificaţii
mureşene se refugiază la Timişoara, cetăţile părăsite fiind ocupate imediat de
banul de Lugoj-Caransebes, Gheorghe Palatici. La 17 aprilie Mihai Viteazul
îl trimite pe postelnicul Toma la Gheorghe Palatici, la Lugoj, încercându-se
crearea unei alianţe în vederea unor campanii viitoare: „Fiindcă am fost nevo-
iţi să trimitem la Domnia Ta pentru deosebite lucruri de nevoie pe postelnicul
curţii noastre Toma prin care am vestit din belşug despre toate lucrurile din
aceea pricină rugăm pe Domnia Ta, pe prietenul nostru vecin binevoitor, să-i
credeţi vorbele pe care le va spune cu cuvintele noastre.” În iunie, printr-o
scrisoare (trimisă prin Mihail Vaida din Lugoj, care îi vizita) conducătorilor
răsculaţilor, către principele Transilvaniei aceştia cer sprijinul promis: „Banul
Sava Veli Mironit şi Vlădica Todor. Această scrisoare o scriem cu toţii, toţi
spahiii, cnezii şi întreaga sârbime şi toată creştinătatea, toţi care ne-am bote-
zat de la un Dumnezeu…Vrem să vestim pe Domnia Ta (Moise Secuiul) că
a venit între noi Mihai Vajda şi ne-a găsit în tabără, vreo mie. De aceea, am
trimis în toate părţile pe acest pământ şi în două sau trei zile se pot aduna cinci
54
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
sau şase mii. Iară cnezii şi creştinii se adunară cu toţii aici şi jurară înaintea lui
Veli Mironit Sava şi a Vlădicăi şi a lui Mihai Vajda că slujesc cu credinţă şi cu
adevărat Maiestăţii Sale craiului…” Este rândul turcilor şi aliaţilor lor să acţi-
oneze. În vara anului 1594 tătarii pradă Lugojul şi ocupă din nou cetăţile pier-
dute. Toamna oastea principelui Transilvaniei se îndreaptă spre Timişoara,
la 20 noiembrie, cartierul general al acesteia fiind stabilit la Lugoj de unde
cuceresc fortificaţiile cu garnizoane otomane din estul şi nordul vilaietului.
Moise Szekely prin comandantul său, Geszti Ferenc asediază şi cucereşte
Făgetul, în decembrie. În zona Lugojului, Mihnea Turcitul, venit în sprijinul
otomanilor, a fost învins de către trupele transilvane, ardelenii cucerind apoi
alte fortificaţii, dar veştile despre apropierea turcilor îl fac să se retragă la
Lugoj şi de aici în iarna 1594, în Ardeal.(84) Răscoala antiotomană din zona
Timişoarei, lipsită de ajutorul din Transilvania, care acţionează separat, este
înfrântă în iulie 1594 la Becicherecul Mare. Printre conducătorii răscoalei au
fost şi lugojeni, precum mai sus amintitul Ioan de Lugoj (Lugassy)?(85)
Pe 28 ianuarie 1595 se încheie o alianţă antiotomană între Sigismund
şi Rudolf al II-lea, împăratul Austriei. În 27 mai Borbely Gyorgz (Gheorghe
Borbely) devine ban de Caransebeş-Lugojului. Porneşte imediat o ofensivă
antiotomană, cucerind Bocşa, Vărădia, Lipova, turcii predând apoi Şoimoşul,
Şiria, Cenadul, Aradul. Înfrânge armata beilerbeiului de Timişoara, venit să
recucerească cetatea Făgetului. Cad prizonieri 8.000 otomani şi beii Lipovei
şi Ineului (asta în timp ce italianul Silvio Piccolomini scrie la 19 octombrie
din Târgoviste despre sosirea acolo a lui George Palatici, fost ban de Lugoj-
Caransebeş, cu 60 de oameni, pentru a intra în serviciul lui Mihai Viteazul).
Între luptătorii lui apare din nou, un Ioan Lugojanul (Lugassy), probabil ace-
laşi cu cel ce era printre conducătorii răscoalei din 1594(86) şi un Francisc de
Lugoj, care devine comite crăiesc al Cenadului după ocuparea acestuia.(87)
Şi în 1596 acţiunile antiotomane ale bănăţenilor continuă. Cel mai important
eveniment al anului, pe lângă asediul cetăţii Timişoarei de către trupele lui
Bathory, este atacul unei mulţimi din ţinutul Lugoj-Caransebeşului care atacă
în faţa opt sute de soldaţi turci în drum spre Buda, prădându-i.(88)
Un Avisso în limba germană, tipărit la Praga, având titlul „Despre
victoria fericită şi împrăştierea multor mii de turci şi tătari din faţa oraşului
Lipova, pe care aceştia l-au asediat în cursul lunii aprilie a anului 1596…”
ne aduce o serie de lămuriri legate de situaţia din zonă din acel an : „Cei din
Timişoara, fiindcă au văzut şi au stiut că Lipova este asediată şi că ai noştri
sunt puţini nu s-au speriat de duşmani, dar domnul Palatici («Balatisch» în
textul original) comandantul Lugojului a trimis 400 de trabanţi într-o expedi-
ţie la Timişoara şi când au ajuns în mare grabă acolo nu s-au pus la odihnă ci
55
HORAŢIU SUCIU
au aprins suburbiile şi au bătut toba în mijlocul Timişoarei în cinstea Înălţimii
Sale; aşa cum se spune, au făcut pradă frumoasă, dar fiindcă au fost puţini
n-au putut sta prea mult ci s-au dus acasă, întâmpinaţi pe drum de domnul
Palatici împreună cu restul trupei şi i-a condus în cetatea Lugojului. De ase-
menea ai noştri au eliberat în jur de o mie creştini prizonieri la Timişoara şi
i-au dus la Lugoj”.Completări ne aduce şi lucrarea „Stiri scurte şi adevărate,
ardeleneşti, tătărăşti şi turceşti” (1596): „După ce nobilul domn i-a alungat pe
turci şi tătari cu mari pagube pentru ei din faţa Lipovei, Înălţimea Sa cu ace-
eaşi armată s-a îndreptat spre Ferolak (Felnac) a cucerit într-o zi această loca-
litate şi i-a lăsat să plece pe turcii staţionaţi aici, care fără nimic s-au îndreptat
apoi spre Timişoara. Între timp câţiva tătari, în jur de 6.000, s-au apropiat de
Lugoj, în scopul cuceririi acestei localităţi şi a celor din jur. Între timp însă, ai
noştri aflând de aceasta, cei din Lugoj, cei din Lipova şi cei din castelul Posa
(Coştei), împreună i-au atacat serios pe tătari, au ucis în jur de 3.000 şi i-au
pus pe fugă. Săracii prizonieri creştini, care au fost căraţi de tătari prin toate
locurile, au fost salvaţi, toate animalele furate au fost recâştigate, restul însă
(tătarilor) s-au dus la Sarad pe râul Timiş şi s-au salvat în preajma Timişoarei,
ocupată de ai lor” (89). Lugojenii sunt atenţi la toate mişcările de trupe. La
10 septembrie 1596 negustorul timişorean Francisc Olasz trece prin Lugoj şi
oferă banului informaţii despre situaţia de la Timişoara.(90)
Andrei Barcsay devine Ban de Lugoj Caransebeş în 1597, an în care
au loc numeroase bătălii între turci şi transilvăneni, unii asediind Timişoara,
ceilalţi Lipova, acţiunile de hărţuire fiind şi ele numeroase. În 1598 el va tre-
bui să facă faţă la două ofensive ale armatei turceşti. Prima va fi respinsă la 27
iunie. A doua a fost condusă de Soliman, paşa Timişoarei, care nereuşind să
reocupe Cenadul, va ataca cu 2700 de oameni, la 4 iulie 1598, Lugojul. Mai
mulţi istorici povestesc cu lux de amănunte bătălia. Andrei Barcian înştiinţat
de ceea ce plănuiau turcii aduce aici tunuri şi întăreşte punctele asupra cărora
credea că se va îndrepta atacul inamic. Provisorul cetăţii George Giuracă,
dintr-un turn al cetăţii, trebuia să semnalizeze cu o salvă de tun direcţia din
care avea să vină inamicul. Banul se retrase într-un loc loc ascuns la 2000 de
paşi de intrarea oraşului. Soliman venind pe alt drum decât se crezuse, ocupă
o suburbie a oraşului, repede, înainte să fie dat semnalul convenit. În Lugoj
pe străzi erau în plină desfăşurare când, în urma semnalului, Andrei Barcian
ajunge cu trupele sale, decizând astfel lupta. Soliman reuşeşte să scape, după
înfrângerea suferită de trupele sale. În lupte se disting Ioan Capturi, Mihai
Vaida Voevod, Ioan Lugojanul (iarăşi), Francisc Fodor şi Ioan Iosipoviciu.
(91)Într-un raport din 4 iulie 1598 Andrei Barcsai, arată că au fost ucişi 25
de otomani şi au capturat alţi 100: „Azi în zori de zi ne-am luptat, până la
56
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
ceasurile unsprezece şi am adus 25 de capete, o sută vii; dar jumătate din
ostaşi sunt încă în urmărire împreună cu mulţi ţărani…”(92) Pentru serviciile
militare, în acest an, principele Sigismund Bathory îi răsplăteste pe Mihail,
Ioan, Nicolae si George Vaida din Lugoj cu posesiunile Kaperlo, Pogăneşti
şi Făget. La 11 aprilie 1598 Laurenţiu Bogar şi Ioan Szepsy din Lugoj îi pun
în posesia domeniului Ictar pe membrii familiei Bethlen. La acest eveniment
sunt prezenţi toţi vecinii şi megieşii, printre care nobilii: diacul Martin Ilos-
vay, Petru Sebesy şi Martin Luca din Lugoj.(93)
Tot în acest an, ajutorul militar muntean sosit în sprijinul lui Sigismund Ba-
thory şi a Oradiei asediate din septembrie de turci, e cantonat la Lugoj.(94)
În martie 1599, dieta de la Mediaş prevede trecerea ţinutului Făgetului
şi Marginei sub jurisdicţia banului de Lugoj. Tătarii năvălesc în primăvara
anului 1599 în regiunea Lugojului. Pentru a întări şi reface garnizoana cetăţii
Lugoj afectată de aceste atacuri, Andrei Bathory trimite aici 300 de polonezi
înarmaţi.(95) Cu toate acestea trupele otomane şi tătare se adună în vestul
Banatului la Becicherecu Mare, şi apoi, pe 3 iunie 1599 atacă şi pradă Lugojul
şi Caransebeşul.(96)
După ce în martie 1598, Sigismund a abdicat, la 20 august acelaşi an, se în-
toarce în ţară şi era proclamat din nou principe, pentru ca în martie 1599 să
abdice din nou. Noul principe cardinalul Andrei Bathory începe negocierile
cu Poarta pentru ieşirea Transilvaniei din războiul antiotoman. În aceste con-
diţii Mihai Viteazul e nevoit să intervină în Ardeal.
În urma bătăliei de la Şelimbăr din 18 octombrie 1599, Mihai Vitea-
zul, învingându-l pe Andrei Bathory, devine "stăpânul" Transilvaniei, aducând
această ţară românească, alături de a sa în războiul antiotoman. Trupele bănă-
ţene conduse de Andrei Barcian nu ajung la timp în ajutorul lui Andrei Batho-
ry. O însemnare a cronicarului Szamiskizy este relevantă: "oştile de la Lipova,
Ienopole şi Lugoj nu au sosit în ziua luptei, în sprijinul cardinalului; dacă ar
fi sosit, altfel s-ar fi întâmplat lucrurile". După această bătălie, Mihai Viteazul
care devine astfel şi „eiusdem Cis Transilvaniam partiumque eidem subiecti-
vorum fines exercitus generalis Capitaneus” (căpitan general al armatelor din
părţile transilvane de peste munţi, adică a Banatului de Caransebeş-Lugoj),
înlocuieşte comandanţii unor cetăţi, printre care şi Lugojul, cu oameni credin-
cioşi lui. La 8 decembrie (1599) la Lipova, Ineu, Şiria, Lugoj, Caransebeş erau
garnizoane muntene. Totuşi Andrei Barcsai (Andrei Barcsay) rămâne banul
acestei regiuni, participând la campania din Moldova.(97)
Şi alţi nobili din regiune i-au fost credincioşi lui Mihai. În 6 decembrie 1599
i-a întărit domnul lui Paul Keresztessi, ”slujitor al curţii noastre” stăpînirea
asupra moşiilor Hoşdia şi Româneşti din comitatul Timiş ”…deşi la cea mai
57
HORAŢIU SUCIU
apropiată dietă generală a domnilor din stările ţării, ţinută din porunca noastră
aici, la Alba Iulia, în a douăzecea zi a lui noiembrie, toate şi oricare danii ale
lui Sigismund Bathory, altă dată principe al Transilvaniei, au fost socotite şi
declarate a fi fost respinse, lipsite de putere şi nefolositoare şi fiindcă am avut
de altfel chiar dreptul de război asupra tuturor bunurilor şi drepturilor de pro-
prietate…”.(aceste moşii îi fuseseră dăruite aceluiaşi Paul Keresztessi, “sluji-
torul nostrum de la Lugoj“- (familiaris nostri Lugasiensis) de către principele
transilvănean Sigismund Bathory la 31 septembrie 1596). (98)
În primăvara anului următor (1600), un raport austriac, din 16 aprilie, dezvă-
luie faptul că ostaşii neplătiţi din Caransebeş, Ineu, Lipova şi Lugoj părăsesc
aceste cetăţi, creându-se astfel o situaţie periculoasă. Banul Andrei Barcsai
intervine, acum şi mai târziu, cheltuind din averea sa 25000 de florini pentru
plata soldelor oştenilor din Lugoj şi "pentru alte nevoi ale ţării", conştient de
consecinţele dezastroase ale dezagregării armatei pe care o conducea.(99) Din-
tr-un document din 1 mai 1600, aflăm că Lugojul era şi loc de refugiu pentru
nobilii ardeleni sau rudele lor, în faţa evenimentelor care făceau Transilvania
să fie nesigură. Prin documentul amintit, marele logofăt Teodosie dă ”salvus
conductus” nobilului Ioan Olasi să-şi aducă jupâneasa de la Lugoj.(100)
Insurecţia nobiliară dezlănţuită la 1 septembrie 1600, prin refuzul no-
bilimii de a participa la dieta convocată la Sebeşul săsesc, şi înţelegerea aces-
teia cu generalul Basta va slăbi poziţia lui Mihai Viteazul şi prin înfrângerea
de la Mirăslău din 18 septembrie 1600, voievodul român pierde Ardealul. În
septembrie, un curier de-al lui Mihai Viteazul vine la Lugoj să ceară sprijin
militar dar toţi locuitorii se refugiaseră în pădure din cauza veştilor despre
venirea turcilor, căci aceştia era în iunie la Lipova şi Ineu şi doreau să ajungă
şi la Lugoj şi Caransebeş. Poate de aceea trupele conduse de Andrei Baracian
(Andrei Bârcianu), formate din ostaşi din Lipova, Lugoj şi Caransebeş ajung
prea târziu în Transilvania pentru a-l mai ajuta pe Mihai.(101)
Pierzând în toamna anului 1600 şi celelate două ţări pe care le stăpâ-
nea (Moldova şi Ţara Românească), Mihai se îndreaptă la începutul anului
1601, spre Viena pentru a cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea. În dru-
mul său trece şi prin Lugoj "unde-şi spori încă tovărăşia lui care luă în curând
aspectul unei armate".(102) Cei 500 de oameni ce-l însoţesc erau haiduci din
părţile acestea, afirmă documentele. Ajuns în capitala Austriei, este ignorat un
timp de habsburgi. Dar asta până în februarie 1601, când nobilii transilvăneni
îl readuc pe tron pe Sigismund Bathory. În martie e primit la împărat şi pri-
meşte misiunea de a supune Transilvania, fără nici o cruţare pentru nobilime.
Între timp Sigismund Bathory, din nou principe al Transilvaniei caută
să-şi apropie mai mulţi nobili. La 9 mai 1601 principele Sigismund Bathory
58
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
îi donează lui Ioan Vlad din Lugoj satele Drinova şi Stoiceşti din Timiş. De
asemenea, din Cluj, printr-un document emis la 23 mai 1601 „noi Sigismund,
din mila lui Dumnezeu principe al Transilvaniei şi al Sfântului Imperiu Ro-
man”, „…am hotărît să zălogim şi să înscriem amintitului Andrei Barcsay şi
de nobil neam Drusiana Bogathy , soţia sa…spre a ţine, stăpâni şi de asemenea
a avea , fără a vătăma drepturile altuia, tot şi întregul castelul şi târgul nostru
Lugoj (castellum et oppidum nostrum Lughas) şi de asemenea toate şi întregi-
le moşii numite Lugojel, Mikefalwa, Oloşag, Visag, Sacoşul Mare, Sinersig,
Hodoş, Boldur, Sîlha, Biniş, Valea Lungă şi Serked, toate aflătoare în comita-
tul Severinului şi ţinând până acum şi fiind stăpânite de amintitul castel Lugoj
(castellum Lugas), dimpreună cu toate folosinţele şi oricare pertinenţe ale lor,
anume pământuri de arătură, lucrate şi nelucrate, ogoare, lunci, păşuni, câm-
puri, fâneţe, păduri dumbrăvi, munţi, dealuri, vii şi dealuri cu vii, ape, râuri,
eleştee, locuri de pescuit şi cursuri de apă, mori şi locul acestora, iar îndeobşte
întregimea oricăror folosinţe şi penitenţe ale lor…” lui „Andrei Barcsay de
Bîrcea Mare, ban al districtelor noastre Lugoj şi Caransebeş, ( pentru slujbele
) pe care ni le-a făcut nouă şi acestei ţări dintotdeauna…încă şi atunci, cînd
n-a acceptat suma de douăzeci şi cinci de mii de florini ungureşti cheltuiţi de
acesta în vremuri deosebite, parte pentru soldele oştenilor din garnizoana Lu-
gojului (stipendia militium praesidii Lugasiensis), parte pentru alte nevoi ale
ţării, …în contul şi pentru pomenita sumă de florini ungureşti…”.(103)
Cu toate acestea principele transilvan e înfrânt la 3 august 1601 la
Gurăslău, de trupele austriece conduse de Mihai Viteazul şi generalul Basta.
Andrei Barcsay participant la lupte fuge după terminarea ei, urmând exem-
plul lui Sigismund ce se refugiase în Moldova. De aici, cu ajutor turc recu-
cereşte tronul Ardealului în noiembrie, dar în iulie 1601 părăseşte definitiv
ţara, cedând-o lui Basta. După plecarea lui, generalul austriac va face unele
schimbări în Principat, Huszár Péter devenind ban al Lugojului.(104)
Vremurile se vor schimba din nou şi Sigismund Báthory revine ca
principe şi Andrei Barcsay ca ban. Cei care au fost credincioşi vor fi răsplătiţi.
În 3 martie 1602, pentru slujbe credincioase, Gheorghe Gyraka, primeşte, de
la principele Sigismund Báthory moşia Bapşa din comitatul Timiş. Iar în 10
iunie 1602, acest „fidelis noster de Lugas” primeşte prediile Rădmăneşti şi
Spata.(105) Volfgang (Farkas/Lupul), „familiar al nostru lefegiu din Lugoj”
(stipendiarius), a primit de la Sigismund Báthory în 1602 moşiile pustii Sâr-
bova, Bote şi Ulic din comitatul Timiş, pe care le stăpânea mai demult. (106)
Însă principele Sigismund Báthory dorea să creeze, în zonă, o nouă elită care
să-i fie credincioasă în acele vremuri tulburi. Astfel el acordă, pentru merite
militare, la 24 aprilie 1602, scutirea de taxe şi dări caselor şi proprietăţilor lor
59
HORAŢIU SUCIU
din Lugoj şi districtul omonim unui număr de 35 de puşcaşi pedeştri (pedites
pixidarii), nobili şi nenobili, pentru ajutorul adus de aceştia unchiului său, re-
gele polon Ştefan Báthory. Principele codiţiona această scutire de „sus-amin-
tiţii noştri puşcaşi pedeştrii…înzestraţi cum se cuvine, după obiceiul celorlalţi
puşcaşi pedeştri ai noştri, cu săbii bune şi potrivite pentru război, precum şi
cu alte arme de luptă, la porunca noastră,…să vină de grabă, fără întârziere
la apărarea acestei ţări în vremuri de nevoie.” Iar urmaşii lor, care la moartea
părintelui erau minori, aveau obligaţia să angajeze până la majoratul lor un
puşcaş pe cheltuială proprie, apoi să participe personal, ca puşcaşi la orice
expediţie ordonată de principe. Aceşti 35 de puşcaşi pedeştri sunt: Benedict
Thaor, centurion, Lupu Brazoway, Nicolae Ghera, Emeric Ruja, Ioan Martinea-
sa, Blasiu Fazakas, Farkas Zsigmond, Martin Muşuleasa, un alt Martin Hudan,
Blasiu Szöcs, Gheorghe Imreh, Ştefan şi Ioan Mezei, Mihai Karinczky, Ioan
Bota, Toma Ciorogar, Andrei Brânda, Ioan Puluţ, un alt Ioan Oprea, Martin
Atkar, Nicolae Bácsi, Martin Cnez, Nicolae Petnici, Mihai Romoniţa, Gaşpar
Haranga, Lupu Bata, Balthasar Sebessy, Nicolae Dumbravă, Martin Peica, Ioan
Duma, Ioan Gostici, Mihai Kopány, Ioan Koldy şi Adam Fazakas. (107)
Dar, la darea în stăpânire a târgului şi castelului Lugoj, către Andrei Barcsy,
în primăvara lui 1602, "încă din prima zi mai sus pomenitei dări în stăpânire,
nobilul diac Ştefan Lippai de Lugas, din amintitul Lugoj, notar al aceluiaşi
târg Lugoj, în numele şi pentru înţelepţii şi chibzuiţii, prim jude, juzi - juraţi
şi ceilalţi senatori şi tuturor locuitorilor aceluiaşi târg Lugoj, a ridicat cuvânt
de împotrivire contra întregii puneri şi dări în stăpânire de mai sus pomenitul
castel Lugoj. Atât timp şi până când acelaşi prim jude şi juzii juraţi, dimpre-
ună cu ceilalţi senatori şi locuitori ai sus amintitului târg Lugoj se vor adresa
Luminăţiei Voastre, cu rugăminţi despre şi cu privire la o astfel de înscriere
şi cât timp zisul domn Andrei Barcsy nu i-a păstrat pe aceştia ori nu consimte
să-i păstreze chiar în viitor în libertăţile, înlesnirile de scutire şi îngăduinţele
lor, care le-au fost date şi hărăzite de răposaţii principi ai Transilvaniei", Mi-
hail Vaida şi Ştefan Micşa din Caransebeş cei care au făcut punerea în pose-
sie, trebuiau să considere împotrivirea legală.(108)
Un document din Grid din octombrie 1600 ne arată că cei din Banat
aveau acest obicei al „împotrivirii”, căci, în acest document, ei sunt amenin-
ţaţi, după înfrângerea domnului Mihai, de către „cancelarul Ştefan Csaky, îm-
preună cu stările principatului Transilvaniei”: „…aleşilor şi nobililor domni
castelani, comiţi juzi şi obştii nobililor din districtele Lugoj, Caransebeş şi
Haţeg… i-am trimis în mijlocul vostru pe Andrei Barcsay şi Nicolae Bogathy,
pentru a ne preda în mână, prin credinţă, toate vitele boierilor, românilor şi
sîrbilor şi chiar ale altora ţinând de Mihai Vodă, pe care le vor găsi acolo, în
60
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
mijlocul vostru. Dar, după cîte înţelegem, Domniile voastre aţi fost neascul-
tători faţă de aceasta, n-aţi voit să predaţi nimic din asemenea vite, ci le-aţi
reţinut la voi, ceea ce nu s-ar fi cuvenit să faceţi…De aceea…poruncim…să
nu vă amestecaţi de loc la astfel de vite, ci sunteţi datori să le predaţi necondi-
ţionat pe toate şi să le daţi în mâna domnului Andrei Barcsay…”(109) Tot din
octombrie 1600, avem un document deosebit provenit din Lugoj: testamentul
Mariei Găman din Caransebeş. Testamentul e făcut "în faţa cucernicelor cin-
stite persoane, anume Ştefan Somogyi, prim jude al Lugojului, Ioan Murar,
Matia Hagia, Ioan Bujorcan juzi - juraţi, diacul Ştefan Lippay, notar jurat,
Paul Kovacshazi, predicator al Lugojului …" despre care documentele vor
aminti şi în anii următori.(110)
Asasinarea lui Mihai Viteazul (9 august 1601) şi înlăturarea lui Si-
gismund Bathory (1608) n-a asigurat stăpânirea habsburgică în Transilvania.
Nobilimea ardeleană sub conducerea lui Moise Szekely încearcă să reziste
imperialilor, dar a fost înfrântă la 2 iulie 1602 lângă Teiuş. Fugit la Timişoa-
ra, Szekely, se întoarce cu armate turceşti şi ocupă ţara în primăvara anului
1603. Pentru puţin timp însă, căci e înfrânt de Radu Şerban, imperialii putând
pătrunde din nou în Transilvania.(111)
Lugojul şi lugojenii se află la mijloc în aceste evenimente între oto-
mani, habsburgi, nobili, transilvani. În vara anului 1602 Bektaş, beilerbeiul
de Timişoara, cu ajutorul trupelor anatoliene, porneşte pe Valea Mureşului
împotriva lui Basta. La 7 august 1602 turcii atacă Lugojul, jefuindu-l. În urma
atacului turcesc, lugojenii (prin judele Petru Girig) îi cer lui Basta ajutorul,
pentru a se putea apăra pe viitor, printr-o scrisoare prin care explică ce se
întâmplase: "Ne-au luat prin surpindere şi au ajuns până la poarta cetăţii, au
incendiat jumătate din oraş, ne-au luat animalele şi cerealele ne-au fost arse.
Nu ne-am putut împotrivi … populaţia a plecat din oraş…Noi suntem devo-
taţi…împăratului…Vă rugăm să nu întârziaţi cu trimiterea ajutoarelor, altfel
noi suntem pieriţi." Semnat "senatores opp. Lugas"(112). Basta va trimite la
Lugoj o trupă. Comandantul acestei trupe austriece a fost Petru Huszár.
În anul 1603 Lugojul se află în mijlocul luptelor, trcând de partea lui
Moise Secuiul care se împotriveşte imperialilor. Acesta, plecat din Timişoa-
ra pentru a cuceri Ardealul, în aprilie 1603, ocupă Caransebeşul şi Lugojul.
Episodul ocupării Lugojului e descris cu lux de amănunte de P. Drăgălina.
Lugojul, descris de Szamoskozy în 1603 ca "oraş … legat de cetate, dar în-
conjurat doar de un val slab", "se împotriveşte lui Szekely(113)". Acesta,
după ce cuceri Caransebeşul, plecă de aici, "îşi aşează tabăra lângă Găvojdia
şi trimite de aici un fruntaş sebeşan George Giuracă şi pe Ştefan Somogyi la
Lugoj, cerând predarea oraşului. Banul districtului Petru Huszar, un bătrân
61
HORAŢIU SUCIU
venerabil, s-a fost închis cu 10-12 tovarăşi în cetate şi era decis să apuce
arma întru apărarea cetăţii. Zadarnică i-a fost şi încercarea să ia mercenari în
sold, căci mulţimea înfricată de oastea lui Szekely îi cere să capituleze şi să
predea cetatea. Când acesta refuză, cetăţenii asaltează cetatea şi prinzându-l
pe P. Huszar îl duc în tabăra lui Szekely, care îl trimite paşei de Timişoara cu
cererea de a-l graţia. Dar tătarii care îl însoţesc pe ardelean îl omoară pe banul
prohabsburgic al Lugojului.(114)
Dar lucrurile nu se liniştesc. În timp ce Szekely se afla în Ardeal, pre-
fectul de Lipova, Duval Henrik, atacă Lugojul, executându-i pe cei care au
fost legaţi, într-un fel de uciderea lui Huszar.(115) Oraşul însă nu trece de
partea habsburgilor decât după uciderea lui Moise Szekely de către trupele lui
Radu Şerban (iulie 1603), când aceste trupe (sau o parte a lor) intră, la 2 iulie
1603, în Lugoj, îl ocupă şi-l incendiază. (116)
În această perioadă, pe fondul revenirii lui Basta în Ardeal, mulţi no-
bili iau calea pribegiei spre Banat, aşezându-se la Caransebeş şi Lugoj. Gene-
ralul austriac promite iertarea celor ce se întorc în Transilvania. Reîntoarcerea
acasă a acestor nobili se va face la stăruinţele şi asigurările lui Ianoş Lugasi,
căpitan de haiduci. Făgăduieli de iertare, în schimbul supunerii, primesc şi lo-
cuitorii din Lugoj şi Caransebeş, şi după o scrisoare din 20 septembrie 1603,
în care erau asiguraţi de viaţa şi averile lor, se închină. Printr-o adresă din 7
noiembrie 1603, Basta îi numeşte pe Simion Lodi drept ban de Lugoj şi pe
Paul Andrian, ban de Caransebeş.(117) Funcţia de ban de Caransebeş-Logoj
reapare în scurt timp. Omul pus de generalul Basta (guvernator al Transilva-
niei), ca ban suprem al zonei este, însă, mai mult „un călău decât un condu-
cător”, astfel că, Gheorghe Gyraka (Giuraca) împreună cu concetăţenii săi
din Caransebeş, Petru Tivdar şi Gerrhard Gazdag, au fost trimişi la Cluj să se
plângă de aceste abuzuri generalului Basta, însă situaţia nu s-a schimbat. În-
tors la Caransebeş, Gheorghe Gyraka (Giuraca) va fi decapitat de Simon Lodi
în toamna anului 1604. (118)
Din 1604, avem unele ştiri care ne demonstrează importantul rol militar
deţinut de Lugoj în epocă. Astfel o scrisoare din 13 iunie (1604), trimisă de
către Ştefan, fiul lui Petru Cercel, care se afla la Timişoara alături paşă, lui
Ioan Pribeag (Pribec) din Lugoj, îi cere acestuia să i se alăture şi să adune tru-
pe cu scopul de a-l ajuta în întreprinderea de a ocupa tronul Ţării Româneşti.
Din scrisoare reiese că misive cu acelaşi conţinut s-au trimis şi altor luptători
lugojeni ca Luca Raş, Ilie Aga, Ioan Pârcălab. Luptătorii bănăţeni vor refuza
propunerea lui Ştefan Cercel.(119)
Acest refuz vine, probabil, şi din cauză că lugojenii sprijiniseră revol-
ta lui Ştefan Bocskay din aprilie 1604, cu un sfârşit nefericit (motivul pentru
62
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
care au sprijinit această răscoală poate fi dedus, din comportarea noilor con-
ducători habsburgi). Trupele şi oştenii din districtele Lugoj şi Caransebeş, se
adună la Lugoj şi împreună cu tătarii şi se îndreaptă spre Făget cu scopul de
a invada Transilvania. Aici sunt însă înfrânţi de imperiali.(120) Caransebeşul,
Lugojul si alte fortificatii rămân însă în mâna lui Bocskay, imperialii temân-
du-se că datorită lor vor pierde întreaga zonă.
Bocskay ajunge principe al Ardealului în aprilie 1605. Una din mă-
surile sale, legată de Lugoj, este alungarea garnizoanei austriece de aici. Ca
ban de Caransebeş-Lugoj este numit Pavel Keresztessi. Lugojul este din nou
atacat, căci Hasan, paşa de Timişoara, îi mustră pe oştenii sârbi din Lipova
care au atacat cetatea Lugojului, conturbând astfel liniştea ţinutului.(121)
Dar Bocskay moare în decembrie 1606, fiind urmat pe tron de Sigismund
Rakoczi, pentru doi ani, până în 1608, când principe devine Gabriel Báthory
(1608-1613), cu aprobarea turcilor, şi promiţând, beilerbeiului Timişoarei, că
va preda cetăţile bănăţene cucerite de antecesorii săi în timpul luptelor de la
sfârşitul secolului al XVI-lea .(122)
În 1607, Ioan Lugasy (Ştefan Trombitas alias Petroczy din Lugoj) e
amintit ca fiind căpitanul suprem al Lipovei.(123) Dacă un lugojean deţine
funcţii la Lipova, la Lugoj jude e în acest an Gherga Ştefan. În oraş există o
stadă numită "Creştină" pe care locuiau familiile Tötle şi Vlad. Peste doi ani pe
strada Banului din Lugoj îşi au casele Gárga Gáspár, Hegedus Miska, Samagy
Istvan, Vajda Istvan şi Deesi Mihaly(124) ; acest diac Mihail Dési din Lugoj
(Michaëlem literatum Desi), se pare că a fost student la Wittemberg ( lui i-a fost
acordată o diplomă de Gabriel Bathory la 8 septembrie 1608, act reconfirmat la
Cluj, la 4 mai 1609, cînd i se acordă o scutire pentru o casă din Lugoj).(125)
Şi tot în 1609, Gabriel Bathory întăreşte şi lărgeşte privilegiile Lugo-
jului recunoscute de regele Ladislau al V-lea şi de regina Isabella. Acest nou
act cu privilegii vine ca rezultat al protestului pe care l-au ridicat reprezentan-
ţii lugojenilor, înaintea Capitlului din Alba Iulia, "în numele membrilor sfatu-
lui şi al adunării nobililor şi al celorlalţi români şi cnezi din târgul şi districtul
Lugoj", ca urmare a faptului că principele dăruise prin abuz lui Grigore Ne-
methy oraşul şi districtul lor. În consecinţă adunarea nobililor şi cnezilor bă-
năţeni i-au desemnat pe nobilii Ioan Lugosy, Mihai Dees alias Literati, Martin
Băniaş şi George Radul care s-au dus la Alba Iulia şi au arătat principelui
Bathory cele două documente referitoare larecunoaşterea privilegiilor româ-
neşti din 1457, 1551, cerând transcrierea şi confirmarea lor. Principele a făcut
întocmai, eliberând la 3 aprilie 1609 un document adresat "tuturor nobililor
cnezilor români şi celorlalţi locuitori ai numitului nostru târg Lugoj şi sus-
ziselor opt districte", după ce adunarea nobililor districtului Lugoj s-a îngrijit
63
HORAŢIU SUCIU
ca acest document (1551) să fie înfăţişat în 16 octombrie 1609, dietei Transil-
vaniei, care, în urma neapariţiei nici unui împotrivitor, l-a lăsat în vigoare şi
ratificat. Aşadar, obştea nobililor români bănăţeni este la fel de puternică şi de
activă în apărarea autonomiei sale şi acum, în secolul al XVII-lea. În fruntea
sa, s-a situat de astă dată Lugojul; altădată acest rol era deţinut de Caransebeş.
(126) Acum se menţionează pentru ultima dată nobilimea districtului Lugoj,
în aprilie principele Gabriel Báthory reconfirmănd diploma regelui Ladislau
al V-lea (1457) acordată districtelor bănăţene.
Aceste măsuri, de reconfirmare a vechilor privilegii, sunt luate şi pentru
că principele îşi pregătea „planul dacic” şi avea nevoie de linişte: „Principele
a plecat din Bălgrad pe 6 decembrie(1610). Merge în Sibiu, cheamă acolo pe
toţi domnii si căpitanii generali şi va fi acolo până când vine Gheorghe Racz
de la Radu Vodă cu cererea de a da şi de a primi norod spre ajutor, după con-
federaţie, iar dacă Radul dă îndărăt, îşi trimite toate oştile contra Munteniei şi
o pustieşte, purtându-l şi răzbunarea din vară. Ion Lugassy a venit cu 10.000
de către Lipova, Lugoj, Caransebeş, şi dinspre Poarta de Fier”. În ianuarie
1611 au loc primele acţiuni din „planul dacic” al transilvănenilor. Banul de
Lugoj-Caransebeş Paul Keresztessi, îl alungă pe Radu Şerban din Muntenia,
unde principele Gabriel Báthory se vrea el domn, dar nu primeşte confirmarea
turcilor, şi îl numeşte pe Ştefan Bogdan domn al Moldovei.(127)
Probabil la aceste acţiuni participă şi Ştefan Ştefan Somogyi alias Szöcs
din Lugoj, căci la 13 noiembrie 1611, principele Gabriel Báthory, îi reconfir-
mă nobiltatea şi îi acordă blazon nobiliar lui ( acelaşi Ştefan Somogy alias
Szöcs din Lugoj s-a numărat printre cei trimişi la Lugoj, pentru a-l convinge
pe comandantul trupelor austriece de acolo, Petru Huszár, să predea cetatea
lui Moise Secuiul).(128) Acest cojocar (cojocar = Suciu = Szöcs) ajuns oş-
tean şi apoi nobil, personaj tipic pentru această zonă, devine din ce în ce mai
important. Un document din 1613, aminteşte la Lugoj scaunul de judecată
condus de „Ştefan Somogi de Lugoj, în numele şi ţinând locul domnului
ban Paul Keresztessi, consilier al Înălţimii sale principele,…potrivit ordinu-
lui aceluiaşi domn ban, în absenţa aceluiaşi,…Domnia Sa domnul ban fiind
reţinut pe lângă ilustra persoană a preamilostivului nostru stăpân”, „proces…
între domnul Daniel Kun, prim jude al Caransebeşului, în numele celorlalţi
caransebeşeni, în calitate de pârâş şi domnul Ştefan Micşa, care a fost mai
înainte prim-jude al Caransebeşului…în privinţa datoriei de o mie de florini
faţă de măritul Alia Farkas de Korotna, pe care a câştigato de la caransebe-
şeni pe cale legiuită…”; după ce s-a constatat că în „protocoalele, registrele
(oraşului) şi cu orice alte instrumente de drept” „nu s-a scris că s-a hotărât în
alt fel împreună cu oraşul, anume ca banii să nu fie cheltuiţi pe altceva…ci cu
64
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
acei bani să fie plătită datoria…”, după ce „…notarul-jurat al Caransebeşului,
dimpreună cu şase juraţi şi şase juzi de acolo, au depus mărturie…că pârâtul
a luat asupra sa chezăşiile…la ascultarea cărei mărturii, deşi l-am chemat şi
l-am strigat pe pârât în trei rânduri …el totuşi nu s-a înfăţişat…” s-a dat sen-
tinţa: „…domnii caransebeşeni să-l poată mulţumi pe domnul Alia Farkas din
bunurile pârâtului,…oriunde s-ar afla aceste bunuri” .(129) Tot în acest an
notarul jurat la Lugojului, Nicolae Ivul, aminteşte judecata târgului Lugoj cu
Ştefan Micşa de Caransebeş, pentru o datorie veche de 1.000 florini pe care
târgul o plătise, dar care nu a fost dată de intermediar celui cuvenit, iar princi-
pele Transilvaniei îi donează la 20 februarie 1613 lui George Bosy din Lugoj
trei sate în comitatul Hunedoara.(130)
În 1613, Gabriel Bethlen devine principe al Transilvaniei, cedând tur-
cilor Lipova, Ineu, Arad. La împotrivirea celor din Lipova de a ceda cetatea
şi a se muta la Lugoj şi Ilia, cum le cere Dieta în mai 1616, însuşi noul prin-
cipe o cucereşte şi o predă. De acum turcii au calea deschisă spre Ardeal şi se
puteau mişca "liber" în Banatul de Lugoj Caransebeş. Astfel dintr-o scrisoare
din 13 februarie 1614, trimisă de Vizirul Mustafa Paşa, vecinului său Petru
Bethlen, comisarul Caransebeşului şi Lugojului, aflăm că: "oştile vin acum
din toate părţile şi sunt mulţi, fie de aci, fie de colo" … "când oştile sunt aici
şi nu ştie nimeni ce face şi va fi mare pagubă a sărăcimii"; o altă scrisoare, co-
respondenţă între aceleaşi personaje, din 1616, ne arată acelaşi lucru: "vitejii
de aici şi subaşii din sate, fac celor de acolo (Banatul de Lugoj Caransebeş)
multe pagube fără chip, că ar fi gonit nişte cornute aici".(131) Dar asta nu e
tot. În 27 mai 1613, dieta de la Cluj, desfiinţează districtele Lugoj şi Caran-
sebeş(132) care, la 1615, au devenit domenii ale fiscului, fiind administate
direct de către principe.(133) În 1619 începe campania principelui transilvan
Gabriel Bethlen împotriva împăratului german; la lupte participă şi trupe din
Banatul de Lugoj-Caransebeş.
Ban al Lugojului în ianuarie 1620 este, cum reiese dintr-o epistolă a
paşei de Timişoara, Ibrahim, Paul Nagy. Aceasta ar fi pedepsit un preot ca-
tolic care a dat adăpost în casa sa preoţilor care cerşeau.(134) La 30 decem-
brie 1620, beilerbeiul Ibrahim îi scrie din nou lui Paul Nagy, banul Lugojului
şi Caransebeşului despre jafurile făcute de trupele cantonate la Lugoj.(135)
Despre ce trupe este vorba aflăm în 1626, când, un document destinat proba-
bil curţii imperiale habsburgice, oferă date despre efectivele militare din mai
multe cetăţi bănăţene (pentru unele cetăţi bănăţene sunt oferite două cifre);
la Lugoj erau 600 călăreţi şi 700 pedeştrii sau 500 de călăreţi şi 500 pedeştri
(faţă de Caransebeş unde erau doar 200). Alte documente ne spun că pentru a
apăra ţinutul Lugojului şi Caransebeşului 1000 de pedestraşi şi 1100 călăreţi
65
HORAŢIU SUCIU
erau ţinuţi de principele Bethlen la Lugoj şi Mehadia, dovedindu-se astfel
importanţa militară a ţinutului şi cetăţii.(136)
Printre ei şi conducându-i este Ioan Pribeg, comandantul călăreţilor
din Lugoj, căruia principele Gabriel de Bethlen, la 22 iunie 1625, îi recon-
firmă, printr-o diplomă, nobilitatea, şi o înnobilează pe soţia acestuia Sofia
Vlad, din Caransebeş, şi pe copiii lor Ioan, Elisabeta şi Ecaterina, acordându-
le blazon. Diploma, foarte „personalizată ”, ne prezintă destinul unui bătrân
om de arme din secolul al XVII-lea: „serviciile celor mai îndatoritoare ale
nobilului Ioan Pribec din Lugoj, …pe care acesta le-a adus…mai întâi sacrei
coroane a regatului Ungariei, atât în alte locuri cât mai cu seamă în cetăţile
cele mai apropiate de stăpânirea turcească, iar apoi nouă şi acestei ţări a Tran-
silvaniei, cu punerea în pericol a vieţii sale şi cu mare vărsare a sângelui său
şi nu arare ori cu aruncarea în lanţuri şi ajungerea în robie, pentru mântuirea
patriei de groaznicii duşmani ai numelui creştin, turcii. (137)”
Pentru strângerea taxelor şi vămilor, din această regiune, care e propri-
etate a fiscului, la 25 septembrie 1627, „Gabriel, din mila lui Dumnezeu prin-
cipe al Sfântului Imperiu German şi al Transilvaniei…am încredinţat slujba
şi purtarea de grijă a tricesimei noastre de la Caransebeş, Lugoj şi Zăicani,
viteazului nostru credincios Sigismund Fiat”…”i-am dat la mână instrucţiu-
nile noastre date lui mai înainte dimpreună cu tariful de vamă(vectigalul)…
(iar)dacă s-ar solicita ajutor pentru cei care vor fi găsiţi neascultători, fie că se
vor sustrage să dea fiscului nostru, fie că se vor furişa cu oarecari vite…(şi)
pentru prinderea lor…va cere această credinţă Domniilor voastre..să-i fie cu
ajutor şi sprijin...potrivit legii, sub steag. Iar cel care nu ar acţiona şi nu s-ar
ridica la această treabă…alături de tricesimatorul nostru ori de subalternul
său, de slujbaşul său cu socotelile ori slujitorii săi, pe acela nu-l va ocoli deci
pedeapsa noastră…” (astfel dăm de ştire lui) „Paul Nagy, banului de Caran-
sebeş şi Lugoj şi căpitan al puşcaşilor pedeştri de curte ai noştri, de asemenea
aleşilor şi nobililor, vicebanului, vicecomitelui şi juzilor nobililor comitatului
Severinului, la fel ca şi înţelepţilor şi chibzuiţilor juzi dimpreună cu ceilalţi
juraţi-cetăţeni din Caransebeş, Lugoj şi Zăicani, de asemenea călătorilor, ne-
gustorilor, precum şi oricăror altor vînzători şi oameni de comerţ exercitându-
şi adică negoţul…”(138) Şi tot principele face danii şi scutiri de taxe. În 20
aprilie 1628 dăruieşte lui Lancza Gyórgy, notar de Lugoj, soţiei sale Cătălina
Kereszto, fiilor Gheorghe şi Grigorie, o diplomă de înnobilare şi o casă în
piaţa oraşului pentru care sunt scutite de orice taxă, (dania s-a făcut la cererea
banului de Caransebeş-Lugoj, Pavel Nagy de Deva).(139)
În urma morţii lui Gabriel Bethlen (1630), reuşeşte să se impună ca
principe al Ardealului Gheorghe Rakoczi I. În timpul domniei sale (1630-
66
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
1648) puterea centală este consolidată şi autoritară. Cetatea Lugojului este re-
făcută, după ce în 1630 la dieta principatului Transilvaniei se hotărăşte strân-
gerea unei dări de 80 de florini de poartă pentru refacerea cetăţilor Jdioara şi
Lugoj.(140) Garnizoana cetăţii va fi întărită de principele Rakoczy în 1636,
cu 600 de oameni înarmaţi, pentru a apărarea regiunii.(141) Din Alba-Iulia
principele Gheorghe Rakoczi I, îi dăruieşte, pentru merite militare, în Lugoj,
lui Ioan Kigso din Lugoj, soţiei sale Eufrosina Fora şi fiului Marcu Nagy, o
diplomă nobiliară cu blazon şi o casă. O altă diplomă de înnobilare, din 2
iunie 1636, îi confirmă nobiltatea şi îi acordă blazon nobiliar lui Ioan Drago-
mir (Joanni Dragumer) din Lugoj ( şi îi scuteşte de obligaţii casa din Lugoj).
Dar acestea sunt cazuri singulare. Datorită problemelor financiare cauzate de
războaie şi inflaţie, în secolul al XVI-lea apare înobilarea fără condiţia de a
stăpâni o proprietate imobiliară şi fără dania unei moşii, însoţită în schimb de
acordarea blazonului nobiliar, ceea ceavea să ducă la apariţia unei noi catego-
rii de nobili mici: armalişti (nobilii de blazon). Principele Gheorghe Rákóczi
I, înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar,”dar fără vreo pagubă sau pierdere
vădită pentru fiscul nostru”: la 24 octombrie 1634, îl lui Nicolae Iancu din Lu-
goj; la 20 aprilie 1643, lui Ioan Raţ alias Dentei din Lugoj, precum şi fratelui
său Gheorghe şi fiilor lor Mihai şi Petru ( Joanni et Georgio Racz alias Den-
thej, Michaëli item ac petro similiter Racz); la 23 mai 1643, lui Sava Raţ alias
Temesvári şi, prin intermediul său, soţiei Stana Raţ şi fiului Peia Raţ…„(ajuns
la Lugoj) părăsind vatra cea mai dulce a patriei sale subjugate (Timişoara) de
puterea neamului otoman cel mai crud…”; la 20 martie 1646, îl înnobilează
pe Grigore Bruzor, locuitor din târgul Lugoj; la 8 august 1646, pe Ştefan
Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj şi pe ruda acestuia, Matei Balassi; la
8 aprilie 1647, pe diacului Ioan Thuri, prim castelan al cetăţii Lugoj şi prin
pe soţia şi copiii săi ; la 28 septembrie 1647, pe Martin şi Ioan Pascotă din
Lugoj (Martinus et Joannes Paszkota) „care se trag din neamul rascian (sârbi,
ortodocşi ?), răniţi de purtarea crudă şi cât de îngrozitoare a turcilor, s-au dus
în garnizoana noastră din Lugoj”.(142)
În 1644, ban în această regiune devine Acaţiu Barcsai. Anul următor,
principele Gheorghe Rakoczy I “…atât pentru sporirea numărului oamenilor
de arme, cât şi în a face cunoscute alte preastrălucite fapte…eforturile lăuda-
bile şi pline de bărbăţie a supuşilor lor…a alege şi rândui noi nobili şi oameni
de arme…“ acordă o diplomă de înnobilare şi de blazon unui număr de 55 de
oşteni călare conduşi de Radu Olos, dintre care unii „...părăsindu-şi vetrele
părinteşti au trecut din stăpânirea turcească ( precum Gheorge Varga Temes-
vari) în târgul nostru unde şi-au stabilit locuinţa (oppidum nostrum Lugas
transmigrantes, habitationes suas collocarint)…”.(143) Continua sporire a
67
HORAŢIU SUCIU
presiunii otomane la frontiera de sud-vest a Transivaniei şi participarea aces-
tor ostaşi la bătăliile războiului de 30 de ani (căci principele va scrie soţiei sale
la 22 februarie 1644 din Saraspatak, că se pregăteşte să adune armată pentru
atacarea cetăţii Coşiţa din Slovacia, şi îi cerea „…să aibă grijă ca să trimită
din vreme pedestraşi în Lugoj, Caransebeş şi Ineu”, iar diploma e acordată la
15 august 1645, din Rampersdorff) va face ca „Giucoane şi Giura Raţ, Ioan
Borhici, Gheorghe Varga Temesvari, a unui alt Gheorghe Szocs, a lui Giura
Baszmay, Românul Roman, Nicolae Deac, Florea Raţ, Mihail Bosneac, Petru
Raţ, ale lui Nicoale şi Moise Palici, ale lui Radivoi şi Mihail Raţ, ale lui Iovan
Raţ, a lui Petru Horvat, a lui Gheorghe şi Stoian Horvat, a lui Mihail Sebessi,
ale unui alt Mihai Radovan, ale lui Preda Olah, Olah Iovan, Nicu Breazovan,
Ioan Serb, Gheorghe Vaida, Matia Horvat, Giura Bosneac, ale unui Giura Du-
nay, ale lui Ilie Olaszi, Ioan Flora, Achim Petcu, Petru Horvat alias Bosneac,
Martin Szocs, Paul, Grigore, Petru şi Gheorghe Molnar, Andrei Ivuţ alias Co-
ştei, Martin Mihnea alias Coştei, Gruia Raţ, Giura Curea, Nicolae Ion, Ştefan
Rada, Marcu Branicevici, Maxim Saradi, Sava Modosi alias Raţ, Bogdan Raţ,
Iovan Sremet, Martin Mârzei, Nicolae Raţ şi Marcu Dentey, Radu Bânda,
Marcu Pap alias Raţ” să fie trecuţi în rîndul nobililor. Temeiul mai profund al
dărniciei principelui este dorinţa sa de constitui în cetatea Lugoj un corp de
oaste de elită, care să apere ce mai rămăsese din Banat (neocupat de otomani).
Conjunctura militară schimbătoare odată cu frământările din viaţa politică
internă a Transilvaniei (venirea pe tron în 1648, a lui Gheorghe Rakoczi II,
după moartea tatălui său), au amânat însă procedura legală de punere efectivă
în drepturi a celor 55 oşteni înobilaţi, până în anul 1648, când va fi prezentată
spre confirmare în faţa dietei de la Alba-Iulia.(144) Acest act era completat
de către noul principe, Gheorghe Rakoczi II, la 20 februarie 1649, cu o altă
diplomă de înnobilare, ca recompensă pentru serviciile militare prestate de
acelaşi Raudius Olasz şi o ceată de 44 de călăreţi în garnizoana de la Lugoj.
(145) Dar preocuparea de a crea aici o elită cointeresată de apărarea zonei
este constantă căci principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 1 februarie 1649,
îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Mihail Raţ, păstrător al cheilor
(claviger) cetăţii Lugoj, şi fiului acestuia Ştefan; la 29 martie 1650, îi înnobi-
lează şi le acordă blazon nobiliar lui Dimitrie Mircea şi Gheorghe Nagy din
Lugoj; la 26 iulie 1650, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Martin
şi Ioan Sárga (Martini et Joannis Saarga) din Lugoj, precum şi tuturor fiilor
acestora; la 7 martie 1652, îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Nico-
lae Lengyel alias Nagy din Lugoj; la 8 martie 1653, îi înnobilează şi le acordă
blazon nobiliar lui Ioan Raţ din Lugoj şi fratelui acestuia după mamă. Toate
aceste înnobilări se produc fără acordarea de scutiri finaciare.(146)
68
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Acaţiu Barciani, noul ban, tipăreşte pe cheltuială proprie, în 1648, la
Alba Iulia un Catehism calvinesc, tradus în româneşte, pentru şcolile ro-
mâneşti din Lugoj şi Caransebeş, de Ştefan Fogoraşi, predicator reformat în
Lugoj.(147) Aceasta este dovada faptului că reforma avea rădăcini adânci la
Lugoj. Un raport din 1650, al misionarului Gavril Tomasevici, confirmă acest
lucru, vorbind de lipsa de preoţilor catolici din Caransebeş, Lugoj şi alte loca-
lităţi.(148) Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra situaţiei confesionale
din Lugojul acelor timpuri, trebuie să menţionăm că aici exista şi o comuni-
tate ortodoxă, căci un Tetraevangheliar (Braşov, 1630) este donat bisericii din
Lugoj: ”să se ştie că pre această carte au dat Chiţău Ianăş 6 groşi bani gheaţă
şi a dato în oraşul Lugoj…şi cine ar lua de la biserică să fie proclet”. (149)
În 1654, la îndemnul lui Acaţiu Barcsay, Gheorghe Rakoczi II, prin-
tr-o scrisoare trimisă lugojenilor, atestă statutul de oraş liber al Lugojului.
Se dispune ca toţi locuitorii din oraş ce ţin de clasa economilor (iobagilor)
să fie liberi şi sub anumite condiţii să fie îndreptăţiţi să poarte arme, pentru
a servi principelui drept călăreţi care să apere oraşul. Ei trebuiau să asculte
de poruncile căpitanilor numiţi de ban. Procesele lugojenilor se judecau în
faţa scaunului căpitanului, iar apelurile în faţa banului. Obligaţiile militare
trec asupra urmaşilor; militarii erau eliberaţi de iobăgie. Privilegiile acestea
având ca scop crearea unui corp de elită pentru excursiunile războinice ale
principelui au fost întărite şi de dieta de la Cluj (1655) cu limitarea ca ele să
fie valabile numai pentru lugojenii băştinaşi, exceptându-se iobagii ce se vor
muta aici.(150) Dar vremurile se schimbaseră aşa de mult încât iobagii pot
deveni, nu numai oameni liberi dar şi nobili. Principele Gheorghe Rákóczi
al II-lea, la 24 februarie 1651, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui
Andrei, Ioan şi Nicolae din Lugoj, „ care au fost eliberaţi de sătpânul lor de
pământ şi scoşi din jugul iobăgiei”. (151)
Toate aceste măsuri, înobilarea unor ostaşi viteji, eliberarea iobagilor
din zonă, sunt semnele puternicei presiuni otomane, asupra „acestei cetăţi de
graniţă a Lugojului” şi a întregii regiuni bănăţene, neocupate încă de turci.
În octombrie 1657 sosi porunca de mazilire a lui Gheorghe Ráckoczi al II-lea.
Refuzând să se supună, atrage asupra sa mânia turcă. Astfel în 1658 începe
o nouă răscoala antiotomană a celor trei Ţări Române. Marele vizir Köprülü
Mehmet pătrunde şi devastează Ardealul în iunie 1658. Deşi, în lupta de la
Ineu principele Gheorghe Rakoczi II la 28 iunie obţine o victorie asupra ar-
matei otomane, intrarea în Transilvania, spre sfârşitul lui august, a tătarilor şi
a oştilor moldovene şi muntene, readuse la ascultare, schimbă situaţia. Turcii,
victorioşi, şi-au putut impune condiţiile printre care: alegerea unui nou prin-
cipe, mărirea haraciului de la 15000 la 40000 de galbeni, plata despăgubirilor
69
HORAŢIU SUCIU
de război şi cedarea cetăţilor Lugoj şi Caransebeş. Acaţiu Barcsai (Acaţiu
Bârcianu (Barcsay)), participant la negocierile din septembrie, cu Kenan, bei-
lerbeiul de Buda, este numit principe al Ardealului, primind la 14 septembrie
1658, semnele puterii în schimbul condiţiilor impuse de otomani. (152)
La 12 septembrie 1658, noul principe, silit, le va scrie comandanţilor
din Lugoj şi Caransebeş să se supună de bună voie, făgăduinde-le că locui-
torii nu vor fi vătămaţi în nici un fel. Se crede însă că Acaţiu Barcsai ar fi în-
demnat în taină pe locuitori la rezistenţă. Dieta de la Sighişoara reunită la 12
octombrie 1658, a fost obligată să recunoască acest act.(153) Dar lugojenii şi
caransebeşenii nu se supun şi situaţia devine gravă, căci refugiat la Timişoara
(după ce a fost alungat de pe tron), Acaţiu Barcsai cere din nou bănăţenilor
să se închine turcilor (9 octombrie 1659). Abia când hoardele tătare se con-
centrează între Lugoj şi Caransebeş locuitorii se supun.(154) Nu toţi însă, cei
nobili refugiindu-se în Transilvania, deoarece Acaţiu Barcsai îi asigurase că
aici vor fi despăgubiţi (1658). În 1659 când aceşti refugiaţi cer ceea ce li s-a
promis, ei sunt refuzaţi. Documentele Dieta ţinute la Sebeş (24 mai-25 iunie
1659) arată că nobililor caransebeşeni şi lugojeni li s-a asigurat un refugiu
provizoriu la Turda. (155) Despre ei, o hotărâre a Dietei de la Sighişoara, din
5 iulie 1660 ne lasă să aflăm că "nobilii din Lugoj şi Caransebeş, care sunt în
ţară, să dea atât cât dă un nobil fără moşie".(156) Că situaţia acestor nobili
este extrem de precară, în anii care au urmat, aflăm din articolul 19 al dietei
din 1675 când s-a prevăzut ca ajutor scutirea nobililor refugiaţi din Lugoj şi
Caransebeş de plata dării anuale de un taler. (157)
Dacă şi-au pierdut moşiile nobilii din Lugoj şi Caransebeş încearcă
să-şi menţină măcar statutul. În 1659 reprezentanţii lor, nobilii lugojeni Ghe-
orghe Simion şi Ludovic Fiat i-au solicitat Capitului din Alba Iulia, în nu-
mele comunităţii, transcrierea în formă autentică a două documente: diploma
regală din 29 august 1457 acordată de Ladislau al V-lea Postumul şi diploma
de blazon acordată Lugojului de regina Isabella la 7 mai 1551.(158) Şi Ro-
man Olah, refugiat în Ardeal, cere principelui Mihai Apafi I reconfirmarea
diplomei din 1654 şi acordarea unor avantaje. La 15 iunie 1666 , principele a
hotărât să le dăruiască ” nobililor din oraşul Lugoj, ai cărui locuitori şi oameni
au fost alungaţi de la vetrele lor de vătămările şi silniciile neamului otoman”
sesiile iobăgeşti întregi, dar pustii, aflate pe moşiile Sântimbru de Mureş şi
Bărăbanţ din comitatul Alba de Jos, care aparţineau curiei princiare din Alba
Iulia, cu respectarea a trei condiţii: interdicţia de a practica cârciumăritul în-
tre sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi Sfântului Mihail; prestarea obligaţiilor
anuale către fiscul princiar, cu excepţia conducătorului comunităţii şi a patru
juraţi; cultivarea pământurilor în beneficiul Curiei princiare. După trecerea
70
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Transilvaniei în administrarea Casei de Habsburg, împăratul Leopold I a re-
confirmat această diplomă, „nobilium aulum Lugosiensium” (18 iulie 1702).
(159) Doar vechile drepturi din Banat nu sunt recunoscute.
Desigur unii lugojeni reuşesc să se descurce şi în noul context. Astfel prin-
cipele Mihai Apafi I îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar, la 21 aprilie
1664, lui Grigore Lugasi din Lugoj şi fiului său Petru. (160)
Documentele şi puţinele ştiri care ne-au rămas din această perioadă ne
fac să ne întrebăm în ce condiţii au fost cedate Lugojul şi Caransebeşul oto-
manilor sau dacă nu au existat condiţii, cât le-a luat otomanilor să îşi impună
autoritatea efectivă asupra zonei. Istoricii experţi în istoria acestei perioa-
de, precum Costin Feneşan şi Ioan Haţegan, vorbesc chiar de existenţa unui
condominion fiscal osmano-transilvănean în zona Banatului sau de problema
condominionului, plata dublă către otomani şi vechii nobili.(161) Care sunt
piesele în acest „dosar”? Dieta de la Sebeş (1659) în articolul 27, răspunzând
lui Jósika Gabriel, care se plângea că nu-şi mai putea întreţine din resurse
proprii moşia Jdioara şi mai are a plătit lefurile garnizoanei din cetatea de
acolo, stabilea ca, din ocnele ardelene de sare, să fie trimişi ca ajutor financiar
câte 2000 de bolovani de sare pe an. Măsura urma să fie revocată după ce
principele i-ar fi putut dona lui Jósika o moşie în schimbul Jdioarei. (162) În
1668, în urma intervenţiei beiului de Caransebeş şi a agalei de Lugoj, Mihai
Apafi I i-a cerut lui Dominic Bethlen de Ictar să-i restitue banii unui tânăr din
Lugoj, luaţi ca obligaţie iobăgească, deoarece tatăl său fusese înobilat încă de
principele Gheorghe Rákóczi I, printr-o diplomă cu blazon: ”Fiind trimis la
noi un om cu scrisoarea beiului de Caransebeş, împreună cu fiul omului din
Lugoj, faţă de care Măria Ta ai pretenţii iobăgeşti, ne-a scris beiul, dimpreună
cu agalele din Lugoj şi ne-a dovedit că a fost un om care a trăit cu libertate
nobiliară, că şi-a slujit această patrie cu sabia şi că, fiind înnobilat de bătrânul
principe Gheorghe Rákóczy, de fericită aminte, ar avea scrisoare de blazon,
aşa că ne-a rugat să-i dăm drumul şi să respingem cererea pentru daune…
primind această poruncă a noastră, să-i restitui în întregime banii luaţi aminti-
tului fiu al omului din Lugoj, deoarece a plătit pretenţia iobăgească a Domniei
Tale, astfel ca din această pricină să nu urmeze supărări de bună vecinătate.
I-am scris şi domnului Kapi cu privire la eliberarea acestui om. (163)
” Probabil că datorită acestei duble autorităţi fiscale, în 1670, Husein paşa,
beilerbegul de Ineu, îi scrie principelui Transilvaniei despre faptul că locui-
torii din Făget sunt obligaţi la dare doar către sultan şi nu şi către nobilii de
odinioară. (164)
Astfel dispare vechea nobilime bănăţeană (aşa cum spune şi J.J.Ehrler,
vorbind despre situaţia de la începutul secolului al XVIII-lea:”deoarece
71
HORAŢIU SUCIU
Banatul a fost considerat un bun nou-dobândit, el nu a fost reîncorporat
regatului Ungariei, iar fiindcă în ţară nu se găseau nici oraşe şi nici nobili
stăpânind moşii care să le fie donate…”). Turcii ocupând aceste teritorii le vor
transforma în sangeacuri. Prin pacea de la Vasvar (1664) şi împăratul Austri-
ei, Leopold I a fost de acord cu această cedare a Lugojului către otomani.
Însă, cum trăiau oamenii în viaţa de zi cu zi, în „această cetate de mar-
gine” a Lugojului în secolele XIV-XVII ? La 29 noiembrie 1654, Ali, aga
spahiilor din Lipova, îi scrie lui Acaţiu Bârcianu, banul Lugojului „Asta aşa
s-a întâmplat. Apoi îţi mai comunic, prietene, că aici alimentele s-au scumpit
extraordinar. (165) ”Citit cu neatenţie, pare a fi o banală informaţie transmi-
să de la un prieten la altul, dar este semnul schimbărilor importante prin care
trece această zonă la sfârşitul secolului al XVII-lea. Sunt însă lucruri care nu
se schimbă. Unul dintre acestea este nesiguranţa vieţii. De exemplu, în 1603
Lugojul este atacat de mai multe ori, ocupat de trei armate diferite care luptă
între ele şi ars odată. Şi nu este un an cu totul şi cu totul excepţional. Arma-
te otomane, habsburge, tătărăşti, muntene, transilvănene, străbat, mai mereu
zona, devastând, arzând, jefuind. Două evenimente ne pot da o imagine despre
ceea ce se putea întâmpla; la 7 august 1602 Bektas, beilerbeiul de Timişoara
cucereşte cetatea Lugojului, apoi se îndreaptă spre Făget, combinând atacul cu
tătarii care distrug semănăturile şi fortificaţiile; în 1605 Hasan, paşa de Timi-
şoara, îi mustră pe oştenii sârbi din Lipova care au atacat cetatea Lugojului,
conturbând astfel liniştea ţinutului. În urma acestor atacuri „săracii prizonieri
creştini… căraţi de tătari prin toate locurile (alături de) toate animalele furate”.
(166) Desigur, creştinii nu sunt cu nimic mai buni, fiind gata oricând să jefu-
iască oricând un teritoriu turcesc.
Viaţa, atât de fragilă, se desfăşoară neţinând cont, parcă, de aceste
avataruri. Sensibilitatea se împleteşte cu urâtul, într-un mod normal. O mamă
ştie în această epocă că cel mai firav lucru este viaţa copiilor, a fiicelor sale.
Într-un testament din 1602, Margareta Găman se referă, la fiicele ei , de câte
ori le aminteşte: ”apoi casa să poată fi stăpânită de orfanele mele, Barbara şi
Sofia Horvath, iar dacă şi acelea ar muri, să rămînă rudeniilor mele, lui Ni-
colae Găman şi celorlalte” (167). Pe parcursul acestui act singurele persoane
despre care se pune problema „iar dacă şi acelea ar muri” sunt „orfanele” ei,
pentru că acestea sunt încă copii. Moartea pare o prezenţă obişnuită în aces-
tă lume. În testamentul ei, Margareta Găman aminteşte de „primul meu soţ,
Gaspar Luca,…soţul meu Francisc Horvath,…şi soţului meu de acum, Ioan
Floca”. E normal poate, ca în aceste condiţii legăturile de sânge să fie impor-
tante: „aceste pământuri le las la mâna fratelui meu mai mic, Nicolae Găman,
dimpreună cu orfanele mele” , din casă „să îndestuleze din ea pe fratele meu
72
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
mai mic, Nicola Găman; apoi casa să poată fi stăpânită de orfanele mele”,
via „jumătate din aceasta o las soţului meu de acum, Ioan Floca, iar cealaltă
jumătate să fie a orfanelor mele” „şi acestea le las orfanelor mele”. La fel,
în 1602 din Măru „eu, Gheorghe Fărcaş,…, văzând starea mea de boală…las
ca fratele meu mai mic, Nicolae Zagyvay, să-mi înmormânteze trupul, iar pe
mama, soţia , fiica, pământurile şi toate animalele ce-mi aparţin le încredinţez
rudei mele Nicolae Zagyvay, pentru ca atât cât va trăi să poarte de grijă ur-
maşilor mei asemenea propriilor copii”. Desigur, şi între soţi există afecţiune:
„eu, Margareta Birta,…(din Caransebeş, 1602, las ) în aşa fel încât soţul meu
Lupu Măcicaş, să se îngrijească după moartea mea de părăstasul meu şi de
înmormântarea mea, iar în ce priveşte agoniseala mea, las toţi banii, argintă-
ria, vitele , rufăria şi celelalte animale aflate în libertate…. amintitului meu
soţ” şi: „Gaşpar Duma…chiar dacă sunt bolnav la trup,… fiindcă orice fel
de bunuri şi câştiguri ale mele le-am dobândit împreună cu stăpâna casei, şi
chiar acum, în timpul bolii mele îndelungate, ea m-a îngrijit, m-a întors de pe
o parte pe alta, fără ca altcineva în afara ei să mă îngrijească, îi las ei întreaga
casă…grajdul..dimpreună cu o grădinăşi cu via…bucata de moşioară” şi din
nou, legăturile de sânge:”…auzind acestea, Adviga Torok, soţia lui Gaşpar
Duma, a făgăduit din libera ei bună voinţă, ca moşia strămoşească a familiei
Duma, dimpreună cu toţi iobagii, să o dea surorii mai mici…” (168)
Documentele, deloc numereoase, nu ne pot da o imagine corectă a
sensibilităţii acelor vremuri, în special pentru că în ele sunt reflectaţi, de cele
mai multe ori, nobilii. Desigur, în secolul al XVI-lea devin tot mai importanţi
oamenii cărţii, notari, preoţi şi pastori, importanţă dovedită prin deasa lor
înnobilare. Prestigiul lor devine tot mai mare printre celelalte elite, nobilii
- bellatores. De aceea poate, după cum scrie în 1586 iezuitul Valentin Lado,
„domnul ban(Gheorghe Palatici de Ilidia ) este atât de binevoitor faţă de ai
noştri, încât zi de zi nu a vrut să prânzească şi să cineze fără mine… M-a rugat
stăruitor (ca să-l las) pe fiul său de 10 ani să vină la locuinţa mea ziua şi să-l
învăţ să citească. Şi la plecarea mea să-l las pe tânărul meu pe care-l aveam
cu mine să rămână în urmă pentru a-l învăţa pe fiul său.” (169) Aceasta este
una dintre puţinele informaţii despre viaţa copiilor în acele vremuri şi depre
relaţia cu părinţii, cu tatăl care „este un om foarte cumpătat şi foarte vigilent
şi iubeste mult de tot pe oamenii cumpătaţi şi sobri”. Pentru copiii elitelor,
şcoala pare să devină un lucru obişnuit, mai ales în condiţiile confruntărilor
dintre reformă şi catolicism căci unul dintre traducătorii Paliei de la Orăştie
(1582) este „Zacan Efrem, dascălul de dăscălie a Sebeşului”.
Femeia, are un statut divers, în funcţie de zona, geografică şi socială
din care provine. La 1602, Gheorghe Fărcaş din Măru, în testamentul său
73
HORAŢIU SUCIU
încredinţează femeile din viaţa sa şi animalele: „iar pe mama, soţia , fiica…şi
toate animalele ce-mi aparţin le încredinţez rudei mele Nicolae Zagyvay” şi
tot el hotărăşte şi în privinţa pământurilor acesteia:„iar pământul de la Mar-
ga al soţiei mele, pe care l-am răscumpărat cu banii mei, anume cu treizeci
şi şase de florini din mâini străine, îl las, dacă ar muri soţia mea, rudei mele
Nicolae Zagyvay(170).”
În schimb Margareta Găman este cea care hotărăşte, dispune, cumpără
şi vinde proprietăţile sale după bunul plac, personal: „casa pe care am ridi-
cat-o eu aici, la Lugoj…iar casa am clădit-o eu”, „două pămînturi pe care de
arătură în potgoria Serked,…pe care le-am cumpărat personal”, „am mai dat
de asemenea (cu zălog) acelui Gheorghe Găman şi o cingătoare turcească din
argint pentru 20 de florini” sau împreună cu soţii: „pe terenul cumpărat pe
bani dimpreună cu primul meu soţ”, „moşia din Ardeal, de la Tămăşasa, în
comitatul Hunedoarei, pe care am obţinut-o dimpreună cu soţul meu Francisc
Horvath”. De asemenea , ea îşi întăreşte hotărârile scrise cu propriile peceţi.:
„spre dovadă şi tăria cărui lucru am dat această scrisoare a noastră pecetluită
cu propriile noastre peceţi.” De asemenea, relevant pentru înţelegerea pro-
blemei poate fi documentul prin care, în 1601, Sigismund Bathory zălogeşte
Lugojul şi satele din jur: „amintitului Andrei Barcsay şi de nobil neam Drusi-
ana Bogathy , soţia sa. (171) ”
O constantă, în legătură cu aceste femei, e legată de anumite lucruri
importante, pe care niciuna nu uită să le amintească în testamentele lor, în
comparaţie cu bărbaţii : (Caransebeş, 1602)”…(eu, Margareta Birta)… ar-
gintăria, rufăria”; (Lugoj, 1600) „(eu,Margareta Găman)…o rochie din tafta
verde dublă, cinci cearceafuri noi, patru feţe de masă cu dungi, patruzeci de
coţi de mătase albastră pentru maramă”. Şi reacţia Advigăi Torok ne arată
că pentru aceste femei sunt lucruri mai importante decât pământul: „Auzind
acestea, Adviga Torok, soţia lui Gaşpar Duma, a făgăduit din libera ei bună
voinţă, ca, moşia strămoşească a familiei Duma, dimpreună cu toţi iobagii, să
o dea surorii mai mici, în afară de veşminte, din care îi dă o rochie de grenat
şi o plapumă, atunci când se va mărita…”(172) Probabil nu este vorba doar
de cochetărie; femeia, e cea care se asigură, în aceste vremuri, să-i îmbrace pe
toţi din casă, aşa că ele sunt singurele care intuiesc corect valoarea hainelor.
Şi dacă pomenim de haine, ne putem întreba cum erau ele colorate ? Şi cum
era colorată lumea acelor vremuri, dacă era colorată ? Desigur, documentele
sunt destul de sărace, dar lumea era foarte colorată (lumea, încă, era cum era,
toţi o vedeau şi nu simţeau nevoia s-o înregistreze). Femeilor le plăceau o „ro-
chie de grenat(roşu închis, violet)” sau „…o rochie din tafta verde dublă,…
cearceafuri noi, feţe de masă cu dungi,...mătase albastră pentru maramă” .
74
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Diplomele prin care nobilii primesc privilegii sunt şi ele: „zugrăvite în culori
aparte la finele înscrisului nostru de faţă” (1551) şi pline de culori, la fel ca
întreaga lume de atunci: „un scut militar de culoarea cerului, în a cărui câmp
sau suprafaţă un braţ omenesc tăiat de la umăr, îmbrăcat cu o platoşă, ţine un
pumnal scos din teacă îndreptat în sus, la a cărui jumătate se află o coroană de
aur, deasupra scutului este aşezat un coif militar cu viziera lăsată în jos, aco-
perit cu o diademă regală împodobită în chip desăvârşit cu pietre preţioase şi
perle, din care se observă că iese o lancie împodobită cu două pânze de culoare
roşie şi galbenă, iar din vârful coifului cad de amândouă laturi sau margini ale
acelui scut fâşii sau panglici de diferite culori, care îl înconjoară şi îl împo-
dobesc foarte frumos”. Aceste blazoane colorează lumea: „să poarte această
emblemă…peste tot: în bătălie, la jocurile cu suliţa, turnir, dueluri şi în oricare
alte exerciţii nobiliare şi ostăşeşti; de asemenea să o întrebuinţeze la peceţi,
ţesături, perdele, la diferite obiecte în formă de inel, la case, în ori ce lucru şi
unealtă se vrea”(1551) şi în plus pe „steaguri, tapete, covoare, mantii, inele,
scuturi, corturi, case, morminte…vase, lucruri şi lucrări…şi îndeobşte pe ori
ce fel de lucruri şi bunuri”(1645) .(173) Până şi mormintele erau colorate ?
„Să poarte şi să ducă cu sine pomenitul blazon…, după obiceiul celorlalţi …
nobili…, peste tot, în lupte, în jocuri cu lancea, în turnire, în dueluri, în lupte
individuale şi la oricari alte îndeletniciri de arme precum şi de nobili”. Care
sunt aceste, alte, îndeletniciri de nobili ? Îndeletnicirile şi îndatoririle legate
de conducerea oraşului şi a regiunii precum cele de : „ban, vicebani, comi-
te, vicecomite…castelani şi juzi ai nobililor, slujbaşi însărcinaţi cu încasarea
dărilor, strângători de dijme şi încasatori de dări…cei care îi repartizează pe
oaspeţi,…prim-judele şi celalţi cetăţeni-juraţi…şi ceilalţi senatori…” şi, din
aceste poziţii ei dau seamă de ”bani (pe) i-am cheltuit, din voinţa sfatului
pentru nevoile oraşului,…lucru asupra căruia a deliberat sfatul şi l-a introdus
în protocol…căci cheltuieli au fost destule…”, având grijă să consemeze no-
tarul-jurat în „…protocoalele, registre şi…orice alte instrumente de drept…”
şi apoi, cu grijă, să le închidă în .. „lada sigilată (cu scrisori)…şi să aplice pe-
cetea comitatului pe ladă…” şi să partcipe la scaunul de judecată „…(despre)
care judecată făcută dimpreună cu comitatul am relatat în scris(174)”, după
cum relatează documentele vremii.
Pe lângă aceste îndeletniciri, sunt grijile de zi cu zi, legate de „plata
vreunor dări, taxe şi conribuţii de nonă, atât cele obişnuite cât şi cele extra-
ordinare, plata ajutoarelor şi a venitului Cămării noastre (a principelui), în-
deplinirea oricăror slujbe de rând şi orăşeneşti, plata dijmei şi a nonei, darea
după clăile de fân, precum şi găzduirea de oaspeţilor…pe la casele lor” şi bi-
nenţeles cele legate de „case şi vii moştenite, terenuri agricole şi alodii”… ”o
75
HORAŢIU SUCIU
grădină…un fâneţ..strugurii din deal… un fâneţ de coasă” ”grajdul…dimpre-
ună cu o grădina” ” vitele,…şi celelalte animale aflate în libertate” „păşunea
pentru cai a Lucăreştilor două iugăre de pământ, iar din păşunea pentru cai
a lui Gaşpar Luca trei pământuri pe care le-am procurat împreună cu Gaşpar
Luca” şi în general „pământuri de arătură, lucrate şi nelucrate, ogoare, lunci,
păşuni, câmpuri, fâneţe, păduri, dumbrăvi, munţi, dealuri, vii şi dealuri cu vii,
ape, râuri, eleştee, locuri de pescuit şi cursuri de apă, mori şi locul acestora,
iar îndeobşte întregimea oricăror folosinţe şi penitenţe ale lor” . Pentru că se
munceşte din greu la clădirea unei case, la vie (stârnind chiar invidia, „..vă-
zând Ladislau Simon că domnul Nicolae Măcicaş a ridicat o vie mai bună pe
amintitul loc de vie lăsat în pârlog, au ajuns să schimbe între ei astfel între ei
vechiile vii”), pentru menţinerea în funcţie a unei mori („Ioan Gîrlişteanu…
dînsul avea o moară…pentru care ar fi luat apă din apa Timişului, pe care apă
şi canal de aducţiune s-ar afla mai jos şi moara lui Toma Nyakazo…Canalul
de aducţiune şi stăvilarul morilor, deşi au fost deseori distruse de furia apelor
Timişului, au fost totuşi refăcute cu cheltuielile, osteneala şi strădaniile sale ?
A muncit Ioan Gârlişteanu alături de iobagii săi, sau formula se referă
la altfel de strădanii? Dacă era un mic nobil, probabil că da. Dar care erau lu-
crurile importante în aceea vreme? Bonfiniu, cronicarul de curte al lui Matia
Corvin, spune că locuitorii din Caransebeş şi Lugoj „sunt aproape toţi oşteni
călare dedaţi slujbei ostăşeşti” şi de aceea importante sunt „calul, şeaua, ar-
mele şi oile”(1457) şi „efecte, cai, lăncii, suliţe şi alte arme de luptă”(1645).
De asemenea, iobagii şi pămînturile. Numeroasele acte de danie sau de cum-
părare de pământuri, ne arată o percepţie diferită (faţă de accea pe care o
avem noi) asupra spaţiului. În acea perioadă, din care lipsesc hărţile funciare
şi limitele lumii sunt truda lor mare,….acum puhoiul Timişului a spălat în
întregime şi a umplut cu nămol zăgazul şi stăvilarul acestei mori…”) sau
pentru îngrijirea stupilor şi porcilor (căci la 1629, nobilimea lugojană poseda
198 de stupi alodiali, 153 de stupi dijmă şi 52 porci dijmă; la 1630 poseda 49
porci din vamă sau dijmă; la 1631 în Lugoj se obţinea 198 de stupi alodiali
cu roi împreună, 153 de stupi veniţi din dijmă(175)). Desigur, după cum ne
spune Ioan Gîrlişteanu, el „a refăcut, curăţat şi pregătit în întregime stăvilarul
şi canalul acelor mori vechi numai cu cheltuielile şi strădaniile sale…(176)”
Schimbătoare şi nesigure, semnele care delimitează o proprietate sunt
oamenii: „acea vie, pe care o am aici, în dealul cu vii al Lugojului, în veci-
nătatea viilor lui Giurca Radul şi Mihail Petruţ.” Un pământ aparţine unei
persoane, care se raportează la alte persoane care deţin pământuri. Terenurile
nu au mărimi în documentele vremii, au doar limite. Limitele unei proprietăţi
sunt oamenii care deţin altă proprietate, pentru că lucrurile care pot deveni
76
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
limite (şi centre) industructibile ale lumii sunt puţine: „…drumul public oră-
şenesc printre vii… care se întinde…tot până la zidul cetăţii...”. Documentele
fac descrieri precise la modul în care se realizează punerea în posesie a unei
persoane, eveniment cărui conotaţii simbolice sunt legate de vechiul drept
românesc, preemţiunea la cumpărarea unei proprietăţi şi împiedicarea unui
străin să obţină pământuri într-o comunitate de care nu aparţine: „comiţii,
vicecomiţii ori castelanii şi juzii nobili ai acelui comitat…vă însărcinăm şi
poruncim, deci cu tărie…ca…ducîndu-vă fără zăbavă, împreună sau doi din-
tre voi, sub sarcinile obişnuite a se respecta în asemenea cazuri, la faţa sus
pomenitelor moşii...şi, de asemenea, la hotarele mai sus amintitei părţi de
moşie…deţinute în aceleşi moşii învecinate din sus-zisul district Caranse-
beş şi comitat Severin, chemând în chip legiuit şi fiind prezenţi acolo toţi
vecinii şi megieşii aceloraşi moşii, să împărţiţi acolo părţi drepte şi potrivite
toate mai sus-pomenitele pământuri…Iar în sfârşit, trebuie şi sunteţi datori să
eliberaţi…spre mai marea chezăşie de trebuinţă a drepturilor sale, scrisoarea
voastră despre această împărţeală şi despărţire sub peceţiile voastre…(177)”.
Aceste pământuri şi proprietăţi le găsim, în secolele XVI şi XVII fă-
râmiţate şi împărţite („ împărţire a bunurilor între fraţi şi surori, verişori după
tată”): „din moştenirea lui Gaşpar Luca mi-a revenit o a patra parte, anume
trei pământuri, dintre care unul în ţarina numită Căpîlna, altul în Prosec, între
pământurile lui Benedict Gabor şi Mihai Gămăilă, al treilea la Hideşti..aces-
te sferturi de moşie care mi-au revenit la Glimboca, Rauna şi Kalowa…s-o
dea de soţie lui Ioan Rada pe fata lor, Varvara…i-au promis lui Ioan Rada o
parte din moşia din satul numit Glimboca (ca sfert al miresei)” ,” le-a cedat
sfertul de proprietate( după dreptul cuvenit) fetei”. Această împărţire explică
legarea ţăranilor de glie, căci într-un sat, ale cărui pământuri, erau împărţite
între mai mulţi nobili, fiecare dintre ei avea nevoie de ţărani care să le lucreze
aceste acest pământ. Putem vorbi, pe lângă legarea de glie, de legarea de un
lot de pământ ( care aparţine unui nobil din moşia unui sat ). Un pământ, se
vinde împreună cu iobagii, pentru că un pământ fără iobagi nu poate fi lucrat:
”…i-au promis lui Ioan Rada o parte din moşia din satul numit Glimboca…
dimpreună cu iobagii aflaţi acolo, pe nume Martin, Oprea şi Moise Vlad”,
„a făgăduit din din libera ei bună voinţă, ea moşia strămoşească a familiei
Duma, dimpreună cu toţi iobagii”. Iobagii sunt cea mai mare valoare a acestei
lumi pentru că ei reprezintă munca fără de care un pământ nu are valoare. Nu
e de mirare, că dacă dobânda în bani este damnată în evul mediu, nu acelaşi
lucru se întâmplă cu dobânda în munca ţăranilor iobagi: „ patruzeci de florini,
de la viteazul Nicolae Găman de Kalova pentru care i-a zălogit doi iobagi de
casă ai lor, anume pe Laţcu Cicioni şi pe Ioan Cicioni care locuiesc în satul
77
HORAŢIU SUCIU
Vîrciorova, dimpreună cu folosul ce ţine de ei”,…”la Glimboca am luat cu
zălog pentru 18 florini un iobag de casă, Petru Roman, de la Gheorghe Mar-
ga”. Valoarea iobagilor o indică şi un act din 1622 de la Caransebeş.Pentru
Nicolae Găman mai importanţi decât 60 de florini sunt iobagii săi: „Ana Si-
mon…a dat în judecată pe nişte iobagi ai lui Nicolae Găman pentru un anumit
act de violenţă al lor şi pe care ar fi putut să-l osândească chiar, potrivit legii,
la pierderea capului, dar în urma mijlocirii unor oameni cinstiţi…s-au împă-
cat şi au căzut de acord în aşa fel, încât Nicolae Găman să renunţe la procesul
pornit pentru cei şaizeci de florini (date împrumut) …doamnei Ana Simon…
în schimb doamna Ana Simon să renunţe la acel proces pornit cu iobagii lui
Nicolae Găman…(178)”
Pe lângă pământuri, iobagi, blazoane şi arme de tot felul (inclusiv
„arcuri, săgeţi, săbii tătăreşti(179)”) un animal are întâietate printre simbo-
lurile puterii şi nobilităţii: calul. Documentele medievale ne prezintă o serie
de contracte de cumpărare-vânzare în care sunt înscrise preţurile unor pro-
prietăţi, preţuri nu foarte concludente, din cauză că nu ştim mărimea terenu-
rilor vândute şi datorită inflaţiei. Dar dintr-un document din Caransebeş din
1612 aflăm că „(la acea) jumătate din casă…aceştia au renunţat pe vecie…în
schimbul unei iepe,…acceptată de bunăvoie la suma de şaisprezece florini”
(180). Documentul ne arată calul, ca fiind un animal special, scump, un atribut
al acestor nobili care „sunt aproape toţi oşteni călare dedaţi slujbei ostăşeşti”.
Dacă inflaţia ne împiedică să aflăm valoarea exactă, în bani, a unei proprietăţi
din acea epocă, putem înţelege că o locuinţă avea, în acele vremuri, valoarea
a doi cai. Această valoare a rămas constantă cel puţin încă 100 de ani, pentru
că abia atunci se va produce o „inflaţie” a cailor, o „democratizare” a acestui
animal, astfel încât oricine să şi-l poată permite(de exemplu un „preot-ţăran”
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea are trei cai, pe care îşi permite să-i risi-
pească, împrumutându-i mezinului său frate, cunoscut „fiu risipitor”).
Alături de nobili şi iobagii lor, aceste pământuri erau străbătute, într-o
parte şi alta a graniţei, de cei care pasc „celelalte animale aflate în libertate
(altele decât vitele)” fie că sunt supuşi nobililor creştini, fie mai marilor turci
din eyaletul Timişoarei, lucru care dă naştere la numeroase incidente, după
cum aflăm dintr-o scrisoare din 17 decembrie 1637 a lui Ismail, alabei de
Timişoara, către Sigismund Fiat din Caransebeş; „…Iobagul Milostiviei Tale
mi-a adus scrisoarea Milostiviei Tale şi am înţeles ceea ce îmi scrii Milostivia
Ta acolo. Milostivia Ta scrie, că în vremea din urmă, iobagii mei din Jebel ar
fi mânat nişte porci în hotarul Milostiviei Tale de ghindă, la păşunat, anume
pe moşia Milostiviei Tale din pădurea Jebelului, iar oamenii de la Jebel ar fi
făcut-o pe ascuns pentru a nu plăti taxa, care nici n-a fost plătită. Mai mult,
78
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
tocmai omul care a adus scrisoarea ar fi venit oficial după taxă şi a fost încre-
dinţat oficial cu aceasta. Milostivia Ta scrie că taxa pentru porci ar face do-
uăzeci şi unu de florini. Domnule bun vecin si nobil prieten al meu! Iată, din
scrisoarea Milostiviei Tale înţeleg treaba dar, mergându-i pe urme, am aflat că
acei porci au umblat puţin: unii o săptămână, alţii cinci-şase zile şi unii vreme
de trei săptămâni, deoarece n-a fost destulă ghindă ca oamenii să-şi îngraşe
acolo porcii, aşa că este cu neputinţă să plătească chiar aşa de mulţi bani. De
aceea nu pot să năpăstuiesc sărăcimea să plătească în acelaşi chip. Cel ai cărui
porci au umblat pe acolo zile puţine va trebui să plătească puţin; cel ai cărui
porci au fost mai multe zile vor plăti însă mai mult. (181)”
Drumurile sunt bătute şi de „călători, negustori, precum şi…alţi vîn-
zători şi oameni de comerţ, exercitându-şi adică negoţul…” dintre care unii
„sunt găsiţi neascultători, fie că se vor sustrage să dea fiscului nostru,…tariful
de vamă (vectigalul)… fie că se vor furişa cu oarecari vite…” şi de aceea toţi
nobilii „pentru prinderea lor…vă cere această credinţă Domniilor voastre...
să-i fie cu ajutor şi sprijin…potrivit legii, sub steag” „viteazului nostru cre-
dincios Sigismund Fiat” căruia „i-am de grijă a tricesimei noastre de la Ca-
ransebeş, Lugoj şi Zăicani(182)” Şi de asemenea fie că eşti în părţile turceşti
, fie că eşti în părţile creştine drumurile sunt pline de tâlhari, după cum scrie
în 1645 Ali, aga spahiilor din Lipova lui Acaţiu Bârcianu, banul Lugojului:
„Atunci, luând câţiva spahii cu mine, am plecat în direcţia amintită şi am dat
peste răufăcători. Pe unii i-am tăiat, pe alţii i-am prins. Pe când ne întorceam
cu ei spre cetate, un lotru numit Giurgiu, pe care-l ştiam de mai înainte, ne-a
ieşit în cale, pe care l-am arestat odată cu căruţa, nevasta şi copilul său şi i-am
dus cu noi. Pe urmă iarăşi ne întîlnirăm cu doi răufăcători care veneau din-
spre ţinutul Caransebeşului, pe care de asemenea prinzându-i cu căruţa, caii,
neveste si bagaje, i-am mânat cu noi şi i-am predat comandantului nostru.
”Aceşti hoţi, după cum se plânge beilerbei de Timişoara, Mustafa Paşa, (în
1657) jefuiesc iobagii din zona Ineului, Salontei, şi chiar pe negustorii ra-
gusani din Timişoara aflaţi în drum spre Oradea (183). Iar…”lotrii care l-au
prădat pe Iani Mustaki Grecul, au fost în număr de patru”. Jaful asupra lui Iani
Mustaki Grecul, dă naştere unei adevărate poveşti poliţiste, după toate regu-
lile genului: „căci unul dintre aceşti lotri, care au încăput pe mîinile noastre,
pe care l-am şi pedepsit după cum merita, fiind supus la cazne, a mărturisit
şi el că a fost împreună cu alţi patru: unul, Mihai Neag, care a fost iobagul
lui Gheorghe Deac, al doilea numit Caragea, care a fost iobagul lui Nicolae
Halmagy,…al treilea, un sîrb. Acelaşi lotru a mai mărturisit în chinuri, că
atunci, pe când bejeneau din cauza lotriei lor, un numit Ioan Regaţ a cumpărat
în pădure, pe bani, o puşcă de la iobagul domnului Ioan Torok pentru aceşti
79
HORAŢIU SUCIU
lotri. Dacă domnul Ştefan Simion a dat de ştire ori nu, aceasta nu o ştiu. Ştiu
aceasta, că atunci când noi, comiţii, am pornit să-l căutăm acasă pe acel Ioan
Regaţ, Ştefan Simion aflându-se printre noi, a luat-o înainte cu calul. I-am
interzis să plece atunci când ne-am îndreptat spre satul numit Brebu, unde
l-am găsit pe Ioan Regaţ la casa sa(184).” O altă poveste cu iz poliţist apare
într-o depeşă din 1653 trimisă de Ahmed, beilerbeiul de Timişoara, banului
Acaţiu Bârcianu de Lugoj si Caransebş, poveste care stârneşte un adevărat
incident „internaţional” : „În vremea din urmă de la Sebeş a venit aici la
Denta, în aceste părţi, un tânăr român din Sebeş numit Oprea, şi s-a pus che-
zaş să fie slugă ceauşului din Denta. Dar, după câteva zile, gândindu-se la o
tâlhărie şi stăpânul nefiind acasă, i-a spart lada şi a luat trei sute de florini ai
acestuia. Apoi, cu cheltuială şi osteneală, cu sprijinul nostru, a fost găsit în
Ţara Ardealului şi dregătorii l-au şi prins potrivit cu legea şi l-au dat pe mâna
păgubaşului. Dar, deoarece acei bani aparţineau altcuiva, stăpânul banilor nu
se mulţumeste cu uciderea tâlharului, fiindcă a dat două sute din florinii lui
surorii sale mai mari şi i-a lăsat la ţesătorul David si la numiţii Petru şi Pavel.
Astfel bietul păgubaş a fost nevoit să se nevoiască de două, trei ori să
meargă la Sebeş pentru a-şi cere drepturile, dar dregătorii de acolo n-au dat
răspuns nici la scrisoarea trimisă de chehaia mea, nici nu i-au restituit acestui
nenorocit banii. De aceea, dragul meu vecin, iată mai dau încă o dată ştire
Milostiviei Tale despre această treabă ca, ocupându-te asa cum se cuvine de
acest lucru, să cauţi acei două sute de florini pe care falsul tâlhar Oprea i-a
lăsat la sora sa Ana, la Petru, Pavel şi David, şi care a sporit cu denunţul şi
alte cheltuieli cu o sută cincizeci de florini. De aceea, dacă Milostiviei Tale îi
este scumpă cinstea Dumnezeului vostru şi a principelui tău, să daţi banii, de-
oarece dacă nu apar, vor reveni la mine plângând, aşa că eu voi scrie din nou
principelui, iar aici vor fi reţinuţi în schimb oamenii voştri. Deci să nu ne fie
nouă spre păcat, ci dregătorii de la Sebeş să-i înlocuiască paguba, căci ce fel
de neomenie este din partea dregătorilor voştri nici măcar să nu ne răspundă
la scrisoare, nici să restituie paguba bietului pârâş. Iată, rămâne pe seama Mi-
lostiviei Tale să-i întorci paguba şi aştept deci veşti despre asta”. Urmarea o
aflăm din scrisoarea pomenită şi mai sus, a lui Ali, aga spahiilor din Lipova
către Acaţiu Bârcianu, banul Lugojului (1654), ca de obicei, cei nevinovaţi
fiind prinşi la mijloc: „S-a mai întâmplat că un anumit locuitor din Româneşti,
numit Petre, pe când se întorcea acasă cu bucate, soldaţii din Caransebeş l-au
prins, l-au închis şi deşi avea permisul la el, l-au băgat în temniţă. Şi mai îna-
inte au mai prins vreo 30 de astfel de raiale în împrejurimile Caransebeşului.
(185)”
După atâtea infracţiuni să intervină justiţia. După cum scrie Ibolya Şi-
80
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
poş în articolul „Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene”: „în calitatea sa
de reprezentant al principelui Transilvaniei în Banatul de Caransebeş-Lugoj,
după anul 1536, banul, şi în lipsa lui motivată vicebanul, avea obligaţia să
apere privilegiile deţinute de nobili în oraşe şi târguri, să conserve şi să ga-
ranteze scutirile fiscale de natură ordinare şi extraordinare, şi să îndeplinească
în caz de necesitate toate slujbele militare şi administrative din teritoriul bă-
năţean. Alături de ban, participau la scaunul de judecată, juzi, juraţi asesori,
secretari şi un notar. Completul de judecată era obligat să rezolve toate cau-
zele civile şi penale din Caransebeş şi Lugoj, conflictele apărute la stăpânirea
asupra pământului, între membrii aceleiaşi familii nobiliare sau între familii
diferite, puneri în stăpânire, moşteniri, zălogiri, răscumpărarea deţinerii pe
nedrept, vânzări-cumpărări şi dispute între rude.(186)” În actul de justiţie
există numeroase proceduri prin care împricinaţii încearcă să încline balanţa
justiţiei într-o parte sau alta. Iată cum se desfăşoară un astfel de proces în anul
1613: „Noi, Ştefan Somogi de Lugoj, …am ţinut la Lugoj scaun de judecată
…proces…între domnul Daniel Kun, prim jude al Caransebeşului, în numele
celorlalţi caransebeşeni, în calitate de pârâş şi, domnul Ştefan Micşa, care a
fost mai înainte prim-jude al Caransebeşului …în privinţa datoriei de o mie de
florini faţă de măritul Alia Farkas de Korotna, pe care a câştigat-o de la caran-
sebeşeni pe cale legiuită…Pârâtu, Ştefan Micşa...a răspuns dimpotrivă:…nu
tăgăduiesc…până la un anumit soroc, anume timp de o săptămînă, (s-a lăsat
părţilor) pentru a proba totul cu protocoalele, registrele şi cu orice alte instru-
mente de drept ...pârâtul nu s-a prezentat…nici la trei luni după aceea…ci ac-
ţionând în taină a căutat alt mijloc pentru problema sa, în aşa fel încât pârâtul
a prezentat o aşa poruncă a înălţimii sale, anume ca domnii caransebeşeni să-l
caute legiuit la propria reşedinţă în cursul procesului îndelungat; ...deoarece
acea poruncă…s-a întocmit după sorocul îngăduit de lege, am hotărât să nu
rămână în vigoare,…ba pârâşii să-l poată urmări pentru nerespectarea porun-
cii…neînfăţişîndu-ni-se…pârâtul,…deşi potrivit obiceiului legiuit, l-am che-
mat de trei ori la întrunirea scaunului…am constatat că pârâşii au adus dovezi
cuprinzătoare şi au agravat situaţia pârâtului…în protocoale nu s-a scris că
s-a hotărât în alt fel…în a cinsprăzecea zi,…notarul-jurat al Caransebeşului,
dimpreună cu şase juraţi şi şase juzi de acolo, au depus mărturie…că pârâtul
a luat asupra sa chezăşiile…La ascultarea cărei mărturii, deşi l-am chemat şi
l-am strigat pe pârât în trei rânduri…el totuşi nu s-a înfăţişat…(sentinţa):…
domnii caransebeşeni să-l poată mulţumi pe domnul Alia Farkas din bunurile
pârâtului,…oriunde s-ar afla aceste bunuri…” Iar pentru recurs părţile: „să fie
în aşa fel pregătiţi încât să se prezinte în prima zi a viitoarei Diete de la Cluj
toate dovezile, scrisorile şi documentele lor scrise, pentru a se putea orândui
potrivit legii în privinţa acestei neînţelegeri dintre cele două părţi…” Apar şi
81
HORAŢIU SUCIU
situaţii în care totul se rezolvă pe cale amiabilă, „în faţa noastră s-au învoit
de bună voie în aşa fel, anume că, deoarece cu un an în urmă nobila persoană
Nicolae Găman de Karlowa, convocând toate rubedeniile sale…le-a cedat
sfertul de proprietate (după dreptul cuvenit) fetei şi le-a încredinţat rubede-
niilor sale, dar deoarece în privinţa împărţirii acelui sfert au existat încă mai
de demult certuri şi amânări între ei, punând acum de o parte…disputa lor
…au ajuns astfel la o înţelegere prin consensul unanim…” Şi avem şi cazuri
în care la un „scaun de judecată, au venit…Ioan Pleşcău,… în calitate de
pârâş,…pentru a deschide proces (şi) l-a numit părtinitor pe viteazul Ioan
Tîncovan, (care ) vroind să îngenunchieze i-a cerut să-l dovedească, însă dacă
n-ar fi în stare, (să-i plătească) despăgubire…(scaunul)…i-am acordat de trei
ori termen de cinsprăzece zile pentru a aduce dovezi…şi a făcut în sfîrşit apel
la scaunul de judecată a domnului ban…şi nu s-a înfăţişat, legea l-a găsit vi-
novat pe Ioan Pleşcău pentru plata unei amenzi de o sută de florini…” Există
şi cazuri în care trebuie să intervină chiar conducătorul ţării, până justiţia îşi
face datoria, atunci când „…îndemnaţi de nu se ştie ce şi mânaţi de care nesu-
punere, au ocupat cu forţa iar nu pe calea legii toate şi întregile părţi de moşie
ale aşa zisului pârâş…(187)” sau când confiscă lui Petru de Tincova, castelan
în 1529 al cetăţii Lugojului, curtea şi casa nobiliară din Caransebeş, pentru
faptul că l-a ucis în circumstanţe neprecizate pe nobilul Gaşpar Bezerey.(188)
Semnele schimbărilor devin tot mai evidente în acest secol XVII. Să
revenim la scrisoarea din 29 noiembrie 1654, pe care Ali, aga spahiilor din
Lipova, i-o scrie lui Acaţiu Bârcianu, banul Lugojului: „Asta asa s-a întâm-
plat. Apoi îţi mai comunic, prietene, că aici alimentele s-au scumpit extraor-
dinar”. Nu e singurul care simte asta; în 1591, la Caransebeş „Ioan Ciclean…
mi-a plătit în întregime acea sumă de bani, jumătate acum, la Crăciun, iar
jumătate mai înainte, i-am dat de aceea eu la mînă acest fîneţ spre al ţine…”,
iar din alt document aflăm că „am fost nevoit în aceşti ani scurşi ori vremuri
de scumpete şi tulburări… să împrumut cu zălog şase florini”(Caransebeş,
1617). Şi principii au şi probleme financiare. De exemplu Gheorghe Rákóczy
I, la 1 ianuarie 1644, zălogeşte pentru o mie de florini lui Petru Szászvárosi
(din Orăştie) alias Pap de Lugas, o casă aflată în târgul Lugoj, nobilitată şi
scutită de dări de către principele Gabriel Báthory, dar realăturată bunurilor
fiscale aparţinând cetăţii Lugoj printr-o hotărâre a dietei din Cluj, condusă
de principele Gabriel Bethlen. Iar înnobilările se fac fără scurtiri financiare.
Tot în acest sens trebuie interpretată şi hotărârea Dietei ţinute la Mediaş (24
octombrie 1650) care a definitivat, după multe controverse, moşiile fiscale
depinzând de Caransebeş şi Lugoj: (26) Lugoj, Caransebeş, Sâlha, Biniş, Va-
lea Lungă, Prediul Serge, Satumic, Oloşag, Visag, Sacoşul Mare, Szentség,
Hodoş, Herendeşti, Dragomireşti, Domboricza, Coştei, Jabăr, Belinţ, Ohaba
82
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Mare, Ficătar, Buziaş, Silagiu, Vermeş şi Kárány.(189)
Nobilii pierd monopolul războiului. Armele de foc sunt tot mai nume-
roase şi ele duc la democratizarea meşteşugului armelor, nobilii pierzându-şi
astfel din importanţă. Puştile devin aşa de comune încât şi le permite oricine
„acelaşi lotru a mai mărturisit în chinuri, că atunci, pe când bejeneau din
cauza lotriei lor, un numit Ioan Regaţ a cumpărat în pădure, pe bani, o puşcă
de la iobagul domnului Ioan Torok pentru aceşti lotri(190)”(1636). Armele
de foc, tot mai răspândite înclină tot mai mult balanţa puterii, dinspre fal-
nicii nobili cu scut şi sabie spre oricine, iar nobilii îşi pierd din importanţă.
Probabil, aşa se explică şi sunt posibile diplomele de înnobilare acordate de
principii transilvăneni Gheorghe Rakoczy I, (15 august 1645 ) unui număr de
55 oşteni români, sîrbi şi maghiari conduşi de Raudius Olasz, şi cea acordată
de Gheorghe Rakoczi II (20 februarie 1649) aceluiaşi Raudius Olasz şi cetei
sale de 44 de călăreţi din garnizoana de la Lugoj. Neverosimil ar fi părut, în
alte vremi şi faptul că principele Gheorghe Rakoczi II acorda la 29 septem-
brie 1654, scutiri de obligaţii şi dări pentru toţi iobagii lugojeni, în schimbul
participării la diferite servicii militare, chiar şi în condiţiile în care e precizat
caracter militar al noii provincii (chiar principele Gheorghe Rákóczi al II-lea,
când la 15 septembrie 1651, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Va-
lentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud Lugo-
sium scholasticum) şi prin el, fratelui său Mihail, şi condiţionează înnobilarea
prin „dacă nu s-au născut iobagi ai noştri sau ai altora, nici nu sunt din partea
locului”; în 1655 în documentul prin care sunt înnobilaţi fraţii caransebeşeni
Francisc, Ioan şi Mihai Bardi s-a specificat condiţia să nu fie dintre „iobagii
fiscului sau ai altora” .(191)
Dintr-un document din Alba Iulia din 1646, înţelegem că şi nobilii, pre-
cum „Francisc Măcicaş,…din Tincova”, împinşi de nevoia de a avea bani li-
chizi: „a socotit scutiţi şi liberi de iobăgie câţiva coloni şi iobagi…pentru un
preţ şi plata unei anumite sume de bani, şi le-a dat libertatea în orice alt chip”
şi de asemenea, „spre încălcarea dreptului de moştenire” deşi, „neîndoios frate-
părtaş mai mare ca vîrstă…a vândut cu amănuntul şi a înstrăinat unor vecini şi
oameni străini care nu-i sunt legaţi prin nici o obligaţie decurgând din rudenia
de sânge anumite părţi de moşie…(192)”sunt prinşi în acest vârtej al lumii care
se transformă. Vechea lege românească, recunoscută şi întărită şi de diplomele
de privilegii ale regilor maghiari, îşi pierde importanţa. Poate de aceea, ultima
menţiune a districtelor româneşti o avem la 1609. De facto, ele înceteză să mai
existe şi să funcţioneze în această lume nouă care are alte valori.
Începe însă epoca otomană care încearcă să pună piedică timpului şi
opreşte transformările care au loc în Banatul de Caransebeş-Lugoj în secolul
al XVII-lea.
83
HORAŢIU SUCIU
Note
1. Istoria României, volumul II, Editura Academiei R. P. R., 1962, p. 629;
2. Erich Zölner, Istoria Austriei, volumul I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997,
p. 189, 201;
3. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, Banatul medieval, în „Anale Banatului”, V, Timi-
şoara, 1997, p. 179-213;
4. Erich Zölner, op. cit., p. 230-232;
5. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editu-
ra Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 12; Istvan Iványi, Lugos, rendezett
tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok, Horváth Istvan es társa Könynyomdája,
Szabadka, 1907, p. 14; cu mari diferenţe, Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţei-
cu, Cronologia Banatului. Banatul între 943-1552, vol. II/1, Editura Artpres, Timi-
şoara, 2007, p. 304;
6. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului”
S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267;
7. Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, volumul II, Editura Autorului,
Caransebeş, 1900, p. 10;
8. Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare
(boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV - XVI, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1991, p. 148; Documente privitoare la Istoria Românilor (1530-1550), Colecţia
Hurmuzacki, volumul II partea 4, Bucureşti, 1894, p. 63;
9. Ibidem, p. 97;
10. Istvan Iványi, op. cit., p. 14; Dragoş Lucian Tigău, Banii de Caransebeş şi Lugoj.
Consideraţii asupra atribuţiilor şi competenţelor acestora, în „Studii şi materiale de
istorie medie”, XVI, Bucureşti, 1998;
11. Documente privitoare la Istoria Românilor, op. cit., p. 98;
12. Ibolya Şipoş, Rolul Banatului de Caransebeş Lugoj Petru Petrovici în cadrul
luptelor interne din Transilvania de la mijlocul secolului al XVI-lea, în „Anale Ba-
natului”, V, 1997, Timişoara, p. 217 - 233;
13. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 312;
14. Istvan Iványi, op. cit., p. 15; Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de
arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944, p. 248;
15. Istvan Iványi, op. cit., p. 15;
16. Ibolya Şipos, op. cit., p. 217-233;
17. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 322;
18. Ibolya Şipos, op. cit., p. 244;
19. Ibidem, p. 244
20. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 322;
84
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
21. Enrich Lay, Stema conferită Lugojului în 1551;
22. Ibolya Şipos, op. cit., p. 224;
23. Ibidem, p. 245;
24. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, Editura Banatul Editura Artpres, Timişoa-
ra, 2005, vol.II, p.15;
25. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 322;
26. Istvan Iványi, op. cit., p. 21;
27. Ioan Haţegan, op. cit., p.14;
28. Gheorghe Sebestyen, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli, în
„Revista muzeelor şi monumentelor”, nr. 1, 1984, Bucureşti, p. 39-52;
29. Documente privitoare la Istoria Românilor, op. cit., p. 606;
30. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 334;
31. Ibolya Şipoş, op. cit., p. 226;
32. Ioan Haţegan, op.cit., p.21;
33. Documente privitoare la Istoria Românilor, op. cit., p. 709;
34. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 341;
35. Ibolya Şipos, op. cit., p. 226;
36. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 26;
37. Ibidem, p. 27;
38. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, op. cit., p.28;
39. Cristina Feneşan Bulgariu, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Ba-
natului, Lugojului şi Caransebeşului, în „Banatica”, IV, 1977, Reşiţa, p. 223-238;
40. Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene
Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsac, Editura
Marineasa, Timişoara, 2007, p.73;
41. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit.;
42. Istvan Iványi, op. cit., p. 26
43. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.74; Ioan Haţegan, op. cit., p.30;
44. Ibolya Şipoş, op. cit., p. 228;
45. Istvan Iványi, op. cit., p. 27;
46. Ibidem, p. 27; Ibolya Şipos, op. cit., p. 228;
47. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.23;
48. Istvan Iványi, op. cit., p. 28; Ibolya Sipoş, op. cit., p. 229;
49. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14;
50. Istoria României, op. cit., p. 937;
51. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14;
52 . Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.72;
53. Călători străini despre ţările române, volumul II, Editura Stiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 347-329;
54. Istvan Iványi, op. cit., p. 29;
55. Ioan Haţegan, op. cit., p.37;
56. De exemplu: Cronici turceşti privind ţările române, vol. II, Editura Academiei R.
S. R., Bucureşti, 1974, p. 115;
85
HORAŢIU SUCIU
57. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit., p. 225;
58. Istoria României, op. cit., p. 940;
59. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14;
60. Istvan Iványi, op. cit., p. 31;
61. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14;
62. Istvan Iványi, op. cit., p. 32;
63. Ibidem, p. 37;
64. Olga Cicanici, Companiile greceşti din Transilvania şi centrul european în anii
1636-1746, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, p. 17;
65. Mihail Dan, Samuel Goldemberg, Regimul comercial al negustorilor balcano-
levantini în Transilvania, în “Apulum”, VII, volumul 1, Alba Iulia, 1968, p. 29-35;
66. Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul, Tipografia
lui W. Krafft, Sighişoara, 1921, p. 141;
67. Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 586;
68. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1977, p. 82;
69. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; Costin Feneşan, Diplome de înnobi-
lare şi blazon din Banat, Editura de Vest, Timişoara, 2007, p. 228;
70. I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la începuturi până la Unire (1582-1918),
Editura Regionalei Bănăţene Astra, p. 3;
71. Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 462;
72. Ibidem, p. 586
73. Călători străini despre ţările române, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1971, p. 78;
74. Ibidem, p. 105;
75. Costin Feneşan, op. cit., p. 57, 230 ;
76. Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 78;
77. Ibidem, p. 105;
78. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, p. 82;
79. Călători străini despre ţările române, volumul II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 586;
80. I. D. Suciu, op. cit., p. 82;
81. Istvan Iványi, op. cit., p. 16; vezi Costin Feneşan, op. cit., p. 60, 64, 232;
82. Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, volumul I, Editura Autorului,
Caransebeş, 1899, p. 123;
83. Ioan Haţegan, op. cit., p.61;
84. Istvan Iványi, op. cit., p. 37; Ioan Haţegan, op. cit., p.66, 67;
85. Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, volumul II, Editura Autorului,
Caransebeş, 1900, p. 45;
86. Ibidem, p. 47;
87. Gheorghe Cotoşman, Din trecutul Banatului, cartea I, Timişoara, 1934, p. 82;
Ioan Haţegan, op. cit., p.67-70;
88. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timi-
86
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
şoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 83;
89. Ioan Haţegan, op. cit., p.71;
90. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.79 ;
91. Patriciu Dragalina, op.cit., p. 63; Istvan Iványi, op. cit., p. 40-43;
92. Dragoş Lucian Ţiglău, op., cit., p. 237; Ioan Haţegan, op. cit., p.78;
93. Ioan Haţegan, op. cit., p.78;
94. Ioan Haţegan, Mihai Viteazul şi Banatul, în „Banatica”, VIII, 1985, Reşiţa, p.
213-219;
95. Istvan Iványi, op. cit., p. 44;
96. Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, în
“Tibiscus”, IV, 1975, p. 185-199; Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, , p. 79;
97. Ioan Haţegan, op. cit., p. 213-219;
98. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara,
1981, p.18 şi p.114;
99. Dragoş Lucian, Ţiglău, op., cit., p. 235;
100. Ioan Lupaş, Documente istorice transivane, volumul I, Cluj, Tipografia "Cartea
Românească", 1940, p. 39;
101. Patriciu Dragălina, op. cit., p. 80;
102. A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Romană, volumul III, Editura Şti-
inţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 275; Nicolae Iorga, Istoria românilor
din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 153;
103. Dragoş Lucian Ţiglău, op, cit., p. 290; Costin Feneşan, op. cit., p. 122; Ioan
Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p. 82;
104. Istvan Iványi, op. cit., p. 46;
105. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 35 ;
106. Ibidem, p. 39;
107. Ibidem, p. 236;
108. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, p. 125;
109. Ibidem, p. 121;
110. Ibidem, p. 119;
111. Istoria Românilor, volumul III, Editura Academiei R. P. R., 1964, p. 145;
112. Istvan Iványi, op. cit., p. 47-48;
113. Gheorghe Sebeşteyen, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli;
114. Patricu Drăgălina, op. cit., p. 52;
115. Istvan Iványi, op. cit., p. 52;
116. I. D. Suciu, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Editura
Facla, Timişoara, 1980, p. 43;
117. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 96-100;
118. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 35 ;
119. I. D. Suciu, op. cit., p. 45;
120. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 109;
121. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p.85;
122. Istvan Iványi, op. cit., p. 56;
87
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
123. Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, "Ti- 155. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 29 ;
biscus", IV, 1975, p. 185-199; 156. Istvan Iványi, op. cit., p. 64;
124. Istvan Iványi, op. cit., p. 16; 157. Costin Feneşan, op. cit., p. 32;
125. V. V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, 158. Ibidem, p. 29;
Timişoara, 1900, p. 127; 159. Ibidem, p. 32;
126. Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 161; 160. Ibidem, p. 201;
127. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p.89; 161. Ibidem, p. 30; Ioan Haţegan, op. cit., p.233;
128. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 89 ; 162. Costin Feneşan, op. cit.,p. 32;
129. Idem, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 137; 163. Ibidem, p. 30;
130. Ibidem, p.138; Ioan Haţegan, op. cit., p. 90; 164. Ioan Haţegan, op. cit., p.233;
131. Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat ; 165. Ibidem, p.120;
132. Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Tipografia "Cor- 166. Ibidem, p. 71 şi următoarele;
vin" - Lugoj, 1941, p. 35; 167. Costin Feneşan, op. cit., p. 119;
133. Iuliu Vuia, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, Institutul de 168. Ibidem, p.122 şi următoarele;
arte grafice "Union", Timişoara, 1929, p. 30; 169. Ioan Haţegan, op. cit., p. 49;
134. Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoa- 170. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p.122 şi următoarele;
ra, 1944, p. 251; 171. Ibidem;
135. Ioan Haţegan, op. cit., p.156; 172. Ibidem;
136. Dragoş Lucian Ţigău, op. cit., p. 236; Ioan Haţegan, op. cit., p.104; 173. Ibidem, p.187;
137. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon dinBanat, p. 93 ; 174. Ibidem, p. 61 şi următoarele;
138. Idem, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 153; 175. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene;
139. Istvan Iványi, op. cit., p. 16; 176. Ibidem, p. 61 şi următoarele;
140. Gheorghe Sebeştyen, op. cit., p. 45; Bodo Barna, (coordonator proiect), op. cit., 177. Ibidem, p. 61 şi următoarele;
p.85; 178. Ibidem, p. 61 şi următoarele;
141. Istvan Iványi, op. cit., p. 59; 179. Ioan Haţegan, op. cit., p. 76;
142. Ibidem, p. 16; Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Ana- 180. Costin Feneşan, op. cit., p. 134;
lele Banatului” S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 181. Ioan Haţegan, op. cit., p. 111;
255-267; Costin Feneşan, op. cit., p. 13, 100,105, 122, 126, 142,144, 148, ; 182. Costin Feneşan, op. cit., p. 154;
143. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 186; 183. Ioan Haţegan, op. cit., p.120;
144. Ibidem, 183; 184. Costin Feneşan, op. cit., p. 167;
145. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene; 185. Ioan Haţegan, op. cit., p.119;
146. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 148, 171, 177, 186. Ibolya Şipoş, op. cit.;
199, 201 ; 187. Costin Feneşan, op. cit., p. 167;
147. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, 188. Ibolya Şipoş, op. cit.;
Timişoara, 1977, p. 82; Iorga, Nicolae, op. cit., p. 172; 189. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 16 şi 254 ;
148. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei 190. Idem, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p.122 şi următoarele;
Banatului, Timişoara, 1980, p. 107; 191. Idem, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 191 ;
149. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.85 192. Idem, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p.145.
150. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 138;
151. Costin Feneşan, op. cit., p. 188 ;
152. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p.123;
153. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit., p. 233-236;
154. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 143;
88 89
HORAŢIU SUCIU
Capitolul III
Sangeacul Lugoj, 1658 - 1718 (?)
Cronicile turce surprind şi ele momentul cedării Lugojului de către ar-
deleni. Ele confirmă faptul că Acaţiu Barcsai n-ar fi dorit să cedeze cele două
oraşe, în care el mai era ban, propunând alte soluţii "să aranjăm lucrurile mă-
rind haraciul în măsura puterilor noastre…dând până şi cămaşa de pe noi".(1)
Asta până în momentul când i se propune să devină principe al Transilvaniei;
din acestă clipă nimic nu-i mai stă în cale pentru a ocupa tronul Ardealului.
După ce "fiind distins cu titlul de crai - ne spune Silahdar Fîndîklîlî Mehmed
Aga - drept mulţumire pentru această binefacere, a trimis cheilor cetăţilor
(Caran)sebeş şi Lugoj …"(2)
Ocuparea efectivă a celor două cetăţi se va face abia în 1660 sau chiar
mai târziu. În capitolul anterior am văzut că în octombrie 1659, ele erau încă
neocupate de turci. Când Evliya Celebi trece prin Lugoj, în 1661, arată că nu
fuseseră înregistrate comunele din jurul oraşului, "întrucât este un ţinut de
curând cucerit". Un alt argument care să ne arate că Lugojul e un foarte nou
teritoriu otoman e faptul că aici nu există geamie, în timp ce Caransebeşul
"are o geamie scundă, făcută de defterdarul Ibrahim paşa. Fiind construită în-
tr-un loc foarte potrivit, e vizitată de multă lume. Este o geamie frumoasă, cu
acoperiş de olane si cu minaret înalt" Aceasta nu impunea nici un fel de efort,
în afară de cel de a scoate crucea de pe turla unei biserici, dovedind lipsa tim-
pului necesar a transforma cadrul urban din Lugoj în funcţie de cerinţele vieţii
otomane. Iată cum descrie cronicarul Mustafa Gelalzade, ocuparea Timişoa-
rei în 1552 de către turci: „În acea zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ordia turcă a
luat cetatea. De aceea bisericile sale au fost transformate în geamii, clopotele
au fost aruncate din clopotniţele cu turnuri şi s-a început acolo citirea ezanu-
lui (chemarea la rugăciune a musulmanilor). Timişoara fiind cetatea cea mai
însemnată din tot ţinutul Transilvaniei, turcii, pentru diriguirea treburilor lor
de acolo, au transformat-o într-un centru de eyalet. Astfel, ei au hotărât ca şi
pentru stăpânirea altor provincii să facă aici un beilerbeilîc. Această provincie
fiind în apropiere de hotarele altor duşmani creştini, a fost nevoie să fie trimi-
90
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
să aici şi oaste sub conducerea unui serdar destoinic şi încercat".(3)
Ce aduce nou, pentru Lugoj, epoca otomană ?
Din punct de vedere administrativ, fostul district Lugoj (regiunea Lu-
goj) devine sangiacul de Lugoj fiind condus de un bei (teritoriul unui sangeac
fiind împărţit în nahiya). Sangiacul de Lugoj este alipit eialetului (paşalâcu-
lui) de Timişoara care era condus de o paşă de rang înalt.(4) Acesta, numit
şi beglersbei (beglergebul), având rangul de paşă cu două tuiuri sau, uneori,
chiar cu trei tuiuri, guverna provincia (eialetul), concentrând în mâinile sale
toată puterea civilă şi militară şi avea ca atribuţie organizarea armatei. Un
(alt) post de mare importanţă era defterdarul, controlorul general al finanţelor
provinciei, numit direct de sultan. Defterdarul era arendaşul veniturilor anua-
le ale vilayetului (vămile, baterea monedei, exploatarea orezăriilor, a minelor,
a bunurilor fără deţinător, a impozitelor şi taxelor). Această practică a permis
administraţiei otomane să obţină venituri fără a investi mijloace şi bani.
El avea la dispoziţie o întreagă armată de perceptori şi un anumit număr
de soldaţi. Din punct de vedere juridic vilayetul a fost împărţit în kaza (cores-
punzătoare nahziei) conduse de un cadiu (kadi) numit de sultan. Lugojul a fost
transformat într-un cadia cu rang de 150 aspri. Kadiul judeca atât oştenii su-
puşi în conformitate cu şaria, sunna şi kanun. Cadiul nu era doar judecător, ci
avea şi atribuţii economice, sociale şi chiar religioase. El controla înregistrarea
populaţiei, a caselor goale, păstra bunurile încredinţate, averea celor dispăruţi,
încheia contractele de căsătorie între musulmani dar şi între aceştia şi creştini.
El aplica codul general de legi Kanun Al-i Osman.(5) Beiul avea în subordinea
sa un alaibei, un dizdar (comandant de cetate), ciorbagii, comandanţii odalelor
de ieniceri. Dările erau adunate de către un funcţionar, de către muhtesib.(6)
Aparatul de stat otoman fiind redus în provinciile de margine, autorităţile tur-
ceşti se limitau la administrarea oraşelor şi a populaţiei musulmane.
Populaţia creştină de la sate numiţi "raia - raiale" avea o largă autono-
mie administrativă, religioasă, economică şi socială în schimbul impozitelor
plătite statului. Relaţia dintre administraţie şi locuitor, este intermediată de
către cnezi. Aceşti cnezi puteau să judece populaţia de sub conducerea lor,
după vechea lege românească.(7) Pământurile din sangeaguri erau împărţite
sub formă de zeameturi şi timaruri la spahii din paşalâc. În sangeacul Lugoj
se constituie un has, 12 ziamete şi 300 timare.(8) Cneazul este ales de comu-
nitatea pe care o conduce. El reprezintă satul (oraşul) pe lângă autorităţile
turce şi repartiza dările şi celelalte sarcini impuse de Biserică după cum ne
arată kanunnameul raialelor din sangeacul de Timişoara (26 noiembrie 1554)
ce reglementează datoriile supuşilor faţă de sultan: „Şi chehaiele districtelor
aflate în vilayetul amintit Timişoara sunt cunoscute sub numele de chinezi.
91
HORAŢIU SUCIU
Din pricină că ajută la prosperarea ţinutului şi la strângerea giziei şi la per-
ceperea dărilor şi impozitelor de la raiale, fiind scutiţi de dări şi impozite în
timpul regelui Janos şi a lui Petru bey şi fiind cauza învierii şi bunăstării ţinu-
tului, dat fiind că, atunci când măria sa padişahul - refugiu al lumii - sau emirii
ce sunt valii în livaua respectivă trebuie să facă expediţie într-o parte, mai
sus pomeniţii urmează a fi însărcinaţi şi ei să participe la expediţie, cu calul
si echipamentul si halebarda si scutul si celelalte arme ale lor, în noua condi-
că imperială s-a înregistrat ca mai sus pomeniţii să fie la fel precum au fost
mereu ceilalţi chinezi, adică să fie scutiţi de dări şi impozite, cu condiţia ca,
astfel, ei, îndeplinindu-şi slujba, precum mai înainte, să nu dovedească negli-
jenţă şi delăsare. Şi chehaiele satelor aflate în livaua pomenită sunt cunoscute
sub numele de primiceri, iar călăreţii creştini din vilayetul amintit sunt vestiţi
sub numele de husari. Din pricină că ajută la strângerea avuţiei padişahale şi
la urmărirea haiducilor şi tâlharilor dinlăuntrul vilayetului şi la desfăşurarea
expediţieilor împărăteşti, de asemenea, dat fiind că în timpul regelui Janos şi
a lui Petru bey, au fost scutiţi de dări si impozite, în noua condică imperială
s-a înregistrat, zicându-se că mai sus pomeniţii să fie şi ei precum au fost
mereu ceilalţi husari şi primiceri, precum mai înainte, cu condiţia ca, atunci
când măria sa padişahul - refugiu al lumii - sau beii care sunt bei şi valii în
livaua amintită fac expediţie într-o parte, mai sus pomeniţii să slujească şi ei
în expediţie, cu calul şi echipamentul şi halebarda şi scutul şi celelalte arme
ale lor, astfel că în slujba lor să fie fără cusur(9)”.
În Banat populaţia turcă formată din militari, dregători, civili şi un
număr oarecare de meşteşugari şi negustori locuia toată la oraş. Feudalii turci
nu se stabilesc pe moşiile de pe urma cărora trăiau, ei locuind numai în oraşe
şi cetăţi, unde, sub paza garnizoanelor se simţeau în siguranţă.(10) Alături de
turci, la oraşe trăiesc şi creştini, împinşi de la centru către cartierele periferice,
formând comunităţi libere care, în schimbul unei sume globale, se bucurau de
importante privilegii. Datorită prezenţei permanente a trupelor prin cetăţile de
margine, numărul mare de dregători civili dezvoltă o puternică viaţă econo-
mică.(11)
Schimbare cea mai importantă pe care o aducea sistemul otoman era
faptul că stăpânirea pământului devine un monopol al statului. Când se cu-
cerea un nou teritoriu, toate vechile drepturi de proprietate erau desfiinţate
şi se făcea o nouă împărţire. O parte a proprietăţilor (a pământului) rămânea
în proprietatea statului (has), alta era împărţită ca feude pentru întreţinerea
slujbaşilor statului, civili şi militari, drept salarii, dar numai pentru timpul
funcţionării, obiectul donaţiei nefiind feuda, ci venitul ei.(12) Mai existau
două feluri de proprietăţi: fonduri religioase (vacuf) şi proprietate particulară
92
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
(mulc). Vacufurile erau scutite de orice dări şi sarcini. Haraciul era obligaţia
fiscală cea mai însemnată a locuitorilor din sangeacul Lugoj. 10 poveri de
aspri din haraciul plătit de Lugoj devenise vakif pentru Mecca şi Medina.
De asemenea raiaua din sangeacul Lugoj trebuia să aprovizioneze oastea din
Oradea.(13)
Băştinaşii, orăşeni sau săteni, nobili sau ţărani, erau cu toţii reduşi la
starea de raia, însemnând o stare de totală inferioritate faţă de musulmani. Ra-
ialelor le era interzis să poarte arme, nu puteau să îmbrace haine turceşti sau
să clădească o locuinţă mai înaltă decât vecinul său turc.(14) Unele sate devin
sate de dervengii, oameni însărcinaţi cu paza drumurilor, podurilor, din apro-
prierea unor fortificaţii, în schimbul scutirii de multe dintre impozite. Aceste
scutiri se referă la múzúl (cazare, masă si transport gratuit pentru oficiali), súr-
sat (darea în hrană şi furaje pentru armată), celeb kasan (darea oilor), súrgún
(hăitaşi la vânătorile oficiale), gerahor (munca prestată la cetate, drumuri etc.),
ulak (obligaţia de a pune cai la dispoziţia poştei, sau curierat poştal) (15).
Foştii nobili sunt egali acum cu foştii lor iobagi, devenind şi ei clăcaşi ai
spahiului (feudalului) turc. Aceasta este cauza pentru care, după căderea Ba-
natului de Caransebeş - Lugoj, nobilimea a părăsit aceste locuri. Numărul
refugiaţilor a fost atât de mare încât dieta transilvăneană a trebuit să le regle-
menteze statutul prin legi speciale (despre care am vorbit la sfârşitul capito-
lului trecut). Situaţia lor era destul de grea, după cu am văzut. Tot aşa este şi
în 1675, când dieta de la Alba Iulia scuteşte de dare, pe trei ani, nobilimea din
districtele Lugoj şi Caransebeş.(16)
Dar nobilii nu sunt singurii care se refugiază. Dascălul Damaschin
Udra, din Caransebeş, martor ocular al evenimentelor de la 1658, notează
(lăsându-ne o imagine sugestivă asupra evenimentelor din acel an, dar şi a
întregii epoci turce): "Jăluire şi tânguire multă au fost pră toată ţara, şi în ce-
tate (Caransebeş) oamenii au pornit în bejană, care unde au văzut cu ochii…
Dară văzând în anul ălalalt că turcii nu-s aşa răi, cum s-a vorbit…ne-am întors
la Caransebeş, şi ne-am înţeles destul de bine cu unii turci, cu alţii mai greu,
că-n două rânduri am bejenit …"(17) Aşadar "ne-am înţeles destul de bine cu
unii turci, cu alţii mai greu". Şi când lucrurile merg rău, ca în 1673, oamenii
pleacă în bejanie, beilerbegul Timişoarei fiind nevoit să scrie principelui des-
pre acest fapt şi să ceară returnarea celor 40 de familii creştine din sangeacul
de Lugoj-Caransebeş care au fugit.(18)
Cea mai bogată informaţie despre Lugojul turcesc ne-o aduce călăto-
rul turc Evlia Celebi, care trece prin acest oraş în 1661. Iată ce ne lasă să aflăm
Seyahatname (Cartea călătoriilor): "În anul 1068 (1658)…Köprülü paşa…
cucerind cetăţile Caransebeş şi Lugoj, ale craiului Ardealului, au fost puse
93
HORAŢIU SUCIU
în ele cantităţi îndestulătoare de muniţii şi trupe alese".(19)"În anul 1069,
vizirul Köprülü…a anexat aceste trei sangeacuri (Ineu, Caransebeş, Lugoj)
la eyaletul Timişoara".(20) Iar după această prezentare a situaţiei de moment
(pentru el) ca o cetate, centru al unui sangeac, întărită cu trupe, călătorul turc
ne prezintă o scurtă istorie a Lugojului: "Aceasta a fost clădită de craiul arde-
lean Gabriel Bethen, pe vremea lui Suleiman han. Pe vremea lui Murad han
al III - lea a fost ocupată de Ulama paşa, apoi necredincioşii au cucerit-o şi o
vreme a rămas, ce-i drept, în mâinile necredincioşilor, dar, în cele din urmă,
în timpul lui Murad han al IV - lea, Köprülü Mehmed a pus stăpânire pe ea".
Şi revine "acum este reşedinţa unui sangeacbei aparte. Venitul beiului său este
de 30000 aspri. Are 12 zeamete şi 300 timare, are alai bei şi trei ciorbagii,
pentru odale de ieniceri, o oda de topcii, o oda de gebegii, dizdar, chehaia,
muntesib, strângător. Împreună cu oastea beiului său are în total o mie de
ostaşi".(21) Cu toată această mulţime de turci, "cetatea e cucerită de curând"
şi "nu are geamii, hanuri, băi sau dughene" iar comunele sangeacului "n-au
fost încă înregistrate". Situaţia e probabil alta în 1664, când, în mai, noul paşă
Djerah Kasrm dă ordin al ca toţi călăreţii cetăţilor din vilayet să se prezinte la
tabăra beilerbegului care asedia cetatea Ujvár. În iunie, paşa, dă un nou ordin
ca toate trupele din toate cetăţile vilayetului, inclusiv de la Lugoj, să vină cu
toţi călăreţii, dar şi cu azapii vechi şi noi.
Cetatea Lugojului e descrisă ca "o cetate de lemn şi de pământ, pătra-
tă, aşezată într-o câmpie pe malul râului Zepel. Şanţul din jurul ei e plin cu
apa râului Zepel. Acest râu îşi apele din munţii Porţilor de Fier din Ardeal şi
se varsă în Timiş. Cetatea are o singură poartă. Deasupra şanţului cetăţii se
află un pod mobil, împodobit, care este ridicat în fiecare noapte" … "Cetatea
interioară e" (căci există două cetăţi una interioară şi una exterioară) "de ase-
menea pătrată; e o cetate mică de piatră cu şanţ separat. Are o poartă de lemn
care dă spre răsărit şi e înconjurată de un şanţ, deasupra căruia se află tot un
pod mobil".(22)
Locuitorii cetăţii sunt "unguri" (nobili ?). Cele trei sute de case ale lor,
erau "unele acoperite cu stuf, altele cu scânduri". "În jurul oraşului"…"raiale
sunt toţi români". Sintagma "pământul este roditor (în jurul oraşului), acoperit
cu vii şi grădini" şi "dintre produse, sunt vestite prunele de aici, ca şi merele
şi cerga albă", ne dau o imagine asupra ocupaţiilor locuitorilor Lugojului de
atunci: grădinărit, viticultură, pomicultură.(23)
Pentru ca descrierea Lugojului turcesc să fie completă, trebuie amintit
podul mare peste Ordu Köprülü de lângă Lugoj, a cărui reparare şi amenajare
o face Mehmed, agă principal al Timişoarei cheltuind 207 guruşi Muhtesib-ul
din Lugoj, încasa în numele beiului o taxă de intrare în cetate şi probabil o
94
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
vamă după marfă şi vite la trecerea peste podul mare de aici.
Viaţa merge înainte. O scrisoare (din 1662 sau 1663) a lui Abdulkadir
cadiu în oraşele Sebeş şi Lugoj (be-medine Sebeş ve Lugoş), către principele
Transilvaniei Apafi, vorbeşte despre faptul că la cererea mutesarrifului (vice-
valiu) de Ineu vizirul Kasimn paşa, a fost cercetată pricina raialelor Ferenc
Gabor din cazaua (jurisdicţia supusă unui cadiu ) Caransebeşului şi Barbu
Vasil din Cazaua Timişoarei, care au cumpărat oi, capre şi altele, precum şi a
creştinului (zimmî) numit Lupul, care a primit o decizie a şeriatului (tribunal
religios musulman) de la cadiul Timişoarei ca drepturile sale să fie încasate
de gabor, cerând ca drepturile cuvenite să fie luate de la aceştia fără ca ei să
fie asupriţi.(25)
Astfel, izvoarele nu mai amintesc un bei de Lugoj, ci unul de Caran-
sebeş şi Lugoj. Sangeacul Lugoj, dispare şi el, fiind înlocuit de sangeacul de
Lugoj şi Caransebeş cu sediul la Caransebeş. Şi totuşi, pentru plata defterului
Osman Aga (1673) sunt supuşi la dări 16 capi de gospodărie la Caransebeş,
24 capi de gospodărie la Lugoj.(26) Şi dacă tot vorbim de fiscalitate şi au-
torităţi, la 1670 Dănilă Kun şi Sigismund Fiath, şi mai târziu Petru Măcicaş
(~1690) apar în documente ca vicespani ai comitatului Severin.(27) Era vorba
de zona Lugoj-Caransebeş? Şi dacă da, dacă tot am vorbit la sfîrşitul capito-
lului precedent despre condominionul fiscal osmano-transilvănean, strângeau
ei dări de aici ?
Din 1677, un document ardelean ne dezvăluie mai multe aspecte ale vieţii
"cotidiene" din Lugojul acelor timpuri. Iobagul Şerban Malea din Peşteniţa,
făcea un transport de sare spre Lugoj (informaţie ce ne-ar putea arăta că există
un târg în oraş), când este denunţat, de către alt iobag, Petru Stoica, că ar fi
făcut parte din ceata faimosului lotru Tâmbiţă, care teroriza zona. Justiţia se
pune imediat în mişcare. Cadiul din Lugoj îl arestează pe Şerban Malea şi-l
aruncă în temniţă unde-l supune unui tratament brutal. Numai intervenţia lui
Petru Turnea, care garantează că iobagul din Peşteniţa nu făcuse parte nici-
când din ceata de lotri a lui Trâmbiţă, va duce la eliberarea lui Şerban Malea
din temniţa din Lugoj.(28)
Dar în 1677 în Lugoj nu exista numai temniţă, ci şi şcoală. Sau un fel
de şcoală. Căci în 1675, hotărârea mitropolitului Sava Brancovici care avea în
jurisdicţie şi Banatul, la sinodul din Bălgrad Alba Iulia este: "Iară pintru să se
mai întărească şi pruncii nefiind isculă unde să înveţe, tot creştinul să-şi ducă
pruncii la besearecă şi popa, după ce va isprăvi cu slujba besearicii să facă
ştire cum să se strângă pruncii în besearică, să-i înveţe cum iaste scris mai
sus, adecă Tatăl nostru, Credeul, Zece porunci …(29)". Informaţia trebuie
coroborată cu cele scrise pe un Evangheliar din biserica ortodoxă din Lugoj
95
HORAŢIU SUCIU
(7 august 1667): „aciastă svântă carte care se chiamă Evanghelie cumpăratu
au Cecovan Pătru ot Lugoj şi o dat-o la svânta biserică din Lugoj” .(30) Se
dovedeşte astfel că populaţia care locuieşte acum la Lugoj nu mai este formată
din „unguri”, (adică nobilii români, calvini şi catolici – căci, după cum bine
ştie şi Nicolae Stoica de Haţeg: „Gheorghe Racoţi, ce-au fost calvin…şi zic că
acesta aşa facând cărţi rumâneşti, să leăpede ceăle sloveneşti şi că au vrut pre
rumâni calvini a-i face. Şi carii s-au făcut, aceia sînt acuma unguri”(31)), ci
din români ortodocşi care au ca centru al vieţii spirituale „svânta biserică” .
O descriere a oraşului turcesc Lugoj şi a vieţii din acest oraş (alta de-
cât descrierea „timpurie” a lui Evlia Celebi) nu ne-a fost lăsată de cronicari.
Putem totuşi să luăm în considerare informaţiile pe care le avem despre alte
oraşe bănăţene, pentru a ne face o imagine. Astfel la Caransebeş „în oraşul
de afară are bazar şi un târg frumos”( Evlyia Celebi); iar despre Timişoara
descrisă de Henrik Ottendorf, în 1663, păstrând proporţiile, aflăm că : „cei-
lalţi locuitori, care stau în alte părţi ale oraşului si în suburbii, îşi iau apa din
sanţul oraşului care însă este îndeobşte destul de murdară pentru că se spală şi
se aruncă în ea tot soiul de murdării, astfel încât unul îşi spală picioarele sau
cârpe vechi ori aruncă în ea intestinele oilor tăiate, iar altul, alături, îşi umple
cana pentru băut”…doar „de notabilităţile oraşului pun să li se aducă apă de
aici de către matararschilar sau „purtătorul de sticle”…”Există şi fântâni pe la
case… În mijlocul oraşului este o răspântie cu căpriori deasupra şi acoperis
de scânduri care loc se numeşte Bazar sau piaţă iar aici în bolţi (prăvălii) se
vând tot felul de mărfuri şi, pe 10, oameni, cai si alte lucruri prin strigare sau
prin haraciul obişnuit la ei, astfel încât marfa e a aceluia care oferă mai mult.
De asemenea aici pe străzi au băncile de schimb, căci schimbă tot felul de
moedă în schimbul unui anumit câştig, îndeletnicind-se ei şi cu cămătăria…
moschei…în suburbii sunt…mici şi mai proaste, clădite numai din lemn şi cu
turnuri joase din lemn, sus însă deschise într-atât încât muezinul lor să poa-
tă merge de jur împrejur şi să poată striga la timpul obişnuit al rugăciunii...
(moscheea) e lângă Timiş aproape de biserica ortodoxă…Numeroşii creştini
de religie ortodoxă care stau în acest oraş Timişoara, precum şi cei din satele
apropiate au bisericile lor deosebite. Biserica catolică este…într-o străduţă
îngustă şi este înconjurată de o curte şi de case…Rascienii sau ortodocşii îşi
au biserica lor la capătul suburbiei, într-o grădină. Deşi nu este atât de mare…
ea este bine construită şi împodobită cu multe culori şi picturi. Alături de ea,
într-o casă, locuiesc câteva călugăriţe bătrâne sau femei cucernice…Lângă
oraş, către miazăzi, sunt diferite mlaştini dar în rest, aproape de jur împre-
jurul oraşului sunt multe grădini care dau multe fructe, iar unele dintre aces-
tea datorită situaţiei liniştite erau chiar plăcute şi le-am vizitat: acestea sunt
96
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
întreţinute în neorânduială şi prost, după obiceiul lor…Creştinii locuiesc în
suburbii şi, asemenea multor turci, se întreţin din negoţ, cultivarea pământu-
lui, creşterea animalelor şi altele asemenea. Deoarece şesul din jur este neted
se găseste puţină viţă de vie, precum câteva vii în jurul oraşului care însă nu
produc cât este nevoie, căci, deşi turcilor le este interzis vinul, ei îl beau pe
ascuns, iar negoţul cu vin este al rascienilor, care nu numai că au aproape în
fiecare din casele lor vin de vânzare, dar îl beau şi ei înşişi cu deosebită plă-
cere. Îl cumpără din satele de la munte şi, în mare parte, dinspre Belgrad.…
Ţiganii, ale căror ocupaţii sunt binecunoscute fiind fierari, de asemenea mu-
zicanţi, geambaşi, iar în unele localităţi se lasă folosiţi în locul călăului. Ei
locuiesc în apropierea bisericii ortodoxe şi adunătura asta este amestecată cu
porcii. Când ortodocşii îşi ţin Paştele sau este târg …, ţiganii au obiceiul să-i
oprească pe trecători, atât femei cât şi bărbaţi, şi să le ceară o plată. Pe cei care
nu vor să dea nimic sau le dau mai puţin decât li se cere, îi aruncă în cea mai
apropiată groapă cu apă sau noroi astfel încât stârnesc râsul.(32)”
Majoritatea turcilor care locuiesc la Lugoj sunt soldaţi şi funcţionari.
Aceştia sunt cei care, în 1664, din ordinul vizirului, călăreţii şi pedeştri să
meargă la asediul cetăţii Uivar şi tot ei, în noiembrie 1666, trupe din Lugoj
sunt trimise la intrarea din Transilvania, ca să pevină un atac.(33)
Sangeacul de Lugoj - Caransebeş fiind un ţinut de margine (cum e încă
din 1552) nu s-a putut bucura de linişte. Populaţia era expusă mereu la in-
cursiunile soldaţilor din cetăţile de margine ale Transilvaniei, care, neplătiţi,
uneori cu anii, trăiau din jefuirea satelor şi târgurilor lipsite de apărare de
pe teritoriul turcesc. Sechestrări de persoane şi bunuri, probleme de hotare
cu încălcări reciproce, jafuri sunt tipice la hotarul dintre vilayet şi principat.
Beiul de Lugoj şi Caransebeş se plânge în 1687, ca şi în anii dinainte, că în
ţinutul lui "hoţii veniţi de peste graniţă au prădat atâta, încât n-au mai rămas
deloc vite".(34)
Pentru turci vremile erau foarte grele. După asediul ratat al Vienei, în
1683, turcii sunt bătuţi pe rând la Buda (2 septembrie 1686), la Mochács (12
august 1687) pierzând Ungaria centrală (Paşalâcul de la Buda). Austria este
mereu biruitoare, purtând steagul eliberării creştinilor de sub stăpânirea oto-
mană. În 1688 generalul Caraffa în fruntea unei armate austriece ocupă (inva-
dează) Transilvania, a cărei nobili trebuie să accepte dominaţia imperială.
Domnul muntean Şerban Cantacuzino, tratând cu austriecii, în 1688
nu obţinut Banatul (cu Lugojul, Caransebeşul, Lipova şi Mehadia); asta se
întâmplă dintr-un singur motiv: Viena îşi dorea ea această regiune.(35) Astfel,
la sfârşitul lui mai generalul Pax (Istvani Iványi), contele Paci (Patriciu Dră-
gălina) atacă Lugojul. Garnizoana de aici, formată din 300 de turci ( şi poate
97
HORAŢIU SUCIU
tătari, dintre aceia conduşi de hanul Gala, care în 1686 reuşesc să oprească
pătrunderea imperialilor în Transilvania pe la Lugoj), predă cetatea fără să
opună rezistenţă, lăsând în urmă 8 tunuri mici, un tun mare şi multă mâncare.
O scrisoare din 4 iulie 1688, trimisă de generalul Caraffa împăratului Leopold
I, îl înştiinţează că Szeged, Cenad, Arad, Lipova, Lugojul, Caransebeşul şi
Şoimoşul erau ale Austriei.(36)
În urma acestei cuceriri habsburgii numesc pe un Sava ca şi comite
suprem al Severinului. Acesta va vătăma drepturile şi prerogativele nobilimii
de aici, care se pare, după 30 de ani, se întoarce acasă. Acestui protest i s-au
alăturat civilii cetăţilor Lugoj şi Caransebeş adunaţi în acest scop la Alba
Iulia.37 Despre populaţia turcă aflăm, de la Silahdar Fîndiklîlî Mehmed Aga,
că auzind de asedierea Belgradului (1688) "locuitorii din Lugoj, Caransebeş,
Mehadia şi Orşova, părăsindu-şi cetăţile şi fortăreţele lor, s-au îmbarcat şi ei
în corăbiile pe care le-au găsit şi s-au alăturat corăbiilor care plecaseră din
Belgrad formând, în total peste 1500 de corăbii. Cufundându-se în vâltoarea
apei şi pierind o mare parte din oameni în mijlocul valurilor, când au ajuns
în dreptul Orşovei, au aflat de întăriturile duşmanilor legii şi au tras cu toţii
corăbiile la Sirmium(38)".
Banatul devine, de acum (1688) şi până la 1699, un permanent teatru
de război, armata turcă şi cea austriacă, trecându-şi cetăţile, repetat, dintr-o
mână în alta. Lugojul şi Caransebeşul îşi schimbă de cinci ori stăpânul. Re-
chiziţiile şi impozitele extraordinare, dările în natură ori obligaţiile de cărăuşi
şi în muncă în folosul armatei, devin imagini obişnuite, cotidiene.(39) Şi Gri-
selini îi va acuza numai pe turci de felul cum arăta Banatul în 1717.
Cu toate că imperialii întăresc garnizoana de la Lugoj cu trupe de
husari conduse de Semsei în 1689 (40), în anul următor (1690) trupele turce
care trec Dunărea şi invadează acest teritoriu (Banatul), vor determina ostaşii
habsburgici din cetatea Lugoj (dar şi din Caransebeş) să-şi părăsească pos-
turile şi să se retragă în Ardeal.(41) Turcii nu rămân însă mult timp stăpânii
Lugojului, căci acest loc (împreună cu Caransebeşul) era un punct important
pentru operaţiunile Vienei, atât înspre Ardeal cât şi spre Dunăre.
Colonelul Bolland şi locotenent colonelul Antonio, recuceresc Lugo-
jul în 1691, ianuarie, după ce cuceriseră Caransebeşul.(42)
Turcii aflaţi în cetate, după ce oamenii colonelului iau cu asalt primul
zid, se predau, fiind lăsaţi să se retragă la Timişoara. Ei lasă la Lugoj 4 tunuri
mici şi unul mare, 12 butoaie cu praf de puşcă şi 15 steaguri. Trupele impe-
riale pleacă de aici şi cuceresc Jdioara.(43) Dar, la câteva luni, adică în 27
iulie, trupele ardelene ale lui Tököli, conducătorul răscoalei antihabsburgice
(curuţe) atacă Lugojul, fiind "întâmpinate cu gloanţe". Caransebeşul, fiind
98
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
cucerit încă din 23 iulie, Lugojul nu poate spera şi se predă.(44) Această nouă
stăpânire "turcă" nu durează decât până în august când generalul Veterani,
recucereşte cetatea. Tot el, la începutul lunii noiembrie, întăreşte gernizoanele
din Caransebeş şi Lugoj.(45) Şi pentru că între 1689-1690 imperialii au ase-
diat Timişoara, turcii îi obligă ţăranii din zonă să lucreze la fortificarea cetăţii.
Comandantul imperial de la Lugoj, contele Herberstein, în urma unui atac,
reuşeşte să elibereze 100 dintre ei.(46)
În următorii trei ani (1692 - 1694), luptele scad în intensitate, făcându-
se pregătiri pentru noi, mari lupte.(47) Veterani cere, la 7 iunie 1692, bani de
la trezorerie, pentru întărirea cetăţilor Lugoj şi Caransebeş, întărire care cel
puţin la Lugoj, se realizează, căci acum apar, aici, noi, o "cetate a husarilor" şi
canalul de apă al şanţului cetăţii.(48) Unele izvoare ne lasă, însă, să înţelegem
că cei ce controlează cu adevărat teritoriul Banatului sunt turcii, austriecii
nedeţinând decât controlul cetăţilor. Astfel printr-un ordin din 1693 Marele
Vizir, aflat la Timişoara, poruncea tuturor localităţilor din regiune să-şi plă-
tească taxele în alimente, iar produsele alimentare ce le aveau de vânzare, să
le vândă numai la Timişoara. Trupa, ce se afla în Lugoj, sub conducerea gene-
ralului Heberstein, în aceste condiţii, e nevoită să atace şi să jefuiască ţăranii
ce-şi duceau produsele la târgul din Timişoara.(49) Totuşi locuitorii din Banat
îi consideră pe austrieci ca fiind noii stăpâni, cum reiese dintr-o scrisoare din
1695 adresată de elitele locale bănăţene împăratului Leopold I de Habsburg,
prin care se cere recunoaşterea vechilor drepturi vechi de trei secole: acela de
a-şi aleage conducătorul, numai „prin acordul şi cu voturile comune ale nobi-
limii”, funcţia trebuind acordată doar „unui localnic şi proprietar, dar nicide-
cum unui străin care nu are pământ în acele părţi(50)”. La fel cred şi austriecii
care realizează o conscripţie între anii 1690-1700 unde apar districtul Lugoj
cu 14 sate şi districtul Lunca Lugojului cu 11 sate.(51)
În aceste condiţii, în 1695, are loc ceea ce e cunoscut în izvoare ca lupta
de la Lugoj. Perioada de linişte dintre 1692 - 1694, încetează odată cu venirea
pe tronul de la Istambul, în 1695, a lui Mustafa al II - lea. Acesta, înţelegând
situaţia dezastruosă a imperiului la N de Dunăre, porneşte în fruntea trupelor
sale spre Timişoara. Cronica lui Silahdar Fîndiklîlî Mehmet Aga ne prezin-
tă planurile sultanului: "Apoi, odată ce suntem în împrejurimile Timişoarei,
pentru a tăia drumurile spre această cetate … se pot cuceri dacă vor fi piedici
cetăţile întărite Pofcea, Sebeş, Lugoj, Lipova, Ineu. În caz că vor fi una cu
pământul, atunci apărarea Timişoarei se poate întări".(52) Aşadar scopul ex-
pediţiei turce devine clar: cucerirea şi ruinarea cetăţilor din jurul Timişoarei
(în încercarea disperată de a o apăra), deoarece habsburgii foloseau aceste
cetăţi ca baze de atac.
99
HORAŢIU SUCIU
O primă confruntare are loc în iunie 1695: „oştile duşmane care se
găseau în cetăţile şi palăncile Sebeş, Bophteza, Ineu, Lipova şi Cenad, înce-
puseră să se adune sub cetatea Lugoj, în timp ce călăreţii care se găseau în
cetăţile şi palăncile din partea Segedinului, luând legătura cu ceilalţi, aşteptau
clarificarea situaţiei. În acest timp şi călăreţii din cetăţile Seghedin, Marma-
roş, Sapuşka, Bia, Pâncota, s-au întins pe câmpiile Timişoarei, spre a veni la
conacul Tenine. Fiind văzuţi de santinelele noastre, aceştia au înştiinţat paşa-
lele care se îndreptau spre Timişoara, iar Iusuf paşa şi Ibrahim paşa au trecut
la atac asupra lor. Strâmtorându-l pe duşman, au obţinut o victorie frumoasă
şi au ucis dintre ei şase austrieci, iar celilalţi, nemaiputând rezista mai mult,
au fugit. Când ştirea acestei înfrângeri a sosit la celelalte oşti adunate lângă
Lugoj, acestea au fost cuprinse de panică. (53)”
Generalul Veterani, comandantul Corpului transilvan, crezând că turcii
vor încerca să invadeze Transilvania, se hotăreşte să-i oprească în Banat, cu
ajutorul sperat, promis şi pe drum, al principelui Ludwig de Saxa, conducăto-
rul suprem al trupelor austriece din imperiu (ajutor care nu va sosi niciodată).
La 5 septembrie 1695 sultanul şi trupele sale pleacă spre Lipova, pe care o
vor cuceri. Tot acum de aici trimite oşti, în recunoaştere, spre Lugoj: ” Mus-
tafa paşa comandant peste o armată compusă din aripile oastei de Rumelia,
alaibeii din Dukakin, 700 de silahdari serdenghecidii şi 7 companii (ode) de
ieniceri, 7 companii de gebegii (genişti), 2 companii de tunari, în afară de
oastea aleasă; i s-au mai dat pe lângă acestea 5 tunuri, un aruncător de 3 ocale
şi 2 colomborne, precum şi depozitul necesar de muniţii(54)”.
Veterani, după ce constată că Lipova a fost ocupată deja de turci, se
îndreaptă spre Lugoj, unde se pregăteşte de confruntare.(55) Locul în care
generalul îşi ridică tabăra este necunoscut (sau controversat, existând mai
multe păreri asupra lui). Izvoarele însă ne lasă să înţelegem că a fost întărită o
poziţie naturală, lângă Timiş, la un ceas de Lugoj, pe drumul spre Caransebeş,
"cu partea dreaptă rezemată de capetele a două mlaştini mari iar partea stângă
pe o apă curgătoare, izvorâtă dintr-o stâncă, adâncă, prăpăstioasă şi despărţită
de Timiş; iar spatele mlaştinilor fuseseră închise cu şanţuri, întărituri, haraba-
le şi tunuri".(56)
Cetatea Lugoj era folosită de habsburgi ca loc de aprovizionare. La 14
septembrie, turcii atacă oraşul şi găsind poarta deschisă (garnizoana de aici
retrăgându-se în fortăreaţă), intră şi jefuiesc tot ce găsesc. În aceste condiţii
generalul Veterani are unele probleme în ce priveşte salvarea proviziilor ce se
aflau în oraş şi mai apoi aprovizionarea taberei sale.(57) Pentru turci, al căror
scop era chiar cucerirea acestei cetăţi, cronicile sunt ferme: "craiul Veteranii
şi-a lăsat în urmă bagajele şi zahereaua" şi "merge în ajutorul Lugojului".(58)
100
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
La 16 septembrie 1695 sultanul se află la Salad unde primeşte vestea con-
fruntării dintre trupele sale şi Veterani (Mahmud Paşa): „spre a cuceri cetatea
Lugoj ne-am aşezat la Boldur, la o depărtare de un ceas şi jumătate de această
cetate…în împrejurimile ei am săpat şanţuri şi am făcut întărituri. Între timp
am aflat de ascunzişul craiului Transilvaniei, afurisitul de Veterani, (care) cu
8000 de călăreţi şi 4000 de pedestraşi, (se afla) într-o pădure pe malul apei
Timiş, cale de un ceas de cetatea Lugoj; am aflat aceasta de la ţăranii care lu-
crau cu el, precum şi despre felul cum se împrejmuia cu şanţuri şi că numai la
spate rămase o bucătă de loc deschis. La această ştire am înaintat cu 2000 de
călăreţi şi am dat un atac peste noapte. Deşi l-am atacat pe Veterani cu tunuri
şi puşti, totuşi acesta n-a fost găsit descoperit, ci se întărise din toate părţile cu
tunuri ca un mistreţ, nelăsând nici o cale deschisă. După ce am nimicit aproa-
pe 200 de ghiauri, care ne ieşiseră în faţă şi am început să înaintăm asupra
taberei, am văzut că Veteranii porneşte la atac asupra noastră şi în faţa acestui
atac a lui Veterani, la care se putea face faţă abia cu 10000 de ostaşi aleşi şi,
spre a nu distruge pedeştrii de sub comanda mea, potrivit cu porunca voastră,
am fost nevoit să mă retrag şi m-am întors teafăr şi sănătos la Timişoara. (59)”
Numărul trupelor implicate în această bătălie este controversat, exis-
tând mai multe variante, dar nu voi insista asupra acestei probleme. După ce
Mahmud paşa e desemnat "pentru cucerirea cetăţilor Lugoj şi Sebeş" (tot el
fiind cel care cucerise Lipova) şi îşi duce trupele spre tabăra lui Veteranii, la
21 septembrie (1695), bătălia e gata să înceapă. Să dăm cuvântul lui Silah-
dar Fîndîklîlî Mehmed Aga, participant direct la bătălie: "În ziua următoare
miercuri, padişahul nostru a trimis tuturor paşalilor, beilor, agalelor de ogeac
şi tuturor oştaşilor, zicându-le: "Această zi este ziua hotărâtoare, cei care s-au
angajat să slujească să nu aibă cusur, să urmeze pilda stăpânului lor; acum
este timpul a-şi arăta zelul, bravura şi supunerea, grija mea cea mai mare va
fi arătată celor care vor face acte de vitejie" … "Ordia împărătească a trecut
la acţiune" … "Veterani, arătând oştenilor ordia turcească din faţă i-a îmbăr-
bătat la luptă, spunându-le: "Aceasta este oastea pe care noi am înfruntat-o în
fiecare an; venind, ei vor înconjura cetatea, dar noi îi vom lua pe la spate şi îi
vom nimici. Le vom călca tot spatele şi îi vom împrăştia, căci iată că vânatul
a venit pe propriile sale picioare în faţa noastră." Aceste vorbe ale lui Veterani
ajungând la urechile padişahului nostru, s-a dat poruncă tuturor vizirilor, bei-
lor şi agalelor de ogeacuri să meargă cu atenţie asupra duşmanului.
Potrivit cu această poruncă, s-a trecut la iureş, fără să se atingă de cetatea
Lugojului, „a cărei fortăreaţă rămânea la stânga, iar apa Timişului de cealaltă
parte."(60)
"Astfel după ce au ajuns la un menzil de bătaia tunurilor pe la orele
101
HORAŢIU SUCIU
şase, hârţuitorii (carhacilor)" , iar din spatele lor ogeacul ieniceresc cu tunu-
rile şahi pe care le aveau cu ei, s-au apropiat de liniile duşmanului din partea
mlaştinei şi au început, când şi când, să tragă din tunuri. În acest timp (a în-
ceput să înainteze) aripa dreaptă a tuturor paşalelor şi oastea egipteană, iar la
braţul stâng grăbea înaintarea beglerbegul Rumeliei, Arnavud Mehmed paşa,
împreună cu oastea şi garda ţinutului său şi cu forţele belicului albanez. La
un moment dat, strigând cu toţii: "Allah! Allah!", au sărit cu mii de greutăţi
peste băltoace, stânci şi prăpăstii şi au răvăşit şanţurile, întăriturile şi haraba-
lele duşmanului, intrând în tabăra (nemţească). Această aripă care ataca după
ce i-a nimicit pe ostaşii duşmani care i-au ieşit în faţă, a pus mâna pe tunurile
duşmane şi a înaintat aproape până la mijlocul taberei duşmanului. În acest
timp, Mahmud paşa, fiind lovit la rinichiul drept, a căzut. Zelul arnăuţilor care
au văzut aceasta (a slăbit), au rupt-o la fugă şi traversând apa şi malurile stân-
coase…au început să iasă de pe câmpul de luptă. Atunci duşmanul, cu toate
forţele pe care le avea la îndemână, a tăbărât asupra acestora, (astfel încât)
printre adăposturi şi întăriturile duşmane au rămas numai gărzii ienicerilor,
cei mai credincioşi şi mai zeloşi, toţi ceilalţi fiind aruncaţi afară".(61)
"Hoiaua de capugii Eyüplü Hasan aga, îndată ce a văzut moartea de erou a
lui Mahmud paşa, scoţând un firman de sub pieptar, a zis: "De ce staţi? Dacă
Mahmud paşa a murit, eu am devenit paşaua voastră!". Şi aşa cu o vorbă năs-
cocită a început să-i adune pe arnăuţii împrăştiaţi prin pădure, străduindu-se
să-i arunce iarăşi în luptă. În acest timp, după ce a culcat la pământ câţva arnă-
uţi stegari încăpăţânaţi, cu oamenii lor, după mii de greutăţi, a reuşit iarăşi să
vâre în luptă forţele Rumeliei" care "cuprinse de zel, s-au repezit de două ori
cu săbiile goale asupra liniilor duşmanului. În câteva locuri ostaşii neputând
să mai reziste, au început să se retragă".
Sultanul se vede nevoit să-şi mai încurajeze (şi să ameninţe) personal
ostaşi, până aceştia: "încurajându-se unul pe altul, au trecut la atac. În partea
cealaltă, marele vizir, paşalele, beii şi zabiţii omorau pe acei ostaşi şi stegari
care fugeau şi se străduiau să vâre în luptă pe ceilalţi. Potrivit cu această si-
tuaţie, au trecut la atac a patra oară, repezindu-se asupra duşmanului, cu care
s-au amestecat şi s-au încăierat. În partea dreaptă, vizirul Şahim Mehmed
paşa, beilerbei de Diarbekir, lovit la sprânceana stângă şi beiul de Scopije,
Siroto Hüsein bei, din coloana arnăuţilor, străpuns de un glonte în obraz, şi-au
găsit moartea de eroi. Lupta se înverşuna tot mai mult. În acest timp, hanul
Crimeei, după ce a trecut cu furie apa Timişului, s-a repezit ca un fulger asu-
pra duşmanului. Cu intrarea acestuia în luptă ordia împărătească s-a întărit şi,
în fine, pe la orele 9 era stăpână pe situaţie şi duşmanul începuse a fi nimicit.
În scurt timp, 5000 de duşmani au fost trecuţi prin sabie, au murit, alături de
102
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
generalul din Sebeş, Anton, cinci maiori (binbaşi) şi apa Timişului se umplu-
se de sânge. Când lupta a ajuns la acest punct oştile duşmanului s-au împrăş-
tiat şi au început să fugă … Craiul Veterani, rănit la cap, îndată ce a înţeles că
nu va mai putea rezista, a luat cu el aproape 1000 de oameni … şi a fugit drept
spre cetatea Sebeş".(62) Pe drum el însă moare, sau cum consideră unii isto-
rici "dispare printre turci."(63) Cronicile otomane povestesc: „După lupta de
la Lugoj, craiul Veterani, pe când fugea, din pricina drumurilor, mlăştinoase,
trăsura în care urcase s-a împotmolit; atunci de teamă că va cădea prinzonier şi
fiind rănit, şi-a schimbat hainele în haraba şi apoi a încălecat calul său şi a lăsat
trăsura pe drum. Dar după ce a mers un timp, din pricina rănilor pe care le că-
pătase, a căzut pe marginea drumului, iar cei care erau lângă dânsul, au fugit,
părăsindu-l. În acest timp, un viteaz de la hotare, găsindu-l s-a repezit asupra
lui, deşi Veterani de la locul unde zăcea culcat încerca să se apere cu pumnalul
său; grănicerul după ce reteză, la iuţeală, cu o lovitură de sabie degetele mâinii
stângi cu care ţinea pumnalul, neştiind cine este, i-a tăiat capul. (64)”
Pierderile de vieţi omeneşti sunt mari, şi de o parte şi de alta, cifrele
fiind iarăşi controversate (ca un episod deosebit, la 22 septembrie Sultanul or-
donă ca vizirul Sahin Mehmed paşa, arnăutul Mahmud paşa şi Siroto Husein
bei, căzuţi în luptă, să fie înmormântaţi în mormite săpate în cort, care au fost
netezite ca să nu fie recunoscute de duşmani(65)). Despre prada luată de turci
cronicarul spune: "în istoria noastră n-a fost niciodată atâta pradă, aşa ceva
nici nu s-a scris, nici nu s-a auzit".(66)
Iar după bătălie "s-a poruncit lui silahtar agasi Kürd Mehmed aga să
cucerească cu silahdarii săi cetatea Lugojului"…"Ahmed aga,…a adus vestea
cuceririi cetăţii Lugojului. Îndată ce padişahul a întrebat de felul cum a fost
cucerită această fortăreaţă, Ahmed aga i-a povestit în cele mai mici amănunte
spunând: "În zbor de şoim şi fără şovăire am trecut apa Timişului, apoi am
sărit în şanţul oraşului (varoş) şi l-am umplut. Am găsit 400 de ghiauri nemţi
închişi în cetate. Am înfipt steagul în faţa porţii acesteia; blestemaţii ieşind
din cetate, dar fiind întâmpinaţi de vitejii islamului, s-au speriat şi câte 10-15
oameni şi-au dat caii să-i ţină un singur om; unii dintre ei au început să intre
în văgăunile de lângă cetate, alţii s-au căţărat pe dărâmături, alţii au dărâmat
poarta şi au intrat înăuntru. Apoi, după ce am omorât câţva ghiauri şi pe alţii
i-am făcut prizonieri, am luat în stăpânire zahereaua pe care am găsit-o".
Cronicarii „creştini” descriu, cu destulă stingereală, şi pe scurt, astfel
bătălia: „Măsurile imperialilor erau acum compromise, iar principele-elector
al Saxoniei trebui să-şi schimbe planul. Se apropie fără zăbavă de Tisa şi îi
trimise lui Veterani un detaşament, pe care acesta trebuia să-l ducă la Lipova
împreună cu trupele proprii şi cu artileria necesară apărării cetăţii, pentru a
103
HORAŢIU SUCIU
opri trecerea sultanului. Într-adevăr, după ce zăbovise cîteva zile la Timişoa-
ra, acesta porunci cu toată puterea asupra cetăţii Lipova. Veterani, care nu se
simţea în stare să o apere, lăsă aici o mică garnizoană de şase sute de oameni.
El însuşi luă poziţii la Lugoj, pe o câmpie înconjurată de numeroase mlaştini.
Aici fu atacat de turci, iar eroul nostru căzu în toiul bătăliei. Contele Truch-
sess însă, care luă comanda în locu-i, fu înfrânt, pierzând aproape trei mii de
oameni, cu cîţiva ofiţeri, artileria şi nu puţine steaguri. Această nenorocire nu
fu singura. Atît Lugojul cât şi Caransebeşul fură pierdute, colonelul Pfeffer-
hoven văzîndu-se nevoit să părăsească cetatea din urmă, după ce decalibrase
mai întîi toate tunurile(67)”(Francisco Griselini ). Şi Nicolae Stoica de Haţeg,
traducând şi completând: ”electorul din Sacsen, vrînd de la Lipova cu ghe-
neralu Veterani a să împreuna, turcii îl întrecură şi pre gheneralu Veterani, cu
7000 de călăreţi ai săi din Ardeal, la Lugoj, în Ţîrna Bară îi tăiară.Însă turci
aici 5000 au pierit ….Acu rânduialile să schimbară şi curfirştu de Sacsen pla-
nul întoarsă şi la Tisa să trasă şi lui Veterani un detagement îi trimisă, carele
cu acesta şi cu a sa trupă şi artileria ce-o avea pentru Lipova, ca pre sulta de-a
trece în Ardeal să-l oprească. Mustafa, după ce fu ceva în Timişoara, cu toată
puterea cetatea Lipovii o lovi. Veterani simţindu-să slabaci îl opri şi a să apă-
ra, lăsă 600 de oameni în garnizon îndărăt, iar el însuşi la Lugoj să pusă, într-o
câmpie ce-i cu bălţitinoasă (:Tîrna Bara) ocolită. Aici îi căzură turcii asupră-i,
unde în bătae viteazu căzu. Graf Truhsen luo comanda, ci fu bătut. Vreo 3000
de oameni, ofiţiri, artilerie şi multe steaguri pierdu. Apoi cetăţile Logoju şi
Caransebeşu turcii le luară, că oberşteru Pfeferhofen la cea din urmă, pironind
canoanele, o năpustiră.” (68)
După ce răsplăti pe cei viteji în lupte "măria sa, padişahul, coborî cu su-
puşii săi palatini în partea dincoace a râului Timiş spre a privi cetatea Lugoj.
Iată ce văzu: "Cetatea Lugoj, construită din piatră, în patru colţuri, pe malul
apei Timiş este o fortăreţă care seamănă cu un coteţ de porci" şi "fiind ruinată
de-a binelea şi nefiind cu putinţă de a fi reparată, s-a hotărât dărâmarea ei". În
consecinţă "după ce au fost scoase din cetate două tunuri de fier de câte 2 oca-
le şi magazia de muniţii, mai întâi s-a dat foc oraşului (varoş); apoi s-au săpat
canale subterane din patru părţi şi această cetate, dealtfel ca şi celelalte, a fost
făcută una cu pământul".(69) Despre distrugerea Lugojului ne vorbeşte şi cro-
nicarul muntean Radu Greceanu, contemporan cu evenimentele: "după aceia
împăratul au arsu pălăngile, anume: Lugojul şi Sebeşul, lăsându-le nemţii
pustii despre războiul acela …".(70)
De fapt cronicarul lui Constantin Brâncoveanu acordă înscrierea sa
într-un spaţiu amplu bătăliei de la Lugoj, dovedind impactul pe care îl are
acest eveniment în epocă. Dar de ce are această bătălie o aşa mare importanţă
104
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
pentru perioadă? Căci după cucerirea Lugojului şi a Caransebeşului (care se
face la câteva zile după bătălia de la Lugoj), otomanii au deschisă calea spre
ocuparea Transilvaniei. Georg Franz Kreybich, aflat în călătorie în 1695 prin
Ardeal ne face să înţelegem din scrierile sale, starea de spirit din Principat, de
după bătălie şi care ar fi putut fi consecinţele acestei bătălii: "De abia sosisem
la Sibiu", ne spune el, "când au venit câţva soldaţi învinşi care fugiseră din
luptă, de la Lugoj, unde generalul Veterani, fusese înfrânt de turci; ei erau cu
capetele însângerate şi cu spinările zdrenţe, grav răniţi şi au fost găzduiţi în
oraş. Şi se zvonea acolo, pe deasupra, că vor veni turcii. Din cauza aceasta
m-am dus la Braşov, dari şi acolo erau zvonuri".(71)
Sultanul rămâne însă credincios planului său iniţial. După aceste vic-
torii Timişoara părea în siguranţă. La 12 noiembrie 1695, Mustafa al II - lea
intră cu triumf în Constantinopol intitulându-se: "biruitorul cetăţilor Lipova,
Lugoj şi Caransebeş". Austriecii nu vor ierta însă această slăbiciune. Imediat
după retragerea trupelor otomane, în toamna lui 1695, imperialii vor recuceri
cetăţile pierdute, profitând şi de faptul că beglerbegul Timişoarei lăsase aici
garnizoane slabe (Francisco Griselini: „imperialii nu se retraseră însă în tabe-
rele de iarnă pînă cînd nu recuceriră Lipova, Lugojul, Caransebeşul şi Titeiul,
apărate doar de mici detaşamente trimise de paşa Timişoarei din garnizoana
cetăţii de frunte”);(72) apoi le vor reface şi întări.(73)
Astfel, din octombrie 1695, Lugojul şi regiunea Lugoj - Caransebeş sca-
pă de dominaţia otomană, deşi aceştia (turcii) mai fac şi în anii următori câteva
incursiuni de pradă prin aceste locuri (de exemplu în august 1697).74 Vechea
nobilime de aici, reîntoarsă acasă, pretinde respectarea vechilor ei instituţii.
Leopold I, se vede nevoit să-l numească la 9 aprilie 1698 pe Petru Măcicaş ca
şi comite suprem al Severinului. Aceasta este ultima apariţie, pe scena istoriei
a Banatului Severinului.(75)
Între timp situaţia austriecilor devine din ce în ce mai bună. Prinţul Eugeniu de
Savoia, devenit în 1697, Comandant suprem al armatei imperiale, reia cuceri-
rile, iar după victoria obţinută de el la Zenta (11 septembrie 1697) turcii se văd
nevoiţi să ceară pacea. Dar datorită problemelor pe care habsburgii le aveau
legate de succesiunea la tronul Spaniei, tratativele de pace nu încep decât în
7 noiembrie 1698. Pacea se va încheia la 26 ianuarie 1699 la Carlowitz.(76)
Pacea de la Carlowitz dar şi lipsa izvoarelor pe perioada 1699 - 1717
aduce o nouă controversă în istoria Lugojului. Tratatul are două prevederi
importante: a) fiecare din cele două puteri păstra ceea ce stăpânea şi b) toate
cetăţile (sau toate cetăţile de lângă graniţă) cu excepţia Timişoarei (din partea
turcească) şi celor ardelene (ce aparţin Austriei) urmau să fie demolate.(77)
Conform primului punct Banatul, Timişoarei (noţiune care acum apare pentru
105
HORAŢIU SUCIU
prima dată) rămâne în stăpânirea turcilor. Este Lugojul o parte a acestei regi-
uni (cel puţin la această dată) sau nu? Un mare număr de istorici ce se ocupă
de problemă cred că nu (István Iványi, P. Drăgălina, G. Popovici, I. D. Suciu)
alţii că da (I. Stratan, C. Feneşan). Argumentul primilor este că la 1701 cei
care se ocupă de demolarea cetăţii Lugojului sunt austriecii, prin generalul
Löffelholtz.(78) Ceilalţi argumentează printr-un document din 10 februarie
1717, când "românii din Caransebeş, Orşova, Lugoj" îi cer noului guvernator
militar al Transilvaniei, Stainville, după ce în 1716 fusese cucerită Timişoara
(şi Banatul Timişorii) a se primi episcopul "pe care-l vrea ţara", anume pe
Petronic, căci "de cel care a rămas de la turci (!), Moise, n-au nevoie, căci
afuriseşte, dă dracului iea bani, cere de la fiecare casă 12 polturaci şi pune
taxe grele pentru toate slujbele preoţeşti".(79) Episcopul "care a rămas de la
turci", să însemne episcopul numit de turci înainte de 1716 când aceste părţi
au fost recucerite de autrieci?
Desigur, austriecii au predat zona în 1701, după ce s-au asigurat că ceta-
tea a fost dărâmată şi nu mai poate fi folosită de turci. Ştim şi că în 1708, Sule-
iman sangeacbeiul de Lugoj-Caransebeş trebuie să dea socoteală de felul cum
a cheltuit 15000 de guruşi la plata soldelor sangeacului său. Alături de turci,
se găseşte aici, în această perioadă, nobilimea curuţă, răsculată din nou în
1703, (susţinătoare a lui Francisc Rakoczy al II - lea şi antihabsburgică) alun-
gată de generalul austriac Rabutin din Hunedoara, Alba şi Zarand în Banat.
Numărul lor fiind destul de mare, peste 1000, se aşază în ţinuturile Făgetului,
Lugojului şi Caransebeşului. Cu sprijinul turcilor din Timişoara, aceşti curuţi
de la Lugoj şi Caransebeş, în anii 1707, 1708, 1709, prin valea Mureşului ata-
că Dobra, Ilia, Deva, Hunedoara, Haţeg.(80) Rămân şi ortodocşii, români sau
sârbi, tot mai numeroşi în Banat, căci lor şi bisericii lor din Lugoj le dăruieşte,
în 1714 spătarul Mihai Cantacuzino, editorul Antologhionului de la Râmnic
(1705) şi al Ohtoihului (1706), câte un exemplar al acestor lucrări. (81)
Războiul austro - turc reîncepe în 1714. După victoria de la Petovaradin (5 august
1716), Eugeniu de Savoia cucereşte Timişoara (octombrie 1716) şi Belgradul (16
august 1717). În faţa atâtor victorii austriece, turcii sunt nevoiţi să accepte pacea.
Semnată la 21 iulie 1718, la Passarowitz, ea confirma Austriei posesia asupra
Banatului.(82)
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Note
1. Cronici turceşti privind ţările române, volumul II, Editura Academiei R.S.R., Bu-
cureşti, 1974, p. 302;
2. Ibidem, p. 303;
3. Cristina Feneşan Bulgariu, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Ba-
natului Lugojului şi Caransebeşului, în „Banatica”, IV, 1977, p. 223-238; Ioan, Haţe-
gan, Vilayetul de Timişoara, Editura Banatul, Editura Artpress, Timişoara, 2005, vol.
II, pentru cele două texte vezi p.129 şi p.27.;
4. Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, volumul III, Caransebeş, 1901, p. 10;
5. Istoria României, volumul II, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962, p. 821;
Ioan Haţegan; Cornel Petroman, Istoria Timişoarei, Vol.I, Editura Banatul, Timişoa-
ra, 2008,p.45;
6. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit., p. 223-238; Ioan Haţegan; Cornel Petroman,
op.cit.,p.45;
7. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, Banatul medieval, în Analele Banatului, V, 1997,
Timişoara, p. 179-232;
8. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit.;
9. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p.31;
10. Ioan Totoiu, Contribuţii la problema stăpânirii turceşti în Banat şi Crişana, în
„Studii. Revistă de istorie”, anul XIII/I, 1960, p. 5-37;
11. Istoria României, op. cit., p. 810;
12. Ioan Totoiu, op. cit.;
13. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit.;
14. Istoria României, op. cit., p. 810;
15. Ioan Haţegan, op. cit., p.90;
16. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 13;
17. Gheorghe Cotoşman, 300 de ani de la căderea sub turci a Banatului Caranse-
beşului şi Lugojului, în „Mitropolia Banatului”, anul VIII, nr. 12, 1958, Timişoara,
p. 712-718;
18. Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Ti-
mişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsâc , Editura
Marineasa, Timişoara, 2007, p.90;
19. Călători străini despre ţările române, volumul VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-
pedică, Bucureşti, 1976, p. 453;
20. Ibidem, p. 495;
21. Ibidem, p. 533;

106 107
HORAŢIU SUCIU
22. Ibidem, p. 534;
23. Ibidem, 534;
24. Emeric Lay, Din istoria vămii de trecere peste podul Timişului la Lugoj, în ”Ti-
biscus”, IV, 1975, p. 225-232;
25. Aurel Decei, Sursele istorice turce privind stăpânirea otomană asupra Banatu-
lui, în ”Studii de istorie a Banatului”, vol. II,Timişoara, 1970, p.9-23;
26. Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok,
Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 14;
27. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 18;
28. Costin Feneşan, Viaţa cotidiană la hotarul osmano-turc, în ”Banatica” , XII, nr.
2, 1993, Reşiţa, p. 75-89;
29. Radu D. Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la
1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977, p. 79;
30. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.90;
31. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Facla, Timişoara , 1981, p.147;
32. Ioan Haţegan, op. cit., p.128 şi următoarele;
33. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.91;
34. Istoria României, volumul III, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, p. 37;
35. Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi En-
ciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 220;
36. Istvan Iványi, op. cit., p. 73;
37. Patriciu Drăgălina, op. cit., p.129;
38. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 336;
39. Costin Feneşan, "Reglementarea" din 1693 a comitatului Severinului, în ”Bana-
tica”, IV, Reşiţa, 1977, p. 239-243;
40. Ion Lotreanu, Monogarfia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara,
1944, p. 252;
41. Istvan Iványi, op. cit., p. 75;
42. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 37;
43. Istvan Iványi, op. cit., p. 77;
44. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 37;
45. Ibidem, p. 37;
46. Ioan Haţegan, op. cit., p.260 şi următoarele;
47. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 38;
48. Gheorghe Sebestyen, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1987, p. 126;
49. Istvan Iványi, op. cit., p. 77;
50. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului”
S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267;
51. Pavel Binder, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în
108
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
”Studii de istorie a Banatului”, vol. II,Timişoara, 1970, p.61-69 ;
52. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 426;
53. Ioan Haţegan, op. cit., p.260 şi următoarele;
54. Ibidem;
55. Liviu Groza, File de istorie. Lupta de la Lugoj, Editura Europa Nova, 1995, p.7;
56. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 445;
57. Liviu Groza, op. cit., p. 15;
58. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 439;
59. Ioan Haţegan, op. cit., p.260 şi următoarele;
60. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 445 - 446;
61. Ibidem, p. 446;
62. Ibidem, p. 447;
63. Istvan Iványi, op. cit., p. 80; Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 46;
64. Ioan Haţegan, op. cit., p.260 şi următoarele;
65. Ibidem;
66. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 448;
67. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timi-
şoarei, Editura Facla, 1984, p. 101;
68. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.155;
69. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit , p. 450;
70. Radu Greceanu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu (ediţie îngrijită dd Mi-
hai Gregorian), editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 74.
71. Călători străini despre ţările române, volumul VIII, Editura Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, Bucureşti, 1983;
72. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 47; Francesco Griselini, op. cit., p. 101;
73. Gheorghe Sebestyen, op, cit., p. 126;
74. Istvan Iványi, op. cit., p. 82;
75. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 130;
76. Erich Zölner, Istoria Austriei, volumul I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 314;
77. Francesco Griselini, op. cit., p.107;
78. Ion Lotreanu, op. cit., p. 253;
79. Nicolae Iorga, op. cit., p. 254;
80. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 66;
81. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.99;
82. Erich Zölner, op. cit., p.327.
109
HORAŢIU SUCIU
Capitolul IV
Lugojul habsburgic.
Tranziţia spre modernitate
Integrarea întregului Banat în Casa de Hagsburg se face în 1716.
Ce se schimbă acum? Profesorul Victor Neumann ne face cunoscut că: „Spre
deosebire de Transilvania, unde aristocraţia avea pondere numerică şi o mare
putere politică şi economică, în Banat, în absenţa acesteia (dispărută în timpul
stăpînirii otomane a regiunii, 1551-1716), Habsburgii au avut libertatea de
a institui propriile lor politici sociale, economice şi educaţionale, stimulînd
competiţia şi reuşind mai lesne şi mai devreme formarea celui dintâi segment
al burgheziei. (1) Deşi dominaţia otomană a întrerupt continuitatea instituţii-
lor religioase, a bresleor, şi a relaţiilor social-politice şi economice patronate
de nobilime, iar elitele locale s-au împuţinat Casa de Habsburg recunoaşte
persistenţa tradiţiilor medievale în deceniile în care în regiunile subordonate
ei se promovau cele dintîi reforme cu scopul modernizării. (2) Statul său to-
lera şi arbitra diversitatea religiilor, acceptînd laicizarea unui segment al po-
pulaţiei. Între anii 1700-1800, comunităţile s-au lăsat atrase în jocul imperial,
beneficiind la rîndul lor de un proces de emancipare socială…(dar) principiile
mercantiliste ale Vienei au generat un stat plurilingv şi un civism cezaro-cră-
iesc care, discret, devenise piesa de referinţă identitară. (3)”
După pacea de la Passarovitz (1718), teritoriul delimitat de Dunăre,
Cerna, Mureş şi Câmpia Turzii este declarat de Viena, la recomandarea lui
Eugeniu de Savoia, "Domeniu al Coroanei" sub denumirea de "Banatul Te-
mişan". Provincia a fost împărţită în 13 districte: Timişoara, Cenad, Beciche-
recu Mare, Panciova, Ciacova, Lugoj, Făget, Lipova, Caransebeş, Orşova,
Almaj, Palanca Nouă, Vîrşeţ , plus 6 companii militare (confinul Tisa-Mureş)
şi Clisura Dunării. Districtele au fost reduse la 12 şi apoi la 11 prin unirea dis-
trictelor Lugoj şi Făget, respectiv Orşova, Almăj şi Clisura.(4) Fiecare district
era împărţit în mai multe cercuri sau plăşi (Process) iar acestea în comune.
Districtul Lugojului avea patru cercuri: "al Făgetului şi al Sărăzaniului, aşe-
110
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
zate în munţii înalţi, al Lugojelului şi al Luncaniului, aşezate în munţii joşi"
Prin reforma administrativă din 1775 districtele au lăsat locul celor 4 cer-
curi (Kreis) Timişoara, Cenad-Lenauheim, Vîrşeţ, Lugoj, 5 regiuni miniere,
şi celor 3 regimente de graniţă: german-bănăţean (înfiinţat între 1766-1768),
sârb-bănăţean(1768-1770), român-bănăţean(1769-1772). Cercurile erau for-
mate din mai multe domenii (Herrscaften) cu mai multe sate (Dorfschaften).
Şeful cercului administrativ (Kreishauptmann) avea un adjunct, 2 comisari,
1 actuariu, mai mulţi protocolişti, cancelarişti şi practicanţi.Domeniul era ad-
ministrat de 1 funcţionar economic şi de 1 jude.(5)
Banatul Timişan, ca domeniu propriu, împăratul îl supune unui regim
aparte. Între 1718 - 1751 îl încredinţează unei administraţii militaro-civile:
Administraţia Ţării Banatului (Banater Landes Administration) care era sub-
ordonată (şi numită) Camerei Aulice (în problemele economice, financiare,
comerciale) şi Consiliului Aulic de Război (în problemele de ordin militar).
Structura Administraţiei Banatului era următoarea: guvernatorul ajutat de doi
consilieri civili (răspunzători pentru problemele comerciale, provinciale şi de
justiţie) şi doi consilieri militari. Acest organism se întîlnea în şedinţe săp-
tămînale. Pe lîngă administraţie funcţionau: contabilitatea imperială, oficiul
caseriei (principală, minieră, vamală, a sării), cancelaria militară, consiliul
superior de război, direcţia silvică, direcţia de construcţii, direcţia vamală,
oficiul superior al sării.
Printr-un decret imperial din 29 septembrie 1751, administraţia civilă
a fost complet separată de cea militară, Temeswarer Banat fiind condus până
la 1778 - 1779 de Administraţia Banatului (Banater Landes Administration)
în frunte cu un preşedinte civil, ajutat de şase consilieri civili. În 1759 pro-
vincia a fost rendată Băncii Vieneze de Stat, pentru Zece ani, în schimbul
sumei de 10 milioane florini. A fost condusă în acest interval de o Ministeri-
al-Bankodeputation a băncii menţionate, căreia îi erau date toate veniturile.
Din 1769 Camera Aulică a preluat afacerile provinciei. După 1779 Banatul,
împărţit în trei comitate, trece sub regimul de administraţie comitatensă, în
vigoare în regatul Ungariei.(6)
În districte, conducerea supremă a oficiului districtual (administrativ)
era încredinţată administratorului (Verwalter) numit de Administraţia Ţării
Banatului, care era ajutat de 1-2 subadministratori (Untervawalter), de doi
funcţionari şi de cnezi superiori(Oberknez). La nivelul localităţilor cnezii să-
teşti (Dorfknez) exercitau toate atribuţiile administrative, fiscale şi sociale. În
satele de colonişti exista un jude (Richter), 1 adjunct şi 2-3 juraţi. Instituţia
cnezilor fusese preluată din timpul stăpânirii regatului maghiar de turci, ea
fiind păstrată şi de austrieci. Cneazul (sătesc) era ales, împreună cu juraţii
111
HORAŢIU SUCIU
săi, de către comunitatea sătească, pe o perioadă de timp limitată. După ale-
gere, cneazul era dator să depună jurământul, fiind apoi confirmat în funcţie
de administraţia districtuală. Comunităţile orăşeneşti din Banat cu populaţie
românească masivă, ca Lugojul şi Caransebeşul, au dispus de proprii cnezi.(7)
Obercnezii erau desemnaţi de către chiar Administraţia Banatului
pe baza unei liste cu trei propuneri înaintate de către oficiul administrativ
al districtului. Din 1742, obercnezii, după trecerea a trei ani trebuiau să-şi
părăsească funcţia, funcţie pe care o puteau redobândi doar în urma unor noi
alegeri. Ei primeau de la oficiul districtual un salariu anual de 120 forinţi, iar
la ieşirea din activitate, unii primeau o pensie viageră, alţii primind doar o
îndemnizaţie.
Obercnezii şi cnezii săteşti se bucurau, din partea autorităţilor imperi-
ale, de diferite avantaje ca: scutirea de plata oricăror dări pe timpul exercitării
mandatului. Obligaţiile muncii lor erau repartizarea şi strângerea dărilor şi a
contribuţiei; repartizarea supuşilor la diferite munci de robotă cu braţele şi
cu atelajele, în diferite activităţi de interes public; îndatoriri poliţieneşti ca
urmărirea şi prinderea lotrilor aflaţi în zona de jurisdicţie. Cnezii săteşti şi
obercnezii, şi-au păstrat atribuţiile ca primă instanţă de judecată, ei judecând
în conformitate cu dreptul cutumiar. Un domeniu în care obercnezii şi cnezii
au fost puternic implicaţi a fost viaţa bisericească, inclusiv problemele legate
de alegerea ierarhilor.(8)
Obligaţiile fiscale ale supuşilor din Banat s-au grupat în două cate-
gorii: impozitul pe cap (Personal Köpf) şi impozitul după avere (Facultats
Köpf). La plata dării pe cap erau obligaţi toţi bărbaţii trecuţi de 15 ani, cu
specificare că cei căsătoriţi plăteau cuantumul întreg, chiar dacă nu aveau
gospodărie proprie, în vreme ce bărbaţilor necăsătoriţi le era percepută doar
jumătate din capitaţie. În ceea ce priveşte darea după avere era stabilită în
funcţie de suprafaţa terenului agricol şi de numărul de vite aflate în posesi-
unea contribuabilului la data conscrierii fiscale. Coloniştii au fost scutiţi de
orice impozite doar pe perioada stabilită la venire, de obicei 3 ani. O catego-
rie specială erau ţiganii care plăteau anual un haraci, în valoare de 56 florini
pe om. Evreii plăteau o capitaţie de 2 florini de om. Dijmele (Zehend) din
produsele agricole se plăteau în natură şi bani, de fiecare gospodărie după
zonarea fertilităţii pămîntului: câmpie, deal, munte. Robota sau munca obli-
gatorie cu braţele şi cu căruţele era o obligaţie apăsătoare, dar prin ea s-au
ridicat toate marile construcţii: cetăţi, exploatări miniere, manufacturi, de-
secări, canalizări. Era plătită modest cu o porţie de pâine şi câţiva creiţari şi
hrană pentru animale. Despre ea, J.J. Ehrler ne spune: ” Robota…rămân cel
mai adesea o povară foarte apăsătoare pentru ţăran…mai grav…când astfel
112
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
de robote îl poartă dintr-un capăt al Banatului până în celălalt, durând deci 14
zile, aceasta fără a mai vorbi de robotele impuse în mod abuziv - cu plata a 12
creiţari pentru fiecare cal - ţinând din zori şi până în amurg”. (9)
Primul guvernator al Banatului e Claudiu Florimund Mercy (1718 - 1734).
Situaţia regiunii era destul de gravă în momentul când îşi ocupă funcţia. Sau
cel puţin aşa ne-o descrie F. Griselini (în 1774 !): "se înmulţeau mocirlele…
apele inundau toate ţinuturile joase, frigurile epidemice de toate felurile, că-
rora toţi locuitorii erau expuşi…populaţia era tot mai rară ". Şi Nicolae Stoica
de Haţeg (care-l traduce, copiază şi completează copios pe Griselini): "cât
bălţile, lacurile ceale vechi, noroaiele, râturile, tinoasă şi mai multe şi mai
mari se înmulţiseră…Apoi iară apa…Timişului, râurile, păraie şi fântânişte se
făcuseră şi nu să afla stavilă de-a opri." Iar modelul pentru descrierea acestei
situaţii din 1717 (18) e mocirla ce "se mai găseşte şi astăzi în jurul Lugojului,
unde pământul desfundat şi instabil are ici colo gropi adânci" (Griselini)(10)
completat cu "că pingă ceale vechi şi alte lacuri să lăţisă, care nici un om, nici
vită nu le putea trece, cumu-i cea de la Lugoj, Târna Bara, unde pământul
trămură şi bibăneşte cu gropi rele" (Nicolae Stoica de Haţeg).(11) Această de-
scriere ce argumentează teza Banatului sălbatic şi depopulat, gata să fie colo-
nizat, făcută de F. Griselini (şi preluată de istoriografia austriacă, (de exemplu
de E. Zöllner) sunt argumentat combătute o parte a istoriografiei româneşti
(vezi Aurel Ţintă, "Colonizări habsburgice în Banat"). Situaţia Banatului în
1717 nu putea fi chiar roz, după ce din 1688 această provincie era bântuită de
epidemii (ca cea de de ciumă care a izbucnit în 1700 şi care a durat mai multe
luni de zile) şi în continuă situaţie de război, incursiuni, jafuri, provocate când
de habsburgi, când de otomani, dar raţiunea colonizărilor nu este (sau aproape
nu este) popularea şi civilizarea, ci exploatarea resurselor .
Lugojul, pe al cărui sigiliu (din secolul al XIX-lea) apărea anul 1717,
acesta fiind probabil anul în care oraşul intră în stăpânirea (sau administrarea)
sigură a Vienei(12), este una dintre localităţile în care sunt aduşi colonişti.
Având în 1717, 218 case, aşa cum reiese din conscripţia din acest an (deci
mai puţine decât cele 300 indicate de Celebi), Lugojul, încă din perioada
anterioară păcii de la Passarovitz (1718) e populat (colonizat) cu germani
proveniţi din armată sau funcţionari şi meşteşugari împreună cu familiile lor.
(13) Pentru această mică comunitate Ordinul fraţilor franciscani minoriţi din
provincia Bosnia a Sfântului Ioan Capistrano (care se instalaseră deja la Timi-
şoara) deschide o misiune la Lugoj în 1718(14), pe malul stâng al Timişului,
unde în acelaşi an se aşezaseră alţi colonişti (dintre care unii erau meseriaşi
din Viena).(15) La 1719, ei încep (terminând la 1722) construirea "Conventu-
lui Minorit".(16)
113
HORAŢIU SUCIU
Dar colonizările la Lugoj nu se opresc aici. Deşi comisarul John Franz
Albert Caraussen, face la cererea lui Mercy în 1721 un raport cu privire la
locurile bune pentru colonizare în care scrie: "Lugojul are întradevăr un teren
frumos şi potrivit pentru agricultură, însă şi în prezent localitatea este popula-
tă cu peste 500 familii, de aceea aici nu nu se mai poate coloniza nimeni"(17),
un număr mare de colonişti provin din oraşul de pe Timiş din transporturile
anilor 1720-1726.(18) Acordându-li-se anumite avantaje, numărul colonişti-
lor va fi tot mai mare. Alături de germani la Lugoj sunt colonizaţi în această
perioadă şi câteva familii de spanioli şi poate italieni.(19)
Un caz special printre colonişti aduşi (veniţi) la Lugoj sunt răsculaţii
din Hauenstein, din Pădurea Neagră. După repetate tulburări în locurile de
baştină, ei sunt deportaţi la Lugoj unde însă "n-au acceptat casele construite
pentru ei din ordinul autorităţilor, refuzând să execute munci agricole şi fiind
hotărâţi să nu-şi întemeieze aici nici un fel de gospodărie. Ferecaţi în lan-
ţuri, ei au fost obligaţi să lucreze la construcţiile oficiului cameral. Cu toate
acestea, ei continuă să declare că preferă să rămână întemniţaţi, decât să se
stabliească aici".(20)
O adresă a administraţiei către serviciile districtuale care cere, în mar-
tie 1726, să se dea coloniştilor pământul de care au nevoie, denotă puterni-
ca creştere a numărului coloniştilor la Lugoj.(21) Astfel, cu "case construite
pentru ei din ordinul autorităţilor", în jurul Conventului Minoriţilor se dez-
voltă, pe malul stâng al Timişului o localitate nouă Lugosh sau Nemet Lugos
sau Deutsch Lugos (Lugojul german), legată de Varosch sau Olah Lugos sau
Wallachische Lugos (Lugojul românesc), de pe malul drept al Timişului prin-
tr-un pod care exista înainte de 1718. Până în 1793, cele două localităţi vor
fi conduse separat, de persoane diferite, dar între ele a existat întotdeauna o
strânsă legătură economică (apărând cu trecerea timpului şi o strânsă legătură
privind înfăptuirea unor obiective comune). Probabil acum sosesc şi primele
familii de greci, aromâni, evrei. În 1728, aceste familii evreieşti plateau o
taxă de toleranţă de 700 de florini. Această comunitate improvizează un loc
de rugăciune în casa lui Aron Deutsch. În Lugoj viaţa economică - socială
va fi întotdeauna unitară, dezvoltarea acestei localităţi datorându-se muncii
locuitorilor de pe ambele părţi ale Timişului.(22)
Căci acum, Lugojul, devenit iarăşi o puternică şi mare localitate, ca
în vremurile bune, va înregistra o dezvoltare fără precedent atât economic,
cât şi cultural şi demografic. Probabil primul pas în această dezvoltare este
făcut în 1718 când se eliberează privilegiul pentru oraşele din Banat de a ţine
târguri săptămânal, lunar şi anual.(23) În 1719, Oficiul Lugoj cere Adminis-
traţiei trimiterea unui meşter morar şi a altor meseriaşi, deoarece e nevoie de
114
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
ei la terminarea construcţiei unei mori în localitate. Aceşti meseriaşi, vin şi
construiesc moara în oraş, ei primind aici comanda să confecţioneze pietre
de moară pentru morile din Lipova.(24) Această mare moară erarială apare
din 1722 în documente ca "moara imperială Elisabeth" (Kaiserliche Elisabeth
Mühle), fiind arendată unor persoane particulare, ea aparţinând statului. La
1722 ea a fost arendată unui soldat din trupele imperiale, morar de meserie,
cu care s-a încheiat un contract temporar. Dar la sfârşitul lunii august 1722,
contractul a fost anulat, deoarece morarul Jakob Plett, care arendase moara
din Lugoj, n-a obţinut eliberarea din regimentul său, din cauză că a fugit.(25)
În 1721 pretorul districtului a fost Antoniu Hoffmann.(26) În acest
an în contul robotei un număr de lugojeni trebuiau să lucreze la fortificaţii, la
construcţii de interes public, cei ce se împotriveau fiind amendaţi, pedepsiţi
corporal, li se sechestrau bunurile, bucatele şi vitele. În 1723 robota se putea
răscumpăra băneşte, dovedind apariţia unor români bănăţeni bogaţi şi mândri,
care nu mai puteau fi obligaţi să lucreze "în interes public".(27)
În 1722 administraţia aprobă deschiderea unor manufacturi de postav
ţărănesc (aba). Având materie primă la dispoziţie de pe urma creşterii oilor
s-a căutat înlăturarea importului de postav din Turcia care persisita şi după
1718. Lui Ioan Racz(ţ), trimis în 1722 în Transilvania pentru a cumpăra 3000
de pături, i se cere să-şi dea toată silinţa pentru a aduce un meşter sau o calfă
pricepută la fabricarea păturilor în vederea înfiinţării unor asemenea fabrici
la Lugoj, Făget şi Borlov. În luna mai 1723, ca dovadă că Racz şi-a îndeplinit
misiunea, avem atestată o manufactură de pături la Lugoj.(28) Ea lucra numai
pentru armată. La 31 mai 1723 administraţia camerală cere oficiului econo-
mic din oraş să raporteze cantitatea de lână de care avea nevoie pentru ţesu-
tul păturilor comandate de autorităţile militar. Răspunzând, oficiul arată că
pentru confecţionarea celor 5000 de pături, ţesătoria are nevoie de 56000 oca
(70560 kg) lână, dar că în district nu se pot găsi decât 5000, restul trebuind a
fi procurat din altă parte. Administraţia camerală dispune ca unele districte să
trimită lâna disponibilă la Lugoj, iar valoarea să fie plătită imediat. Totodată
se dă dispoziţie ca lâna ce va fi procurată din Valahia să fie importată fără taxă
de vamă.(29)
Pentru nevoile construcţiilor de tot felul funcţionează la Lugoj ateliere
de tăiat scânduri, obade, pentru rotărie, traverse, şindrilă. La 1722 se trimit
6000 de bucăţi şindrilă, 100 de bucăţi lemn de rotărie, 1300 buşteni şi 4000
traverse la Timişoara pentru construrea unei cazărmi, repararea cetăţii şi alte
obiective militare cerute de Administraţia camerală.(30)
În localităţile mai însemnate, din regiunile forestiere, au fost înfiinţate
joagăre. În anul 1723 sunt pomenite joagăre imperiale în Lugoj, Făget, Caran-
115
HORAŢIU SUCIU
sebeş şi Lipova. Cel de la Lugoj este pomenit şi în 1769.(31) Şi tot în acest an
sunt amintite ateliere de cazangii la Lugoj, pentru care se cere de către Oficiul
districtual (care repartiza direct materia primă pentru unele meserii) 30 de
chintale de aramă, plata urmând să se facă la primirea mărfii tot prin Oficiul
districtual.(32) Se pare că în aceste ateliere lucrau şi meşteşugari turci (rămaşi
aici din timpurile otomane) căci, în 1726 când se porunceşte îndepărtarea
meşteşugarilor turci din diferite ateliere, printre ele sunt vizate şi atelierele de
aramă de la Lugoj (şi Bocşa).(33)
Podul din Lugoj necesita în 1723 reparaţii. În acest an Administraţia
districtului Lugoj cere administraţiei pădurilor aducerea unui număr de 10000
de buşteni pentru a pune în stare de folosinţă podurile din Mureş şi Făget.
După ce buştenii ceruţi au fost tăiaţi, şeful districtului roagă administraţia
provincială să aprobe "reconstituirea podului de peste Timiş din temelii", iar
cheltuielile să fie acoperite din perceperea vămii de la "partidele străine", care
treceau peste pod. Privind achitarea cheltuielilor de pe urma încasării vămii
podului, administraţia nu s-a pronunţat, dar a adresat un ordin districtului ca
podul "de peste Timiş la Lugoj să fie reparat pe cheltuiala comunei", iar lem-
nul de construcţie să-l dea districtul.(34)
La data de 24 aprilie 1742, Camera aulică stabileşte un drum de poş-
tă, între Lugoj şi Transilvania prin Făget şi Dobra şi stabileşte legăturile cu
"poştalionul" pentru persoane, între Timişoara, Buda şi Viena. Drumuri care
legau Lugojul de alte localităţi sunt, aşa cum le prezintă J.J Ehrler: Timi-
şoara-Chevereşul Mare-Sinersig-Lugoj (7 ¼ mile sau 3 ½ staţii de poştă);
Timişoara-Recaş-Belinţ-Lugoj(7 ½ mile sau 3 ½ staţii de poştă ); Ciaco-
va-Unip-Chevereşul Mare-Sinersig-Lugoj (8 ¾ mile sau 4 ¼ staţii de poş-
tă); Lipova-Cuveşdia-Lucareţ-Belinţ-Lugoj(7 ¼ mile sau 4 staţii de poştă);
Aradul Nou-Fiscut-Buzad-Teş-Chizătău-Lugoj(9 ¾ mile sau 4 ¾ staţii de
poştă); Sânicolaul Mare-Lovrin-Satchinez-Cerneteaz-Recaş-Belinţ-Lugoj(14
½ mile sau 6 ¾ staţii de poştă ); Vîrşeţ-Jamul Mare-Fizeş-Vermeş-Sacoşul
Mare-Lugoj(11 ¼ mile sau 4 ½ staţii de poştă). Se mai stabilesc şi locurile
de vamă în afară de Lugoj, Făget şi Dobra şi se cere administraţiei districtului
ca drumul pe care urma să treacă poştalionul să fie adus în bună stare.(35) O
altă posibilă cale de transport şi comunicaţie este pe apă. După cum ne arată
Francesco Griselini se hotărî ca: „Begheiul să fie canalizat….(Bega) râu,
cu meandre fără număr curge de la Făget, la patru mile depărtare de Lugoj,
până la Bechicherecul mare…Se începu aşadar construirea canalului, mai jos
de Făget, ajungându-se prin Răchita, Belinţ, Chizătău, pe cât posibil în linii
drepte, până în apropiere de Timişoara…erau aduse ..lemne de foc…lemne
de construcţie…” În octombrie 1726 se ordonă oficiilor Timişoara, Lugoj si
116
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Făget asigurarea oamenilor necesari lucrărilor la canal, aceştia urmând să fie
schimbaţi tot la 8 zile şi, pe lângă pâinea cuvenită, să fie plătiţi cu bani peşin.
Plata muncitorilor solicitaţi oficiilor administrative Ciacova, Lipova şi Lugoj
în 1728 era de 9 creiţari pe zi. Totuşi la 31 august 1729 Administraţia se vede
nevoită să transmită oficiilor Ciacova, Lugoj, Lipova şi Timişoara ordinul
de a asigura forţa de muncă necesară sub ameninţarea arestării funcţionarilor
responsabili, în caz de nerespectare a ordinelor. Între „1759-1760...renumitul
inginer Fremaut, un olandez…se apucă să perfecţioneze canalul lui Mercy,
prin care curgea Begheiul.El propuse construirea unei ecluze la Coştei, în dis-
trictul Lugojului. Cu ajutorul acestei ecluze şi al unui şanţ lat şi adânc până la
Timiş, apa acestui râu putea fi dirijată după nevoie în canal, astfel încât acesta
să fie întotdeauna navigabil…(36)”Şi tot în anii ’20 ai secolului al XVIII-lea
începe să funcţioneze în oraş un inspectorat peste toate cartierele de piatră din
districtele Lugoj, Făget şi Caransebeş.(37)
Cu toată această perioadă de dezvoltare şi prefaceri, coloniştilor ger-
mani de aici nu le mergea prea bine. La finele lui martie 1725, oberverwalter-
ul districtelor Lugoj - Făget raporta că a repartizat familiilor germane pământ
suficient, însă acestea "nu binevoiesc să-l cultive".(38) Şi asta fie că n-aveau
inventarul agricol necesar, fie că aşa înţeleg să protesteze, dorind întoarcerea
acasă, în faţa greutăţilor întâlnite. În faţa dorinţei manifeste de a pleca a mai
multor familii de colonişti din districtul Lugoj, exprimată în 1728, organele
administraţiei locale se văd nevoite să iniţieze măsuri represive şi au propus
să se apeleze la "ajutorul armatei" pentru a preveni fuga.(39) Coloniştii vor
profita de tulburările anului 1737 pentru a fugi din aceste locuri.
În schimb unor români începe să le meargă bine. Este cazul lui Ioan Raţ
(Racz) de Mehadia "supremum pr(a)efectum inclytorium districtu(u)m Lu-
gos, Caransebes şi Lippa" (administrator suprem al districtelor Lugoj, Caran-
sebeş şi Lipova) între 1722(40) – 1729(41). Ocupând această funcţie oficială,
el va reuşi să adune o mare avere, căci altfel cum ar fi reuşit el singur, să
refacă Biserica mică din Lugoj, să-i clădească (sau numai să-i refacă) turnul,
în 1726? Şi cum spune pisania "Aedificata haec ec(c)lesia per me" - "Această
biserică s-a făcut prin mine".(42)
În anul 1731, Timişul s-a revărsat, inundând oraşul şi provocând mari
pagube, aceste inundaţii, care s-au repetat în timp, fiind distrugătoare (Dra-
pelul din Lugoj 17 mai 1912, vorbind despre inundaţia din 1912, dar pe care
putem s-o înţelegem asemănătoare în 1731): „Oraşul a fost înconjurat ab-
solut din toate părţile de apă. În ce priveşte înălţimea apei revarsate în oraş,
aceasta a fost de 1-2m. Peste tot s-a ridicat cu 2,5 m mai sus decât inundaţiile
observate pâna acum şi cu 5 m peste înalţimea normală. Din turnul Bisericii
117
HORAŢIU SUCIU
Române greco-ortodoxe nu se vedea decât o mare de apă care înconjura Lu-
gojul din toate părţile.” Viaţa merge înainte, chiar dacă trebuie luat totul de la
început. Deja în acest an se aminteşte despre existenţa unor doctori plătiţi din
veniturile comunale(43) aduşi probabil din Austria, aşa cum în 1728 fuseseră
aduşi aici mai mulţi agronomi.(44) În 1733 începe ridicarea de către călu-
gării Ordinului Minorit a Bisericii romano-catolice "Sfânta Treime" ea fiind
terminată în 1735.(45) Tot în 1733 în Lugojul german comunitatea evreiască
număra (46) de evrei conduşi de Isac Deutch, iar în 1742 numărul lor crescuse
la 62.(47) Avem şi un han "La Vulturul Negru" (Ad Nigram Aquilae) al cărui
proprietar este Simion Dollinger, ginerele lui Waltter.47 Din 1735 Lugojul
figurează în documentele în documente ca "Markt" (târg).(48)
Însă administraţia habsburgică în Banat este încă fragilă şi poate detes-
tată. Evenimentul care ne demonstrează acest lucru cel mai bine este răscoala
românilor bănăţeni, care izbucneşte cu prilejul războiului austro - turc din
anii 1737-1739. La Lugoj mici "întâmplări", evenimente şi proteste pun în
evidenţă starea de nemulţumire existentă în Banat. La Lugoj, de exemplu, în
1732, obercneazul şi cnezii din district şi oraş reveneau cu o plângere adresată
guvernatorului Mercy, acuzând atât dările excesiv de mari, povara întreţinerii
militarilor trimişi în urmărirea lotrilor, rechiziţionările de cai, cât şi abuzu-
rile comise cu acest prilej de administraţia districtuală.(49) De teama unei
răscoale, Administraţia Banatului va aduce la Lugoj trei companii de soldaţi
austrieci.(50)Aceeaşi idee de exploatare necruţătoare prin care acţiona une-
ori Viena reiese şi din răspunsul cnezilor adunaţi la Cornia în 1741, pentru o
conscriere de populaţie, la întrebarea de ce s-au alăturat turcilor în războiul
1737-1739: "steagurile cu sfânta cruce trei ani toate bucatele şi verdeţurile
câmpului nostru le-au mâncat şi grea foame am răbdat, eară viind steag fără
cruce, adunând satele, le-au împărţit bucate".(51) Regimul economic şi fiscal
privilegiat al populaţiei germane poate explica şi el unele incidente din tim-
pul răscoalei. La Lugoj, în 1743, populaţia din localitatea românească plă-
tea darea anuală în valoare de 3746 florini, populaţia din localitatea germană
plătind doar 197 florini anual.(52) Cu toate aceste probleme de ordin social
- economic se îmbină probleme religioase. Aflăm dintr-o scrisoare din 22 mai
1738, a protopopului Iancu Petroni al Bocşei către protopopul Ilie Daina al
Lugojului, că austriecii încearcă prin orice metodă să-i atragă pe preoţii orto-
docşi la uniaţie: "domnul Fervalter din Bocşa, vine în fieştecare duminecă la
sfânta beserică de ne grăieşte despre acele făgăduieli şi momeşte pre preoţi cu
congroa de 100 de galbeni la an şi cu altfel de fel de fel de făgăduieli, numai
ca să ne închinăm popii şi slăvitului împărat". Dar, conchide protopopul din
Bocşa, "preoţi să slujească Domnul, iară nu stăpânilor lumeşti; iară pentru
118
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
domnii lumeşti or începe acuş să se aprindă vâlvătăile cele mari". Despre
acelaşi fenomen ne vorbeşte şi Nicolae Stoica: „În Slatina…preotul, văzînd
că-i satu jumătate pravoslavnic, începură a momi oameni, muieri şi copii; ci
neputând pe toţi a-i îndupleca, cu rău cercară. Feciorul ce luva fată de papiş-
taşi, pre acela cu toată casa îl lua. Un om fiind mult pizmuit că-i vîrtos, anume
Mihai Giurea, zicîndu-i că în Timişoara la munci îl dau, el au zis, măcar de
viu să-l ardă, el papiştaş nu va fi.” (53)
În aceste condiţii izbucneşte războiul austro-turc din 1737-1739. Dacă
în primul an Banatul nu va fi aproape de loc teatru de operaţiuni, în 1738,
campaniile militare se desfăşoară în mare parte pe teritoriul bănăţean. Lor li
se asociază răscoala antihabsburgică a românilor de aici. În primăvara anului
1738, la 8 mai, turcii ocupă Orşova, apoi năvălesc în Banat. Românii se răs-
coală şi mulţi dintre ei s-au înrolat în armata turcă. Coloniştii străini şi-au pă-
răsit în mare parte aşezările încă înainte de năvălirea turcească. Cauza a fost
"teama de turci, dar şi atitudinea duşmănoasă a românilor. La Lugoj, cetele de
răsculaţi au distrus clădiri oficiale şi au devastat complet biserica catolică".
(54) Sosirea turcilor în oraş potoleşte acţiunile răsculaţilor români. Armata
otomană rămâne în oraş trei zile(55) şi în tot acest timp, ne spune Nicolae
Stoica de Haţeg: "unii cu robi s-au dus, iară alţii verbeluia semeni şi nu numai
pră Cărăşov, ce de la Sebeş, Lugoj, Chizătău,… ardeu, robea, dar şi voluntari
cu simbrie aduna".(56)
Armata austriacă se regrupează la Timişoara în vara anului 1738, sub
comanda generalului Königsegg. La 24 iunie această armată se afla la Lugoj.
(57) Aici au fost prinşi mai mulţi români care erau răsculaţi. Sub acuzaţia de
jaf ei au fost spânzuraţi, ostaşii imperiali strigându-le, în dorinţa de a-i umili,
celebrul crez al răsculaţilor bănăţeni: "Ţine, Doamne, tot aşa, nici cu turcul
nici cu neamţul".(58)
În faţa victoriei otomane de la Cornina (4 iulie 1738) şi căderii cetăţii
Orşova Nouă (23 august 1738), armata imperială se vede nevoită să pără-
sească Banatul. Din raportul încasatorului imperial Strumer, de la atelierele
de prelucrare a fierului din Luncani, aflăm că trupele habsburgice părăsesc
Lugojul, cu destinaţia Timişoara încă din 24 iulie.59 În aceste situaţii, trupele
otomane, sprijinite de semenii români, au întreprins în perioada august - no-
iembrie 1738 incursiuni în timpul cărora au atacat şi pustiit Caransebeşul,
Lugojul, Ciacova, Vârşeţul, Denta şi Lipova. Dar un control efectiv otomanii
nu l-au exercitat decât în satele din sud-estul Banatului.(60)
Probabil în acest moment înţelege Viena că pierderea Banatului depin-
de de această răscoală. De aceea hotărăşte reprimarea în forţă a răscoalei: "să
se distrugă în întregime localităţile care se manifestă potrivnic".(61) Cu acest
119
HORAŢIU SUCIU
ordin intră în Banat generalul Letulus, în ianuarie 1739, şi stabilindu-şi carti-
erul general la Lugoj, începe pacificarea sistematică a provinciei.(62)
După pacea semnată la Belgrad în 1 septembrie 1739, ce aduce pierderi grave
austriecilor, lucrurile se liniştesc, reintrând în făgaşul normal. Coloniştii ger-
mani se reîntorc în localităţile lor de reşedinţă. La Lugoj în octombrie 1739,
majoritatea coloniştilor erau acasă.(63)
Dar, ca şi cum "doi ani pre-aicea făr de bucate, foamete" n-ar fi fost
îndeajuns, "şi moartea ciumei se ivi".(64) Noul guvernator ( numit în 1740)
Francisc Leopold Engelshofen ia măsuri pentru oprirea acestei epidemii. Nu
sunt singurele măsuri în domeniul sănătăţii. La Lugoj, în 1748, a început con-
strucţia unui spital, cu contribuţia comunelor.(65)
În 1740, au venit din Ardeal 6 familii de români la Lugoj şi s-au stabilit
în jurul mănăstirii minorite. În 1747 numărul lor a crescut la 10 familii, for-
mând "Lumea Nouă".(66) Ei erau probabil greco-catolici, pentru că Nicolau
Stanislavich, episcop al Cenadului, pledează cu toată sârguinţa pentru înfiin-
ţarea unei episcopii unite la Lugoj, în 1741, motivându-şi astfel cererea: "cel
mai potrivit loc s-ar părea a fi Lugojul (pentru înfiinţarea unei episcopii gre-
co-catolice - n.n.), parte pentru că se află mai la centrul provinciei şi în apropi-
ere de Transilvania, cu care ar putea coresponda în afacerile religioase, parte
şi din motiv că acolo este reşedinţa părinţilor minoriţi, cari ar putea petrece
cu atenţiune progresele unirii de viitor, şi ar fi la îndemână spre a da sfaturi
uniţilor. Pe lângă, aceea, locul este sănătos, frumos, bine populat şi prevăzut
cu apă bună de băut".(67) Autorităţile, cu gândul probabil la evenimentele
încă proaspete petrecute în 1738, nu dau curs acestei cereri.
Biserica romano-catolică, devastată în 1738, este refăcută în aceşti ani.
În 1741, podul între cele două Lugojuri este şi el refăcut, serviciul adminis-
trativ cerând ca fierul necesar construirii lui să poată fi importat fără achitarea
vămii.(68) Pe lângă mănăstirea minorită funcţiona, se pare, o şcoală la care
puteau merge şi românii încă din 1736.(69) Din 1742 funcţionează şi o şcoală
românească (ortodoxă).(70) Peste un an (1743), la ordinul lui Engelshofen
e construită la Lugoj, pe malul stâng al Timişului, o cazarmă de cavalerie
(„1742…toate căzărmile , atât cele pentru infanterie cât şi pentru cavalerie,
ridicate la Ciacova, Lugoj,…sunt opera lui Engelshofen.”).(71)
O întâmplare din 1745, care se găseşte în Cronica Banatului a lui Ni-
colae Stoica de Haţeg, ne lasă să înţelegem că Lugojul (şi Banatul) acelor
vremuri era o localitate românească şi ortodoxă, în ciuda colonizării făcute
începând din 1717, dar şi un centru, un "loc în care se adună lumea". Astfel, în
1745 "un sfânt Nichita sau Nicodin, venit din Ierusalim", predică, în Transil-
vania, împotriva bisericii unite. Autorităţile, vrând să muşamalizeze această
120
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
mică problemă care devenea tot mai serioasă (prin numărul mare de aderenţi),
se folosesc de o curioasă stratagemă. Nicolae Stoica: "viind hinteu cu şase cai
şi zece husari înlontru (pe călugăr) l-au pus şi cu cinste din Ardeal l-au scos",
iar apoi "tot în hinteu cu husari petrecut, în Lugoj l-au adus". "Aci" apare o
altă problemă "norod din Mehadia, Ruşava şi din sate al vedea şi ai blagoslovi
au alergat".(72)
Dacă în 1744 o nouă inundaţie a Timişului a acoperit cu ape atât Lu-
gojul românesc, cât şi pe cel german(73), în 1750, la 19 februarie, serviciul
districtual din Lugoj anunţa publicul că "puterea gheţii a distrus podul de pes-
te Timiş, din care cauză circulaţia între cele două comune este împiedicată".
După două săptămâni acelaşi serviciu districtual anunţa terminarea " … de-
vizului de reparaţie a podului " şi întreba oficialităţile Lugojului român, care
trăgeau foloase de pe urma vămii de trecere a podului, dacă nu le-ar conveni
să repare podul pe cheltuieli proprii.(74) Însă autorităţile Lugojului românesc
nu se aflau în 1750 într-o situaţie prea bună. Căci în acest an lugojenii apar
amintiţi în documente ca refuzând să plătească 390 florini, pe care îi delapi-
dase cneazul lor Ianăş Roşu din casieria comunală.(75)
Prin ordin imperial, la 29 septembrie 1751 se produce în Banat separarea
administraţiei civile de cea militară. Dacă problemele de ordin militar treceau
în competenţa Comandamentului Militar General al Banatului, subordonat
Consiliului Aulic de Război, în schimb cele civile reveneau Administraţiei
Ţării Banatului (Banater Lander Administration) în frunte cu un preşedinte,
depinzând de Camera Aulică.(76) Banatul e împărţit în 10 districte civile:
Timişoara, Becikherecu Mare, Cenad, Vârşeţ, Lipova, Lugoj, Caransebeş,
Mehadia, Palanca Nouă, Panciova(77) şi rămâne un "petulium austriacum"
asupra căruia era stăpân şi propietar absolut împăratul.(78)
Pentru Lugoj începe o nouă perioadă de dezvoltare. În 1752 se acordă
urbei dreptul de a ţine în fiecare marţi târg săptămânal în aceleaşi condiţii
ca Timişoara. Se construieşte o piaţă nouă, în centrul oraşului, pentru a se
putea desfăşura în bune condiţii acest târg săptămânal.(79) Tot în acest an
Administraţia Banatului ordonă serviciului administrativ districtual Lugoj să
distribuie un loc pentru înfinţarea unei berării. În iulie (1752) berăria era în
construcţie, iar berarul antreprenor Martin Reidinger, a fost scutit de orice
dare timp de doi ani de zile.(80) Se pare însă că toate acestea costau foarte
mult. Şi când cneazul Lugojului românesc, Martin Olaru, cere lugojenilor
în 1752 să plătească o capitaţie de 12 florini, dublă faţă de cea din 1751 (6
florini), aceştia se răzvrătesc, refuzând să-şi plătească impozitul până când
cneazul n-ar fi fost suspendat din funcţie şi anchetat.(81)
Dorind să sesizeze mai bine ("pe teren") problemele care confruntau
121
HORAŢIU SUCIU
Banatul, după reorganizarea administrativă din 1751, Camera Aulică trimite
aici, în toamna anului 1753, o comisie de inspecţie în frunte cu consilierul aulic
Ignaz Kempf von Angret. Acesta va rămâne în regiune până spre mijlocul lui
mai 1754. În acest răstimp Ignaz Kempf von Angret s-a deplasat personal în
fiecare district al Banatului, unde s-a informat direct de situaţia existentă.(82)
În martie 1754 Comisia Kempf se află la Lugoj. E un prilej bun pentru "cnezi
şi juraţi" (Kneesen und Jurathen) din Lugojul român pentru a solicita, în nu-
mele comunităţii lor, nu numai aprobarea de tăiere a lemnelor necesare şi
îngăduinţa de a percepe o taxă de la "grecii" (adică aromâni, machedoni)
stabiliţi acolo, dar şi ocazia prezentării unei cereri de reducere a impozitului.
Comisia va lăsa rezolvarea acestor doleanţe oficiului districtual.(83)
Datorită numeroaselor probleme care se prezintă în faţa comisiei
Kempf, aceasta dispune de formarea unei comisii de anchetă sub conduce-
rea consilierului administrativ Johann Georg Plasch, asistat de administratorii
districtuali Brandenburg şi Kralik, care să le rezolve. Două cazuri prezentate
în faţa comisiei sunt mai interesante: desemnarea obercnezilor în cercurile
Lugoj şi Sărăzani. În primul, obercneazul Lugojului Alexandru Petraşcu, este
reconfirmat în funcţie, lui Martin Groza, fostul obercneaz (până în iunie 1753)
nefiindu-i luată în considerare cererea de a-şi reocupa postul.(84)
În cazul desemnării obercneazului Sărăzaniului se află faţă în faţă Ga-
vrilă Gurean (care deţinea funcţia de obercneaz al acestui cerc din 1732) şi
un Mihai Astaloş din Lugoj. Acesta din urmă doreşte în 1753 postul de oberc-
neaz al districtului Lunca. Neobţinându-l, ia în vizor postul de obercneaz al
Sărăzaniului, şi încă din iunie 1753 instigă pe mai mulţi săteni din cercul Să-
răzani împotriva obercnezului Gavrilă Gurean. În faţa comisiei Plasch, nouă
reprezentanţi ai cercului Sărăzaniului depun o plângere împotriva obercnea-
zului, acuzându-l de diferite abuzuri. Nereuşind să dovedească niciuna din
acuzaţii, petiţionarii vor fi acuzaţi de instigare şi pedepsiţi, iar Gavrilă Guran
îşi păstrează funcţia.(85)
O statistică a bisericilor din eparhia Caransebeş din 15 ianuarie 1757 ne
lasă să aflăm că oraşul Lugoj avea la aceea dată 640 case. "Acolo se află câr-
muirea împărătească şi o mănăstire mare catolică cu 300 case nemţeşti. Bise-
rica ortodoxă Sfântul Nicolae, înălţată sub episcopul Maxim în anul 1722" are
ca "parohi pe Petru Popovici, vicar al protopopului Gheorghe Popovici, Petru
Peştean, Andrei Peştean, Marin Beşta, Damaschin Iotov, Gheorghe Zdârna".
În 1754 "este înnoită de episcopul Ioan Gheorghevici".(86)
Peste nici cinci ani, lugojenii, mai bogaţi ca la 1722, nu mai sunt mul-
ţumiţi cu vechiul loc de rugăciune. Obercneazul Gavrilă Gurean, ajutat de
obercnezii Alexandru Pătraşcu, Mihai Dan, cneazul Ioanovici şi de populaţia
122
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
oraşului, începe la 1759 construcţia monumentalei biserici din Lugoj. În urma
contractului redactat în 18 mai 1759, este însărcinat maistrul civil constructor
Johannes Breutter din Timişoara, ajutat de maistrul zidar Bürgel, cu ridicarea
bisericii. Din partea comunei ortodoxe din Lugoj, semnează contractul: Ga-
vrilă Gurean, obercneaz şi tutore, Alisandru Petraşcu, obercneaz, Mihai Faur,
cneaz, "dimpreună cu tot oraşul", Martin Olaru şi alţi 41, cu menţiunea "îna-
intea noastră trimisul domnului episcop, Gheorghe Ilievici proptopresviter".
Din costul total de 22828 florini, cneazul Gavril Gurean a contribuit 5038
florini, pe când episcopul Ioan Georgevici al Vârşeţului a subscris 208 florini,
iar episcopii sârbi de la Timişoara şi Buda doar cu câte 12 florini. Construcţia
bisericii a durat şapte ani, până la sfinţirea ei de către episcopul Vârşeţului
Ioan Georgevici, în 1766.(87) Pentru a picta biserica, Ştefan Zugravu a primit
suma de 1300 florini, iar pentru "deschilinit la tâmplă" primeşte 125 florini.
(88) Din actele vremii aflăm că lugojenii sprijină în afara donaţiilor băneşti
pentru construirea bisericii şi direct această construire. Ei sunt cei care sapă
fundaţiile şi se ocupă de căratul pământului, ei aduc cu carul cu boi, de la
Viena şi Buda, piatră de marmură roşie pentru biserică.(89)
Tot în anul începerii construcţiei Bisericii Adormirea Maicii Domnului
din Lugoj albia râului Timiş a fost regularizată, încercându-se evitarea unor
inundaţii, de care oraşul avusese parte în trecut.(90) La 10 august acelaşi
an, deoarece războaiele Austriei secaseră vistieria imperială, Maria Tereza se
vede nevoită să zălogească Banatul Temişan timp de 10 ani, în schimbul unui
împrumut, Băncii Opidane Vieneze.(91) Acest eveniment ne face să înţele-
gem bogăţia regiunii.
Dar bogat şi deci important este şi Lugojul. În oraş, la Vulturul Negru,
rămâne peste noapte, în 1761, episcopul catolic de Alba Iulia, Antonie Bajtay,
iar peste zece ani, în 1771, un ambasador rus aflat în trecere spre Rusia.(92) În
14 februarie 1772, un paşă turc aflat în drum spre Timişoara, rămâne o noapte
la Lugoj.(93)
În 1763 au fost aduse în oraş, pe Dunăre, 50 de familii de colonişti cato-
lici. Refugiate din Muntenia, în 1774, mai multe familii româneşti sunt lăsate
şi ele să se aşeze în oraş.(94) Din 1764 cunoaştem sigiliul Lugojului german.
Este împărţit în trei: în partea superioară având un triunghi cu un ochi, în par-
tea inferioară stângă o cruce dublă, iar în partea inferioară dreaptă un steag
cu literele M. R., avea legenda "Sigill: Teutsch: Lugos Gemeinde: 1764".(95)
Un ordin imperial din 1766 cere ca în toate comunele să se zidească
un local de şcoală.(96) Lugojul românesc avea şcoală din 1742, nu se ştie
însă unde era localul acestei şcoli. Însă, la 1768 Gavrilă Gurean acordă 1012
florini pentru construirea unei noi clădiri pentru şcoală lîngă biserica "Ador-
123
HORAŢIU SUCIU
mirea Maicii Domnului".(97) Cât despre dascălii de la Lugoj, aflăm multe
dintr-o listă cu dascălii din Mehadia pe care ne-o prezintă Nicolae Stoica de
Haţeg: "În Mehadia" al patrulea dascăl a fost "Mihai Petru, ardelean cu muere
şi soacra papistaşe, neştiute; ci într-o zi sfâdindu-se iale amândouă la beserica
nemţească ducându-să, el de ruşine la Lugoj dascăl s-a dus; şi iale, după el.
Al cincilea dascăl, june, Antonie Alexievici aicia apoi la Lugoj; … al optulea,
Antonie, a doua oară, june; cărţi rumâneşti de vânzare din ţară adusă; de
aicea, iar la Lugoj; al nouălea, iar Ioan, însurat, de la Bunia veni, de-aicea la
Lugoj; al zecelea, Antonie, însurat şi iară la Lugoj".(98) Această schimbare
atât de deasă a dascălilor apare din preocuparea acestora pentru o salarizare
mai avantajoasă.
Un memorand din anul 1767, trimis Mariei Tereza de către mai mulţi
bănăţeni, printre care şi generalul Sauran Ianos (mareşalul conte Soro), avînd
multe proprietăţi la Lugoj, descrie fărădelegile organelor de administraţie din
Banat. Împărăteasa dispune ca fiul ei, viitorul împărat Iosif al II-lea, să cerce-
teze aceste fapte cu de-amănuntul la faţa locului.(99) În primăvara lui 1768,
arhiducele Iosif, viitorul împărat, e în Banat. În ziua de 28 aprilie el trece
prin Lugoj, consemnând în notele sale "Lugojul este un oraş frumos şi mare".
(100)O altă descriere a oraşului Lugoj ne-o lasă Francesco Griselini (în 1769)
făcând o comparaţie cu Timişoara: "în general Timişoarei nu îi lipsea nimic
pentru a fi socotit între cele mai frumoase şi bine orânduite oraşe ale monarhi-
ei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte localităţi mai însemnate ale
Banatului,…Lugojul,…Unele dintre acestea, ca Lugojul şi Vârşeţul, numără
aproape 900 de case"(101) J. J. Ehrler ne spune şi el în 1774: "localitatea Lu-
goj (e) străbătută de Timiş, peste care trece un pod frumos"…"târgurile săptă-
mânale de la Lugoj sunt frecventate de destui cumpărători, oferind supuşilor
o desfacere îndestulătoare pentru produsele lor".(102)
În 1774 la şcoala română din Lugoj, dascăl era un Moise.(103) La
această şcoală învăţau atât copiii din Lugoj, cât şi cei din Lugojel, Tapia şi
Oloşag.(104)
Anul 1775 aduce o nouă împărţire a Banatului în patru mari distric-
te: Csatad (Lenauheim), Timişoara, Vârşeţ şi Lugoj, care au fost împărţite
la rândul lor în diferite domenii.(105) Lugojul este, deci, una dintre cele mai
mari localităţi din Banat, care avea în 1776, 887 case şi şcoală româneas-
că organizată (la care învăţau şi copiii din satele învecinate Tapia, Armadia,
Oloşag),(106) şase mori,(107) un abator şi magazii imperiale de cereale şi
lemne; într-o altă statistică din 1786 Lugojul avea 1039 case şi 5130 locuitori,
iar cel german 203 case şi 1446 locuitori, lucru ce ne dovedeşte o dezvoltare
accentuată.(108) În 1777, pe 23 august, în turnul Bisericii Adormirea Maicii
124
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Domnului a fost înălţat un clopot de 14 chintale.(109)
Şi, ca o încununare a acestei dezvoltări vertiginoase a oraşului de pe Ti-
miş, începută la 1717, odată cu transformarea Banatului în provincie a Casei
de Habsburg, la 18 noiembrie 1793 Lugojul românesc şi cel german se unesc;
de fapt este doar o contopire a administraţiilor (primăriilor) celor două oraşe.
Primul primar al localităţilor a fost din Lugojul german Iosif Andrasics, un
fierar.(110)
Dar la 1793, suntem, mai mult sau mai puţin, într-o altă epocă. Printr-
un act imperial din 6 iunie 1778, Banatul Temişan, este încorporat Ungariei
şi este împărţit în trei comitate: Timiş, Torontal şi Caraş. Administraţiei au-
tohtone, treptat, i se preia rolul de elemente birocratice, din aparatul admi-
nistrativ comitatens şi nu mai are forţa şi influenţa din perioada anterioară.
(111) În aceste condiţii, lupta naţională a românilor din Banat devine princi-
pala preocupare a istoricilor şi poate a istoriei. Şi Lugojul se află în mijlocul
evenimentelor. La Congresul naţional de la Timişoara, din 1790, participă
Constantin Atanasievici, protopopul Lugojului şi Gheorghe Vuia "în numele
tot norodului românesc" din Lugoj. După 1800, în fruntea luptei naţionale de
emancipare a românilor, îl găsim pe protopopul de Lugoj, Ştefan Atanasie-
vici, trimiţând împăratului numeroase memorii în perioada 1803-1807.(112)
În 1830, tot la Lugoj, e descoperită o societate secretă "Constituţia" a cărei
membri, sunt români, meseriaşi şi negustori, preoţi şi învăţători. Pe ei, Dimi-
trie Petrovici, I. Lepădat, Şt. Bercean, D. Faur, îi găsim în fruntea mişcării
revoluţii conduse de Eftimie Murgu.(113)
Epoca modernă, cu accentul pus pe naţionalism şi lupta pentru obţine-
rea drepturilor poli-tice şi civile începe. Ideile Şcolii Ardelene se propagă în
Banat, făcând din lupta naţională principalul mod de acţiune al elitelor româ-
neşti şi maghiare, principala armă devenind „negarea celuilalt”.
125
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română”, volumul II, Editura
Politică, Bucureşti, 1981, p. 43;
21. Aurel Ţintă, op. cit., p. 160;
Note 22. Emeric Lay, op. cit.; Tobias Schwager, Evreitatea la Lugoj, Editura Dacia Europa
Nova, Lugoj, 2001, p.11;
23. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatu-
1. Victor Neumann, Banatul - Multiculturalitate şi multiconfesionalism, în „Vestul”, lui, Timişoara, 1990, p. 171;
Timişoara, 2009; 24. Mihai Mircea Rusu, op. cit.;
2. Idem, Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului, Editura Academiei 25. Emeric Lay, op. cit.;
Române, Bucureşti, 2009, p. 30; 26. Ioan Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoa-
3. Idem, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe www.istconcept.uvt.ro; ra, 1944, p. 253;
4. Mihai Mircea Rusu, Aspecte ale vieţii social economice a oraşului Lugoj în seco- 27. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 149;
lul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Tibiscus”, V, 1979, p. 28. Emeric Lay, op. cit.;
269-274; Ioan Haţegan; Cornel Petroman, Istoria Timişoarei, Vol.I, Editura Banatul, 29. Mihai Mircea Rusu, op. cit.;
Timişoara, 2008, p. 64; 30. Ibidem;
5. J. J. Ehrler, Banatul de la origini până în acum- 1774, Editura Facla, Timişoara, 31. Emeric Lay, op. cit.;
1982, p. 71; Ioan Haţegan; Cornel Petroman, op. cit., p. 64; 32. Mihai Mircea Rusu, op. cit.;
6. Costin Feneşan, Cnezii şi obercnezii în Banatul imperial, 1716-1718, Editura Aca- 33. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 162;
demiei Române, Bucureşti, 1996, p. 16; Ioan Munteanu, Banatul istoric, 1867-1918. 34. Emeric Lay, Din istoria vămii de trecere peste posul Timişului la Lugoj, în „Ti-
Aşezările. Populaţia, vol.1, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007, p.61; biscus”, IV, 1975, p. 225 - 230;
7. Ibidem, p. 25; Ioan Haţegan; Cornel Petroman, op.cit., p. 64; 35. Ioan Stratan; Vasile Munteanu, op. cit., p. 20;
8. Costin Feneşan, op. cit., p. 26-45; 36. Francesco Griselini, op. cit., p.131; Marlen Negrescu; Dan Pura, Navigaţia pe
9. Ibidem, p. 34; Ioan Haţegan; Cornel Petroman, op.cit., p. 64; J.J. Ehrler, op. cit., Bega, Secvenţe istorice, Editura Brumar, Timişoara, 2007, p. 13;
p.34; 37. Mihai Mircea Rusu, op. cit.;
10. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timi- 38. Aurel Ţintă, op. cit., p. 118;
şoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 124; 39. Johann Wolf, op. cit., p. 77;
11. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Academiei R.S.R., Bucu- 40. Emeric Lay, Începutul dezvoltării industriei în Lugoj, „Tibiscus”, V, 1979, p.
reşti, 1969, p. 165; Constantin Şerban, Ecouri româneşti în opera lui Luigi Fernando 275-281;
Marsili, în „Revista de istorie”, Tomul 33, nr.11, noiembrie 1980, p.2169-2189 41. Istvan Iványi, op. cit., p. 90;
12. Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok; 42. Ioan Stratan; Vasile Munteanu, op. cit., p. 108;
Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 89; 43. Ibidem, p. 21; Ioan Munteanu, op. cit., p.85;
13. Aurel Ţintă, Colonizări habsburgice în Banat, Editura Facla, Timişoara, 1972, p. 160; 44. Istvan Iványi, op. cit., p. 90;
14. Francesco Griselini, op. cit., p.127; 45. Dan Popescu, Ghid turistic. Lugoj şi împrejmuiri, Editura Europa Nova, Lugoj,
15. Emeric Lay, Începutul dezvoltării industriale în Lugoj, în „Tibiscus”, V, 1979, 1993, p. 69;
p. 275 - 281; 46. Istvan Iványi, op. cit., p. 92;
16. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura 47. Ştefan Pop, Din trecutul Lugojului, în Calendarul românului, 1927, Caransebeş,
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p.21; p. 130 - 135;
17. Culegere de texte pentru istoria universală, volumul I, Editura Didactică şi Pe- 48. Traian Simu, Colonizarea şvabilor în Banat, p. 82;
dagogică, Bucureşti, 1973, p. 83; 49. Costin Feneşan, op. cit., p. 50;
18. Aurel Ţintă, op. cit., p. 160; 50. Ioan Stratan; Vasile Munteanu, op. cit., p. 21;
19. Bujor Surdu, Răscoala antihabsburgică din Banat, în „Studii şi materiale de 51. George Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Editura autorului, Lugoj, 1904, p. 318;
istorie medie”, II, 1957, Bucureşti, p. 288 - 343; 52. Istvan Iványi, op. cit., p. 92;
20. Johann Wolf, Din istoria svabilor din Banat (1717 - 1778) în „Studii de istorie 53. Bujor Surdu, op. cit.; Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 188;
126 127
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
54. Ibidem; Cluj Napoca, 1981, p. 641-650;
55. Istvan Iványi, op. cit., p. 91; 88. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,
56. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 172; Timişoara, 1981, p. 134;
57. Francesco Griselini, op. cit., p. 137; 89. Virgil Ţurcan, Un valoros monument istoric bănăţean: Biserica Adormirea Mai-
58. Istvan Iványi, op. cit., p. 91; cii Domnului din Lugoj, în „Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara, 1966,
59. Costin Feneşan, Informaţii documentare privind răscoala bănăţeană de la 1737- p. 294-306;
1739, în Banatica, II, Reşiţa, 1983, p. 165-185; 90. Istvan Iványi, op. cit., p. 92;
60. Costin Feneşan, Cnezi şi obercnezi în Banatul imperial, 1716-1718, Editura Aca- 91. George Popovici, op. cit., p. 329;
demiei Române, Bucureşti, 1996, p. 59; 92. Ştefan Pop, op. cit.;
61. Ibidem, p. 61; 93. Istvan Iványi, op. cit., p. 94;
62. Ion Stoica Udrea, Răscoala ţărănească din Banat de la 1738-1739, Editura Uni- 94. Ibidem, p. 93;
unii Patrioţilor, Timişoara, 1945, p. 39; 95. Ibidem, p. 90;
63. Istvan Iványi, op. cit., p. 91; 96. Ion Lotreanu, op. cit., p. 254;
64. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 177; 97. I. D. Suciu, op. cit., p. 129;
65. Ioan Stratan; Vasile Munteanu, op. cit., p. 21; Dan Popescu, op. cit., p. 33; 98. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 187;
66. Istvan Iványi, op. cit., p. 92; 99. Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, volumul II, Editura autorului,
67. Demetriu Radu, Diecesa Lugoşului Şemantism istoric, tipografia Ioan Viranyi, Caransebeş, 1901, p. 145;
Lugoj, 1903, p. 20-21; 100. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 23;
68. Emeric Lay, Din istoria vămii de trecere peste podul Timişului la Lugoj, în „Ti- 101. Francesco Griselini, op. cit., p. 152;
biscus”, IV, 1975, p. 225-230; 102. J. J. Ehrler, op. cit., p. 72;
69. Nicolae Târcovnicu, Contribuţii le istoria învăţământului românesc din Banat 103. Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800,
(1780-1918), Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 27; Tipografia "Lumina", Blaj, 1944, p. 162;
70. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei 104. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei
Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 333; Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 340;
71. Francesco Griselini, op. cit., p. 143; 105. George Popovici, op. cit., p. 338;
72. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 177; 106. P. Radu, D. Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la
73. Ştefan Pop, op. cit.; 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977, p. 277;
74. Emeric Lay, op. cit.; 107. Emeric Lay, op. cit.; Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru
75. Costin Feneşan, op. cit., p.49; oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zren-
76. Ibidem, p. 117; janin, Vrsac , Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p .107; în legătură cu această
77. Francesco Griselini, op. cit., p. 144; statistică apar cifre diferite; vezi şi Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 24;
78. George Popovici, op. cit., p. 326; 108. Istvan Iványi, op. cit., p. 94;
79. Mihai Mircea Rusu, op. cit.; 109. Ibidem, p. 95;
80. Emeric Lay, Începuturile dezvoltării industriei în Lugoj, Tibiscus, V, 1979, p. 110. Ion Lotreanu, op. cit., p. 255;
275-281; 111. Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla,
81. Costin Feneşan, op. cit., p. 49; Timişoara, 1986, p. 100;
82. Ibidem, p. 117; 112. Ibidem, p. 320-324;
83. Ibidem, p. 120; 113. Ibidem, p. 353.
84. Ibidem, p. 113;
85. Ibidem, p. 74;
86. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, op. cit., p.204;
87. Adriana Buzilă, Biserica Adormirii Maicii Domnului din Lugoj - ctitorie a cnezi-
lor români din Banatul secolului al XVIII - lea, în „Acta Musei Napocensis”, XVIII,
128 129
HORAŢIU SUCIU
Capitolul V
Cetatea, bisericile
şi şcolile Lugojului medieval
1. Cetatea Lugojului
Orice cetate este un simbol al puterii statului şi cetăţenilor care o lo-
cuiesc, ea arătându-ne caracterul acestora, perioadele lor de prosperitete sau
decădere. Există un număr mai mic de mărturii contemporane, care să ne de-
scrie cetatea Lugojului, iar cele de care dispunem sunt deseori contradictorii
şi ne ajută prea puţin la interpretarea unor documente păstrate până în zilele
noastre. Astfel, la 18 ianuarie 1552, Gian Baptista Castaldo comunică lui
Ferdinand de Habsburg că l-a trimis (deci în 1551) pe arhitectul Alexandro la
Lugoj şi Caransebeş pentru începerea unor lucrări de fortificare(1). Cu toate
acestea, în 1552 Lugojul îi cere lui Castaldo un specialist care să-i indice locul
pentru construirea (de fapt, probabil extinderea) cetăţii(2). În 1552 Georgius
Rakovsky, trimis de austrieci, scrie despre „cetatea Lugojului,(care)…se află
în mijlocul oraşului.(3)” Câţiva ani mai târziu, Giovan Andrea Grono reţine:
"Lugoj, oraş mare deschis … (unde) se află o cetăţuie păzită cu grijă …"(4)
În 1583 Antonio Possevino menţionează că: "acest ban se numeşte ban de
Lugoj (Lugasiense) unde îşi are reşedinţa, şi el ţine din porunca principelui
un număr considerabil de oşteni, până la cifrea de trei mii, şi mai buni decât
în orice altă cetate (5)" subliniind astfel importanţa ei. Următoarea mărturie
este însemnarea lui Szamosközy, care la 1603 notează că "oraşul era legat
nemijlocit de cetate, dar fiind înconjurată doar de un val slab…" Apoi arată
că oraşul Lugoj s-a predat în faţa lui Moise Szekely, cetatea apărată de 10-12
oşteni fiind luată cu asalt (6). Cetatea trece în proprietatea fiscului la 1615,
refăcându-se sub domnia celor doi principi Gheorghe Rakoczi. Cucerită de
turci, în 1658, ea este descrisă de Evlia Celebi (1661): "este o cetate de lemn
şi de pământ, pătrată, aşezată într-o câmpie întinsă pe malul râului Zepel.
130
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Şanţul din jurul ei e plin cu apa râului Zepel. Cetatea are o singură poartă.
Deasupra şanţului cetăţii se află un pod mobil, împodobit care este ridicat în
fiecare noapte. În cetate sunt trei sute de case ale ungurilor, unele acoperite cu
stuf, altele cu scânduri. Cetatea interioară e, de asemenea pătrată; e o cetate
mică de piatră cu şanţ separat. Are o poartă de lemn care dă spre răsărit. Şi
deasupra acestui şanţ se află un pod mobil"(7). Se pare că "oraşul" lui Sza-
mosközi este "cetatea" lui Celebi, puternic fortificată în timp, iar "cetatea"
Szamosközi nu este decât "cetatea interioară" a lui Celebi, ceea ce concordă
şi cu menţiunea din 1552, conform căreia cetatea era în interiorul oraşului.
Timp de trei decenii oraşul este sub stăpânire turcească. Apoi urmează, ca şi
la Caransebeş, frecventele alternări între imperiali şi turci până în 1697, iar în
primăvara anului 1701 distrugerea fortificaţiilor (8).
Din ultima perioadă de existenţă a cetăţii ne-au rămas trei planuri aus-
triece ale ei (1691 (1688), 1693 (1692), 1697) şi o descriere făcută de un călă-
tor turc (1695). Planul cetăţii din 1691 (1688) e realizat de Giovani Moranto
Visconti (figura 1). În legătură cu data cînd e realizat acest plan, Gheorghe
Sebestyen crede că e din 1691 (fără să argumenteze), Liviu Groza optând
pentru 1688 (anul în care Veterani eliberează Banatul de sub ocupaţia turcă, şi
Curtea de la Viena trebuia să cunoască din punct de vedere militar situaţia te-
ritoriilor cucerite şi alipite Imperiului - explicaţia lui L. Groza). În acest plan
apar două cetăţi: una exterioară, de lemn şi pământ şi una interioară, de piatră.
Un şanţ înconjura cetatea exterioară. Două diguri separau acest şanţ de Timiş
(în legendă "I: baterdou"). Se poate presupune că, deschizându-le când nive-
lul Timişului era ridicat şi închizâdu-le când scădea se asigura apa din şanţ la
un nivel satisfăcător. În afara şanţului mai apare figurată o moară. Podul peste
şanţ, apare cu trei perechi de picioare, iar intrarea în cetatea exterioară (la care
podul duce) este întărită(9).
În afara cetăţii (exterioare), dar în interiorul şanţului, în colţul sud-
vestic, apare o platformă (în legendă: "G: La Cement Cauer pour le Defan-
der La pont et la Foche"), simulacrul de bastion caresă apere prin tir flancat
podul. Toată cetatea exterioară este înconjurată în plan cu un şir de puncte,
care în secţiune apar ca având aproape înălţimea valului (şi aruncă umbră): o
palisadă. Cetatea exterioară mai are două ieşiri spre palisade, pe latura estică
şi nordică (în legendă: "B: La Comucasyon de fousebre qyi, sori a toutte le
flans de la Cortine") (10).
Cetatea interioară este înconjurată şi ea de o palisadă. Un bastion al ce-
tăţii exterioare îmbracă colţul N - V al cetăţii interioare. Acest bastion apare
tocmai în locul unde un colţ al cetăţii interioare (de piatră) este înlocuit cu o
palisadă, având în plan forma unui sfert de cerc, realizată probabil în urma
131
HORAŢIU SUCIU
unei dărâmături a colţului de zid în cauză, cu ocazia unui asediu. Planul mar-
chează accesul la cetatea interioară: prin colţul sud-estic al palisadei care o
înconjoară şi apoi spre mijlocul estic (11).
În interiorul acestei cetăţi apar relativ puţine clădiri, dintre care legen-
da nominalizează trei „O: La magazin on pouder” - depozitul de pulbere, „P:
La magazin de provoyande” - depozitul de provizii, „Q: La bresse” (12).
Secţiuna transveraslă, din partea de jos a desenului, confirmă ipoteza
că şanţul din jurul cetăţii avea o adâncime redusă. Dar important este că în
această secţiune apare şi o vedere a cetăţii interioare. Ea avea ziduri înalte,
cu foişoare sau gherete, sus, în colţuri (în legendă „n: Le Chardaque”), ele
apărând în plan în trei colţuri de nord şi est, două fiind de plan pătrat, iar
unul circular. Al patrulea lipseşte, unde însăşi colţul cetăţii este înlocuit cu o
palisadă. Deasupra porţii de intrare este marcat ceva, care pare a fi un fel de
balcon, poate cu guri de păcură (13).
După cucerirea austriacă din 1688, o bună parte a cetăţilor din Banat
au fost refortificate şi modernizate, ca acestea să răspundă noilor cerinţe de
luptă impuse de dezvoltare vertiginoasă a artileriei. Planul Lugojului din 1693
(92) (figura 2), realizat de Ernst Friedrich von Borgsdorf, prin comparaţie cu
cel din 1691 (88) ne demonstrează, prin schimbările apărute acest lucru (14).
132
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Pentru acest plan (nedatat şi el) Gh. Sebestyen avansează anul 1693,
L. Groza anul 1693 (an când se refortifică cetăţile de la Orşova şi Caransebeş,
explicaţia lui L. Groza) pentru realizarea lui. În planul din 1693 (92) con-
statăm că cetatea interioară (în legendă „A: Ritirata di muraglia”), de circa
16×17 stânjeni (un stânjen austriac fiind egal cu 1,896 m) deci circa 0,1 ha,
are în interiorul ei numeroase clădiri cu destinaţii neprecizate, şi o intrare
pe latura estică. Ea este înconjurată aparent de o cetate, foarte apropiată, de
prima (desenată însă cu o linie punctată) având în trei colţuri nişte ieşinduri
amintind forma în plan a bastioanelor (cel sud estic având şi o intrare), iar în
colţul NV un dublu ieşind. În jurul ei se vede „cetatea de lemn şi pământ” (în
legendă: „B: Castello”) de formă trapezoidală cu bastioane în cele patru col-
ţuri. Trapezul (excluzând bastioanele) are baza mare de circa 66 stânjeni, iar
baza mică de circa 31 stânjeni, înălţimea trapezului fiind de aproximativ 31
stânjeni. Atât faptul că în interiorul acestei incinte este figurată (în afara ce-
tăţii interioare) doar o singură clădire, cât mai ales suprafaţa redusă cuprinsă,
de circa 0,5 ha, elimină ipoteza că ea ar cuprinde oraşul, care ar trebui căutat
deci în afara ei, probabil spre est şi nord. Pe latura sud vestică este figurată
intrarea (în legendă: „C: Porta”) flancată de două clădiri şi având în faţă po-
dul peste şanţ este separat de Timiş prin două diguri (în legendă: „E: Dighe
ritegnano l’aqua nel Fosso”). Rolul lor de alimentare cu apă a şanţului: apa
este adusă din amonte, printr-un canal, asigurându-i-se astfel în jurul cetăţii
un nivel mai ridicat decât cel al Timişului în locul respectiv. Dincolo de şanţ
spre sud, apare o suprafaţă mai mare înconjurată de un val şi un şanţ, care nu
este o suburbie (în legendă: „F: Tenaglia”), ci o întorsătură, în formă de cleşte,
în care sunt figurate casele haiducilor şi husarilor; deci ale cavaleriei uşoare
(în legendă: „H: Case dell Aiduchi e Ossari”). Tot aici apar trei „cerdacuri” (în
legendă: „G: Sciardaki”), turnuri de veghe. Cleştele are în afara podului spre
cetate, încă două porţi (în legendă: „I: Porte”) una sub turnul de veghe de pe
latura din vestul cleştelui, pe care este figurat un grajd mare (în legendă: „K:
Stallone per la Cualleria”) şi moara (în legendă: „L: Molino”). Şanţul şi valul
cleştelui (val cu înălţimea de un stânjen şi cu lăţimea tot de circa un stânjen)
este uşor înclinat spre exterior. Şanţul, de aproapre trei stânjeni lăţime şi circa
1,6 adâncime, are un şir de pari ascuţiţi la mijloc(15).
Faţă de planul din 1691 (88) în planul din 1692 (93) constatăm apariţia
„cleştelui”, construit între anii 1691-1693 (1688-1692) şi canalul de aducţie
a apei din amonte, care s-a realizat în aceeaşi perioadă. Dispar din planul din
1693 (92) platforma din colţul SV al cetăţii exterioare şi unul din bastioanele
aceleiaşi cetăţi (cel ce îmbracă colţul de NV al cetăţii interioare), apărând în
locul ei doar o palisadă(16).
133
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
această cetate, … , a fost făcută una cu pământul”(18).
De ce ciudată? Fiindcă din 1697 avem un plan al Lugojului întocmit
de L. F. Marsigli care confirmă întrutotul planul din 1693 (92) cu unele ada-
osuri. Probabil, cetatea recucerită de austrieci în 1695, a fost refăcută până la
1697. În planul din 1697, distingem resturile vechii cetăţi pătrate, cu zidurile
de piatră, iar în jurul ei cetatea de lemn şi pământ, trapezo idală, cu patru bas-
tioane, cu o poartă pe latura nord-estică, în faţa căreia se văd picioarele podu-
lui, apoi spre sud-est - „cleştele” - încojurat de un val şi un şanţ (probabil o
suburbie). În aval de cetate se mai vede podul peste Timiş, cu o fortificaţie de
tip „cornes” pe malul opus. Nu rezultă dacă şanţul din jurul cetăţii exterioare
şi cel din jurul „cleştelui” sunt cu apă sau nu (19).

Din 1695, o sursă turcă, Silhadar Fîndîklîlî Mehmed Aga, aduce noi
informaţii despre cetatea Lugojului. După lupta de la Lugoj, din 23 septem-
brie 1695, turcii cuceresc această cetate astfel „apoi am sărit în şanţul oraşu-
lui (varoş) şi l-am umplut. Am găsit 400 de ghiauri nemţi închişi în cetate…
(care) ieşind din cetate,…fiind întâmpinaţi de vitejii islamului…ei au început
să intre în văgăunile de lângă cetate,…s-au căţărat pe dărâmături,…au spart
poarta şi au intrat înăuntru”. De aici aflăm că există şanţul, poarta şi o cetate.
Dărâmată? după luptă „măria sa padişahul … privi cetatea Lugoj”: care era
„construită din piatră, în patru colţuri, pe malul apei Timiş”. Era „o fortăreaţă Singurele diferenţe mai importante dintre planul din 1697 şi cel din
care semăna cu un coteţ de porci” (17). E confirmată şi forma ei: „în patru 1693 (92), constau în lipsa din planul 1693 (92) a fortificaţilor de pe malul
colţuri”. Partea ciudată vine abia după aceea: „La trecerea cetăţii în mâinile opus al Timişului (ceea ce înseamnă că ea a fost ridicată între 1693 (92) -
noastre, fiind ruinată de-a binelea şi nefiind cu putinţă de a fi reparată, s-a 1695) şi dispariţia din planul 1697 a digurilor ce separau şanţul cetăţii de Ti-
hotărât dărâmarea ei … mai întâi s-a dat foc oraşului (varoş) (să fie cleştele miş (care nu au mai fost refăcute după momentul 1695). Asta explică faptul că
din planul 1693(92) - n.n.); apoi s-au săpat canale subterane din patru părţi şi în desenele din 1697 nu se vede, cu claritate dacă în şanţ era sau nu apă: fără
134 135
HORAŢIU SUCIU
aceste diguri, nivelul apelor din şanţ este mai scăzut, iar dacă nu era destul de
adânc, se putea ca el să rămână uscat, sau cu băltoace (20).
În 1701, ca urmare a păcii de la Karlowitz, cetatea Lugojului este dărâmată.
După ce am văzut toate astea, putem face o încercare de stabilire a etapelor de
construire a cetăţii Lugojului. Desigur datorită deselor lupte, soldate cu ocu-
parea cetăţii şi de multe ori incendierea şi distrugerea ei, avem probabil de-a
face şi cu numeroase reconstruiri (chiar totale) şi transformări ale zidurilor.
Cetatea interioară, cu zidul ei înalt de piatră, este evident cea iniţială, datând
probabil din secolele XIII-XVI (sau cel puţin corespunzând vechiului plan
al acesteia). În consecinţă, secţiunea transversală de pe planul din 1691 este
cea mai veche reprezentare a unei cetăţi din veacul al XIII-lea de pe teritoriul
ţării noastre. Palisada din jurul ei pare că datează cel mai târziu din secolul
al XV-lea, în jurul anului 1500 i s-ar fi preferat un val de pământ (mai efici-
ent împotriva tunurilor), poate şi un traseu mai „modern” la colţuri. Cetatea
exterioară este anterioară datei de 1658, când este amintită de Evlia Celebi
ca existentă. Par posibile două momente de ridicare a ei: fie în anii de după
1551 (la indicaţiile acelui Alessandro) sau în jurul anului 1600, alt moment de
politică antiturcă, sub habsburgi. Dimensiunile reduse ale bastioanelor faţă de
lungimea curtinelor face să optăm pentru prima datare care, de altfel, cores-
punde mai degrabă cu rolul politic de sediu al banului şi cel militar, jucat de
Lugoj în secolul al XVI-lea; cleştele (de fapt o cetate a husarilor) şi canalul
de apă al şanţului cetăţii datează din anii 1691-1693, iar capul de pod de pe
malul opus al Timişului din 1693-1697 (21).
2. Bisericile lugojene
Prima menţiune despre religia celor din Lugoj este în 1334, când în
socotelile dijmelor papale, apare menţionat un preot catolic: Blasiu de Lucas.
Faptul că el nu mai este amintit în anii următori ne dovedeşte că la Lugoj
catolicismul nu are cu adevărat aderenţi (22). Căci majoritatea locuitorilor
de aici sunt români ortodocşi şi, când domnul Ţării Româneşti Nicolae Ale-
xandru „devine” şi ban de Severin (1355-1376) şi înfiinţează o Mitropolie la
Severin prin ecumenicul Filotei, lugojenii vor intra sub jurisdicţia religioasă
a acestei mitropolii (23).
Minoriţii aşezaţi în 1372 la Caransebeş încearcă să impună monopolul
catolicismului în această zonă, se pare că fără prea mult succes, căci cine îşi
schimbă religia dacă nu există presiuni (economice, militare, intelectuale)?
136
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Acest insucces reiese dintr-o diplomă a lui Sigismund de Luxemburg, din
1428: ”În districtul Sebeş s-au aflat oameni schismatici şi cu viaţă rea, care
posedând până în prezent moşii cu titlu de nobleţe…” şi pentru ca botezul or-
todox să nu-l facă preoţii din alte districte, se interzice şi preoţilor din ”orice
ţinut al Ţării” botezul în districtul Caransebeş. De reţinut două lucruri. Actul
se referă doar la districtul Caransebeş şi în celelalte districte, probabil şi la
Lugoj, schismaticii, îşi pot vedea înainte de religia lor şi pot să-şi păstreze
titlurile de nobleţe. Şi dintr-o scrisoare a papei Eugen al IV-lea (1433) către
minoriţii din Banat reiese acest lucru: ”(în această zonă) în care trăiesc cei
mai mulţi creştini şi schismatici, popor care neavând credinţa adevăratului
Dumnezeu…(24)”
Drasticile măsuri împotriva ortodocşilor, luate de regii catolici ai Ungariei
din secolele XIV - XV, dar mai ales acţiunile de convertire la catolicism con-
duse de Ioan de Capistrano, apropiatul lui Iancu de Hunedoara vor duce la
apariţia unor comunităţi (române?) de confesiune romano catolică în Lugoj
şi Caransebeş (25). În 1562 când Sava devine episcop ortodox al Ardealului,
autoritatea sa se extinde pentru prima dată şi asupra Banatului de Caransebeş
Lugoj (asta e posibil după dispariţia Banatului de Severin şi ocuparea de turci
a celei mai mari părţi în acei ani) (26).
Reforma se introduce de preotul Honterus din Braşov, după 1542,
printre saşi şi de Gaşpar Heltai, care introduce calvinismul la Cluj, printre
maghiari, reuşind să-l căştige şi pe Ioan Sigismund Zapolya. Acesta, în 1548,
în Dieta de la Turda, prin articolul XII, ia o serie de măsuri prin care încearcă
să şi-i apropie pe români, politic şi religios. În acest articol XII, adoptat de
această Dietă, se spune: „şi preoţii valahilor sunt scutiţi a plăti quinquagesi-
ma”… în schimb trebuie să dea un mănunchi de piei, o pătură de acoperit caii
(heveder) şi „o desagă a lui Isac.” Din actele Dietei de la Sighişoara, din 1564,
înţelegem că în Banat a început răspândirea reformei ducând la apariţia unor
disensiuni: „cum în districtul Caransebeşului a început să fie propovăduită
Sfânta Evanghelie s-au ivit disensiuni…să se celebreze serviciul divin în mod
alternativ şi dintr-o parte şi din alta. Aşa într-o zi, preoţii religiei romane, în
altă zi profesorii evangheliei, trebuie să săvârşească ceremoniile şi ofiicile
divine de a asculta cuvântul lui Dumnezeu în aceeaşi biserică şi nici una din-
tre cele două părţi să nu îndrăznească să tulbure într-un chip oarecare…ziua
şi timpul când adunarea îşi celebrează serviciul divin sau în timpul săvîrşirii
sfintelor taine (27).” După 1566, reforma, prin hotărârea dietei Transilvaniei,
începe să fie propagată oficial printre românii bănăţeni (Dieta de la Sibiu,
din 1566, hotărăşte să introducă calvinismul şi printre români…”cei care nu
ascultă , să fie pedepsiţi cu confiscarea averii”; iar la Dieta de la Turda, din
137
HORAŢIU SUCIU
1568, cere pedepsirea preoţilor şi credincioşilor ortodocşi care se opun re-
formei). Câţiva ani mai târziu, în 1582, îl găsim pe Moise Peştişel predicator
româno-calvin la Lugoj. Ca dovadă că reforma are aderenţă în Banat, în 1600
este amintit Paul Kovacshazi, predicator al Lugojului, iar în 1648 îl avem ca
predicator reformat aici pe Ştefan Fogoraşi (28).
În aceste condiţii ale propagării reformei, catolicii din Lugoj şi Caransebeş
cer delegaţiei iezuiţilor din Alba Iulia preoţi,mai ales că principe devine în
1571 Ştefan Bathory, catolic. Familia Bathory,care domneşte până în 1610,
este promotoarea contrareformei, biserica romano-catolică reconsolidându-şi
poziţia. Pentru cei din Lugoj şi Caransebeş va fi trimis, în 1600, ca pre-
ot, Ştefan Szent-Andrasy, care scria : „valachi din Caransebeş şi Lugoj şi
din localităţiile din prejur care se numărau mai mult de 10000 de suflete de
creştini(catolici) şi aceştia de aproape 60 de ani nu aveau preoţi catolici, pe
care odinioară i-a readus de la rătăcirea grecilor la credinţa catolică fericitul
Ioan Capistrano” (29).
Se va produce în secolul al XVII-lea o adevărată separare, intelectu-
ală şi religioasă a celor două mari oraşe ale zonei, deşi în amândouă există şi
oameni din celelalte confesiuni. În 1636, George Buitul, preotul catolic din
Caransebeş, tipăreşte la Alba Iulia în 1636, în traducere românească, cate-
hismul lui Petru Canisius. De la Lugoj se răspunde că predicator este Ştefan
Fogaraşi, care tipăreşte catehismul calvin al profesorului Alstedius la Alba
Iulia (Bălgrad) în 1647 şi traduce psalmii (30).
Între timp prin tratatul de la 20 mai 1595, dintre Mihai Viteazul şi Sigismund
Bathory, Biserica ortodoxă din Banat trece sub jurisdicţia mitropolitului Ţă-
rii Româneşti. În 1656, mitropolitul transilvănean Sava Brancovici obţine
(din nou) jurisdicţia canonică asupra Severinului.31 Căci ne spune la 1630,
franciscanul Serafin Kun: ” Valachi omnes sunt scismatici, exceptis aliquod
personis nobilibus” (românii, cu excepţia nobililor, sunt toţi ortodocşi)(32).
Probabil aceasta este adevărata situaţie în Banat, în secolul al XVII-lea : cu
excepţia nobililor care sunt de confesiune catolică şi reformată, ceilalţi, prea
puţin importanţi pentru a se face presiuni asupra lor, sunt orodocşi. Însă, oda-
tă cucerit Banatul de Lugoj-Caransebeş, nobilii părăsesc zona, spre Transil-
vania.
Rolul şi dezvoltarea diferitelor biserici, după 1718, trebuie înţeles prin
sprijinul acordat lor de Habsburgi, şi de faptul că aceste biserici acceptă, ală-
turi de stat să joace un rol în pedagogia socială. Statul austriac al secolului al
XVIII-lea şi al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea devenise unul în care
religia era mai mult o chestiune de conştiinţă şi nu una prin care se defineau
hotarele dintre grupuri. Comparativ cu secolul al XVII-lea, catolicismul ce-
138
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
lui de-al XVIII-lea a fost mai flexibil şi mai tolerant, ceea ce a contribuit la
ridicarea unui segment social relativ numeros de la condiţia plebee la aceea
civică, căci centralismul Habsburgilor fusese folosit nu doar în scopuri mer-
cantile, ci şi cu intenţia promovării civismului (33).
La sfârşitul ocupaţiei turceşti în Banat singura biserică pe care o mai găsim
este cea ortodoxă. Prin diploma din 21 august 1690, Leopold I trece Biserica
ortodoxă din Banat sub jurisdicţia Patriarhului Sârb de la Carlowitz, Arsenjie
III Crnojevic (34). În 1718, prin sosirea coloniştilor germani şi a călugărilor
minoriţi, în Lugoj ia fiinţă, în paralel cu comunitatea român ortodoxă, o co-
munitate catolică. Comunitatea mozaică avea o casă de rugăciune încă de la
aşezarea primilor evrei la Lugoj. În 1780 este recunoscută oficial, fiind forma-
tă din 80 de persoane. La cererea acestei comunităţi, autorităţile desemnează
un loc pentru înmormântare, apărând primul cimitir evreiesc. În 1793, anul
în care Lugojul german şi cel românesc se unesc într-o singură localitate, va
fi cladită o mică sinagogă pe un teren cumpărat de comunitate. La începutul
secolului al XIX-lea aici va oficia primul rabin al Lugojului Zwi (Hirsch)
Oppenhaimer originar din Timişoara (35). Abia în secolul al XIX-lea apare o
comunitate greco-catolică. Primele familii (10) greco-catolice vin la Lugoj în
1740 şi s-au aşezat în apropierea bisericii catolice formând Neue Weltgasse-
Uliţa Lumea Nouă, un splai nou extins în grădinile locuitorilor germani din
strada bisericii) (36).
Pentru toate aceste comunităţi clădirea bisericii sau sinagogii reprezintă
un mod de-a se prezenta lumii. Însă această prezenţă, chiar dacă ostentati-
vă, prin mărime şi bogăţie, nu înseamnă excluderea celuilalt. Influenţele şi
împrumuturile sunt frecvente, cazul cel mai tipic fiind Biserica Adormirea
Maicii Domnului, ortodoxă în credinţă, barocă în stil.
Cea mai veche biserică care a rămas în „picioare” (cel puţin în parte) la
Lugoj, din evul mediu, este Biserica „Sfântul Nicolae” din apropierea vechii
cetăţi (37). Despre timpul în care această biserică a fost ridicată se ştiu prea
puţine. Unii cercetători consideră că a fost construită în aceeşi epocă cu ve-
chile vetre mănăstireşti din părţile Banatului: Vodiţa, Şemlac, Săraca, Partoş,
Vărădia, adică din secolele XIII - XIV (38). Alţii cred că ea a fost ridicată la
începutul secolului al XV-lea, în 1402, de soţia banului de Severin, Nicolae
de Pereny (Perian), Cătălina (sau Ecaterina). Tradiţia locală o consideră fon-
dată de călugări veniţi din Ţara Românească (39). Unele amănunte legate de
această biserică ne pot lăsa să înţelegem că la origine ea a fost biserica unei
mănăstiri. Descrierea de către Dem Teodoru a unei fresce care reprezenta
„portretul protopopului de atuncea Gavril, în veşminte semi-episcopale îm-
brăcat, adecă: dolamă roşie, manta neagră cu căptuşeală vânătă, apoi camilac-
139
HORAŢIU SUCIU
vă, metaniile şi bât cârn” ne arătă că acesta era un călugăr (40).
O biserică ortodoxă a existat la Lugoj pe vremea turcilor. Pe o carte
ortodoxă din biserica din Lugoj (1667) este scris: „aciastă svântă carte care se
chiamă Evanghelie cumpăratu au Cecovan Pătru ot Lugoj şi o dat-o la svânta
biserică din Lugoj” şi tot ei îi dăruieşte în 1714 spătarul Mihai Cantacuzino,
editorul Antologhionului de la Râmnic din 1705 şi al Ohtoihului din 1706,
câte un exemplar al acestor lucrări (41). Relevantă în acest sens este şi petiţia
înaintată generalului austriac Steinville, comandantul trupelor din Sibiu, la
10 februarie 1717: „Noi care suntem juzi districtelor Caransebeş, Horm şi
Lugoj,…augustul împărat, să ne dea nouă ca episcop pe Petronie, pe care îl
dorim să ne fie episcop. Episcopul Moise care a rămas de la turci, nouă nu ne
trebuie, pentru că după cum ştie Ilustritatea Dumneavoastră, adesea a servit la
ordinele turcilor…(42)” Dar o statistică a bisericilor din eparhia Caransebeş
din 15 ianuarie 1757 ne spune că la Lugoj avem: „Biserica ortodoxă Sfântul
Nicolae, înălţată sub episcopul Maxim în anul 1722”(43). E foarte probabil
ca lăcaşul bisericii Sfântul Nicolae să fie unul nou construit la începutul do-
minaţiei habsburgice în Banat. Pentru că, după cum spune şi Nicolae Stoica
de Haţeg, în vremuri grele, orice poate deveni biserică: „Eu sluji iarna într-o
sobă a meă…acolo ispovedeam, cuminecam…unde aflam bisericile arse, zi-
ceam să-şi facă o casă de rugă…şi începură biserici, colibe de nuiale a-şi
face, cu fîn, pae a le acoperi şi a sluji.”(44) În plus în perioada evului mediu
erau frecvente bisericile fără turn (45). Aceasta ar explică pisania aflată pe
frontispiciul turnului: „Aedificata haec ec(c)lesia per me Ioannem Ratz de
Mehadia, supremum pr(a)efectum inclytorum district(u)um Lugos, Caranse-
bes et Lippa. Anno Domini 1726 die 19 iunii”. (Făcutu-s-a această biserică
de mine Ioan Raţ de Mehadia, administratorul suprem al districtelor Lugoj,
Caransebeş şi Lipova. În anul Domnului 1726, 19 iunie) (46). Comentez un
singur aspect al acestei inscripţii. Unii istorici consideră că aedificat ar trebui
să se citească re(aedificat), adică refăcut; mai probabil trebuie să citim totuşi
aedificat, dar prin asta înţeleagându-se faptul că numai turnul a fost ridicat
în acest an (1726). În 1754, „Biserica ortodoxă sobornicească, din piatră cu
hramul Sfântul Nicolae…este înnoită sub episcopul Ioan Gheorghevici” (47).
Există şi o nelămurire legată de Ioan Raţ de Mehadia, nelămurire pre-
zentată de istoricul Costin Feneşan. Tatăl lui Ioan Raţ este Ştefan Raţ de Me-
hadia, administrator al bunurilor fiscale din Alba Iulia şi epitrop al bisericii
ortodoxe româneşti din Transilvania, apropiat al Mitropolitului Atanasie An-
ghel. În 19 martie 1701, aflat la Viena, alături de Mitropolitul Atanasie An-
ghel, va fi răsplătit de împăratul Leopold I, pentru meritele sale în realizarea
unirii religioase a românilor, fiind înnobilat. În anul următor, fiii săi, Ioan
140
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
şi Paul, sunt amintiţi printre elevii care urmau cursurile Liceului catolic din
Cluj, fiind menţionaţi ca „nobilis valachus” (48). Cum se explică „aedificat”
(făcut, ridicat)? Era o încercare de-ai face pe lugojenii ortodocşi să treacă la
Biserica greco-catolică ?
După 1766 (terminarea contrucţiei Bisericii Adormirea Maicii Domnu-
lui), Biserica (devenită acum mică, în comparaţie cu cealaltă care e „Mare”),
intră într-un con de umbră. În iulie 1842, incendiul care distruge o mare parte
a Lugojului o afectează profund. Din lipsă de fonduri nu s-a mai putut reface
temeinic şi „fiind primejdiosă pentru siguranţa personală şi stricând estetica
oraşului” ea a fost demolată în 1879, dăinuind numai turnul clopotniţei (49).
Săpăturile arheologice din anul 1922 au scos la lumină dimensiunile „Biseri-
cii Mici”, trei vetre suprapuse, straturi de cenuşă, vase de lut, resturi de oale,
două mânere de săbii. În „gropniţa” de sub biserică s-au aflat osemintele risi-
pite şi resturi de ţesături în fir, indicii că ar fi cripta unor nobili,…în ea fiind
înmormântat Ioan Raţ de Mehadia în august 1729, fapt confirmat de o piatră
funerară care îi acoperea mormântul, descoperită sub pardoseala de cărămidă
a bisericii (50).
Biserica, înainte de demolare avea lungimea de 20 stânjeni, iar înăl-
ţimea turnului de 16 m. Zidurile erau din cărămidă (sau piatră), acoperişul
fiind dinţiglă smălţuită de culoare verde. Pe frontispiciul turnului se află un
basorelief, compus din două piese, una reprezentând imaginea Sfântului Ni-
coale, săpată în piatră de gresie şi colorată, a doua înfăţişând armele nobiliare
ale lui Ioan Raţ de Mehadia, având împrejur stemele districtelor bănăţene a
căror prefect suprem era. În partea inferioară a basoreliefului se afla textul
latin amintit (51).
Cât priveşte stilul arhitectonic, este vorba de un plan în cruce similar cu
cel al mănăstirii Săraca, cu ferestre relativ joase. Turnul cu temelie din cără-
midă, are volute laterale în baroc (52).
Inventarul întocmit din poruncă prea înaltă în 1792, de către protopopul Con-
stantin Atanasievici ne dă o imagine a înfăţişării interioare a Bisericii Sfântu-
lui Nicolae din secolul al XVIII - lea: „tâmpla de zid până la cerime. Deasupra
zugrăvită, pe tâmplă Răstignirea, la ocol 12 Proroci, mai jos 12 Apostoli, apoi
12 praznice împărăteşti şi 4 Evanghelişti de-a dreapta Domnului Hristos. Pe
prestol in antimis de Ioan Georgevici, episcop, de la 1758 apr. 18” (53). În
plus în pronaos portretul protopopului Gavril.
Un inventarium din 20 ianuarie 1775, menţionează numele a 9 din cele
14 cărţi româneşti aflate în dotarea bisericii - evanghelie (1746), liturghier
(1768), apostol (1743), biblie (1688), pravilă (1652), octoih (1774), nou tes-
tament (1648), etc. majoritatea provenind din Ţara Românească. Acelaşi in-
141
HORAŢIU SUCIU
ventar mai enumeră odăjdii preoţeşti, vase din argint, lemn sau aurite, cruci
ferecate, 2 clopote (54).
În primăvara lui 1733, începe construirea Bisericii catolice cu hramul
Sfintei Treimi. Informaţiile pe care le-am avut despre această biserică sunt
puţine, majoritatea venind de la István Iványi. Astfel la venirea minoriţilor
în Lugoj, în 1718, aceştia locuiesc într-o casă mică pe malul Timişului, care
le-a fost donată de Administraţia Banatului. Odată cu creşterea comunităţii
catolice din Lugojul german, creşte şi bogăţia mănăstirii catolice minorite
din Lugoj. În 1730, abatele Starkovics Pius cumpără câteva case şi o moşie,
construind acolo o locuinţă mai mare pentru călugări. Dar era nevoie şi de un
lăcaş de cult (specializat) şi mai mare. Astfel abatele depune în mai 1733 o
cerere la Administraţia Banatului pentru construirea unei biserici (clădirea fo-
losită până atunci pentru practicarea cultului fiind într-o stare foarte proastă).
La 19 mai guvernatorul Mercy aprobă această cerere şi donează pen-
tru construirea bisericii un teren de 45×25 stânjeni. Lucrul la biserică începe
imediat. Pentru construirea bisericii se folosesc bani obţinuţi prin donaţiile
lugojenilor sau din vânzările unor proprietăţi ale minoriţilor din Lugoj. În
1735 biserica era terminată (55).
Peste numai trei ani, în timpul răscoalei antihabsburgice din 1738, când
populaţia germană (împreună cu minoriţii) fug din Lugoj, locuitorii Lugojului
românesc au devastat şi distrus biserica catolică. După întoarcerea minoriţilor
în octombrie 1738, s-a trecut la renovarea bisericii şi a mănăstirii, renovare ce
a fost terminată la sfârşitul anului 1740. Episcopul catolic Stanislavici, care
în 1741 vizitează regiunea, scrie cuvinte de laudă despre această biserică: „în
afară de Versec (Vârşeţ) şi Lugoj, toate bisericile sunt construite din lemn şi
nu vor rezista mai mult de un an, doi”.
Ştim despre interiorul acestei biserici că nava şi altarul era de circa 15,
5 stânjeni×6 stânjeni (înălţime). Tavanul era din scândură din cauza pereţilor
slabi. Amvonul şi corul erau făcute tot din scânduri. Auer Lipot, abatele mi-
norit, cumpără din banii săi o orgă despre care se aminteşte că a fost reparată
în 1748. În 31 mai 1767 existau două clopote înălţate pe un cadru (schelă) de
lemn. În 1771 se cumpără un al treilea clopot. Sub altar a fost săpată o criptă,
în care erau îngropaţi călugării şi unii localnici (cei mai bogaţi).(56)
În anul 1788, în timpul războiului austro turc, biserica este iar dis-
trusă, de astă dată chiar de trupele imperiale. La sfârşitul războiului, această
biserică nu mai este refăcută, ci se începe în 1796 construcţia uneia noi (cea
care există şi astăzi).
După 1718, Lugojul intră într-un proces intens de dezvoltare. Populaţia
din oraşul românesc este în continuă creştere. În 40 de ani de la 218 case Lugo-
142
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
jul ajunge la 340 (în 1757). În plus aceşti români devin din ce în ce mai bogaţi.
Astfel, cu timpul, mica biserică „Sfântul Nicolae” devine neîncăpătoare, dar şi
nemulţumitoare pentru noua situaţie a oraşului şi a locuitorilor ei (57).
În 1759 se hotărăşte construirea unei noi biserici, monumentale, despre
care Ion Codru Drăguşanu va scrie în 1838 „…la Lugoj…am văzut o bese-
rică românească cum nu se afla nice în Bucureşti”. (58) Despre cum, cine
şi prin cine s-a construit biserica „Adormirea Maicii Domnului” (sau Mare)
din Lugoj am vorbit într-un capitol anterior lucrării de faţă. Trebuie însă să
mai menţionez un fapt relevat pentru măreţia monumentului: în vederea unui
„fond” adecvat, parohia a cumpărat câteva terenuri cu case din împrejurimea
bisericii Sfântul Nicolae. Timpul necesar pentru construirea bisericii îl găsim
aflat în pisania de pe peretele vestic al naosului: „Începutu-s-a zidirea bisericii
acesteia în anul 1759 şi s-a săvârşit la 1766 luna august”.(59)
Despre proiectul acestui monument nu avem date documentare precise,
exceptând remarca din punctul 1 al contractului de zidire din 1759, unde se
menţionează că „Maistrul zidar se legătuieşte că va clădi această biserică nu
numai potrivit acuratului creştin, ci în chin deosebit după intenţiile şi stilul
arhitectonic apreciat de domnul episcop care conduce dieceza ortodoxă …”
Arhitectura interioară a bisericii ne prezintă o absidă treflată cu piaştri interi-
ori şi exteriori la unghiuri, care susţin dublouri radiale convergente pe cheia
arcului de triumf, separând mici semicalote continuate de trunchiuri sferice.
Nava este împărţită în travee inegale prin dublouri susţinute de perechi
de piaştri. Prima travee este lărgită în grosimea zidurilor prezentând dublouri
şi în sensul longitudinal al navei; următoarele travee, flancate de încăperi joase
practicate în grosimea pereţilor, au doar arcuri turtite, longitudinale. Sistemul
de arcuri creează trei bolţi a vela de deschideri diferite. Pronaosul separat prin
stâlpii puternici ce susţin cafasul, este flancat de două încăperi dreptunghiu-
lare joase, practicate în masa pereţilor turnurilor. Acestea, masive, ieşind din
frontonul faţedelor laterale, încadrează traversa vestică a pronaosului, boltit
de calote. Din decoraţia interioară nu putem menţiona ca autentice decât ele-
mentele de rezistenţă, respectiv perechile de pilaştri ce susţin dublourile.(60)
În exterior, faţada principală, vestică, este formată din motivul central
flancat de turnuri, fiind caracterizată prin alternanţa motivelor curbe şi un-
ghiulare pe cele două registre verticale. Registrul inferior cuprinde portalul,
deasupra căruia se găseşte o fereastră cu o cornişă pronunţată formată de două
volute afrontate, căreia îi corespund, la acelaşi nivel, la fel cu ferestrele late-
rale ale bazei turnurilor, două nişe puţin adânci terminate într-un arc în plin
centru. Separarea de registrul superior se face printr-o cornişă puternic profi-
lată, care se continuă la acelaşi nivel, al acoperişului cât şi pe faţadele laterale
143
HORAŢIU SUCIU
şi pe absidă, creând elementul liant al decoraţiei exterioare, şi descrie deasu-
pra portalului de vest un fronton în arc de cerc. Registrul superior cuprinde
turnurile, cu câte un corp cubic cu lunetă la bază separat printr-o cornişă de
un corp mai zvelt, al părţii superioare, decorată cu perechi de pilaştri ionici
la muchii, ferestre, flancate de piaştri aplatizaţi şi motivul ceasului. Motivul
central, concav, ajungând până la jumătatea corpurilor turnurilor, este flancat
de piaştri ce susţin un fronton triunghiular.(61)
Biserica ridicată din cărămidă, ca toate bisericile zonei de câmpie, cu
şarpantă de lemn şi acoperiş de ţiglă, are următoarele dimensiuni 43, 23 m
lungime, 20, 29 lăţimea. Interiorul are o înălţime de 15,70 m, până la bolţile
cupolei. Înălţimea în cor este de 13,88 m, la intrarea principală 5,18. Uşile au
înălţimea de 3,80 m, iar iconostasul, fără baldachinul adus la restaurare are o
înălţime de 9,30 m.
Turnurile au o înălţime de 57 m, ele ajungând la aceste dimensiuni,
după 1803 când au fost înălţate cu 25 de stânjeni, adăugându-se probabil mo-
tivul ceasului. Turnul din stânga este mai mic faţă de cel din dreapta, atât ca
volum cât şi ca înălţime. Ambele au fost învelite de laînceput cu foi de aramă
(62).
Pictura veche (primul strat de zugrăveală) datează din anul 1764, însă
nu acoperea decât parţial biserica şi anume altarul, tâmpla, tabloul votiv, iar
în exterior icoana hramului fiind realizată de Ştefan Zugravul. Dintre acestea
până azi au mai rămas doar tabloul ctitoricesc de pe peretele vestic al naosu-
lui şi cele două portrete din altar, din dosul iconostasului, unul aparţinând lui
Ioan Georgevici, episcopul Caransebeşului şi Vârşeţului, celălalt fiind por-
tretul egumenului Gavril. Pe peretele corului, jos este pictat în ulei portretul
ctitorului Gavril Gurean.
Un inventar detaliat din 1810 ne poate da alte detalii despre felul cum
arata biserica în interior până la 1819 când pictura e renovată. La tâmplă ime-
diat sub cruce şi molenii, se află Fecioara Maria cu un crin în mână, încadrată
de 12 proroci. În registrul mediu, în centru, era Învierea, iar de o parte şi de
alta Schimbarea la faţă, Floriile, Înălţarea, Rusaliile şi Sfinţii Lazăr, Ştefan,
Simion şi Sava. În rândul următor: Hristos, Maica Domnului, sfântul Nicolae
şi Ioan Botezătorul. În afară de podoaba murală mai existau 4 icoane prestol-
nice, 12 prăznicare din aramă, 20 din lemn. (63)
Inventarul parohiei din 1792 înşiră mai multe obiecte de cult şi anu-
me: 2 potire mari de argint cu „florile săpate”, poleite cu aur ca şi discul, zvez-
diţa (steluţa), linguriţa şi copia; o cruce de lemn „săpată fain” şi ferecată cu
argint şi aurită şi „cu pietre împodobită, care plăteşte 18 galbini”, un chivot,
un chivot de argint forjat („peste tot ţifre săpate”) din 1775 şi având gravat pe
144
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
uşă hramul bisericii, deasupra o cruce cu raze, o candelă triconică din metal
şanţat şi ajurat cu grafie grecească şi o ornamentică bogată (se disting pe el
iconiţele Maica Domnului, sfântul Gheorghe şi Răstignirea).(64)
Dintre icoanele (praznicele) vechi păstrate merită amintite icoana
„Adormirea Maicii Domnului” pictată pe lemn, cu dimensiuni 50×40 cm,
cu însemnarea „ … În oraş: În Logoji, 1777 august 15 Po. Rad.” (adică Popa
Rada Lazarovici). Din acelaşi an, pictate tot de Po. Rad. Sunt şi icoanele Înăl-
ţarea Domnului, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Proorocul Ilie şi Aaron.(65)
Din inventarul din 1792 mai sus, putem cunoaşte cărţile de ritual (dar şi
de învăţătură) care se găsesc în biserică: 2 evanghelii româneşti ferecate cu ar-
gint, 3 evanghelii româneşti legate în piele, 1 evanghelie românească tipărită în
Transilvania, 2 liturghiere româneşti „de cele bogate” (Iaşi, 1759), 2 liturghiere
româneşti, 1 apostol românesc (Bucureşti, 1734), 1 apostol românesc tipărit în
Ardeal, 2 octoice româneşti „din cele bogate” (Bucureşti, 1774), 2 „cruguri”
de mineie, adică 24 „dereburi” (Râmnic, 1776, 1778-1786), 1 triod (Râmnic,
1761), 2 penticostale (1 de la Blaj, 1768), 2 molitvenice, 1 cazanie (Iaşi, 1643),
1 „pravilă a legii” (Târgovişte, 1652), 1 Biblie (Bucureşti, 1688). După cum se
observă majoritatea cărţilor sunt româneşti, venite din Ţara Românească.(66)
În 1767 la Lugoj serveau 15 preoţi, iar în 1775 erau 6 preoţi titulari,
care au fost înzestraţi cu o serie întreagă de „ad dies vitae”, iar restul de 6, fiind
socotiţi supranumerar, au obţinut, pe lângă locul de casă, şi suprafeţe de teren
mai mici (diaconul a primit o jumătate de sesie). (67) Numărul mare al acestor
preoţi este încă o dovadă a puterii economice a locuitorilor români ai oraşului.
Cele două biserici româneşti şi cea germană, apoi cea greco-catolică,
sinagoga, care se vor clădi în secolul al XIX-lea dovedesc atât religiozitatea
locuitorilor Lugojului, dar pe lângă aceasta (însă nu marginal) puternica dez-
voltare a oraşului în ultima etapă a „evului mediu”. Statisticile din secolul al
XIX-lea ne dovedesc că oraşul este un model de convieţuire interconfesiona-
lă. În 1803 compoziţia confesională a populaţiei oraşului se prezenta astfel
3883 ortodocşi români, 569 catolici germani, 48 catolici unguri, 74 evrei,15
lutherani maghiari şi 2 calvini maghiari.În 1849 oraşul are 1407 gospodării
şi 8716 locuitori dintre care 2246 catolici, 893 greco-catolici, 4370 ortodocşi,
269 lutherani, 76 calvini şi 510 evrei. Câţiva ani mai târziu sunt 10293 lo-
cuitori, în Lugojul Român 8313, 5146 români, 2029 germani, 453 maghiari,
189 sârbi slovaci, 496 evrei, iar în Lugojul German 1980, 360 români, 1154
germani, 278 maghiari, 27 sârbi şi slovaci, 152 evrei.(68)
145
HORAŢIU SUCIU
3. Lugojul şi şcolile sale
(şi câte ceva despre copii)
Primele şcoli (sau poate dascăli) care apar la Lugoj sunt în strânsă
legătură cu propaganda calvină în Banat. Aceste şcoli cu predare în română
sunt întemeiate cu scopuri precise: atragerea românilor ortodocşi la reformă,
căci în secolul al XVI-lea (secolul începutului reformei) se formase în Banat
o pătură de meşteşugari, negustori (dar şi pătura de nobili şi oşteni devenise
mai elevată), cu o situaţie economică mai bună, care locuia mai ales în ora-
şe, şi care avea nevoie de cunoaşterea scrisului şi cititului, de cunoaşterea
socotitului, pentru a-şi putea ţine în ordine afacerile”. Şi totuşi, şcoli sau alte
forme de învăţământ există, la Lugoj, sau în alte locuri, în care lugojenii au
acces, căci unii dintre ei sunt studenţi la marile universităţi europene încă din
secolul al XIV-lea. În 1394, la Universitatea din Viena, Johannes de Lugas,
în 1399 este amintit ca Joannes Caesar de Lugas Ungarus devenind în 1399
consilier al facultaţii artistice, iar în 1409 examinator al acesteia. (69)
În secolul al XVIII-lea, Banatul a devenit nu numai o regiune în care pros-
perau meşteşugurile şi comerţul, dar şi una în care societatea manifesta o
preocupare crescândă pentru şcoală, pentru carte, adică pentru emancipare
spirituală(70). Motivul este dezvăluit de profesorul Victor Neumann: ”ală-
turi de Biserici, Habsburgii au încurajat şi instituţiile laice să joace un rol în
pedagogia socială. Şcolile, breslele meşteşugăreşti şi companiile comerciale,
organizaţiile juridice fuseseră asociate acestui proces. (71)” Desigur politica
aceasta nu era dezinteresată, deoarece prin alfabetizare şi şcoli s-a stimulat
adaptarea la politicile despotic-luministe ale împăraţilor Maria Theresia şi
Iosif al II-lea (72), dar era în favoarea ambelor părţi: statului şi simplilor
cetăţeni.
Reforma în Banat începe în 1564 deoarece în dieta Transilvaniei în-
trunită la Sighişoara se relatează că: „în districtul Caransebeş a început să fie
propăvăduită Evanghelia”. (73) Peste numai douăzeci de ani, în 1582, cal-
vinismul bănăţean îşi arată roadele. Căci în acest an este tipărită la Orăştie
o Palie.(74) Din primele pagini aflăm că „eu Tordaşu Mihai alesu Piscopul
Românilor în Ardealu şi cu Herce Ştefan propăvăduitorul Evangheliei lui Hs.
în oraşul Căvăran Sebeşului, Zacan Efrem, dascăl de dăscălie a Sebeşului şi
146
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
cu Peştişel Moise, propăvăduitorul Evangheliei în oraşul Lugojului,…ţinum
întruna pentru jelanie scripturei sfinte, că văzumu cum toate limbile au şi în-
flurescu întru cuvintele slăvite ale lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă
nu avem pentru aceia cu mare muncă scosem dem limbă jidovescă şi greceas-
că şi sârbească pre limba românească, 5 cărţi ale lui Moisi prorocul şi 4 cărţi
ce se cheamă trstva şi alţi proroci câţiva şi dăruim voo fraţilor rumâni”.(75)
Aşadar, în 1582, la Caransebeş existau pe lângă un propovăduitor al Evanghe-
liei, un dascăl de dăscălie (şi deci, o şcoală). La Lugoj e amintit doar Moise
Peştişel, propovăduitor al Evangheliei. Însă el, sau un dascăl de dăscălie care
nu e între traducătorii Paliei, îi învăţau pe copiii locuitorilor să citească, căci
altfel pentru cine ar fi fost tipărită această carte? Asta cu atât cu cât, un Mihail
Deş din Lugoj, este amintit ca student la universitatea Wittenberg. Şi la fel
sunt amintiţi şi Franciscus Kataz de Lugas Transylvanus în 1597 şi Michael
Lugassi nobilis Transylvanus în 1604 ,ca studenţi ai universităţii din Olomo-
uc (Olmutz) din Imperiul Habsburgic.(76)
Un alt pastor reformat din Lugoj, Ştefan Fogaraş, traduce din ma-
ghiară catehismul lui Alstedius, în română, în 1647. Tipărit cu litere latine şi
ortografie maghiară este destinat învăţământului „demn şi potrivit cu mintea
copilului care e fraged” (77) dovedind prin asta că în oraşul de pe Timiş exista
(acum, sigur) o şcoală. Dacă la această informaţie mai adăugăm din „Regu-
lamentul şcoalei româneşti din Făgăraşi”, din 3 aprilie 1657, dat de Susana
Lorantffi, punctul al III-lea: „pe lângă acesta îi va învăţa săcânte româneşte
după obiceiul bisericilor din Caransebeş şi Lugoj cu adausul că acestea tre-
buie să le scrie cu litere româneşti”(78) (slavone, faţă de latinele lui Fogaraş
?- n.n.), existenţa unei şcoli reformate române la Lugoj nu mai poate fi pusă
la îndoială. Această faimă în cântarea psalmilor nu se poate realiza decât în
şcoli care funcţionau de mai mulţi ani (79) şi unde se şi scria cu litere „nero-
mâneşti”.
Din regulamentul acestei şcoli din Făgăraş, înfiinţată de principesa
Susana Lorantffi, văduva lui Gheorghe Rakoczi I, putem înţelege ce se făcea
la şcolile similare din Lugoj şi Caransebeş. Se cerea ca „dascălul de dăscălie”
să ştie foarte bine scrie şi vorbi româneşte „să fie învăţat, să înveţe pe şcolari
întâi alfabetul „românesc” (?), să-i obişnuiască cu citirea Noului Testament, a
Psaltirii, a Catehismului şi să-i înveţe să cânte româneşte”.(80)
Interesantă este şi o diplomă acordată de principele Gheorghe Rákóczi al II-
lea, la 15 septembrie 1651, prin care îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar
lui Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud
Lugosium scholasticum) şi prin el, fratelui său Mihail, motivând acordarea
diplomei prin faptul că Valentin Nyiressi „şi-a strâns puterile-i alese pentru
147
HORAŢIU SUCIU
a cultiva opera scrisului spre încântarea noastră.” Condiţionează acordarea
diplomei de un singur lucru: ”dacă nu s-au născut iobagi ai noştri sau ai alto-
ra, nici nu sunt din partea locului(81)” lăsând două întrebări fără răspuns: ce
opere a scris dascălul, încântându-l pe principe şi putea un iobag să ajungă
dascăl ?
Informaţii preţioase în ce priveşte şcoala şi copilăria din acea perioadă le cu-
noaştem şi le presupunem din alte documente. Principele Gabriel Báthory, în
1608, îl înnobilează pe diacul Ştefan Fodor din Lugoj (Stephani literati alias
Fodor de Lugas) (82). Unde a învăţat el ca să devină diacon, la Lugoj sau în
altă parte? Gabriel de Bethlen, în 1628, îl înnobilează şi îi acordă blazon no-
biliar lui Gheorghe Loncea (Loncza ) „ în prezent în zisul nostru târg Lugoj,
îndeplinind funcţia de socotitor şi notar…după ce încă de copil, a dispreţu-
it ademenirile viciilor şi s-a aplecat spre discplina artelor liberale cele mai
vrednice de cinste, mai întâi la curtea răposat măreţei Clara Szini, văduva
măreţului Ladislau de Carei.(83)” Principele Gheorghe Rákóczi I, în 1644,
îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Petru Szászvárosi (din Orăştie)
alias Pap de Lugas, predicator al bisericii reformate calvine din târgul Haţeg.
El „s-a aplecat încă din copilărie, în mod deosebit, asupra scrierilor sfinte…
(84)”
După ocuparea de către turci în 1658 a Lugojului se pare că această şcoală
dispare. Elocventă e o hotărâre a mitropolitului Sava Brancovici, de la sino-
dul din Bălgrad din 1675, pentru situaţia şcolilor bănăţene (care, ca şi Biserica
ortodoxă din Banat erau sub jurisdicţia sus numitului mitropolit): „iară pintru
să se mai întărească şi pruncii nefiind isculă unde să înveţe, tot creştinul să-şi
ducă pruncii la besearecă şi popa, după ce va isprăvi cu slujba besearecii să
facă ştire cum să se strângă pruncii în beserică, să-i înveţe cum iaste scris mai
sus, adecă: Tatăl nostru, Credeul, Zece porunci … „(85)
Peste vreo douăzeci de ani, în 1698, când Lugojul ocupat de habs-
burgi, în timpul numeroaselor lupte dintre austrieci şi otomani, din acea pe-
rioadă, avem amintite pentru ultima dată şcolile creştin reformate din Lugoj
şi Caransebeş (fără însă să ştim dacă ele se reînfinţaseră sau era doar plănuită
înfiinţarea lor) în prefaţa în limba maghiară a Catehismului calvinist de la
Bălgrad: unde se spune: „că a fost dat, pentru şcolile de religie din aceste două
locuri, mai cu seamă din Lugoj şi Caransebeş şi pentru întărirea în credinţă a
tinerilor care învaţă în ele”.(86)
După instaurarea deplină a austriecilor în Banat în 1718, la Lugoj, mi-
noriţii deschid o şcoală germană în 1733. În 1736 e amintit ca învăţător Win-
disch Ferdinand. Ea dispare în timp datorită evenimentelor din 1738-1739.
În 1752 găsim ca pedagog al acestei şcoli pe Jivan Muţolovici şi pe Dominick
148
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Weiss ca învăţător, în 1754 pe Michael Dornbenter (învăţător) şi între 1757 şi
1776 pe Simeon Scherübel (învăţător). Alţi dascăli ai acestei şcoli din seco-
lul al XVIII-lea au fost Seehors Francisc şi Hilebrand Anton.(87)De această
şcoală, după 1781, va profita şi comunitătea evreiască din Lugoj, care fiind
săracă nu îşi permitea construirea unei şcoli. Copiii evrei erau însă acceptaţi
la această şcoala germană. (88)
O şcoală românească ortodoxă, avem la Lugoj se pare din 1736 sau din 1742
unde se făcea, după cum spune Nicolae Stoica „silabisirea românească”.(89)
Dascăli la această şcoală sunt Mihai Petru, un ardelean (pe la 1760), Antonie
Alexieviciu din Ţara Românească (1761) şi Ioan din Bănia (1762).(90) Ei
pleacă şi revin, alternându-se între ei în postul de dascăl la şcoala română de
la Lugoj. De la Lugoj vom găsi dascăl în alte localităţi: la Sânandrei, în 1758,
Marcu Bronescu (de 19 ani).(91)
În 1763 Cancelaria Aulică cere administraţiei civile bănăţene şi celor
doi episcopi ortodocşi să organizeze câte o şcoală în fiecare comună, învăţă-
mântul devenind astfel obligatoriu (şi posibil). În 1764 se recomandă numirea
unui director ortodox pentru îndrumarea şcolilor şi învăţătorilor. Aceste şcoli
confesionale ortodoxe, româneşti şi sîbreşti, sunt organizate în anul 1774 prin
“Regulamentae, iar cele germane prin “Algemaine Schulordnung”(92).
Din 1768 avem din districtul Lugoj o statistică din care reiese „că aici (în
districtul Lugoj) sunt cinci şcoli la care sunt 31 copii elevi. Învăţătorii sunt un
sârb şi 5 români care învaţă cititul, scrisul, socotitul”.(93) Tot în acest an, prin
donaţia de 1012 florini făcută de Gavrilă Gurean se construieşte o nouă şcoală
româno-ortodoxă la Lugoj. Din lista de cheltuieli pentru construirea acestei
şcoli ne putem da seama cum arăta localul unei şcoli în secolul al XVIII-lea.
Pentru ridicarea şcolii s-a cumpărat printre altele: „3 uşi cu lemn şi fier…4
scaune şi 1 masă…2 sobe verzi…pat încheiat…6 strane la copii”.(94) Deci
şcoala era o clădire cu 2 sau 3 încăperi (sunt trei uşi şi numai două sobe),
dintre care în una locuia învăţătorul, având un pat, o masă şi patru scaune şi
o sobă (verde), iar în cealaltă sau celelalte se află „6 strane la copii” şi o sobă
verde. La această şcoală la care dascăl este în 1774 un Moise,(95) învaţă, în
acelaşi an, atât copii din Lugoj, cât şi cei din Tapia Lugojel şi Oloşag.(96)
După 1771, prin „Normal Patentul” dat de Maria Tereza, la 20 mai,
începe crearea unui învăţământ de stat ce urmărea formarea de cetăţeni utili
şi devotaţi.(97) Această lege a dus la dezvoltarea vechilor şcoli şi la apariţia
altora noi, de care au putut profita un număr mai mare de copii.
Documentele sunt, cu toate de acord că frecventarea acestor şcoli este
destul de redusă. În anul 1786, episcopul de Vârşeţ constată că “pruncii de
legea noastră din nepurtare de grijă a părinţilor săi, foarte puţini la şcoală
149
HORAŢIU SUCIU
merg”, situaţia fiind atât de gravă încât în 1787 Curtea de la Viena ordonă
pedepsirea părinţilor care opresc copiii de la frecventarea şcolii şi hotărăşte
ca în viitor doar cei care ştiu carte să poată fi aleşi conducătoiri de sate. Dar
situaţia nu se remediază, căci în 1821 directorul şcolilor ortodoxe din distric-
tul Lugoj, Ioan Mihuţ, arată că din 410 copii doar 180 frecventează cursurile.
Un protocol din „vremea cea cu scumpete” (1817) ne dezvăluie că învăţătorii
locali au „puţină plată” deşi documentele arată că ”mulţi lăcuitori ai oraşului
Lugoj care au pruncii la şcoalele cele latineşti să plânsără că ei multe cheltu-
ieli au jărtfit pentru luminarea şi învăţătura pruncilor lor (98)” Nici manualele
nu sunt suficiente. În 1769, Daniel Lazarini, însărcinat cu cercetarea posibi-
lităţilor de îmbunătăţire a procesului de învăţământ în Banat, sublinia într-un
raport către împărăteasa Maria Tereza, necesitatea asigurării de către autori-
tăţi a unui număr corespunzător de manuale. (99)
Care sunt cauzele acestei situaţii? Călătorul german J.J. Ehrler crede că: „reli-
gia localnicilor din Banat nu acordă vreo atenţie educaţiei date copiilor…(iar,
elitele lor) popi…sunt şi rămân doar nişte ţărani deghizaţi, care nu pot avea
vreo noţiune despre religie, deoarece, luaţi cel mai adesea de la coarnele plu-
gului, de-abia pot citi în limba lor maternă…”; la fel crede şi J.K. Steube „ce-i
drept, dacă acum moare un preot, locul lui nu mai este luat de clopotar, aşa
cum se întâmpla odinioară...(însă) am cunoscut un preot...care diţinea deja
funcţia şi abia deprindea cititul cu ajutorul unui notar ungur.(100)”
Aceeaşi situaţie o descrie şi Francesco Griselini: „Popii nu sunt cu mult
mai bine instruiţi. Toată ştiinţa lor se limitează cel mai adesea la citit şi la cân-
tările bisericeşti. Singurul lor gând este să tragă foloase de pe urma sfintei lor
misiuni…(dar, deasemenea) românii se căsătoresc foarte tineri…o fată care a
împlinit abia 12 ani este cerută în căsătorie …(şi mai mult) ocupaţia de căpă-
tenie a tinerilor români este să pască vitele, până când devin destul puternici
şi oţeliţi pentru a fi folosiţi la arat, cărăuşie şi alte munci cu braţele…săparea
canalelor, ridicarea clădirilor cezaro-crăieşti.(101)”
Lucrurile nu sunt complet adevărate. Iată ce povesteşte preotul Nicolae
Stoica (el însuşi…”fiind eu de 14 ani, fecioraşi, şteiind ceti, scri, în cetatea
Timişorii sîrbeăşte a învăţa, unde şapte ani am fost. Ci în loc de-a învăţa gra-
matica slovenească, iară ceaslovu, psaltirea sîrbeşte, care le ştiiam, acuma tot
de rost a şti, cu ceva cîntări; 4 ani pierdiu şi cei 3 în şcoala mică nemţească,
eu întîiul rumân…ajutam la besearica a mătura, candiile, şveaăştnice a ştărge,
să mă lasă în cărţi a citi…cu careă de foame, păduchi, îmi zăuitam…(102)”),
despre ceea ce îndeamnă pe preoţi chiar episcopul ortodox de Vîrşeţ:
„ -Am doi copii, preotu zisă.
-Dă-i în şcoală nemţeăşte să înveăţe…(103)”(Şi asta este şi dorinţa noii bur-
150
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
ghezii de altă origine decât germană din Banat, care îşi permite să angajeze
profesori particulari: „Domnul Arisi mi-a oferit 10 florini pe lună, precum şi
mâncare, cazare şi menaj, eu ţinându-i în schimb contabilitatea, învăţându-i
pe fiii săi limba germană” (104)).
La sfârşitul secolului al XIX-lea, însă statutul dascălului e unul marginal, el
trăind la marginea sărăciei. Doar cei „disperaţi” acceptă să fie dascăli, renun-
ţând la această funcţie imediat ce găseau ceva mai bun. Cât despre statut, iată
următoarea întâmplare: „Eu în Corni, cu 60 florinţi şi cucuruzi, său, brînză,
porc, leămne mă puşi….(şi când e cazul) la mine, în loc de dascăl, să aduna,
pre pannachide (:table) de păr făcute, ceruite bine, table, le scriiam de învăţa,
că eu la psaltire învăţam…episcopul din Verşeţi...pre tată-meu de mine l-au
întrebat. I-au spus că-s dascăl în Corni.
- Ce-i, murari?
- Ba, maghister!
- Ba morar! (105)”
În plus educaţia are şi părţi proaste, chiar dacă eşti seminarist sau mai ales
dacă eşti seminarist: ”Protopopul Nestor…de cînd era aicea profesor şi bătea
preoţii…cu o boată mare după ei, afară din curte i-au scos, până ce-au învă-
ţatu-le toate...în sfîntul oltariu, cu preoţii, diaconii slujind şi smintind ceva,
afară în tinda muerilor, culcat pe jos îl bătea…cînd preda preoţilor lecsii pre
tablă neagră, episcopul tot făţişi. El cu ferula nu numai tinerii preoţi, ca şi
bătrâni bătea….(Şi o întâmplare trătă la propriu pe propria-i piele, la pro-
priu): La plecarea de-acasă, căpeneagul miu mi-l furasă…Mitropolitul…arhi-
episcopul, domnul mieu…: - Frate, eu mi-s Nicolii dători şi gîndeam naintea
prînzului a-i plăti.
Acela zisă: -Şi după amezi să poate plăti.
Şi să rîdeau…: -…du preoţii în soba mea!
Eu îndată doă măhrame de mătasă dădei la diaconi şi mi le pusă în fundul nă-
dragilor…El însă pusă scaunul în mijlocu sobii lui şi zisă: - Nicola, culcă-te!
Eu zi-şi: -Mă rog de ertăciune, de milă!
-Nu e!
Mă culcai. Luo un bît…: -Na, acu dă!
Betu Chiril luo, începu a-m da …La 19 bîte, rădicai capu, zişi: -Mă rog, des-
tul!
-Nu-i!
Apoi, la 29 bîte, zisă: - Scoală!
Îi sărutai mîna şi în altă sobă eşii. Apoi: - Thodore, unde-i lingura?
- Me-au furat-o.O voiu plăti.
- Culcă-te!
151
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
- O voiu plăti! ţeseau, torceau, ajutate şi de fetiţe, pe cînd se jucau în surcele,(112) căci „cu
El, nu şi începu a-l unge de vreo zeăce ori. Apoi se culcă şi oţă Chirilă greu vei auzi o româncă maltratându-şi copiii cu vorbe de ocară”(J.K.Steube)
să învăţă a da. Altu, Iova Alexici…Apoi să culcă şi la număr le luă. Şi ne (113)). Iar, când îi moare fiul: „marţi auzii că la Bozovici fiiu-meu, Alexie,
trecu.”(106) bolnav, slab, au zis: ”Mamă, eu mor, dară nu spune taichii, ci zi că m-am
Şi totuşi, chiar şi aşa: „dragostea manifestată de părinţi pentru copii ascuns sub fînu cailor”. Eu alergai, mort îl aflai, la joi Mari îl îngropai. În 8
şi de către aceştia către cei dintîi n-am observat-o până acum la vreun alt aprilie, Paştile. Ca şi Crăciunu, făr de vin petrecurăm. (114)”
popor”, ne spune J.J. Ehrler,… „dar pe cât de mare e dragostea…nici o aba- Apărute încă din secolul al XVI-lea, şcolile din Lugoj îşi datorează
tere în această privinţă nu rămâne nepedepsită.(107)”. O posibilă evoluţie existenţa transformărilor de concepţie a diferitelor confesiuni religioase. În
a copilului, încă din leagăn, în Banatul secolului al XVIII-lea, n-o prezin- secolul al XVIII-lea ele se găsesc într-un proces de trasformare, având însă,
tă Francesco Griselini: „Leagănul folosit de românce la început se compune de a face cu multe piedici care de obicei se ridică în calea modernizării. Epoca
dintr-o bucată de pânză groasă prinsă de un fel de cadru. Sforile pornind de imperială, din dorinţa autorităţilor statului de modernizare, a făcut ca învăţă-
la cele patru capete se unesc deasupra, iar leagănul e atârnat astfel de un cui mântul, în care nu conta de fapt apartenenţa religioasă, să se dezvolte fiind o
mare, bătut în tavanul camerei de dormit…peste zi copilul este culcat pe o adevărată cale de dezvoltare a unei societăţi în care valorile principale erau
pernă cu pene într-o albie de lemn de tei…De multe ori am văzut românce civismul şi multiculturalitatea.
care, mergând pe uliţă, purtau pe cap astfel de leagăne cu copii, în vreme ce
mâinile le erau ocupate cu fusul de tors…La alte românce am observat că
vârâseră copilul într-o traistă de lână, legată la spate cu două panglici late, în
aşa fel încât, trăgând-o de subsuară, putea da piept în vreme ce spăla la râu…
Româncele lasă copiii să se târască pe jos, în pielea goală…Când copiii au
mai crescut, sunt îmbrăcaţi de obicei numai cu o cămaşă de pânză groasă, pe
care nu o mai schimbă, ci o poartă până ce devine neagră şi murdară şi se rupe
în bucăţi…ocupaţia de căpătenie a tinerilor români este să pască vitele(108).”
Dintr-o afirmaţie a călătorului german J.K. Steube înţelegem că aceasta este
o adevărată scară a vârstelor copilului în Banat: „deoarece preoţii lor nu ţin
registre cu cei născuţi...dacă îl întrebi pe un român în vârstă câţi ani are, el îţi
va răspunde aşa: eram deja băiat care păzea vitele pe cînd turcii mai stăpâneau
Banatul”; perioadă a copilăriei care se încheie ”(pe când se săpa Canalul)
eram destul de mare pentru a mă însura(109).”
Scrierile lui Nicolae Stoica ne arată o sensibilitate deosebită, dragoste şi
grijă pentru copii, copii fragili care se joacă, între naştere şi …moarte: „Aflai
preoteasa cu prunc…Cerui albia, scăldătoarea pruncului, cu apă reăce;…Eu
de bucuria preoteăsii mă veselii, că un fertal bun de vin bun de la Logoj şi un
copilaşi, Athanasie, îmi aduseăse. Macar că plosca cu vin şi eu mai aveam, că
cîntînd nemţeăşte, voe bună soldaţilor morţi, des îi chiemam la plosca mea,
dam de bea…(110)” Apoi o însemnare pe o Cazanie de la Râmnic (de la Me-
hadia, Nicolae Stoica): „Anul 1763, când m-am dus eu la Temeşwar Domu
Chirchen fu gata; încă bălţi multe în cetate erau, unde ne dam pe gheaţă,
destule locuri largi unde ne jucam cu popicul, clinga, de-a porunca, cu lopata
mică(111)” (dar şi Lehmann (1785) în călătoria lui a văzut femei care coseau,
152 153
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
29. Ibidem;
Note 30. I. D. Suciu, op. cit., p. 34;
31. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 125;
1. Dragoş Lucian Ţigău, Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra atribuţi- 32. I. D. Suciu, op. cit., , p. 37;
ilor şi competenţelor acestora, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XVI, Bucu- 33. Victor Neumann, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe www.
reşti, 1998, p. 225-241; istconcept.uvt.ro
2. Istvan Iványi, Logos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok; Hor- 34. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 125; pentru mai multe detalii privind această pro-
váth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 22; blemă vezi Ljubiuoje Cernovic, Sîrbii din România, Uniunea Sîrbilor din România,
3. Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Ti- Timişoara, 2005, p.39 şi următoarele;
mişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsac , Editura 35. Tobias Schwager, Evreitatea la Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, p. 12;
Marineasa, Timişoara, 2007, p.72; 36. Heinrich Lay, Denumirea străzilor lugojene din cele mai vechi timpuri până în
4. Călători străini despre ţările române, volumul II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 317; prezent, Toging a. Inn, 2007, p. 40;
5. Ibidem, p. 537; 37. Gheorghe Sebestyen, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli;
6. Gheorghe Sebestyen, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli, în 38. Virgil Ţurcan, Un monument istoric: Biserica Sf. Nicolae din Lugoj, în „Mitro-
„Revista muzeelor şi monumentelor”, I, Bucureşti, 1984, p. 41-53; polia Banatului”, XII, nr. 1- 4, Timişoara, 1962, p. 122-124;
7. Călători străini despre ţările române, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 39. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura
Bucureşti, 1976, p. 533-534; Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 107;
8. Gheorghe Sebestyen, op. cit.; 40. Cum s’a zidit biserica ortodoxă română din Lugoj, Lugoj, 1936, p. 3;
9. Idem, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României, Editura tehnică, 41. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 85;
Bucureşti, 1987, p. 124; 42. I. D. Suciu, op. cit., p.113;
10. Ibidem, p. 125; 43. I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei
11. Ibidem, p. 125; Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 204;
12. Liviu Groza, File de istorie. Lupta de la Lugoj, Editura Europa Nova, Lugoj, p. 28; 44. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Academiei R. S. R., Bucu-
13. Gheorghe Sebesteyen, op. cit., p. 125; reşti, 1969, p. 265 şi 291;
14. Liviu Groza, op. cit., p. 28; 45. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, Cronologia Banatului. Banatul între
15. Gheorghe Sebestyen, op. cit., p. 123-124; 943-1552, vol. II/1, Editura Artpress, Timişoara, 2007, p. 185;
16. Ibidem, p. 126; 46. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 144;
17. Cronici turceşti privind ţările române, volumul II, Editura Academiei R.S.R., 47. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, op. cit., p. 204;
Bucureşti, 1974, p. 449-450; 48. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest,
18. Ibidem, p. 450; Timişoara, 2007, p. 33 ;
19. Gheorghe Sebestyen, Unele cetăţi al Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli; 49. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 109;
20. Idem, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României, p. 123; 50. Boris Ţurcan, Biserici, ctitori şi clerici din Lugoj, în „Mitropolia Banatului”,
21. Ibidem, p. 126; XXXIV, Timişoara, 1984, p. 196-202;
22. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, 51. Virgil Ţurcan, op. cit;
Timişoara, 1977, p. 57; 52. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 108;
23. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatu- 53. Virgil Ţurcan, op. cit;
lui, Timişoara, 1990, p. 80; 54. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 109;
24. I. D. Suciu, op. cit., , p. 57,60; 55. Istvan Ivanyi, op. cit., p. 133-134;
25. Ibidem, p. 61; 56. Ibidem, p. 135;
26. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 125; 57. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, op. cit., p. 204;
27. I. D. Suciu, op. cit., , p. 82; 58. Virgil Ţurcan, Un valoros monument istoric bănăţean, Biserica „Adormirea Maicii
28. Ibidem, p. 82; Domnului” din Lugoj, în „Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara, 1966, p. 284-306;
59. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 119-120;
154 155
HORAŢIU SUCIU
60. Adriana Buzilă, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Lugoj - ctitorie a cne-
zilor români din Banatul secolului al XVIII - lea, în „Acta Musei Napocensis”, XVI-
II, Cluj, 1981, p. 641-650;
61. Ibidem;
62. Virgil Ţurcan, op. cit.;
63. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 123-124;
64. Ibidem;
65. Virgil Ţurcan, op. cit.;
66. Ioan Stratan, op. cit., p. 134;
67. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, Spiritualitate Lugojea-
nă, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p.34;
68. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 85; Victor Lăzărescu; Gheorghe
Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.32;
69. Costin Feneşan, Studenţi din Banat la universităţile străine până la 1552, în „Re-
vista de istorie”, Tomul 29, nr.12, decembrie 1976, pag.1945-1966
70. Victor Neumann (coordonator), Identitate şi cultură. Studii privind istoria Bana-
tului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 26;
71. Idem, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe www.istconcept.uvt.ro;
72. Idem, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gânditorului Ioan Budai-
Delerani.Geneza profeţiilor despre trecut, în „Anuarul Institutului de Istorie “George
Bariţiu”” din Cluj-Napoca, XLVII, Series Historica, Editura Academiei Române,
2008, pp. 345-362;
73. I. D. Suciu, op. cit., p. 80;
74. Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi En-
ciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 134;
75. I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Edi-
tura Regionalei Bănăţene Astra, Timişoara, p. 11;
76. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 127; Costin Feneşan, op.cit;
77. Radu D. Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800,
Editura Litera, Bucureşti, 1977, p. 181;
78. Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane, volumul I, Cluj, 1940, p. 270-277;
79. Virgil Ţurcan, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-
1918), Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 18;
80. Radu D. Onciulescu, op. cit., p. 77;
81. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 191;
82. Ibidem, p.84 ;
83. Ibidem, p. 98 ;
84. Ibidem, p. 130;
85. V. Târcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-
1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 21;
86. Alexandru Rusu, Câteva date din istoricul tipografiei în Banat (1519-1848), în
„Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara, 1966, p. 239-246;
87. Radu D. Onciulescu, op. cit., p. 277; Theodora Bologa; Nicolae Firu; Maria Thot, Mo-
156
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
nografia Liceului Teoretic „Iulia Hasdeu” Lugoj, Editura Mirton, Timişoara, 2004, p. 7;
88. Victor Neumann, Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului, p. 60;
89. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare le istoria Mitropoliei
Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 333;
90. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Academiei R. S. R., Bucu-
reşti, 1969, p. 187;
91. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, op. cit., p. 239;
92. Ioan Munteanu; Rodica Muntean, Timiş-Monografie, Ed.Marineasa, Timişoara,
1998, p. 222;
93. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, op. cit, p. 315;
94. Cum s’a zidit biserica ortodoxă română din Lugoj, op. cit., p. 16;
95. Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800,
Tiografia „Lumina”, Blaj, 1944, p. 162;
96. Radu D. Onciulescu, op. cit., p. 340;
97. V. Târcovnicul, op. cit, p. 29.
98. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p. 41; Ioan
Munteanu; Rodica Muntean, op. cit., p. 222;
99. Victor Neumann, op. cit., p. 26;
100. J.J. Ehrler, Banatul de la origini până acum - 1774, Editura Facla, Timişoa-
ra,1982, p.36; J.K. Steube, Nouă ani în Banat (1772-1781), Editura de Vest, Timi-
şoara, 2008, p.103;
101. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timi-
şoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p.137 şi următoarele;
102. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronia Banatului, Editura Facla, Timişoara, 1981, p.60 şi 195;
103. Ibidem, p.215;
104. J.K. Steube, op. cit., p.73;
105. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.215;
106. Ibidem, p.194, 212;
107. J.J. Ehrler, op. cit., p. 22;
108. Francesco Griselini, op. cit., p. 174;
109. Steube, J.K., op. cit., p.94;
110. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 282 ;
111. Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucuresti,
1981, p. 425;
112. Idem, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Sta-
tului, Academia Română, „Studii şi cercetări”, XL, Bucureşti, 1940, p. 82;
113. J.K. Steube, op. cit., p.94;
114. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 265.
157
HORAŢIU SUCIU
Capitolul VI
Societatea bănăţeană între modernizare
şi ”retardare”
Acest capitol al lucrării se va ocupa de oamenii care au trăit în Lugoj
pornind de la ocupaţiile lor, felul în care trăiau zi de zi, dar şi în situaţiile ex-
cepţionale, felul cum gândeau şi cum reacţionau în faţa unei lumi, în care, aşa
cum crede J.L. Borges, „orice epocă este o epocă de tranziţie”. Informaţiile
privind acest aspect al istoriei, în primele secole de existenţă a Lugojului,
sunt rare şi incomplete. Uneori ele pot fi presupuse. Alteori nu. După secolul
al XVI - lea, încet, încet, avem mai multe documente care prezintă o lume
diversă şi "pestriţă", în plină mişcare, cu oameni care au personalităţi tot mai
bine conturate. Este o lume în continuă schimbare, pe plan material, social şi
mental. Epoca otomană este o simplă paranteză, care, pentru zona Lugojului,
durează doar 60 de ani. În secolul al XVIII-lea, în timpul epocii habsburgi-
ce această lume e aproape "vie", numeroşii istorici care scriu despre "acest"
Banat ne lasă o imagine completă asupra epocii. Acest lucru se datorează
reformelor în sens iluminist ale Casei de Habsburg, căci acest curent filosofic,
„este cel dintîi curent cultural cu un rol major în modernizarea Europei. Ela-
borarea, receptarea şi profesarea marilor sale idei a fost decisivă în legislaţie,
administraţie şi formarea principiilor statalităţii moderne începînd cu secolul
al XVIII-lea.(1)” În Banat se impune modelul habsburgic pentru toţi locuito-
rii, inclusiv pentru români, ei fiind incluşi ca beneficiari egali ai proceselor
de modernizare alături de celelalte populaţii ale regiunii, fie că vorbim de
economie, societate sau mentalităţi.(2) Totuşi văzută prin prisma retardărilor,
lumea românească e una care nu părăseşte întru totul trecutul în favoarea
viitorului, este una ce poartă cu sine nostalgia tradiţiilor, se schimbă greu,
aspect ce-l vom reliefa în această parte a lucrării.(3) Mai trebuie să remarcăm
că în secolul al XVIII-lea aspectul identitar era modelat mai ales de religie
şi biserică, contradicţiile fiind cele dintre dintre ortodocşi şi greco-catolici.
Aspectul identitar în sens etno-naţional, apare, în Banat, zonă în care comu-
158
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
nităţile nu îşi exprimaseră încă asemenea opţiuni, târziu, la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, după ce se încheagă şi se răspândeşte ideologia Şcolii Ardelene,
într-o zonă care este model al acceptării celuilalt (etnic, religios, lingvistic).
(4) Odată definitivată ideologia naţională, greco-catolicismul împreună cu
ortodoxia îşi pierd din valoarea religioasă pentru a potenţa naţionalismul. Bi-
serica, inventează naţiunea. Societatea românească va îmbracă haina naţio-
nală.(5)
Prima menţiune despre cei care au locuit în oraşul Lugoj o avem din 1334,
când în registrul de plată a dijmelor al regatului Ungariei (1332 - 1337) apare,
plătind ca dijmă 4 pense, Blasiu cu funcţia de preot (catolic) la Lugoj (Lucas).
(6 ) Nu ştim cât de stabilă a fost meseria de preot de Lugoj, dar documentele
nu mai amintesc de ea aproape un secol.
Pomenirea documentară în 1376 a cetăţii Lugoj (Castrum Lugos) ca
cetate regală condusă de castelani (unde castrul este o construcţie complexă
cu ziduri şi metereze)(7) ne poate da o imagine asupra locuitorilor ei: 10, 30
cel mult 50 de ostaşi, alături de care există un personal auxiliar.(8) O ştire de
la începutul secolului al XVI-lea, pe care ne-o dă Nicolaus Olahus, ne con-
firmă ipoteza de mai sus: "castelul Lugos, ai cărui locuitori sunt aproape toţi
oşteni călare, dedaţi slujbei militare."(9 )
Dar pe lângă ei (oşteni) la Lugoj mai avem şi alţi locuitori (restul de
la "aproape toţi"). Ei apar aici treptat, prin aşezare în jurul zidurilor cetăţilor.
Sunt populaţia fugită de la sate, câţiva meşteşugari şi negustori.(10) Comuni-
tatea lor creşte şi la 1439 e amintit pentru prima dată oppidum (târgul) Lugoj.
(11) Probabil că acest drept de târg, va atrage o creştere a populaţiei "civile" la
Lugoj, iar oraşul din afara zidurilor se conturează, se temeiniceşte (sintagma
lui Ştafan Pascu) căci în 1451 e amintit într-un document Lugojul Nou.(12)
Ca majoritatea oraşelor în această perioadă şi Lugojul are pronun-
ţat caracter agrar. Locuitorii au grădini în jurul caselor şi terenuri în hotarul
oraşului unde mai posedau ogoare, păşuni, vii.(13) Această caracteristică a
oraşelor medievale, se păstrează şi în secolul al XVIII-lea, în cazul oraşului
nostru de pe Timiş. Astfel la 1566, în "Descrierea mai amplă a Transilvani-
ei" Giovan Andreea Gromo ne spune despre Lugoj că "deţine, împreună cu
împrejmuimile ei (ogoarele ei ?) o poziţie din cele mai bune pe un seş, prin
mijlocul căruia curge veselul şi bogatul (!) râu Timiş, în care se prind multe
soiuri de peşti buni şi o mulţime de raci mari şi gustoşi".(14) Peste ani, în
1660, Evlia Celebi în "Seyahatname" ne spune că "în jurul oraşului (Lugoj)
pământul este roditor, acoperit cu vii şi cu grădini…Dintre produse sunt ves-
tite prunele de aici, ca şi merele şi cerga albă".(15) Despre o vie şi un deal cu
vii aminteşte şi un document din 1600 (dar şi altele): "Acea vie pe care o am
159
HORAŢIU SUCIU
aici, în dealul cu vii al Lugojului (!), în vecinătatea viilor lui Giurga Radu şi
Mihai Petruţ".(16)
Oraşul, dezvoltându-se, va primi dreptul de autocârmuire, în fruntea
lui, locuitorii vor alege un sfat (senatus) alcătuit dintr-un judex (jude) şi mai
mulţi juraţi (jurati). Astfel apare o nouă categorie de locuitori, care pe lângă
funcţiile pe care le au în conducerea oraşului cu timpul vor fi înnobilaţi, cum-
părându-şi (sau primind) întinse domenii. Alături de ei, vechea nobilime care
stătea pe domeniile sale (cnezii, locuiau la început, alături de iobagi, în satele
lor), se va muta în oraş. Se va forma, în Banat, (în general) dar şi la Lugoj (în
special) o bogată pătură nobiliară care renunţă să mai locuiască pe domeniile
lor de la (lângă) sate şi locuieşte la oraş.
În 1529, judele Martin Luca, juraţii Francisc Gyla, Balint Zora şi "ci-
vilii" Martin Belu, Andrei Gaspar, Mihai Maiug, toţi din Lugoj, participă la
punerea în posesie a lui Petru Tincovan, care locuia şi el la Lugoj, a dome-
niului Hezeriş.(17) La 1542, nobilii de Lugas, Boroşan, Andrei şi Petru, au
domenii în valea Dragomirna,(18) iar la 1534 e amintit Nicolae voievodul de
Lugoj.(19) Familia Bruz de Lugoj se refugiază la Orăştie, în condiţiile anului
1552.(20) În 1557, jude de Lugoj era Anca Gaşpar, iar în 1570 Ioan Gaşpar,
alături de care apar juraţii Laurenţiu Bugar, Andrei Şişman, Ştefan Bălan.(21)
Nobilul Toma de Lugoj apare în documente în 1562 (22), iar Maria Găman
cu propietăţi la Căpâlna, Prosec, Hideşti, cu casă la Lugoj, cu vii, îşi face
testamentul în 1600 în faţa lui "Ştefan Şomogyi, prim - jude al Lugojului,
Ioan Morar, Matia Hagia, Ioan Bujoran, juzi, juraţi".(23) În 1602, Doroteea
Lazăr, soţia lui Ioan Pribeag din Lugoj, împrumuta bani în schimbul unei fâşii
de la Măru,(24) iar în 1607, când la Lugoj e jude Gherga Ştefan(25), Ioan de
Lugasy e căpitan al Lipovei.(26) Diploma din 1645 aminteşte de 55 de ostaşi
din Lugoj înnobilaţi.(27) Despre un număr mare de oşteni, până la cifra de trei
mii la Lugoj, ne vorbeşte şi Antonio Possevino, în condiţiile creşterii rolului
militar al acestui oraş la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al
XVII-lea, în comparaţie cu "Caransebeşul, reşedinţă a nobililor".(28)
Pe lângă aceşti "devotaţi … nobili curteni ai noştri" care apar astfel
numiţi în diploma din 1551 sau în cea din 1609 "ca nobili şi cnezi", cele două
diplome amintesc de "întreaga obşte a oraşului Lugoj (1551)" şi "ceilalţi lo-
cuitori ai numitului nostru târg Lugoj".(29)
Cine sunt aceşti "ceilalţi locuitori ai … târgului Lugoj"? Ştefan Herce
predicatorul calvin din Caransebeş, care are o casă la Lugoj(30) şi Moise Pes-
tişel predicatorul calvin din Lugoj (în 1582), diacul Ştefan Lippay, notar jurat
şi domnul Paul Kovacshazi, predicator al Lugojului(31), un preot catolic (de
la Lugoj) care era persecutat de banul de Lugoj(32), Lancza Gyorigy, notar
160
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
(1628)(33), Ştefan Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj, în 1651, Valentin
Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud Lugosium
scholasticum), preotul reformat Petru de Orăştie, preot în Haţeg dar care are
o casă la Lugoj(34), Ştefan Fogorasi, predicator şi el. Alţii pot fi găsiţi în ca-
pitolul introductiv.
Iar alături de ei negustori şi meşteşugari. Pe negustorii din Lugoj îi
întâlnim la târgul din Cluj, la începutul secolului al XVI-lea, alături de negus-
torii din Turda, Dej, Oradea, Sibiu, Braşov, Arad, Caransebeş, Buda şi Ţările
Române(35) şi la Orăştie şi Ţara Românească. Din Orăştie Ioan, Diacul din
Lugoj le scrie sibienilor că a cumpărat în Ţara Românească un cal cu 10 flo-
rini şi un bou cu trei florini.(36)
După 1552, când Lugojul devine o cetate de la graniţa cu Imperiul
Otoman, dar făcând parte din Principatul Transilvaniei, lugojenii nu vor mai
respecta dreptul Sibiului şi Braşovului, ca doar în ele, negustorii greci şi ro-
mâni (din Moldova şi Ţara Românească) să-şi expună şi depoziteze marfa.
(37) Tocmai de aceea dietele din 1577, din Turda, şi din 1578, de la Cluj,
interzic negustorilor neardeleni să facă comerţ în orice târg, ordonându-se ca
ei să se oprească numai în anumite târguri fixate de aceste diete. Pentru cei
din Caransebeş, Lugoj şi Lipova este fixat târgul Lipova. Cine nu respecta
hotărârile era pedepsit cu confiscarea vitelor.(38)
La dieta de la Cluj (1658) se interzicea, de asemenea exportul de oi,
capre, berbeci, ţapi în Imperiul Otoman. Se face totuşi o excepţie: "Fiindcă
cei din ţinutul Caransebeş - Lugoj trăiesc din Imperiul turcesc, şi acum nea-
vând grâu li se îngăduie să exporte şi să vândă oile din ţinutul lor liber, dar din
Ardeal nu".(39) Dar poate nu trăiesc numai din Imperiul turcesc, dacă ţinem
seama de ce notează Ştefan Szentandrassy: "iar în anul 1600, am fost numit
şi trimis la românii din părţile Caranseveşului şi Lugojului…şi stând acolo şi
dăinuind în 1604 prigoana ereticilor, în anul următor, schimbându-mi portul
(în port de "negustor" care se pare că au acces liber) am plecat cu nişte negus-
tori catolici la Ragusa, prin părţile turceşti".(40)
Între timp târgul de la Lugoj devine şi el din ce în ce mai important. O
scrisoare din 1616, a belerbegului Timişoarei, Mehmet paşa, către "stimatul
domn Vitezul Petru Bethlem acum căpitan suprem şi guvernator al Caranse-
beşului şi Lugojului, marelui meu prieten şi binevoitor" ne poate da o imagi-
ne a târgului Lugoj de la începutul secolului al XVII-lea: "În privinţa oilor,
berbecilor, scrie paşa Mehmet, care ni le-a trimis principele bucătăriei noastre
le-am trimis înapoi la Lugoj, ca să fie vândute; Măria Sa principele ne scrie
aceasta, că a încredinţat Domniei tale vânzare, iar după ce au fost vândute,
Domnia Ta să ne trimiţi nouă preţul. De aceea nu ştiu dacă Domnia Ta le-ai
161
HORAŢIU SUCIU
vândut deja sau nu; aşteptăm preţul ca să vedem cadoul principelui, cât s-a
împlinit preţul a 200 de berbeci".(41)
Pe lângă târg, oraşul avea şi o piaţă, unde probabil se ţineau şi târgu-
rile, căci la 1644 Petru din Orăştie poseda o curie nobiliară în strada Pieţei.
(42)De altfel numele străzilor şi vecinilor din Lugojul secolelor XVI – XVII
ne pot oferi numeroase informaţii privind situaţia economică, socială sau reli-
gioasă. În 1580, casa din Lugoj a lui Ştefan Gherţa din Vărădia, se „învecina
înspre răsărit cu casa lui Gheorghe Lucaci şi cu cea a văduvei lui Petru Do-
bomir, înspre miazăzi cu casa lui Mihai Opincaş, iar înspre miazănoapte cu
grădina amintitului Gheorghe Lucaci.”
În 1584, casa nobilului Laurenţiu Bogar, se afla „în vecinătatea casei
Caspar Vaida , pe de o parte, iar pe de altă parte a râului Timiş care curge pe
acolo.” În 1589 Marian Olas (Marianum Olaz) are casa ”aflată şi stăpânită în
târgul nostru Lugoj din comitatul Severinului, în vecinătatea caselor nobilu-
lui Ştefan diacul din Iarmata, pe de o parte, iar pe de altă parte a chibzuitelui
Melchior Vaida”. Gheorghe Giuaca din Lugoj (Georgii Gyuraka de Lugas)
avea şi el o casă ”aflată…pe strada numită Hărăstrău, în vecinătatea caselor
chibzuiţilor Lupu Voicu, pe de o parte şi Gaşpar Haranga, pedestraş puşcaş,
pe de altă parte, casă cumpărată anul trecut de la cinstita Ana Fava, soţia chib-
zuitului Nicolae de Armadia.”
În 1591 diacul Grigore din Oradea avea casă „pe strada Ţărmurani
(Czermurann), în vecinătatea casei înţeleptului şi chibzuitului Nicolae Opin-
caş, pe de o parte, şi a grădinii înţeleptului Ioan Grecu, pe de alta”, iar Ioan
Baboş, vicecastelan al cetăţii Lugoj, o casă ce se găsea „pe Strada de Jos…
în vecinătatea caselor înţeleptului Ştefan Gore, de o parte, iar de cealaltă a
nobilei Ecaterina, văduva răposatului Gaşpar Gonţ, libertinul nostru.” În 1593
diacul Matia Stănişa din Lugoj ( Matthiae literati Ztanissa de Lvgas), are o
casă în Lugoj ”care se învecinează în partea de răsărit cu casele chibzuiţilor
Ioan Bela şi Gaspar Haranga, în partea de miazănoapte cu casa înţeleptului
Stoica, croitorul, iar în partea de apus cu piaţa aceluiaşi târg…”
În testamentul ei din 1600, Margareta Găman, aminteşte casa pe care
o deţinea în Lugoj pe strada Susani. Nicolae Palovina din Caransebeş are în
1607 case şi la Caransebeş şi la Lugoj. Ceea din Lugoj se găseşte „pe strada
numită Hărăstău, în vecinătatea lui Ioan Thot, de o parte şi a lui Ioan Vlad,
de altă parte. ”
În 1609 diacului Mihail Dési din Lugoj (Michaëlem literatum Desi)
are casă „pe uliţa numită în limba populară Susani…în vecinătatea caselor
nobililor Nicolae şi Gaspar Sárga înspre răsărit , a înţeleptului Micşa Hegeduş
înspre miazăzi, a drumului public şi casei nobilului Ştefan Somogy înspre
162
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
apus, iar înspre miazănoapte a casei nobilului de neam domnul Ştefan Vaida.”
În 1611 Ştefan Somogyi alias Szöcs din Lugoj are şi el o casă aflată pe
aceiaşi „stradă Susani, în vecinătatea caselor lui Nicolae Tămăilă, de o parte,
şi Mihail Dési, pe de altă parte.” Ioan Pribeg, în 1625, deţine o casă aflată ” în
zisa cetate şi zisul nostru târg Lugoj, în vecinătatea caselor lui Toma Faur, pe
de o parte, precum şi a lui Petru Szabó şi Gheorghe Frumuşel, pe de altă par-
te.” Casa lui Gheorghe Loncea, (1628) se afla „în vecinătatea pieţei publice
şi a caselor răposatului nobil Adam Dorca şi a nobilului Martin Urciug spre
răsărit, iar înspre miazăzi a casei înţeleptului Matei Bujor, iar înspre apus şi
miazănoapte din nou cu piaţa publică…” Ioan Kigso din Lugoj, soţia sa Eu-
frosina Fora şi fiul vitreg Marcu Nagy (1631) locuiesc în casa aflată „în ve-
cinătatea caselor alesului şi nobilului Ioan Manciul, de o parte, drumul public
de cealaltă parte, precum şi casa lui Ioan Crişan de o a treia parte.” Gheorghe
Rákóczy I, la 1 ianuarie 1644, zălogeşte pentru o mie de florini lui Petru Szás-
zvárosi (din Orăştie) alias Pap de Lugas, o casă ce se găsea „ în vecinătatea
caselor nobililor şi chibzuiţilor Nicolae Dumitraş înspre răsărit, Petru Sebeşi
înspre miazăzi, strada lui Ştefan şi a bisericii, precum şi uliţa Török (= turcu),
numită în limba poporului strada Pieţii (vero plgis Stephani et eclesie Teoreok
plateaque vulgo Piacz ucza) înspre miazănoapte(43)”.
Nu e de mirare că la Lugoj apar şi meşteşugari, căci au o piaţă mare
unde să-şi desfacă marfa; printre alţii, în 1593 documentele îl numesc pe Sto-
ica, croitorul, în 1611 pe Ştefan Somogyi alias Szöcs (Suciu, cojocarul) din
Lugoj, iar 1625 au case aici Toma Faur (fierar) şi Petru Szabó (croitor). Se
pare că însuşi Mihai Viteazul şi-a echipat pentru iarnă 100 de soldaţi cu co-
joace din Lugoj.(44) Evlia Celebi în 1660, imediat după cucerirea turcă, deci,
ne spune despre vestita "cerga albă de la Lugoj".(45) Or, cerga e o pătură din
lână ce trebuia confecţionată de cineva.
În rest, despre aceşti negustori, ştim că străbat drumurile atât călare,
cât şi cu trăsurile, căci spune cronica "de la Lugoj şi Caransebeş…au venit
şi ei cu o trăsură …".(46) Iar despre drumurile pe care le străbat Solakza de
Mehmed Hemedemi, ne spune la 1598 "drumurile prin Sebeş şi Lugoj şi Li-
pova sunt înguste şi anevoioase" şi pe ele nu pot "merge carele de tunuri ale
oştii islamice".(47) Despre cum arătau casele lor din Lugoj, amintite dese-
ori în documente, nu avem alte indicii, decât ceea ce ne lasă Evlia Celebi:
"unele acoperite cu stuf, altele cu scândură".(48) În interiorul caselor găsim
"cearceafuri noi" şi "feţe de masă cu dungi".(49) Îmbrăcămintea locuitori-
lor din Lugoj ne e şi ea la fel de puţin cunoscută. Bărbaţii purtau, câteodată
"cingătoare turcească de argint", iar femeile "rochie din tafta verde dublă" şi
maramă de "mătase albastră".(50)
163
HORAŢIU SUCIU
Epoca turcă aduce unele schimbări în structura populaţiei Lugojului
"în cetate (mai) sunt trei sute de case ale ungurilor …" şi un "alaibei şi trei
ciorbagii, pentru odale de ieniceri, o oda de topcii, o oda de gebegii, disdar,
chehaia, muhtesib (strângător de taxe)", un cadiu.(51) Nobilii de aici se refu-
giază cu toţii în Transilvania. Meşteşugarii şi negustorii se pare însă că rămân.
Căci documentele la 1677, vorbesc despre un iobag din comitatul Hunedoara
care aduce la târgul din Lugoj un transport de sare.(52) O ştire din 1726, deci
la câţiva ani după luarea de către habsburgi a Banatului de la turci, ne spune
că s-a poruncit îndepărtarea meşteşugarilor turci din atelierul de aramă de la
Lugoj, care exista deci din epoca turcă.(53) În 1695, generalul Veterani îşi
aproviziona trupele cu pâine de la Lugoj.(54) Această informaţie trebuie pusă
în paralel cu figurarea pe un plan al Lugojului din 1691, realizat de Giovani
Morando Visconti a unei mori.(55)
Prada, luată din tabăra de la Lugoj a lui Veterani, de către turci, ne
poate da o imagine asupra a ceea ce putem găsi în Lugojul sfârşitului seco-
lului al XVII-lea. Deşi Silahdar Fîndîklîlî Mehmed Aga ne spune că această
pradă a fost luată din tabăra habsburgă unele lucruri din lista sa cu prăzi, nu
au ce căuta într-o tabără militară ca: 1000 de femei şi copii sau 4000 de boi şi
e de presupus că ele sunt aduse de la Lugoj. Astfel cronicarul turc ne spune că
s-a luat pradă: "mai mult de 1000 de femei şi copii, … diverse obiecte de aur,
aramă, cositor, carafe, cupe, lăzi pline cu stofe de mătase, aur şi argint, brocat
şi postavuri, mătăsuri, pielicele şi pânzeturi, evanghelii, nenumărate ladouri
şi trăsuri, alimente şi băuturi cu medicamente, preparate cu zahăr, dulciuri,
ciorchini de struguri conservaţi, pregătiţi cu miere şi grăsime, … peste 4000
de boi, aproape toţi atâţia cai şi gâşte fără de număr, şi alte lucruri de hrană
ca raţe şi multe alte lucruri …(56)" E de presupus că unii locuitori ai oraşului
Lugoj s-au adăpostit împreună cu avutul lor, în tabăra habsburgică, deoarece
cetatea nu mai era sigură.
Tot în epoca turcă, Mehmed, paşa Timişoarei, a ordonat să se repare
şi să se amenajeze podul cel mare peste Ordul - Köprülü de la Lugoj şi pentru
aceasta a cheltuit 207 guruşi. Evlia Celebi vorbeşte de un muhtesib, inspector
al vămilor în Lugoj, care încasa o vamă după marfă şi vite la trecerea peste
podul mare de aici cum dealtfel se plătea o taxă la intrarea în cetate.(57)
Odată cu cucerirea Banatului de habsburgi, lucrurile se schimbă. Atât
prin aducerea coloniştilor germani dar şi prin băştinaşii români, numărul meş-
teşugarilor creşte. Oraşele au târguri mari şi pieţe permanente. Agricultura
devine mai productivă. Districtul Lugoj devine un mare producător de cereale
şi vin. Astfel aflăm că cele două cercuri ale districtului Orşovei: cel al Almă-
jului şi Orşovei, "sunt aşezate în munţii înalţi şi cultivă grână puţină. De aceea
164
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
locuitorii sunt nevoiţi să cumpere porumbul, folosit de obicei la hrană, din
districtul Lugojului".(58) Producţia e în continuă creştere, astfel că la 1774,
capacitatea hambarelor domeniale trebuiau sporită până la "8000 mieriţe la
Lugoj".(59) În districtul Ciacovei, care nu "produce mai mult de 300 vedre de
vin pe an…restul vinului se aduce fie de la Lugoj sau Vârşeţ, fie chiar de la
Buda".(60) "Localitatea Lugoj … produce destul de mult vin, socotit în ţară
ca fiind de cea mai bună calitate. În anii favorabili, recolta de vin se ridică la
cel puţin 9000 de vedre".(61) Deşi "vinul de Giarmata îl întrece cu mult pe
cel de Lugoj"(62), Nicolae Stoica de Haţeg, când îşi află "preoteasa cu prunc
… eu de bucuria preotesei mă veselii, că un sfertul de vin bun de la Lugoj şi
un copilaşi îmi aduse".(63) Călătorind prin aceste locuri, Johanns Lehmanns
(Reise von Petersburgnach Hermannstadt in Siebenburgen, Leipzig, 1785)
aminteşte că în „ proprietatea soţiei contelui Soro, comandantul cetăţii Timi-
şoara, (la Lugoj este) unui deal întreg cu vii, unde se cultivă viţa după meto-
dele cele mai noi. Aici se produc cele mai bune vinuri de Burgundia, unice în
Banat. Contesa are vii de assu, care este egal cu vinul de Tokai.” (64)
De aceea "târgurile săptămânale de la Lugoj sunt frecventate de des-
tui cumpărători oferind supuşilor o desfacere îndestulătoare pentru produsele
lor".(65) Până şi "cercul Timişului produce cantităţi mari de porumb pe care
le vinde în aceeaşi măsură la" târgurile din "Timişoara, Lugoj… (66)"
În acelaşi timp, există la Lugoj un "piaţi" unde negustorii au "bolte,
bugăi", deschise "dughene". În dughene "mâncare căpătai: rozalie, smochini,
zămişcă, brânză" "slănină,… vin,… pâini albe". (67)
Această dezvoltare a agriculturii districtului Lugoj se face în para-
lel cu un adevărat program de "industrializare" a oraşului Lugoj. În 1719 la
Lugoj a fost construită o mare moară erarială numită "moara imperială Eli-
sabeth".(68) Despre ea Ehrler ne spune că e o "moară de capacitate mijlocie
şi funcţionare neîntreruptă" la care se percep 20 de florini ca taxă de morărit.
(69) În 1776 la Lugoj existau deja 6 mori de apă, care deţineau o suprafaţă de
23 jugăre de pământ arabil.(70)
În 1722 se aprobă de către administraţia districtuală deschiderea la Lu-
goj a unei manufacturi de postav ţărănesc numit aba. În luna mai 1723 este
atestată în Lugoj o manufactură de pături, care primeşte o comandă de 5000 de
pături. În toamna anului 1727 administraţia bănăţeană s-a interesat de rezervele
de pături din magazia de pe lângă manufactura din Lugoj şi a comandat foarte
urgent 3-4000 de pături, care să fie transportate imediat la Timişoara. Pentru
iarna anului 1728 s-a comandat fabricarea unei cantităţi şi mai mari de pături:
12000 de bucăţi. Pentru ultima dată această manufactură e atestată în 1736.(71)
Pentru cazangiii care lucrează la Lugoj, în 1723 se cere cantitatea de
165
HORAŢIU SUCIU
30 chintale plăci de aramă, plata urmând să se facă la primirea mărfii de oficiul
districtual.(72)
Deoarece cea mai mare suprafaţă din districtul Lugojului (140142 iu-
găre) e acoperită cu păduri(73) nu e de mirare că la Lugoj apare amintit în
1723 un joagăr imperial.(74) După ce era curăţat aici, lemnul şi cheresteaua
erau transportate la Timişoara, pe Bega.
În anul 1748 se încearcă deschiderea unei berării la Lugoj "dar casa
meşteriţei Elisabetha Schleg nu era construită din material solid" astfel că
administraţia n-a fost de acord cu acest plan. Peste patru ani, în 1752 admi-
nistraţia Banatului ordonă serviciului administrativ districtual din Lugoj, să
distribuie un loc pentru înfiinţarea unei berării. În iulie acelaşi an berăria era
în construcţie iar berarul antrepenor Martin Reidinger era scutit de dare timp
de doi ani de zile. Berăria a fost, de fapt, proprietatea camerei regale şi dată
sub formă de arendă diferiţilor antrepenori. Probabil câştigul era mic, căci în
1768 n-a fost găsit nici un pretendent pentru arendarea berăriei.(75)
Deoarece Lugojul devenea un oraş tot mai important, aici e deschis
un han la 1733, numit "La Vulturul Negru" (Ad Nigram Aqvila). Proprietar
al hanului, în acest an e Adam Walther. În 1750, proprietar este Simion Dol-
linger, ginerele lui Walther.(76) Această imagine este întărită de descrierea
lui Johanns Lehmanns: „Pe un drum frumos ridicat şi bine făcut, am ajuns la
Lugoj, care în sine este un foarte mare. Are o piaţă frumoasă, cu multe case
frumoase.
În piaţă sunt prăvălii cu negustori greci. Oraşul este împărţit în două de
râul Timiş. Partea germană este bine zidită, are ospătării bune, în care sălăş-
luiesc călătorii, deşi sunt cam departe de drum. Trecătorii peste pod, pentru
fiecare cal, trebuie să plătească vamă. Lugojul este un loc plăcut, cu locuitori
joviali. În partea germană se află o cafenea cu biliard, precum şi o vilă de vară
care este proprietatea contesei Soro. Doamna aceasta, în Lugoj şi în jur are
multe proprietăţi. Parte mare a Lugojului este proprietatea ei…La capătul
oraşului, pe drumul ce duce spre Transilvania,…urmează un şes plăcut şi nu-
maidecât începe un deal înalt cu vii de ambele părţi ale drumului. Ici-colo se
văd locuinţe de vară.” (77)
În legătură cu asta, proprietăţile generalului şi contelui Johann von Soro
(1730, Buda - 1809, Lugoj), comandant al cetăţii Timişoara (1767-1791, ge-
neral comandant al Banatului (1788 -1805), sunt singurele lucruri care călă-
torul J.K. Steube consideră că merită amintite despre Lugoj: „ Am ajuns la
Lugoj, unde se află moşiile splendide ale contelui von Soro…” (78)
Locuitorii oraşului de pe malul Timişului erau deci, în secolul al XVIII-
lea agricultori, ţesători, lemnari, berari, cazangii, morari. Şi, vorbind despre
166
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
„impozitul pe negoţ (care) se percepe la oraş pe şase categorii”, J.J. Ehrler
ne dă o listă cu alte meserii care se practică în oraşele bănăţene: ”impozi-
tul pe exercitarea meseriilor este foarte variat…brutar, dogar, bărbier sau bă-
iaş, tâmplar pentru paturi de armă, strungar în lemn, măcelar, tinichigiu sau
cloamfăr, băcan, căldărar, aurar, sticlar, olar, mănuşar, pălărier, şepcar, maro-
chiner, fierar pentru vergele de aramă şi balamale, cojocar, căldărar-arămar,
pieptenar, ţesători de pături, brutar de turtă dulce, lumânărar, pielar, pânzar,
morar, fierar pentru cuie, opincar, covrigar, curelar, croitor, pantofar, săpunar,
fierar, lăcătuş, şelar, frângier, piuar pentru amidon, ceaprăzar, tâmplar, tut-
ungiu, pielar pentru raniţe şi genţi, postăvar, rotar, tăbăcar, cizmar, cîrpaci în
cositor…”(79) Şi tot el aminteşte de: ”samsarii greci, sârbi şi evrei”, dar şi de
„vagabonzi (care) vor şti că nu pot scăpa de pedeapsă în cazul unei inspec-
ţii…(80)” Locuind în Banat pentru nouă ani J.K. Steube întâlneşte în plus: un
„felcer…care se ocupa şi de cârciumărit, pe „menajera căpitanului”, un „croi-
tor, pe deasupra şi încornorat,...un cizmar, un măcelar, şi un franzelar”, „două
slujnice” care administrau ospătăria unui „hangiu sau un cârciumar care so-
cotea, dacă nu un păcat de moarte, atunci cel puţin o farsă şi o înşelăciune
(ce ciudăţenie!) adăugarea de apă în băuturile pe care le vindea”, pe „şeful
de poştă”, pe gardianul din subordinea lui şi un ”vizitiu foarte a dracului”,
un „valet substitut…(care) îmbrăca o livrea cu revere colorate”, „hornarul
neamţ aflat tocmai atunci…pentru a curăţa coşurile la clădirile aparţinând
statului”, pe „tâmplarul, lăcătuşul, fierarul pentru cuie”, care „la construcţia
românilor nu are de câştigat vreun ban”, pe funcţionarii germani care trăiesc
o tragedie când „Banatul tocmai fusese încorporat Regatului Ungariei şi toţi
funcţionarii germani fuseseră îndepărtaţi....toate posturile fuseseră ocupate
de nobili unguri…(funcţionarii germani civili fuseseră scoşi din serviciu se
numeau quiescenţi…chiar dacă s-a dat ordin ca, la ocuparea funcţiilor, aceş-
tia să fie avuţi în vedere cu prioritate, totuşi efectul a fost foarte redus”), „un
ţigan cu un cimpoi sau cu ceva ce seamănă a vioară şi (care) începe să cânte
cum se pricepe mai bine(81)”. Iar alături de acestştia ţigani muzicanţi, ger-
manii care în 1765 înfiinţează la Lugoj o orchestră cu instrumente de suflat.
(82) Un document din 1727 în care Administraţia bănăţeană ordonă oficiilor
administrative Timişoara si Ciacova ca pe porţiunea dintre Topolovăţ - Recaş
şi în aval, pe malul canalului să fie desfiinţate morile, să nu fie ţinute în apă
prăjini, grilaje pentru peşti si broaşte ţestoase, să nu fie puse la muiat inul şi
cânepa(83) ne oferă alte informaţii insolite despre modul de viaţă şi ocupaţiile
românilor bănăţeni.
Alături de ei sunt funcţionarii şi soldaţii habsburgici, căci în 1743 la
Lugoj se construieşte o cazarmă(84), şi părinţii minoriţi, care vin în oraş în
167
HORAŢIU SUCIU
1718. Ordinul minorit, care este unu din marii proprietari din Lugoj, deţinând
vii şi proprietăţi funciare.(85)
Cea mai bună imagine despre meseriile locuitorilor români în secolul
al XVIII-lea ne-o putem face din lista cu numele celor care donează bani pen-
tru construirea Bisericii române Adormirea Maicii Domnului din Lugoj, din
1759. O ordonanţă care se referă la populaţia evreiască (23 iunie 1787) impu-
ne acesteia obligaţia de a lua nume şi prenume germane…deoarece „familiile
nu au nume comun statornic, iar persoanele nu au prenume cunoscute.” (86)
Asemănătoare era şi situaţia românilor, căci, ne spune Alexandru Graur: "în-
tr-o vreme când numele de familie nu erau prea fixe, iar meseriaşii destul de
rari, s-au adăugat adesea la numele de botez numele meseriei sufcient pentru
a se putea identifica persoana astfel denumită…numele de meserie s-a moşte-
nit ca nume de familie";(87) şi, ca urmare, în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, în urma presiunilor autorităţilor sau/şi a modernizării, în Banat se
adoptă nume, după modelul occidental.
Astfel în această listă găsim 8 Olaru, Olariu, Olarul, 3 Suciu (din ma-
ghiarul sücz - cojocar) şi un Cojocariu, 7 Morărescu, Morariu, Moraru, 3
Sabău (în maghiară însemnând croitor), 1 Ciorogar (adică "cârpaci, panta-
lonar"), 2 Străiţaru, Srăiţariu, 6 Cizmaşul, Cizmaş, 10 Tocaciu, Tocaci (în
maghiară ţesător), 1 Poneavă, probabil un ţesător de pături, 2 Laiu, Lai (vop-
sitor de lână), 3 Abagiu (ţesător), 1 Faur, 1 Custureanu (cuţitar), 3 Lăcătaşu,
Lăcătuşu, 2 Forgaci (tâmplar), 5 Butaru, Buteaş, Budu, Buţi (dogar de buţi),
3 Rotaru, 1 Trocură, 5 Buta (probabil măcelari), 1 Tergoveţ, 5 Căldăraşi, 1
Oilaru, 4 Pivodaru (de la pivotă - băutură), 3 Beraru, 2 Băcanu, 1 Birtaş, 4
Bărbieru, 1 Zidaru, 1 Popa Filip Zugraf (probabil un pictor de biserici), 1
M. Dascălul, 5 Catana, 1 Dărabanţul, 1 Tonea Căpitan, 1 Raducăpitan, 1 C.
Căpitan, 1 Lăutaşu, 2 Doboş, Doboşteanu (toboşar), 3 Fluieraşu, 1 Gornicu, 1
Stegariu, 2 Văcaru, Văcariu, 1 Purcaru, 5 Păcurariu, Păcurărescu, Păcuraru, 1
Cozac (căprar), 2 Săteanu, 4 Biriş (argat), 1 Jeleru.(88) Această ipoteză a mea
e în parte confirmată de o statistică din anul 1782(89). Deci, găsim la Lugoj
meseriaşi, soldaţi, dar şi agricultori.
Din lista aceasta putem să ne dăm seama de locul de unde provin di-
feriţii locuitori ortodocşi din Lugoj, căci şi etnicele (sau denumirile diferitelor
popoare) devin nume de familie.(90)Avem 1 Sibianţu, 1 Blaj, 1 Tisneru (venit
de pe Tisa), 1 Lipovanu, 1 Belinţan, 2 Gătăianţu, 2 Bocicai (din Bocşa), 1 Săt-
murean, 1 Ceacoveanu, 6 Haţegani, 1 Mărgineanu, 1 Mărgineanţu, 2 Sâlhani,
1 Săcuşan, 2 Săcoşani, 1 Velmeşan, 3 Hodoşani, 1 Timişoranţiu, 3 Topoli.
Alături de ei 10 Munteanu, 9 Ţăranu, Tereaniu, Tărea(din Ţară (Ţara Româ-
nească) sau ţărani ?), 7 Românu, 6 Ardeleanu, 1 Unguru, 1 Unguroni, 1 Sasu,
168
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
5 Grecu (aromâni), 2 Bulgaru, 1 T. creştin (probabil un evreu botezat), 1 străin
Ţutulan (un grec sau un bulgar), 1 Şigan, 1 Feketă, 3 Cioară (toţi 5 ţigani).(91)
În lumea asta pestriţă găsim şi români foarte bogaţi. E cazul unui Ioan
Racz (Raţ) sau Gavrilă Gurean. Acestea din urmă contribuie cu 5038 florini,
din cei 22828 florini necesari pentru construirea Bisericii române Adormirea
Maicii Domnului şi construieşte pe banii săi (1012 florini), singur, o şcoală
pentru copii românilor din Lugoj la 1768.(92)
Două testamente din Lugoj, unul din 1600, celălalt din jurul anului
1770 ne pot arăta cât de mult s-a schimbat lumea celor bogaţi din Banat în
170 de ani. Primul aparţine Margaretei Găman, celălalt lui Gavrilă Gurean.
Încă de la începutul testamentului Gavrilă Guran se asigură: "ca după sfârşi-
tul meu nimeni să nu fie împuternicit a schimba testamentul de faţă privind
averea mea".(93) Margareta Găman nu face acest lucru. Pe lângă genul de
bunuri pe care le deţine Margareta Găman: "casa pe care am ridicat-o eu aici,
la Lugoj,…în strada Susan”, "trei pământuri", "păşunea pentru cai", "viile",
"părţile de moşie", "cingătoarea de argint", "rochia", "cearceafurile", "feţele
de masă"(94), Gavrilă Gurean, deţine mori, cârciumi, dar mai ales "banii nu-
merar şi bani împrumutaţi". În plus toate bunurile lui Gurean sunt evaluate
în bani "acestea reprezintă 15974 florini şi 35 creiţari". Fostul obercneaz are
grijă de sufletul său dând "bisericii din Lugoj, în vederea ţinerii slujbelor
pentru sufletul meu 300 florini".(95) Toate acestea ne dovedesc că în secolul
al XVIII-lea banul devine cea mai importantă proprietate şi în Banat, iar Ga-
vrilă Gurean e cel mai bun exemplu de burghez care-şi pierde tot mai mult
caracteristicile lumii medievale. Asta dacă luăm în considerare şi faptul că în
1766 îl găsim pe fostul obercneaz de Sărăzani printre deţinătorii unei acţiuni
în valoare de 1000 florini la "Temesvarer Handlungzi Compagnie".(96)
Faptul că lumea s-a schimbat în secolul al XVII-lea n-o arată şi "con-
tractul" încheiat în 1759 de comunitatea ortodoxă din Lugoj cu maestrul Jo-
hannes Breutter pentru construirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului,
care stabilea în cele mai mici amănunte obligaţiile şi îndatoririle fiecărei părţi
contractante.(97)
În Lugojul secolului al XVIII-lea, pe lângă închirierea de camere la
hanul din partea germană a comunei, se pot închiria case. Nicolae Stoica ne
spune "spionul chir Leonida … în piaţi la greci casă sus cu chirie luasă"(98),
iar în lista celor ce donează bani pentru Bisericii Adormirea Maicii Domnului
e amintiţi A. de la Toma şi Vida de la Zdrăncoane.(99) De asemenea, contrac-
tul semnat pentru construirea bisericii amintite mai sus prevedea că "se va
asigura maeştrilor cât şi oamenilor lor o locuinţă unde vor fi adăpostiţi".(100)
"Drumurile, scrie viitorul împărat Iosif al II-lea, le creează natura".
169
HORAŢIU SUCIU
(101) Pe aceste drumuri se circulă "în hinteu sau căruţe", călare sau pe "mus-
col, mule sau catâră"(102) şi cu poştalionul.(103) Totuşi Johann Lehmann
foloseşte, pentru a ajunge la Timişoara, cambiatura, un mijloc de transport
specific bănăţean înfiinţat de guvernatorul Florimundus Mercy, care este mai
ieftină decât poştalionul de Tisa. Ajuns la Timişoara el are de ales pentru a
ajunge la Lugoj, şi mai apoi în Ardeal, între drumul pentru poştalion care tre-
ce prin Chevereş şi Sinersig şi drumul de căruţe prin Recaş şi Chizătău. Dar
sunt şi inconveniente. La cambiatură, însoţitorul poştal nu avea trompetă, aşa
ca la toate celelalte căruţe care au însoţitor cu trompetă; trebuia lăsat drumul
liber şi din această cauză cambiatura se imobiliza pe mult timp în noroi.
În călătoria lui, Lehmann s-a împotmolit în noroi la 2-3 km de Timişoa-
ra(104). J.K. Steube aminteşte că poţi fi şi „înşelat, deoarece vizitiul cu care
voiam să călătoresc la Viena, sub pretextul că aş fi ultimul călător, mi-a cerut
în avans jumătate din costul călătoriei pentru a-şi putea achita, aşa cum pre-
tindea, nota de plată la han...or, eu nu eram nicidecum ultimul pasager, ci cel
dintâi. Pentru a nu pierde banii daţi în avans, a trebuit să mai aştept două per-
soane pînă la 26 decembrie(105)”. Şi tot acest locuitor al Banatului secolului
al XVIII-lea (Steube) ne vorbeşte de drumurile pe care ”pentru a călători nu
există decât carul cu boi...(şi) căruţa (care) mi-a rămas împotmolită în mlaş-
tină”; iar în ce priveşte vizitiii, detaliile sunt înspăimântătoare: ”şeful poştei
a pus mâna pe un ciot de papură şi l-a altoit pe vizitiu ca lumea, după care
acesta ne-a promis, ce-i drept, că ne va sluji, dar ne-a anunţat, în acelaşi timp
un lucru neplăcut, anume că ajunşi în Chei , ne va arunca în apă… (106)”
Nesiguranţa acestor locuri este proverbială. "Aicea lângă Mehadia,
să făcu o bandă numai de 6 lotri. Prinde călători. Poteri, după hoţi din tot
Banatul să ridica…din Mehadia, Sebeş, Logos, Oraviţa"(107), ne spune Ni-
colae Stoica; aceşti lotri „…pre un neguţătoriu, maistor cojocar…lîngă Sebişi
prinzându-l, bumbii de argint de la mintie şi dolamă şi copcele tăindu-i, banii
i-au luat şi l-au lăsat…(pe) 2 preoţi…tot le-au luat , cît numai cămaşă i-au
lăsat, desculţi… (şi) o bandă de 16 lotri,… făr de veăste în sasca Nemţească,
la doctoru vestit noaptea întrînd, toată avuţiia, banii, scumpătăţi au luat şi
s-au dus…(108)” „căci drumurile rămân foarte nesigure…lotrii îndrăznesc
de multe ori să atace şi satele, pe care le impun la plata unei contribuţii, lu-
ând banii şi alimentele, jefuind şi chiar dând foc caselor…ei sunt înarmaţi cu
săbii, carabine, pistoale, hangere turceşti şi nu arareori cu câte un ciacan…
(109)”, netemându-se să intre în confruntări armate cu autorităţile: „...o ceată
de lotri...(s-a hotărât să) pătrundă în oraş ziua în amiaza mare... l-au jefuit pe
un sârb Košta…i-au tăiat capul. Soţia acelui om...a început să strige, la care
harambaşa i-a poruncit unuia dintre ai săi să-i taie beregata...(acesta) făcându-
170
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
se c-o omoară...neştiindu-se, la început dacă era pericol de incendiu sau de
apă mare, ori dacă era vorba de lotri, în patrulare a fost trimis un plutonier...
un caporal, doi fruntaşi şi zece soldaţi. Îndată ce lotrii au văzut pe militari în
uniforme albe, au început să tragă, omorându-i pe caporal şi doi soldaţi. Dea-
semenea, a fost ucis şi hornarul neamţ aflat tocmai atunci la Mehadia, pentru
a curăţa coşurile la clădirile aparţinând statului...Au fost urmăriţi până în pă-
dure...(într-un fel sau altul, cu aceleaşi personaje sau altele, întâmplarea este
povestită şi de Nicolae Stoica de Haţeg) (110)”. În plus J. J. Ehrler ne arată
că "furtul de cai, care n-a fost niciodată atât de frecvent în anii trecuţi precum
e acum".(111), iar în târguri, ţiganii "îşi "încearcă norocul", "unde au mereu
grijă să dea câte o lovitură de maestru, ici uşurându-l pe un călător nepăsător
de punga supărătoare colo punând mâna pe o vacă, pe un cal, o oaie sau un
porc".(112) Cauza acestei atmosfere de western o găsim în însemnările lui Jo-
sif al II-lea despre Banat: "Cuvântul poliţie e necunoscut în Banat … Siguran-
ţa publică lasă mult de dorit, cu pistolul şi cu încuietoare îşi asigură omul mai
bine averea".(113)J.K.Steube confirmă cele scrise de împărat: „în ce priveşte
siguranţa, trebuia să ne aşteptăm în fiecare clipă să fim jefuiţi, maltrataţi sau
chiar ucişi de lotri...ori ce zgomt produs în timpul nopţii ne băga frica în oase.
Îmi amintesc că, după ce lotrii năvăliseră într-un sat aflat la numai un sfert de
oră depărtare şi pustiiseră aici cumplit, un anumit timp mi-am schimbat în fie-
care noapte locul de somn, dormind fie pe pământ, fie în grajd, fie în grădină,
sub un pom sau altul. Îndată ce se mişcă ceva în timpul nopţii, sari pe loc din
aşternut, îţi iei puşca încărcată, fără de care nu doarme nimeni, şi rămâi în aş-
teptare…(114).”Şi asta pentru că „un cneaz (care) se bucură doar de scutire de
dare pe timpul anului cât este în funcţie, având îngăduinţa să ţină în curtea sa
bâta şi cătuşele cu care îi pedepseşte la nevoie pe cei ce tulbură liniştea satului
sau nu dau ascultare poruncilor date (115)”, (dar acest cneaz) „văzând seăm-
nele lor (ale lotrilor), a tremura (ca) de friguri, să-i sară dinţii începu.”Acas
du-te”, i-au zis. Şi veni. (116)”. Nici armata şi funcţionarii nu par a fi mai ca-
pabili. Iată cum gândeşte subofiţerul Steube: „mi-a cerut să însoţesc...efectele
militare la Jupalnic,...astfel că nu mai era nevoie e alt însoţitor. Cum nişte lotri
omorâseră cu o zi înainte nişte sîrbi...era de aşteptat să îşi mai facă veacul prin
acele părţi şi, prinzând de veste despre transportul pieselor de uniformă, să fie
ispitiţi să pună mâna pe ele...am pornit în grabă cu carul meu cu boi, mergând
domol în spatele acestuia...dacă s-ar fi ivit lotrii, fie să capitulez ăn faţa lor, fie
să dau bir cu fugiţii... (117)”. De asemenea „funcţionarul districtual nu mai
apucă să părăsească scaunul….cneazul sătesc(primarul) nu zăreşte vreme de
jumătate de an pe vreunul mai mare ca el”, fiind prea ocupat „administratorul
districtal…construirea de drumuri şi poduri, transportul grânelor, tăiatul lem-
171
HORAŢIU SUCIU
nelor, siguranţa internă, controlarea măsurilor şi greutăţilor…(118)” sau poa-
te doar neinteresat, căci „funcţiile sunt ocupate de lucrători imperiali, lachei ,
foşti ofiţeri demişi din armată” care aşa cum va scrie viitorul împărat Iosif al
II-lea (1768), nu se dau în lături de la abuzuri: „românii sunt rău trataţi, siliţi
să părăseacscă casele , să dea pământurile.
Dările se impun fără nici o bază, după voia şi plăcerea oficianţilor de
comună şi districte. Unii plătesc mult, alţii puţin de tot(119)”, lucru confirmat
şi de Ehrler: ” Robotele…rămân cel mai adesea o povară foarte apăsătoare
pentru ţăran…mai grav…când astfel de robote îl poartă dintr-un capăt al Ba-
natului până în celălalt, durând deci 14 zile, aceasta fără a mai vorbi de robo-
tele impuse în mod abuziv - cu plata a 12 creiţari pentru fiecare cal - ţinând
din zori şi până în amurg(120).” Deşi, oficial, chiar şi biserica consideră, la
îndemnul autorităţilor că (circulară a episcopului Sacabent): ”cum mulţi din
norodul (sârbi şi români)...alta nu sunt numai tâlhari, lotrii şi aprinzători de
casă…răpitori ai bunelui altuia..” şi alta din 1805: ”Ia socotiţi întru inimile
noastre cele creştineşti câţi lotri şi hoţi, ortaci, tovarăşi ai lotrilor acum în aşa
scurtă vreme s-au izăflat, s-au destrucat, s-or prins, pre care încă de la Biserica
Albă la Temişoara i-au dus; câţi sânt într-alte locuri precum în…Caransebeş,
în Lugoj…(121)”, un document precum memoriul din 1804, atribuit lui Aron
Budai, poate fi o adevărată concluzie la cele spuse mai sus: „ne-am informat
despre toate greutăţile, asuprelile, trăsurile şi urmarea cea fără cale, care lă-
cuitorilor celor din fundul cămării noastre a Banatului până acum de către
şpanii, rect amţii, preţeptorii şi solgăbiraele locuitorilor li s-ar fi urmat…
unii dintră aceia lăcuitori din lipsă şi sărăcie, alţii din mănie pentru pedepsele
nedrepte şi pentru asupreli căzând la gânduri slabe şi deznădăjduire şi aşa să
slobod la furtişaguri şi tâlhării…Şpanii, rectamţii şi solgăbiraele, unii care au
venit cu coatele ieşite prin laibere şi săraci, acum s-au umplut de bogăţie, au
făcut hărghelii de cai din răpiri…(din cadouri )…cu sila le adună cnezii pe
nimic de la paori…(cu) robote prisositoare an de an mână pe paori cât vreau
domnii şi an în an sânt siliţi săracii a face robota la îndoită şi întriită(122).”
Chiar dacă de-a lungul veacurilor îi găsim pe lugojeni gata să protesteze când
le sunt încălcate drepturile şi împotriva lor sunt comise abuzuri ( în 1551, pro-
testează când banul Petru Petrovici le încalcă drepturile(123), în 1602 s-au ri-
dicat împotriva punerii în stăpânire a lui Andrei Barcsay de Bârca Mare(124),
în 1717 cer schimbarea episcopului rămas de la turci, Moise, în 1750 cer
schimbarea cneazului Janas Roşu iar în 1752 a cneazului Martin Olaru, pen-
tru că au delapidat unele sume de bani.(125)) fărădelegile există şi la fel şi
pedepsele. Cauzele minore erau de competenţa judecăţii cneazului sătesc.
În cauzele penale, prima instanţă era oficiul districtual care era şi instanţă de
172
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
apel pentru cauzele minore săteşti. Cauzele penale grave au fost judecate de
auditoriul Ţării Banatului de la Timişoara şi erau supuse curţii vieneze(126).
Dar în anumite cazuri,când era tulburată ordinea, se acţiona în forţă:
„urîta faptă a rumânilor, seimeni turceşti de la Lugoj păn la Slatină,…ce-au
ajutat turcilor…Careă aşa s-au răsplătit: în novemvrie 1738, joi, în Caranse-
beş zi de târg. Pre poruncă, reghimentele de răitari, husari din Lugoj de noap-
te plecând, două staţii călcând, pre ameazi, Caransebeşu cu târgu său de toate
părţile făr de veste lovind, oameni, femei, copii, feăte, preoţi, negustori în
beserica rumânească şi nemţească, ce la franţiţişcani scăpasă, cu ei înpreună
ascuţitului sabiei şi a puştelor jărtvă s-au dat(127)” şi „joi, târg de săptămâ-
nă…mare mulţime...cei beăţi...lăsînd tîrgu…di la poartă sparg fereatrile…pre
uşa sălii mari, unii preste alţii înlontru să vîra şi să berbecea, înbulzindu-să…
oberlaitnant Branco cu vreo 60 de husari au sosit…puşculuind ei prin curte,
de la o poartă păn la alta gonind şi fugărindu-i…cu săbiile lovea, cu cai căl-
cîndui…11 înşi ar fi morţi…”(1777)(128). Binenţeles că justiţia poate face
şi greşeli : „Jupanul Mehadii căpătă poruncă pre un popă unit…Dumitru, în
district să-l caute. Întrebând pre nameăstnicul de iaste vreun Dumitru undeva,
ardelean el au zis că nu e alt ardelean decît tată-meu. Lui e numele Athanasie
Stoica, dar de-şi va fi schimbat numele, poate fi. Şi îndată doă catane cu puş-
tile la noi, pre tată-meu făr de veăste, de dimineaţă de la beseărică chiemînd,
îi spuseră, îndată cu ei în Timişoara meărge, că-i unit. Ce plâns, ce vaete,
mumă-mea cu noi, prunci mărunţi; şi el ca noi….i-au zis judecătorii: ”Iar-
tă, jupîn părinte, jupanul Mehadii n-au ştiut ceti…iată 38 florinţi chieltuiala.
(129)”.
Infracţiunile uşoare sunt pedepsite uşor: ”doar ţiganul care le servise
drept călăuză a căzut pe mâna urmăritorilor...tratat cu 80 de lovituri de baston
ad posteriora...” şi la fel păţeşte şi „vizitiul al dracului”, de care ne-a povestit
J.K. Steube „l-a trimis pe român la statul-major…unde a primit 80 de lovituri
de baston ad posteriora.(130)”. Nici infracţiunile care se produc în „circum-
stanţe atenuante”, nu sunt pedepsite grav, mai ales dacă o comunitate cere
iertarea pentru cel care a greşit chiar împăratului: „Un om la băutură, la cazan,
fiid cu o sapă în mînă, lovind pre celălalt, l-au omorît. Om bun, aicea-i închis.
Ne rugăm să-l ierte.(131)” căci „la beţie…fiecare vrea să fie mai spi-
ritual decât celălalt…ceea ce rezultă atunci este o păruială în toată legea, în-
cheiată în cel mai trist sfârşit, fie cu un cuţit în pântece, fie cu o lovitură mor-
tală dată în cap.(132)”. Iar lotrii care se căiesc şi renunţă la hoţii sunt iertaţi,
chiar dacă sunt ucigaşi, cu o condiţie: „Pentru lotrii…de la înpărăţie milostiv
pardon au venit, ca în oaste la Praiz să meargă” (sau povestea concentrată,
însemnată de Nicolae Stoica pe o carte de la Mehadia:” 1778…iarna veniră
173
HORAŢIU SUCIU
hoţi 16 la Bozovici, în beserică: papila şi episcopul îi pardonă, apoi ei fugiră;
numai 8 veniră; cu ei Petru mergea şi să dusă la oaste”)(133).
Dar bineînţeles „închisorile Timişoarei sunt pline de această adună-
tură de hoţi(134)”, iar la Lugoj „la capătul oraşului, pe drumul ce duce spre
Transilvania, în mâna dreaptă, sunt ridicate opt furci de spânzurătoare(135)”
căci „pedepsele…sunt sfâşierea cu cleştii înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi
spânzurarea...(iar) furtul unui cal, al unei vite cornute sau al orcărui lucru care
ar valora mai mult de 25 de florini atrage după sine pedeapsa cu moartea.
Pentru furturi mai mărunte se dă o pedeapsă de cel puţin trei ani de
muncă silnică la cetatea Timişoarei(136)” şi „…10 lotrii…cu răitarii din sate
s-au ridicat, vii, nevătămaţi i-au prins, la Mehadia legaţi i-au adus. Domnii
de administraţia Timişorii viid i-au judecat…fraiman tăiaţi, spânzuraţi, ce şi
tormente, chinuri, ţîţă arse, trasă, mîni de vi tăiate, cu roata zdrobiţi, obraze cu
pecete arse, chinuri erau, capul tescuit, supt unghii tăpuşă bătea, le zmulgea,
cu peatră de moară îi lungea, pieptul le turtea, picătură rea de sus în creştetu
capului pica, dar de vii arşi sau de vii înţăpaţi, cureăle făşii din umeri pre
spate în jos trasă, locul lor cu var nestâmpărat pre, apoi dus şi tăiat…lotri, în
ceasul morţii cer ertăciune de păcatele sale, pre toţi cei ce caută la el strigă
şi învaţă să nu fie hoţi…apoi gealatul îi scurtă vorba şi îi ia viaţa…4 lotri,
oameni în vîrstă, prin gleat cu roata zdrobiră, iar recruţilor amîndoo mâinile
tăindu-le, cu var nestâmpărat legându-le, arzâdu-le carnea pîngă os. Ce ţipe-
te!…iar celor zdrobiţi capetele şi trupurile în patru părţi le făcură şi de-acolo,
de la hotar, păn cătră Mehadia, pingă drum, roate cu ţape era pusă; în ţeapă un
cap, pre roată un cerc şi o mînă tăiată, pironită. (137)”
Condiţiile din închisori sunt groaznice. Ştim că la Lugoj, în timpul
războaielor napoleoniene, de aprovizionarea prinzonierilor francezi trebuia
să se ocupe autorităţile locale. Totuşi condiţile precare din lagăre au provocat
epidemii şi o rată mare a mortalităţii, astfel că la spitalul militar din Lugoj din
173 de bolnavi au murit 48. Acestă situaţie genera nemulţumiri (evadările se
ţin lanţ, chiar dacă nu totdeauna cu succes; în 1800, la Lugoj, doi prizonieri,
care lucrau într-o grădină l-au ucis pe gardian sub ochii soţiei acestuia şi au
fugit, captivii nemaifiind prinşi. În 1802, doi deţinuţi dau foc grajdului comi-
tatului unde erau la muncă. Incendiul se extinde repede la clădirile apropiere;
câteva zile mai târziu este ucis un gardian şi mai mulţi puşcăriaşi evadează,
fiind însă capturaţi(138)) şi chiar revolte, ca cea din 1804, când prizonierii
francezi împreună cu o parte din deţinuţi închişi în închisoarea din Lugoj, au
dat foc clădirii(139) (căci după trecerea Banatului în administrarea Ungariei
”puşcăriaşii…au fost repartizaţi în aşa fel, încât fiecare din cele trei comita-
te,…este obligat să-şi păzească singur clienţii de acest fel care îi revin, aşa că
174
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
la Timişoara nu se mai aude atâta zornăit de lanţuri(140)”).
Oricum nu trebuie să te păzeşti numai de lotri şi hoţi ci şi de negusto-
rii „cinstiţi”. Iată ce povesteşte J.K.Steube: ”fiind apoi în imposibilitatea de
a a onora propria cambie cît şi pe cea a domnului del Pondio, domnul conte
Bogatovich a socotit de cuvinţă să se facă nevăzut...(s-a dus) la Cancelaria
Camerală pentru a-şi schimba paşaportul valabil doar pe o distanţă de câteva
mile în jurul Timişoarei cu unul pe o distanţă mai mare.....am dat de îndată
ştire judelui orăşenesc de la Podino, care a pornit în urmărirea fugarului…
(141)”,
El însuşi fiind păcălit când „am vândut inventarul ospătăriei unei per-
soane, în mod sigur mai iscusită decât mine (care şi-a făcut, de altfel debutul)
în a-i înşela pe alţii(142)”; şi la fel păţeşte, în tinereţe Nicolae Stoica de Ha-
ţeg: „Porucindu-mi iar părul a-m înpliti şi ţolile nemţeşti a înbrăca…întrebân-
du-mă de ţoale, spuşi că am luat şi sabăului Toşcan am dat.
-Cu cît mîna?
-5 florinţi.
-Du-te fuga, ceăre-le să văd!
Adunînd vălul legat, încă netăiat, el îl dezlegă; aţa, mătasă,
ibreşimu,vînătă, albă…în deseară, alt săbăi chiemînd, îl întrebă de-mi face
ţoalele cu 3 florinţi. Şi zicînd că face…îmi zisă:”Vedeţi cum înşală ?” (143)”
Amintim şi de faptul că mitropolitul de la Carlowitz (sub jurisdicţia
căruia se află toţi credincioşii ortodocşi din Banat, după 1718) obţine şi o
serie de privilegii de la împăratul Leopold I printre care acelea că arestarea
unui preot se poate face numai cu aprobarea personală a împăratului; în caz de
abateri preoţii pot fi judecaţi doar de mitropolit şi episcopi potrivit dreptului
canonic(144). De aceea circularele episcopale...îndrumă ”amărâţii preoţi” de
a fi pildă bună, de a se feri de „spurcatul câştig” şi de tovărăşia cu lotrii(145),
iar când aceştia greşesc „la Logoj episcopul Şacabent adunînd protopresvii-
terii cu mulţi preoţi în biserică, aduseră pre arestatul preot Ioan Marta, spre
moarte de sabie judecat. Fu de episcopul tuns, din oltariu înpins…(146)”
Chiar la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Lugojul are un pronunţat ca-
racter agrar. Dacă „centrul” localităţi arată ca un oraş, „suburbiile” nu sunt
decât un sat. O statistică din 1782, ne dezvăluie că aici trăiau 1247 fami-
lii (1060 case, 5683 persoane) din care 5 preoţi, 10 negustori, 8 proprietari
de ateliere, 25 jeleri, 16 tâmplari şi dogari, 6 dulgeri, 18 olari, 3 rotari, 2
fierari, 2 argintari, 8 zidari, 2 bărbieri, 10 cojocari, 52 de cizmari-papucari,
13 croitori, 1 pălărier, 1 morar, 5 brutari, 1 tunar, 20 grădinari străini, 111
proprietari de vii, 70 de proprietari de 1/2 sesie, 130 de proprietari de 1/4
sesie, 645 de proprietari de 1/8 sesie. Iar Francesco Griselini ne explică
175
HORAŢIU SUCIU
această situaţie: ”…contele Clary...spre sfârşitul anului 1768 a fost numit pre-
şedinte al Administraţiei cezaro-regeşti a Ţării Banatului...prima sa grijă...
(a fost) repartizarea pământului după numărul de familii, de orice neam ar
fi fost, care se ocupau cu agricultura. Pentru fiecare familie se calculară 32
de iugăre…nici locuitorii de orice stare de la oraşe nu fură excluşi, dacă ar fi
vrut să stăpânească gospodării ţărăneşti şi pământ arabil…(147) ”Tocmai de
aceea următoarea cerere din 3 octombrie 1783, a Congregaţiei Comitasense
către Consiliului Locumenţial nu trebuie înţeleasă chiar ca nefiind complet
conformă cu realitatea, în ce priveşte Lugojul (unde e de presupus că doar
centrul arăta ca al unui oraş, iar zonele de margine mai degrabă ca în această
descriere): "deoarece afară de oraşele Lugoj şi Caransebeş în tot judeţul case-
le locuitorilor sunt răsfirate şi fără ordine şi lege, aşezate până chiar departe
de 3000 de paşi una de alta, iar partea cea mai mare a islazurilor se extinde în
teritoriul gol ce este între case, aşa că înainte de s-ar cosi iarba, ba chiar îna-
inte de ar putea să crească este călcată de trăsuri, devenind astfel nefolosibilă.
Din cauza răsfirării caselor urmează că neavând locuitorii teritoriu suficient
pentru fâneţe şi păşunat sunt siliţi ca pentru ierbărit şi păşune să ia de la do-
meniile terestrale, în arendă, terenurile ce se puteau vinde. Fiind considerate
la ordinul dat pentru extirparea lotrilor, siguranţa publică doreşte negreşit ca
satele să fie regulate, pentru că cel ce voieşte să săvârşească o crimă, acela se
teme de supravegherea vecinilor. În forma şi modul în cum sunt azi aşezate
casele nici nu se poate închipui o supraveghere, din contră, când hoţii voiesc
să jefuiască vreo casă, aceasta o pot executa cu uşurinţă şi fără multă grijă,
pentru că nu este nici un vecin prin apropriere, pe care cel atacat l-ar putea
chema în ajutor; şi nici păzitorii nu se pot pune, căci ar trebui puşi mai mulţi
la fiecare casă. Dacă însă casele se adună şi se aliniază la străzi, atunci jafurile
uşor se pot înfrâna”(148).
În acest sens analiza vechilor nume de străzi din Lugojul secolului al
XVIII-lea (şi al XIX-lea) ne oferă alte informaţii interesante cu privire la
anumite aspecte econmice, sociale şi chiar religioase din istoria oraşului. În
acte primele stăzi apar cu denumirea lor după marele incendiu al oraşului din
1842 . Atunci s-au luat luat măsuri de prevenire a incendiilor şi hoţiilor, prin
înfiinţarea de patrule pe toate străzile. În 1856 Cartea Funciară a Lugojului
este primul document în care apar străzile cu numele lor. În Lugojul românesc
existau şi denumiri populare, în afara celor impuse de autorităţi : Uliţa Verge,
Uliţa Guşată, Uliţa Tocaşilor, Uliţa Pâinii, aceste denumiri fiind folosite de
locuitori şi nu cele oficiale : Uliţa Mişeilor, Uliţa cu Pâine, Uliţa cu Brânză,
Uliţa cu Opinci; (denumirile s-au păstrat astfel şi s-au transmis din generaţie
în generaţie) (149). Aceste denumiri populare, ”transmise din generaţie în
176
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
generaţie”, care nu apar în actele oficiale, nu sunt doar rodul unor cercetări
de istorie orală, ele apărând deseori în alte documente neoficiale. De exemplu
Uliţa Mică a Coroanei apare în Diariumul Minoriţilor, ca Uliţa Meseriaşi-
lor (înainte de 1891), iar populaţia o numea Uliţa Kammergruber ( cu acest
nume apare şi în Krasso-Szorenzer Zeitung din 2 august 1891, după la un
curelar ce locuia acolo). La începutul secolului al XIX-lea Krassoer Zeitung
aminteşte alte denumiri neoficiale ale străzilor Lugojene: str. Blănarilor, str.
Tăbăcarilor(1874); în ziarul Caraş-Severinului din 1891 str. Hunyadi apare ca
Brotgasse - str. Pâinii; Str. Făgetului apare într-un anunţ din Krasso-Szorenzer
Zeitung din 1884 ca Kupfenrschmiedgasse- strada Căldăraşilor, unde era o
locuinţă de închiriat(150) .
Numele străzilor lugojene ne dau informaţii despre activităţile econo-
mice şi meseriile locuitorilor din oraş. În 1842 apar în documente, numele
străzilor : Piaţa, Uliţa Olarilor(în partea românească a Lugojului), Strada Ma-
gaziilor, Strada Pieţei, Strada Cazărmii (în partea germană). În următorii ani
ai secolului al XIX-lea apar alte denumiri de străzi, care ne dau acelaşi gen de
informaţii: Uliţa Tocaşilor, Uliţa Pâinii, Uliţa cu Pâine, Uliţa cu Brânză, Uliţa
cu Opinci, Strada Berăriei, Strada Blănarilor, Strada Tăbăcarilor, Uliţa Mu-
zicanţilor, Uliţa Meseriaşilor, Uliţa mică a Olarilor, strada Căldăraşilor, Uliţa
la Piaţa Târgului Săptămânal, Piaţa Târgului de Cereale (ea se mai numea
Ledergasse - Strada Pielii), Strada Coşarilor, Strada Morii, Strada Pescarilor,
Marktgasse-Strada Târgului, Piaţa Untului, Uliţa Laterală spre Cuptoarele de
Cărămidă, Uliţa Păstorilor. Denumirile unor străzi ne dau informaţii despre
situaţia socială a locuitorilor: Uliţa Borbonţaren (în sârbeşte borba înseamnă
luptă şi borben-luptător, dar lugojenii au numit această stradă uliţa Mişeilor,
adică a săracilor), Uliţa Cerşetorilor, Uliţa Domnească(151).
Străzile lugojene îşi schimbă denumirea de-a lungul timpului (şi) în
funcţie de transformările teritoriale şi extinderea oraşului. Numele unor străzi
ne arată care sunt limitele urbei la un anumit moment; când aceste denumiri
dispar sau se schimbă înseamnă că oraşul s-a extins. Avem astfel Uliţa Latera-
lă spre Câmp, Uliţa spre Câmp, Uliţa Laterală spre Transilvania, Şoseaua Co-
munală spre Hezeriş, Uliţa Făgetului, Şoseaua spre Jdioara, Uliţa Buziaşului,
Uliţa Caransebeşului, Uliţa Bocşei, Uliţa Lumea Nouă, Uliţa Noua Isabella.
Neue Weltgasse-Uliţa Lumea Nouă apare înca din 1740 ca un splai nou ex-
tins în gădinile locuitorilor germani din Strada Bisericii; ea a devenit stradă
abia în primul deceniu al secolului al XIX-lea, după ce terenul a fost asanat
şi pentru că se afla la marginea Lugojului-german ea a primit numele Neue
Weltgasse-Uliţa Lumea Nouă(-Ujvilag utca). Numele unor străzi ne arată şi
aspectul lor: Uliţa Mică spre Timiş, Uliţa Laterală Mică spre Timiş, Uliţa
177
HORAŢIU SUCIU
Dosnică spre Cetate, Uliţa Laterală Mică, Uliţa Mică a Olarilor, Uliţa Biseri-
cii, Uliţa Mică a Curţii Bisericii, Uliţa Mică Olari, Uliţa Lungă Chasaba(152).
Numele unor străzi ne pot da şi informaţii religioase sau etnice. În anul
1607 apare o Christengasse-strada Creştinilor (probabil locuiau acolo cei care
îmbrăţişaseră confesiunea calvină), iar în 1842 în actele primăriei (când după un
mare incendiu, în oraş s-a istalat o gardă de noapte) apare o Magyar utca Gasse-
strada Maghiară, în limbaj popular Măgeruţa (asta în Lugojul Românesc) (153).
Şi cimitirele ne oferă informaţii preţioase despre extinderea şi limitele
oraşului. La Lugoj documentele vechi amintesc ”Progadia Bisericii” aflată în
”ocolul” Bisericii Sfântul Nicolae (154), dar probabil locul împrejurul biseri-
cii era ”foarte strâmt şi plin de mormânturi şi cruci(155)“. De aceea, odată cu
aprobarea construirii bisericii Adormirea Maicii Domnului, autorităţile pun
condiţia ”să nu se mai îngroape morţii în curtea bisericii, pentru asta să se
găsească un loc în afara oraşului”. Acesta este începutul cimitirului din strada
Făgetului sau ”progadia cea din Câmp”(156) (arătându-ne limita oraşului în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea ). De altfel în 1788, în întreaga Transil-
vanie s-a dispus, ”ca ţintirimurile afară de sate sau oraşe să se puie, şi nici un
om, măcar cine ar fi, în cripte sau împrejurul bisericii să nu se îngroape(157)”,
căci specifică acestei epoci de modernizare este şi o reamenajare a teritoriului
oraşului. Însă, modernizarea pare să întâmpine piedici, căci în 1789 episcopul
Iosif Ioanovici Şacabent, într-o circulară din 4 aprilie 1789 cere respectarea
acestei hotărâri şi ”de acum înainte nu mai e voie a se îngropa morţii în ocolul
bisericii, ci numai în cimitirul din afara oraşului(158)”. În Lugojul german în
jurul anului 1750 se înfiinţează un cimitir ortodox, probabil datorită mutării
aici a unor familii româneşti, astfel având ca limită a extinderii oraşului ac-
tuala stradă Pavel Chinezul, unde se afla acest cimitir(159). Acelaşi lucru îl
înţelegem din locul oferit de autorităţi comunităţii evreieşti, care , cerând un
loc pentru cimitir, în 1780, va primi unul lângă cimitirul catolic, actualul Parc
George Enescu(160).
În aceste limite, Lugojul este un loc în care se îmbină clădirile mari,
oficiale, hanurile frumoase, locuinţele elitelor (româneşti sau germane) cu
locuinţele celor mai puţin avuţi. Am văzut că Nicolae Stoica de Haţeg descrie
din Lugoj, ca fiind puncte importante de reper pentru el: „piaţi la greci (unde)
casă sus cu chirie luasă (unde, probabil, ca şi) „în dosul birtului cameralicesc
(erau zidite) jos, sus, cîteva sobe, cuhnă, preumblători, păn la acoperiş”(şi)
eşitoare…(dar şi) bolte, dugăni(161)”; Lehmann ne vorbeşte şi el cam despre
aceleaşi punctele de reper ale oraşului : "multe case frumoase...în piaţă sunt
prăvălii cu negustori greci...pod…partea germană se află o cafenea cu biliard,
precum şi o vilă de vară care este proprietatea doamnei contese comandan-
178
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
tului Soro...partea germană este bine zidită, are ospătării bune, în care sălăş-
luiesc călătorii, deşi sunt cam departe de drum(162)”. Dar cum arată partea
română? „Toate casele din satele româneşti sunt construite numai din pământ,
paie şi trestie…împletesc pereţii casei din crengi de salcie şi nuiele subţiri,
acoperindu-i apoi cu lut, ceea ce le conferă o tărie egală zidurilor construite
din cărămidă…Bucătăria este izolată de camera în care dorm laolaltă, mănân-
că şi beau bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii mai mici şi mai mari.
Printr-o deschizătură făcută în perete cuptorul din bucătărie stă în legă-
tură cu soba care încălzeşte camera în timpul iernii(163)”( ne spune F. Grise-
lini) „Tocul uşilor e făcut din salcie ori dintr-alt lemn, iar încuietorile sunt nişte
nişte zăvoare de lemn, care se deschid de multe ori numai printr-un artificiu.
De sticlar nici nu e nevoie, geamurile fiind din hârtie, de obicei doi
ocheţi prin care pătrunde lumina. Casa constă dintr-o cămăruţă şi o bucă-
tărioară. În cămăruţă atârnă deobicei o gravură înfăţişând un sfânt...Aici se
află de asemenea unul sau două paturi de lemn negeluit, o masă, la rândul ei
nedată la rindea, un dulap, uneori câteva scaune cioplite cu propria mână şi
câteva pături.
Soba este clădită din lut. Nici în bucătărie nu se află ceva deosebit.
Hornul este din împletitură de nuiele lipită cu chirpici şi de aceea nu se folo-
seşte vreo vatră deosebită, ci focul e aprins de-a dreptul pe pământ. Un ceaun
în care se fierb toate bucatele atârnă de un lanţ, deasupra focului. Numai în
cazuri cu totul izolate şi arareori, se găsesc cuptoare pentru fiertul mâncării.
Pe lângă ceaunul amintit se află altul, folosit pentru aducerea apei. Unul
sau două blide şi mai multe farfurii de lemn împodobesc masa. Lingurile sunt
tot din lemn, dar cuţitele şi furculiţele - pe care românul le poartă întotdeauna
cu sine într-un săculeţ, oriunde s-ar afla - sunt lucrătură turcească. Românii
mai au şi o ladă pentru păstrarea grânelor; aceasta e aşezată pe două tălpici de
lemn ori pe patru stâlpi.
Aici se păstrează şi porumbul”(164)(adaugă J.J. Erhler) şi „fereastra,
care pe timpul iernii este acoperită cu o băşică de bou sau cu o foaie de hâr-
tie, în vreme ce vara rămâne deschisă…numai arareori românii au nevoie de
cîteva balamale pentru uşă...pe care le confecţionează de obicei ţiganii. Locul
din dreptul uşii este ocupat de obicei de opincile lor...Plita se găseşte numai
arareori la mai mult de o jumătate de picior deasupra pământului.
Pe această plită românii îşi fierb mâncărurile, dar îşi coc şi pâine...îşi
trimit în fiecare zi femeia la moară să macine atâta porumb cât le este necesar
pentru o pâine. Între timp, bărbatu sau copiii fac focul în vatră. Odată revenită
acasă, femeia pregăteşte aluatul, dă jăratecul la o parte, pune aluatul pe focul
încins, aşează deasupra un capac de lut ars şi aţâţă cărbunii din jur.
179
HORAŢIU SUCIU
Nici nu trec două ore şi pâinea e coaptă şi mâncată fără întârziere. Plita
pentru fiert comunică printr-o deschizătură cu soba, care încălzeşte camera în
timpul iernii. Şura pentru păstratul porumbului este un spaţiu format dintr-o
împletitură de nuiele înaltă de 4-5 picioare şi acoperită tot cu fân sau paie.
În afară de grajdul pentru vite, românii mai au o încăpere acoperită, în
care se află războiul de ţesut şi butoiul cu răchie. Totul este împrejmuit cu un
gard viu, foarte des(165)” (completaeză J.K. Steube). Iar ca inventar domes-
tic găsim „aceste coşare, grajdurile împreună cu celelalte clădiri ale gospodă-
riei, locul pentru războiul de ţesut, cazanul de făcut răchie şi altele sunt îm-
prejmuite cu garduri de spini, care cuprind în acelaşi timp curtea şi o grădină
mică, unde sunt stupii (F. Griselini)(166)”. De asemenea „românii îşi fac o
adevărată preocupare din săparea de fântâni la marginea drumurilor. (167)”
Dar „se găsesc puţine case româneşti în care să domnească cât de cât
ordinea şi curăţenia. Doar un călător care nu prea simte scârbă şi e pregătit
de toate eventualităţile se poate aşeza la masa lor. Într-adevăr, o faţă de masă
murdară, un blid din care mănâncă toţi deodată şi un vas comun pentru băut,
nu sunt prea îmbietoare(168).” Ar mai fi de amintit în inventarul domestic
„leagănul folosit de românce (care) la început se compune dintr-o bucată de
pânză groasă prinsă de un fel de cadru. Sforile pornind de la cele patru capete
se unesc deasupra, iar leagănul e atârnat astfel de un cui mare, bătut în tavanul
camerei de dormit…peste zi copilul este culcat pe o pernă cu pene într-o albie
de lemn de tei , care se mai întrebuinţează la frământatul aluatului de pâine
şi la spălatul rufelor murdare (169)” şi „...şi oala în care au fiert carnea o ţin
atâta vreme pe parii de la gard, până când a trecut postul…(şi) că nu găseşti
vreo grădină românească fără o stupină cu opt până la zece stupi.(170)”
Să încercăm şi câteva nuanţe. Probabil, în linii mari, la începutul se-
colului al XVIII-lea aşa arată casele românilor, inclusiv ale celor din Lugoj.
Însă pe măsură ce apare o nouă elită de meşteri, negustori, preoţi, funcţionari,
acest aspect se schimbă. Nicolae Stoica de Haţeg, deşi sărac: ” după culeasu
bucatelor altora, că eu pământ n-aveam, ce numai cu preoţia şi şcoala ţineam,
casă a-mi facecu nişte oameni…tocmi: 3 sobe, cămară, cuhlă, în lemn arădi-
ca, a o îngrădi, a o podi şi a o şendrili, cu cuele meăle în 18 florinţi, iar lipitura,
uşi, ferestri, a meăle a fi. (171)”; şi la fel arată şi casa tatălui său: ”chiemînd
pre tată-meu, cu săcurea pari, pociumpi mulţi au făcut şi pră planul lor pari,
pociumpi au bătut, casă de scânduri a face, cu pod, acoperită cu şendrilă…
cuhnă cu cămară, cămară de vasă, grajdi, grădină, tot plaţu unde e tracteru,
fervalteru, le-a cuprins…(făcute din) lemne, şendrilă, scînduri…(172)”.
Care case au podrum, soba mare, tindele, târnaţii pe care „sobele des
măturai(173). ”Ca şi inventar domestic avem „în soba mare...paturi, icoane,
180
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
cărţi...tăblile fereştilor…(174)” şi (tot ce „uniţi… ce are tată-meu fişcuş a-i
lua şi a vinde…) mumă-mea, cu cămeşile la fîntînă, spăla…mulţime…aflând
boii, caru, înaintea uşii i-au înjugat, tot din casă au luat, l-au încărcat; cositer,
aramă, ţoale, ferotine,...păn şi pre soru-mea mitutică, Virsavia, din troaca ei,
înfăşată, jos au aruncat-o, troaca au luat-o. Pre mumă-miu, cîntîndu-se şi păru
zmulgîndu-şi cu păreţii goi au lăsat-o(175)”. Şi de asemenea avem animale,
care lipsesc în timp de război: „ vite,…cîine,…mîţe,…porc,…vacă,…viţel…
cocoşii cîntînd….bou, cal…gîşte, raţe, curci,…găini...oaă de găină.(176)”
Casele coloniştilor germani arată cam la fel: „…locuinţă sănătoasă şi
confortabilă(sic!)...pereţii caselor constau din împletituri căptuşite cu lut vâs-
cos, putând fi comparaţi cu cea mai rezistentă zidărie. Pereţii se mai constru-
iesc dintr-un fel de pământ amestecat cu pleavă. Aceste case sunt acoperite
parte cu paie, parte cu tuleie de grâu turcesc (zea mays, numit în numele ţării
cucuruz). Casa se compune dintr-un dormitor şi o bucătărie; unele case au
chiar trei încăperi. Fiecare casă are propria ei grădină, precum şi un şopron
pentru unelte agricole şi grajdiurile necesare pentru vite. (177)”
Care este explicaţia acestei precarităţi? În această lume agrară totul
depinde de vreme. Un an bun este urmat de un an rău în care inundaţiile, lă-
custele sau altă urgie distrug totul provocând foamete şi moarte. Şi mai este
şi războiul. În această zonă de margine, între 1716 şi 1791 (75 de ani) au fost
trei războaie, 1716-1718, 1736-1739, 1788-1791 (11 ani) în care totul a fost
pustiit, casele incendiate, bunurile pierdute şi jefuite, terenurile nu au mai
foest însămânţate. Modernizarea nu s-a făcut lin, ci cu suişuri şi coborâşuri.
Să dăm câteva exemple. În timpul războiului din 1736-1739 „turcii gar-
nizonul înpărătesc îl petrecură prin Mehadia, Sebeş, Logoş, Belinţi. Carii cu
această petrecanie departe ajunseră; case ce afla, ardea, oameni robi prindea,
seimeni (voliteări) români verbuia. Doi ani pre-aicea făr de bucate, foamete,
apoi şi moartea ciumei se ivi(178)”, după cum consemnează în Cronica sa
Nicolae Stoica de Haţeg; evenimentele din timpul războiului sunt amintite la
fel şi într-o circulară a episcopului de Vârşeţ din 1799: ”Aduceţi-vă aminte de
răzmeliţa cea turcească de curând trecută cum ţara noastră şi sate şi oraşe şi
bisărici şi norodul s-au pierdut şi în robie duşi fiind or pătimit…(179)”. Dato-
rită acestei pustiri „Că satele, făr de vite…nu e cîine, nu e mîţe, nu e porc, nu
e vacă, nici viţel…în loc de-auzi cocoşii cîntînd….şi bou, cal nu să vădea...nu
numai că gîşte, raţe, curci, ce nici găini nu era…oaă de găină n-au mai văzut.
(180)”. Iar dacă nu vin turcii vine: ”armea, artileria împărătească cătră Lugoj
plecă. Naimtea Logojului mare lager să făcu, unde înpăratul însuşi cvartir în
moara graf Sora luo. (181)” şi refugiaţii „oamenii de la Sebeşi fugiţi, ce era
aici (la Lugoj), iar fuga de turci!(182)”, „Craina, Petnicu, Globurău, Timişu
181
HORAŢIU SUCIU
cătră Logoj să dusără(183)” şi „eu cerînd de la Nujan slobozenie, în 6 zile
preoteasa şi pre oberşteru păn în Lugoj petrecui…Aici veni frate-meu Costa
cu cal bun, căruia 41 de crontaleri îi dădei, pre carii în Logoj preoteăsii meăle,
Natalii, să-i dea.(184)” Refugiaţii fug într-un loc, producând panică şi apoi
fug mai departe: „în Logoj în cvartire venirăm, unde aflarăm oameni în piaţi
spînzuraţi şi mulţi aşa trecători prinşi. Lugojul fugit, casele deşarte. (185)”
E timpul pentru o reordonare a averilor, spre nenorocirea celor fugiţi din
calea războiului: „Papila case, vase, ce lăsasă, cu toba bagatel le vându. Tată-
meu vro zeăce case cumpără, făcu grădină. Şi alţii rămaşi cumpărară…Carii
aicea bucatele, pîinea, fînu, zobu scumpisă…Muscalii pre turci bătîndu-i, Ţara
Rumânească închisă, Ţara Turcească foarte lipsită…câte cară cu unt, său, în
foi de boi şi de bivoli şi muţion pentru turci, în jos, negustorie trecea. (186)” şi
de asemenea „casa părinţilor preoteăseii meăle din Sebeşi, cum că Ion Baeşu,
negustoriu, fiind casa de turci arsă, zidurile tari, bune, au acoperit-o.
Carii zisără că ea…în Sebeş la căpitanul Rodiţchi să se arate, căruia
…pentru raport să ţină. Ea s-au dus, raportu tot au spus, că casa e aii…şi
Băeaşu acoperişu au să-l vîndă au şi-l ia. Însă negustoriu nici una, nici alta
nu vrea(187)”. Iar în aceste vremuri nimeni nu îţi este prieten, toţi îţi sunt in-
amici, puşi pe jaf: „Şpionul chir Lionda cu oastea fiind de-aicea la Lugoj dus,
în piaţi la greci casă sus cu chirie luasă, şedea.
În 23 septembrie s.v. sau nov în 2 octo, vrie, viind multe cară cu bireşi
unguri, rumâni din Ţara Ungurească, cu proviat şi furage şi descărcînd-o, prin
Lugoj îndărăt goi întorcînd, în piaţi întră sine strîgînd că turcii au ajuns; …
negustorii bolte, dugăni şi dăschise lăsînd, mueri, copii încărca, ca să fugă.
Bieraşii lăsînd carele a sta, prin bolte, dugheăne întrînd, lua şi fugea.
Alţii şi casă, porţi spărgînd, cu sila luund, cu carălă scăpa. Spionul Lion-
da, dintr-o fereastră de sus un pistol şi altul foc dînd, au strigat ungureşte: ”Tol-
vai, lotrii, larma!” Unul de jos cu puşca prin gură creăştetu i-au spart. Alergînd
sus, ce-au aflat i-au luat. Aşa Lionda au împăcat…la Lugoj larmă fiind.(188)”
Dar dacă nu este război, atunci alte năpaste se abat asupra locuitorilor din
Banat: „1782 - lăcustele au mâncat cucuruzul şi iarba; 782,783,784 - au fost
omide flocoase care n-am văzut: au mâncat frunza pădurii şi pomii totu(189)”,
scrie Nicolae Stoica pe o carte la Mehadia. J.K. Steube ne vorbeşte despre:
”ultimul val de lăcuste (care) a venit în toamna anului 1781... aceste insecte
nu părăsesc un loc până ce n-au prăpădit tot ceea ce se găseşte acolo, lucruri-
le s-au petrecut tocmai şi în Banat (190)”, asta deşi (J.J. Erhler): „s-au făcut
mari eforturi pentru stârpirea animalelor şi a păsărilor răpitoare, mai ales a
lupilor, cocorilor, stăncuţelor şi a coţofenelor, dar lupii sunt încă numeroşi,
iar numărul coţofenelor a întrecut orice măsură…astfel că unele ogoare nou
182
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
însămânţate sunt pustiite cu desăvârşire…cea ce dăunează însă cel mai mult
este musca columbacă…seceră viaţa multor vite. (191)”
Urmează bolile obişnuite : „friguri…râie, pecingie, slăbire (marasmus),
tifos exantematic, malarie, diaree şi dizenterie, durere de stomac, colici, jun-
ghiuri, turbarea, nebunia, variola... (192)” sau epidemiile ca cele de holeră:
„când a fost foametea în Banat, anul 1794,…când a fost iarnă rea…când au
fost colera în Banat de au murit oamenii de foale(193)”( după cum notează
Magdu Magdici din Ecica) sau ciumă (ca cea din 1738 sau cea din 1762
(194)).
Şi mai urmează şi dezastrele naturale: „Când s-au înecat 80 de case
de la Lugoj, au fost Văletul anului 1836” (însemnare pe un Ohtoic de Râm-
nic din Petnic făcută de Damaschinianu Lehrer(195)) sau cea din 1799 când
iarăşi Lugojul a fost inundat de apele Timişului, încât „au găsit peşti prin
pimniţi, câte de 12 oche(196)” . Avem şi ierni teribile: ”1795…apoi iarna au
nins aşa cât au nămeţit casele, de cu totu le-au acoperit, cât oamenii pe coş
au eşitu, alţii au săpatu pe suptu case de au eşitu din căşi. Vacile pre nămeţi
mâncau vârful pomilor. Iarnă rea de martie. Care au avut hrană au trăit bine.”
(Nicolae Stoica de Haţeg pe un Apostol de Râmnic), dar şi veri secetoase care
aduc foametea: ”1794 adică toată vara au fost secetă aşa de mare, cât unde au
fost râurile mici, precum apele satelor, au secat;…numai cât se vedea, unde
şi unde să cură.
Şi s-au făcut foamete mare în Banat şi Ţara Ungurească. Scumpetea
cea mai mare a fost pe la Temeşvara şi în Vârşeţ, căci nici bucate, nici fân nu
s-au făcut, că ei cumpărau cu 9 cr. oca de cucuruz şi grâu au fost mai scump.
Vitele de la pustă şi porcii le-au dus în pădure: cine le-au primit în ernat, în
parte adecă, numai jumătate din cele scoase să le dea omului în primăvară”
(Nicolae Stoica de Haţeg) şi de asemenea ”În anul 1794 s-au început semn de
foamete până în anul 1795 foametea a fost mare…Mâncarea oamenilor a fost
mai mult de urzici, de hribi, pogace de urzici.Grâul şi cucuruzul preţul i-au
fost: cel dintâi , la 11 fl. şi cu 12 fl., iar cucuruzul cu 9, orzul cu 6 fl., iar eu am
scris asta Nicolae Popovici, paroh(197)”
Dar care sunt centrele acestei lumi? Care sunt centrele acestui oraş?
În 27 aprilie 1796 împăratul Francisc al II-lea acordă un nou privilegiu
oraşului Lugoj pentru ţinerea de târguri în patru rânduri şi pentru a lua vamă
de pod(198). Trebuie să considerăm că târgul (şi locul de piaţă) e un centru,
un loc de întâlnire, unde se schimbă mărfuri dar şi informaţii şi valori spiri-
tuale.
Iată ce ne spune J.K.Steube despre acest loc special: „Acasă româncele
umblă mai adesea desculţe. Numai când se duc la oraş sau la biserică, ele au
183
HORAŢIU SUCIU
cizme scurte din Marochin galben sau roşu, pe care le descalţă însă imediat
ce drumul devine murdar…Deoarece îmbrăcămintea nu are nici un buzunar
pentru a păstra ceva, româncele îşi pun în sân tot ceea ce au şi ce cumpără.
Astfel, primăvara, când se duc la piaţă cîţiva porumbei tineri sau găinu-
şe, acestea au norocul să fie adăpostite la sân până îşi găsesc vreun cumpără-
tor(199)”. Printre tot felul de vânzători şi mărfuri: „ţigani (care) confecţionea-
ză în bordeiele lor inele, cercei,cîrlige, lănţişoare şi alte obiecte…le vând pe
bani gata ori le schimbă la iarmaroace pentru alte obiecte necesare(200).”De
asemenea „În tîrgu mare, fiind, doi slujitori, scriitori, cu carte mare în tîrg;
unu o cetea, altul cu o boată, tîrîind-o, lângă el sta. Zicea: ”spune aşa cumu-i
aici scris! Cine vrea să fi unit, să fie şi cine nu vrea, să nu fie, că silă nu e; aşa
e porunca, toţi să ştie(201)”, ne povesteşte Nicolae Stoica de Haţeg, despre
calea de transmitere a veştilor.
Despre aceste centre depune mărturie şi Francesco Griselini: „Cu
această cămaşă româncele se mândresc la sărbătorile lor principale, la hore,
iarmaroace şi la slujbele bisericeşti. (202)” Aceste „slujbe”, pe lângă ritualul
obişnuit, erau şi ele loc de întâlnire şi de transmitere a unor ştiri: „Îmi deăte
doă coli…cu călămariu, peăne gata…Care întîmplare în vreo 5 zile în tot
Banatul au sunat…lîngă numele lui pecetu pus, poruncindu-mi în tot proto-
popiatul, din sat în sat să umblu, să adun să cetesc şi din gură să spun că beţia
oamenilor din tîrg i-au tulburat. (203)”
În privinţa obiceiurilor românilor, aflăm că: "în toate duminicile şi în
zile de sărbătoare cei maturi se distrează dansând, de obicei în cerc"(204)
- hora, şi că în "districtele Lugoj, Caransebeş şi Mehadia (se) inaugurează
secerişul şi culesul viilor, serbări care sunt foarte asemănătoare obiceiurilor
existente la romani cu ocazia cerealiilor şi a bacchanaliilor".(205) La Lugoj
tinerii de la sate se întâlneau, în Marţea Tunului (a 2 zi din Postul Paştilor)
în vederea cunoaşterii reciproce, ceva similar cu târgul de pe muntele Găina.
(206)
La aceste manifestări, şi ele „centre” ale acestei lumi: ”unele romînce
poartă la târguri, la slujbele bisericeşti şi cu alte ocazii cămăşi împodobite
cu cusături din fir de lână, din fir de mătase şi din aur…pentru a strălucii la
„balurile lor”...împrumută adesea salbele de bani şi şiraguri de perle...(207)”.
„Dansul se ţine în curtea bisericii, dar cel mai adesea în locurile virane din
sate...un ţigan cu un cimpoi sau cu ceva ce seamănă a vioară şi începe să cânte
cum se pricepe mai bine(208)”, căci aceşti ţigani „deprind unul de la altul să
cânte la diferite instrumente de suflat sau cu coarde.
Înzestraţi cu acestea şi îmbrăcaţi cu în haine nemţeşti sau ungureşti, ţi-
ganii se duc la Timişoara şi în celelalte localităţi mai populate din Banat, unde
184
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
îşi câştigă pâinea cântând în cârciumi şi în alte părţi. (209)” Există însă şi şi
balurile elitelor: „Am fost deja în stare să dansez la un bal dat de de colonelul
von Hübel. Unora le poate părea ciudat faptul că, ţinând seama de etichetă, un
simplu furier avea îngăduinţa să danseze la balul unui ofiţer de stat-major...
în Banatul Timişoarei lucrurile nu sunt ţinute chiar aşa de strict în ce priveşte
eticheta, deoarece un ofiţer este adeseori singur-singurel într-un district de
patru sau chiar mai multe mile. (210)”
Pe lângă „baluri”, există şi alte momente de relaxare, diferite în funcţie
de statut, perioadă sau situaţie. Nicolae Stoica de Haţeg: ”Paştile cu oaă roşii
mîncară… Şi la Crăciun am cîntat; patru porci am tăiat…cina din urmă la
Maleniţa fu, unde după cină, petrecea cu vorbe… Să te speli, să te grijăşti,
că vei fi la prînzi!…un ospăţi ne-au dat…La 12 ceasuri, noi 15 înşi, oameni,
femei, vorbeam, ne glumeam. Feciorul lui, obîrlaitant…voe bună, râs, glume
ştiia şi făcea, maică-sa se veselea…să adunară, prînziră, apoi cărţi să juca…
Ei cu ofiţirii în cărţi jucîndu-să îşi petrecea.
Într-o zi mă înşelară de şezui şi eu în joc cu ei, preste 300 florinţi le
dădei…Seara, cînd vin năimitorii de la lucru. Dând…cină oamenilor ce scu-
turasă prune...răzîmat afară, pe un vas, cu oamenii cinînd vorbea,…fiind în
cămăşi…într-o zi, cătră seară, eşind domnii pingă Murăş în sus la preum-
blare, localii, cuvaru, cătana, trecând Murăşu, la grajdi să scălda. Un cociaş,
Zaharia, înnotă Murăşu la noi, la călugări, în piiăle…La băni în peăile goale
să scălda…La Timişoara…eu scrişi Natalii meăle la Vilagoşi cu soru-mea
Virsavia să vină. Care, într-o zi, vrură în cetate să le arăt. Le duşi…preoteasa
vrea prin bolte a o duce. Eu le duşi pre uliţa jidovilor cu ţoale vechi, putrăde,
rupte, aninate. Nu le plăcură. Eu le duşi...într-un birt, „La Bou”; înăuntru
vin, crapfen cerui. Iale, ruşinoasă, nedădate…Dimineaţa capitanu Şmit, el la
fruştuc au dus-o. Unde, viind după ea cantons-căpitanu Rodiţchi, la prînzi la
el a meărge s-au făgăduit…Turcii, după obiceău său…bînd cafea, una, alta
vorbea…Un laitant al nostru, Balog,…în Orşova(turcească), cu rumânii, mai
mult cu turcii şi în cafenea la cafe cu turcii şedea, bea,…pre ei una alta între-
ba…Ci iată, duminică seara…un rumîn cu calul meu, cu o păreăche de disagi
de peăle plini, maiorului cafe, duhan de la Izmail aga adusă…(şi pe timp de
război, când ororile te împing la lucruri necugetate).
Eu cu reghiments-feld cplanu, soţu meu catolicesc, franţiscanu Hipoli-
tus Craus, cu reghiments-feldcaplalanu gr.n.u., al legii noastre greceşti neu-
nite…anume Theodor Enderici din Dalia şi cel catolicesc franţişcan, anume
Vasile, horvat sau boşneag, în rezidenţia episcopului dus, călăreşte am întrat.
Jos, în soba canţelarii, dintîiu, chiemînd pre Sofronie, ce era cliucear aici ră-
mas: „Sofronie, vin bun, mai bun, bătrîn, încoacea ado!”şi bînd noi o vadră
185
HORAŢIU SUCIU
bună, alta deăte. Îi cîntam, îl lăudam…vermetu…pruneică de Srem...Eşirăm.
Caii au crescut nalţi! N-ajungeam în şa, ci jos, cînd de o parte au de
alta, tot voinici, doi popi sfinţi, doi cuminţi…Într-o zi , şedeam afară, nain-
tea uşii… El cu oberlaitnantul Stanici pre picioare înnainte, cu lulile în gură
mergea… Lula, duhanu cu fumu…(211)” căci „românilor le place cu atât mai
mult fumatul tutunului, lucru pentru care îşi întrerup somnul de mai multe ori.
(212)”Iar despre relaxarea elitelor J.K. Steube: „Un bărbat tânăr...era culcat
pe pat citind o carte...era Homer…în fiecare săptămână ieşeam la plimbare de
mai multe ori, făcând din când în când excursii şi la ţară…domnul nu numai
că m-a plătit foarte bine, ci, atunci când nu aveam nimic de făcut, mă lua cu
el în excursii. Fie ne duceam la Ramna, fie la Gătaia, Şarlota sau Vîrşeţ, întot-
deauna ne petreceam vremea într-un mod cât se poate de plăcut…micul meu
câine care nu mă părăsea niciodată...un fruntaş şi şase soldaţi, s-au depărtat pe
un imaş cu iarbă aflat în dosul postului de pază...se culcase sub un prici pentru
a avea mai multă răcoare... Locotenentul Jarzabeck…într-una din seri, acest
domn şedea la masă numai cu soţia sa citind Vieţile Sfinţilor,…închipuiţi-vă
un bărbat care...nu băuse nici un strop de rachiu chiar când fusese pe mare,
care nu fumează şi nu suportă mirosul de tutun şi care nu bea decât apă şi cel
mult un pahar cu bere(213).”
Să amintim şi câteva feluri de mâncare. Dar să înţelegem că se poate
face o istorie prin mâncare. Mâncarea ne arată statutul social şi etnia (una mă-
nâncă oamenii obişnuiţi şi cu totul altceva elitele, una mănâncă românii şi cu
totul altceva germanii), relaţiile culturale (adopţi mâncăruri străine, dacă intrii
în contact cu o „altă lume” şi eşti gata s-o accepţi) şi contacte economice, dar
şi situaţii excepţionale (în vremuri de sărăcie şi foamete mănânci orice, şi la
fel şi în timp de război). Nicolae Stoica de Haţeg:” Viind acas, neveăstii zişi:…
”Acum tu, sapa pe umăr şi trastă cu oală, eu săcure şi săponi, să săpăm şi viţă
să înplântăm, să avem o vine”. Careă în doă luni am pus-o, numai eu cu ea.
Mînecam şi înterziiam, numai cu mălai, coleăşă şi sare au profont cumpăram.
În oală: apă, urzici, melci ferbeam şi lucram…Ţoalele meăle şi a mu-
erii, trăgînd spini, mărăcini, să rupea…(în timpul războiului) făr de legumi,
păsui, mazăre, ceapă, aiu; tot nap rău…vacă, vită, carnea era scumpă…său
topit cu pîine mînca…Cumpărai 6 butele de rozoliii, vin, răchie, brînză, slă-
nină, profont luai, zămişti şi pite cumpărai…o slănină întreagă, o peatră de
sare…în lipsa pîini, cu bureţii…, iuţi îs dulci; în loc de sare şi cu pulfer îi
frigea….carne, sare, făină, brînză, păsui…la vreme de foamete…tot profian-
tu şi ţvibahu, coji uscate…prindea găini, răţe, gîşti, prune lua…prunii încăr-
caţi, dulci…pîne, brînză, slănină…papară bună făceam…struguri pe-o masă
tinşi…adunînd dovleţi-duleţi, ludăi, curcubete…să să coace întralte părţi…cu
186
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
cucuruzi fripţi le mînca…3 gîşte frumos le jupuiră, fripte, feăle-au mîncat…
Că pîinea de la Lugoj la noi să aducea…care şi gheneralitătu, care prin
exprese pîni albe de la Logoj aşteptînd, nici ţvibah pe masă n-avea…(soldaţii)
vor căpăta dimineaţa 1 saitlic de răchie bună; la prînzi carne uscată, şoncă,
slănină varză acră, orizi, gherşel, păsui, mazăre, cînd una, cînd alta, şi coh-
mel pentru zupă şi o holbă de vin;…(dar fiind vremuri excepţionale) căruia
plăcîndu-i puii de urs, maioru nostru Maovaţ di peste Dunăre mici îi aducea…
fiindcă căpătasem un crac de cămilăşi de bivol turcesc, i-am hrănit…şi să
ospăta bou mare, berbeci, vin răchiu, visiti, găini, unt, pîini…focul făcînd,
boul întreg, înluntru o oae cususă, în frigare îl trasără, bine-i înţăpar…la un
ospăţi chiemat…la un criz-cnedel ne chiemă, carele, mai greu de o oca fu
fiert…(când este bolnav) zupă de vin cu zămişcă…nu putui mînca urzici…la
prînzi peăşte bun, păstăvi, puică…cîtea prune uscate să fiarbă…mălai…(dar
în vremuri mai bune) linte, mazăre slăită, pasulă, varză acră…şi vin la masă
aducând…pre fereastră nişte jumătăţi de limoni tăiate uscate, şi cu saft aflai…
peşti mari, mici, puică, lipani, pastrăvi…plăiaşii saci, disagi plini au sărat,
păn la Crăciun au mîncat.
Eu cumpărasăm pentru post un sac plin de nuci şi un foale cu miiare
pentru plăcinte bune, dulci… Colaci, brânză..o găină tăind, o ferşi, zeamă îi
dădei…azimă şi mălai cu brînză…peăşte…o olcuţă…cu căstrăveţi acri…mie
îmi da făină şi preoteasa mea îi făcea cîte o pîne şi cîte o azimă, că zămişchele
de la Logoj să pînjănea au nu ajungeau…cărora şi plăcintă cu nuci şi miere
trimiteam…acum vin bun ausbruch, cafea, iar vin, iar cafea…
Preoteasa de pi la sălaşă căpătînd lapte, 3 castroane de ciocolade au fert.
Oberşter, maior, căpitani cu lingurile au fruştucuit…Grâu, făină, unt, oaă,
brînză, sare…berbeci, caş…încă şi piparca oprea, că face seăte şi oamenii
să înbătă …(214) ”. J.J. Erhler:” Mâncarea celor dintâi (românilor) constă
cel mai adesea dintr-un fel de de polenta făcută, la fel ca pâinea, din grâu
turcesc(porumb)…(românii şi sârbii) au mai întotdeauna pâine obişnuită de
casă, iar când nu ţin post …slănină crudă, afumată în aer liber.
Băutura lor este răchia, un lichid fiert din corcoduşe şi prune…Germa-
nii iubesc în schimb mult vinul, din care Banatul produce mari cantităţi…
(mănâncă) mai ales carne de miel şi de oaie, o bucată de slănină afumată şi
uneori lapte…în vreme de post fierbe mai ales fasole ori căpăţîni întregi de
varză creaţă; cea mai răspândită mâncare este o fiertură din făină de porumb
cu ulei de in, numită mămăligă (mamalika).
Orătăniile sunt menite doar vânzării; cu acestea îşi prepară mâncarea
germanii din ţară, mai cu seamă militarii şi funcţionarii civili.(215)” . Fran-
cesco Griselini: „(Ţiganii) se abţin să mănânce broaşte şi broaşte ţestoase,
187
HORAŢIU SUCIU
lucru în care se aseamănă cu românii, sîrbii…au aversiune deosebită faţă de
clean, biban şi mreană…şi de păsările de vânat.
Ţiganului îi place cel mai mult carnea de porc, mai ales când e sărată…
românii...mănâncă fasolea cu plăcere…(românii) se hrănesc cu pâine, gar-
nituri de legume şi păstăioase. Nuci şi fructe uscate…pere, mere, prune...le
place foarte mult răchia, un fel de vinars fiert din prune...Dacă românii nu ar
exagera atât cu băuturile tari…Pâinea lor, numită melai, făcută dintr-un ames-
tec de făină de grâu şi porumb, e preparată foarte prost, fiind coaptă şi mai
rău. Mâncările lor obişnuite sunt simple şi se compun mai ales din plante; ele
sunt condimentate cu mult usturoi şi ceapă dar puţină sare.
Salata şi prăjiturile se gătesc cu untură de porc, iar în zilele de post cu ulei
de in…Un pahar de vin, bere sau răchie,…o felie de păine şi o bucată de carne
de oaie ori de porc…plăcinte subţiri din aluat de făină copt în untură de porc…
Românii cresc tot felul de zburătoare: găini, curcani, raţe şi gâşte dar mănân-
că din acestea doar arareori, când au sărbători din cele mari. Chiar şi cei mai
săraci mănâncă de Crăciun un purcel, iar de Paşti un miel şi plăcinte. Românii
vând cele mai preţioase păsări de vânat şi cei mai buni peşti pe care îi prind în
râuri…ei vând totdeauna fără dificultate răchia care le prisoseşte. (216)”.
J.K. Steube „(românii) cultivă numai atâta porumb, in şi cânepă, cât le
este necesar pentru gospodăria proprie...puţin grâu şi rădăcinoase...însă multă
fasole şi foarte mulţi dovleci, cei din urmă fiind daţi porcilor...mănâncă de
obicei numai vegetale, pe care le condimentează cu foarte mult usturoi şi
boia iute (spanischer Pfeffer), hrănindu-se rareori cu zburătoare,…unt, brân-
ză, ouă...nuci, prune, mere, pere, piersici, struguri...iarna...fructe uscate…
uleiul, deoarece este adus la piaţă în saci din piele de oaie…o oală de fasole
(Fasolen), un soi anume, fiartă în apă, în care se pun câţiva ardei (Papricken
spanischen Pfeffers)…postul...Semliska (pâine din făină de grâu)...nu conţine
lapte şi unt... fasole, pe care o servesc aproape întotdeauna în oala în care a
fost gătită, fără a-şi mai lua grija de a o pune în blide.
Cu toţi se aşază în jurul oalei...o familie de şase sau opt persoane are
nevoie doar de o singură lingură. Părintele casei sau, în lipsa acestuia, cel mai
vârsnic dintre fraţi are dreptul să ia prima lingură plină, pe care o pune apoi în
oală, de unde o scoate următorul...mănâncă bucuroşi carne de porc, pe care o
preferă, dar şi multă carne de miel, deoarece mieii sunt aşa de ieftini în Banat,
încât cu 12-16 creiţari poţi cumpăra un miel care are deja coarne lungi de 2-3
ţol...vinul, laptele, oţetul, fructele...brânză, mălai şi răchie (Sprinza, Melai
und Raki)…(românii) trebuind, de altfel să postească în cea mai mare parte
din timp şi, pe de altă parte, ţara având totul din abundenţă, este lesne de înţe-
les că toate cele necesare traiului sunt deosebit de ieftine (el mâncând)...supă
188
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
de vită...la amiazi o supă, o garnitură de legume şi carne, o friptură cu salată
şi o măsură de vin bun, iar seara din nou o măsură de vin şi o supă cu găluşte
de carne…l-am trimis la brutar...pentru a-mi cumpăra prăjituri făcute cu unt...
în hanul domnului von Kugler, unde i-am oferit românului o sticlă de vin...
vinul de Buda şi berea austriacă…o pereche de sitari...pentru un iepure n-am
plătit, de obicei, 12, uneori 10 creiţari primind apoi, în timpul iernii adesea
12-14 creiţari pentru blană…(în vremuri excepţionale, mâncând la un român)
puţină chisăliţă (Kisselitza), un fel de terci sau găluşte din mălai de porumb şi
trei raci prăjiţi pe cărbuni...mi-a oferit din plin vin şi răchie...vinul era păstrat
într-un burdul de piele...am preferat câteva lubeniţe... (217)”
Secolul al XVIII-lea este un secol al modernizării pentru Banat. Moder-
nizarea aceasta este susţinută şi dorită de autorităţile austriece, colonişti, elita
formată de noua burghezie şi intelectualitate. Ea însă este, câteodată acceptată
cu greu de români. Această adevărată bătălie între modernizare (susţinută de
autorităţi şi de cureaua lor de transmisie către populaţie, biserică, fie ea unită
sau ortodoxă) şi o societate conservatoare şi temătoare este transpusă simbo-
lic de povestea confruntării dintre Inochentie Micu-Klein şi călugărul Nicolae
(1745), aşa cum este istorisită de Nicolae Stoica de Haţeg: „Episcopul uniţi-
lor, Ioan (Inochentie Clain, liber baro, rumân)...i-au zis:”Tu ursule din munţi,
ce-ai căutat aicea, vei afla, eu te voi învăţa!”…Călugăru au zis: ”Măcar zici
mie ursu, eu nu sunt, dar tu eşti rău lup, supt peăle de oae şi mânci oile”.
Şi zicîndu-i vlădica, că-i câine spurcat începură oamenii a sudui pre vlă-
dica de suflet, de leăge…Pre carele, tot în hinteu, cu husari petrecut, în Lugoj
l-au adus. Aci, norod din Mehadia, Ruşava şi din sate a-l vedea şi a-l blagoslo-
vi au alergat, pi la Timişoara păn la Lipova l-au petrecut, ca pre un sfînt.(218)”
Ca reacţii împotriva modernizării, sau cel puţin pentru a înţelege modul
cum era privită modernizarea, la Lugoj trebuie să luăm în considerare felul
cum au acţionat locuitorii când a fost vorba de mutarea cimitirului sau înfiin-
ţarea breslelor la Lugoj, când în toată lumea ele se desfiinţau.
Tot aici ar fi de amintit acele circulare bisericeşti din care reiese refuzul
românilor de a merge la şcoală sau de a se înrola în armată, chiar dacă trebuie
să se automutileze. Modernizarea sentimentelor, vestimentaţiei, obiceiurilor,
atitudinilor, pătrunde greu şi e privită cu uimire: „Nedelcu Iezanu…după fi-
gura militărească, în mondur, capul cu zulufi harputerit, chivăra cu ruja în
cap, păpuci în picioare…făcu o priveălişte, că copiii, feăte, muerile, oamenii
ce erau adunaţi..pre el îl ocoliră…(219)”.
Chiar şi cafeaua, pudra şi frizura (peruca) folosite de elitele româneşti
(preoţi) trebuie luate în considerare ca semne ale modernizării:
„ Văzându-şi şolurile, filgeanile de cafea…
189
HORAŢIU SUCIU
-Dar tu? Că ci n-ai frizuru tupee, ca alte dăţi, ci ordinari?
Răspunşi:
-N-avui oce. De ce nu me-ai spus în Timişoara să fi luat?
-Nici harputer n-ai pus bine!
-Făcînd la foc cafeao, să topi!(220)”.
Care sunt cauzele pentru care modernizarea se face aşa încet? În afa-
ra sărăciei şi războaielor care o încetinesc, trebuie să luăm în considerare
conservatorismul tradiţional, analizându-l prin regretele lui Nicolae Stoica
de Haţeg, de la începutul secolului al XIX-lea: ” Eu vă spuşii că în 3 oşti am
plecat…în care greăle oştiri, cei ce au ştiut a ceti şi scrie nemţeăşte, oberofiţiri
şi maiori au ajuns, iar eu, cum am fost, tot aşa sunt…cu ţoale rupte umblu, iar
bune păstrezi…Apoi, 1773, viind aicea împăratul Iozef…pre mine şi încă un
român de ofiţiri a ne da porunci…şi eu aşi fi gheneral, însă părinţii neînvoin-
du-să…(căci) cei 3 în şcoala mică nemţească, eu întîiul rumân, mare, puţin
m-am folosit. Înţălegînd tată-meu că m-am dus la preoţii nemţeşti latineşte a
învăţa, alergă, mă adusă de-a mă preoţi.(221)”
Această autoritate a tatălui poate fi considerată simbolul piedicii îm-
potriva modernizării: „Obercnezu de la Ferliug, Igna…mă ceru să-i fiu ginere
în casă…eu mă învoii…Tatăl meu călare sosind, îi dedei o sobă şi de mânca-
re; ci nimic nu vorbea…La trei zile trimeăsă jupînu obercnez Igni coci…să ne
ducă. Eu spuindu-le că au venit tată-meu, preotul intr-înd veăsăl, începu a să
întreba. Eu de afară ascultam…Tată-meu, după una, alta, îi mulţumi şi preotu-
lui şi jupînului Ignia, să-i spue că au dat copilu să înveăţe, dară de însurat, el
cu mumă-mea mă vor însura. (222)” Iar această autoritae este dusă în extrem,
condimentată cu „dragoste”: ” Căpitan Vuc Piscevici…un ospăţi ne-au dat…
feciorul Iosif...păn la 1 ceas aşteptându-l…prînzul aici i-au întîrziat…în soba
mare întră, cu maica, cu fraţii Alexie şi Thoma şi cu alţii se sărută. Bătînd la
uşă, la tata întră, uşa să închisă. Auzirăm că căzu ceva şi tupăe, strigă, să vai-
tă. Mama bătrînă,…în sobă alergă, din mâinile bătrînului, cu frezuru capului
zmult, flocos, îl scoasără. Că cu ştreangu îl bătu şi zisă: ”Aici săzi în sobă, că
te puşc! Peăptenă-te, apoi vino de sărută mîinile!”..Minune! Căpitanul de 74
de ani, iar feciorul de 29 de anişi s-au dat păru lui de l-au trîntit. Şi plângea
peptenîndu-să. (223) ”
Cei străini de aceste locuri, călătorind pe aici, notează semnele „îna-
poierii”: „localnicilor nu le era cunoscută stabilirea orei cu ajutorul ceasului
ori folosirea calendarului…localnicii nici măcar nu ştiu să-şi indice vârsta. La
stabilirea vârstei, ei pornesc fie de la data venirii principelui Eugen în Banat,
fie de la anul vreunei bătălii…(224)” şi „nu există nici un fel de conscripţie a
populaţiei care să fi fost efectuată în mod corespunzător…Nici măcar preoţii
190
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
românilor şi sârbilor,…nu ştiu vreodată cîte suflete au parohiile lor. Ei nu ţin
registre pentru evidenţa celor botezaţi sau decedaţi. (225)” Aceste registre
vor devenii obligatorii abia după încorporarea Banatului la Ungaria, prilej
pentru Nicolae Stoica de Haţeg: „Preoţilor le făcui protocoale matriculare de
botezaţi, cununii şi răposaţi, formulare dădei, apoi şi de ţirculare protocoale
adusei şi le înpărţii şi conscripţii formă a face dădei…(226)” Poate de aceea,
ceasul este considerat un lucru aşa de valoros, demn de a fi în mod special, pe
lângă bani şi alte lucruri fără valoare:” 100 de galbini…a le făgădui, precum
şi ceasornicile de aur făgăduite vor căpăta;…jupâneasa văduva Sara Calino-
vici, scoţind un ceas de aur frumos, îl diete...zicând: ”Daţi-m 25 de galbini,
că atîta am dat alaltăieri unui pretin strein,…pasager de la Buda aici;” (227)„…mie
mi-a rămas, în afară de câteva bijuterii fără prea mare valoare , un ceas de aur...
(228)”
Mergând pe această linie, semnele modernizării se simt şi altfel (copii
care refuză să mai urmeze meseria tatălui): „Căpitanul Pătru Vancea…iară
fiul său, strajmeşteru lui, Pătruţ Vancea, nevrând a rămânea ofiţir, că era în
limba nemţească scriitoriu, la Cheveriş să dusă… (229)” şi într-o familie cu
tată preot şi doi fraţi, de asemenea preoţi: „în 9 ianuari, marţi, iată frate-meu
Costa, fiind cel mai tînăr din fii, junelaşii...iară începu bani a ceăre…într-una
„Neăne, dodă!Ce să mai fac nu ştiu!...în 20 ianuarie iar îi numărai galbini”..
şi cerînd şa, sersam bun, că a lui cu calul meu la turci rămăseăse...şi să dusă,
zicînd că cu ceară va să înceapă negustoria… (230)”. Însă alte zone, chiar din
apropiere, sunt şi mai înapoiate: „(în 1801) şi banii de cartie, banco-Ţeteln,
ajunsă. Plecînd militarii noştri de la oaste încoaci, cătră casă-şi, jidovii, ovreii
îi întrăba: „Domni soldaţi, aveţi ducaten, galbini? 5 florinţi banco-ţeteln dau!”
Unii i-au dat, alţii aiceea vite din Ţară au cumpărat. (231)”. Asta probabil
pentru că în Ţară banii de hârtie nu erau folosiţi.
În această epocă a modernizării şi statutul femeii se schimbă. Şi aici
avem de-a face cu diverse niveluri sociale, şi cu perspective diverse. Dacă ar
fi să luăm în considerare afirmaţiile lui J.J. Erhler: „femeile lor însă îndreaptă
totul, împlinind cu hărnicia lor tot…(în Banat, la sârbi) femeia e datoare s-l
să-l descalţe pe bărbat de şişma (ori cizme) şi să le cureţe(232)” şi „român-
cele nu stau la masă cu soţii lor, ci mănâncă după ce au terminat aceştia,
stând mai totdeauna în picioare şi ocupându-se în acelaşi timp cu o treabă
casnică oarecare. Nici în timpul sarcinii…nu fac vreo excepţie de la acest
obicei(233).” Desigur şi aici trebuie introduse alte perspective. „Preoteasa”,
soţia lui Nicolae Stoica de Haţeg, pare o femeie destul de emancipată, ieşind
cu ofiţerii la masă, şi părându-i-se păcat, nu să părăsească slujba bisericeas-
că, ci să-i facă pe ofiţeri să aştepte: ”Preoteasa meă…în deseară în Sebeş au
191
HORAŢIU SUCIU
ajuns...Dimineaţa capitanu Şmit, el la fruştuc au dus-o. Unde, viind după ea
cantons-căpitanu Rodiţchi, la prînzi la el a meărge s-au făgăduit. Însă viind
la conac, află pre maioru Petru Duca; la el la prînzi, în birt, a fi. Ea în deşert
de Rodiţchi spusă. El, că nu-mi întră în casă…Ea să făgădui a veni. Acum,
auzind Rodiţchi şi Şmit, să vorbesc să o aştepte păn va pleca cu maioru, apoi
şi ei la birt să meargă cu ea, lăsîndu-şi prînzul lor acas. Prota după liturghie
făcu litie, în piiaţi, la cruce…Preoteasa cu muerile îngenuncheate. Maioru şi
cei doi căpitani aici o aştepta…Ameazu trecusă. Începură ei negustoreăsele
Călara, Stanca a-i zice: ”Scoală-te, fa, du-te, că-i păcat de te aşteaptă aşa fru-
mos înbrăcaţi tineri.” S-au sculat, fiind cătră un ceas. Şi ducîndu-să, maioru
au luat-o, zicînd capitanilor: ”Prînz bun!”Ei o luară de ceăie mînă să o petrea-
că. Intrînd la masă, unde au fost spus, aflară locul, tenerile pusă. Maioru să
miră. Ei spusără că ”dacă ne-ai luat gostu aşa, şi noi am venit”. Lui bine i-au
părut, veăsel au petrecut. (234)” La fel J.K. Steube ne spune, când e vorba de
„dansuri”, că atunci: „Când se adună tinerii, observi cu uşurinţă, că fetele nu
merg niciodată împreună cu băieţii. Ele rămân laolaltă, despărţite de băieţi, ba
pudoarea merge atât de departe, încât nu-l iau de mână pe băiatul cu care dan-
sează, ci iau batista în mână, al cărui capăt opus îl oferă partenerului de dans...
de obicei, fetele nu sunt invitate la dans, ci vin de la sine, ele au cu adevărat
avantajul deloc neînsemnat de a-şi alege singure partenerul care le place mai
mult(235).” Şi tot el vorbeşte despre cochetăria „fetelor tinere, care de altfel
şi femeile căsătorite, caută să-şi sporească farmecul prin găteală...obţin asta
împletindu-şi părul prin diferite fire de culoare verde, roşie sau galbenăşi cu
mărgele de diferite culori. Femeile...atârnă de basmalele lor bani de valoare
mică, dar trebuie să fie monezi de argint...Pieptul româncelor măritate este
împodobit, la rândul lui, cu monede, şiraguri de mărgean sau mărgele de sti-
clă, iar ţiganii câştigă binişor pentru cerceii pe care îi fac. (236)”
Rămâne problema căsătoriei. Porunca pentru nevremelnica căsătorie
(1789 Transilvania) ne dezvăluie că: ”prea mulţi tineri având 14 şi 15 ani se
căsătoresc cu fete de 10-11 ani, socotind că prin asta mai bine vor putea ţine
casa şi economia ei, şi nădăjduind că vor fi scăpaţi de recruţie(237)”, iar J.K.
Steube ne arată că: „unele fete sunt dorite ca neveste încă înainte de 13 ani.
Confidenţii tânărului în probleme de dragoste sunt întotdeauna părinţii săi.
Dacă nu i-au ales deja o mireasă, aceştia încep să discute cu părinţii fetei pe
care au pus ochii. Tocmeala pentru o fată este asemenea acelei pentru o bucată
de pământ. Iar, fiindcă părinţii mirelui trebuie s-o cumpere cu bani-peşin, far-
mecele mai mici sau mai mari, ale miresei fac parte din pretenţiile formulate
cu ocazia tocmelii. De obicei preţul de cumpărare pentru fetele deosebit de
drăguţe nu trece însă de 30-40 de florini(238)”( totuşi nu se înţelege atunci
192
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
rostul „zestrei (care) constă întotdeauna din vite cornute, din oi şi porci, din
câteva cămăşi, din vase de fier şi de aramă pentru bucătărie, deseori şi dintr-o
roată de tors şi dintr-un război de ţesut, la care sunt prelucrate cânepa, bum-
bacul şi lâna”(239)). Nicolae Stoica de Haţeg confirmă acest obicei: „Oberc-
nezu de la Ferliug, Igna…mă ceru să-i fiu ginere în casă…eu mă învoii, din
două feăte ce avea, cea mare, cu 1000 florinţi îndată, case nove şi altele de
toate a-m da, şi mâna sărutai…veni nameăstnicul de la Fizeăşi, Luchici, a fi
cu mine în loc de tată…Ne-am dus. Pre cea mică o ascunsără, prea mare o
văzurăm…Mă întrebă:
-Place-ţi?
-Place.
…Tată-meu, după una, alta, îi mulţumi şi preotului şi jupînului Ignia,
să-i spue că au dat copilu să înveăţe, dară de însurat, el cu mumă-mea mă vor
însura. (240)” Însă cum arată o căsătorie între germani? Ne-o spune iarăşi
J.K. Steube: „În aceste împrejurări, mi s-a propus să mă însor cu o văduvă din
Timişoara, care, în afară de diferenţa mare de vîrstă şi de un trup bolnovicios,
n-ar fi o partidă rea, deoarece nu avea copil şi averea ei se ridica la suma
de 25000 de florini. Era însă de o zgârcenie nemaiauzită şi, în acelaşi timp,
bolnăvicios de geloasă, în orice caz, nicidecum o soţie pe potriva principiilor
mele. Cu toate acestea, puţin a lipsit ca, la îndemnul prietenilor mei, să nu
mă însor cu ea. Şi, poate, spre nenorocul meu, deoarece în mai puţin de şase
săptămîni (fiindcă mai mult n-a trăit) ea a dobândit Împărăţia Cerului, iar eu
m-aş fi ales cu cei 25000 de florini ai ei. (241)” Ne întrebăm, în aceste condi-
ţii, unde e dragostea? Ea există într-un fel sau altul , căci toţi autorii amintesc
de fenomenul răpirii fetelor, lucru care nu s-ar putea face fără voinţa celor doi
implicaţi: ”Dacă survine cumva vreun motiv ca părinţii să nu dea fata, fie că
nu le convine mirele, fie aşteaptă un „cumpărător” mai bun, se întâmplă nu
arareori ca mireasa să fie răpită. (242)” Sexualitatea pare izgonită din aceas-
tă lume. Ştefan Lemny ne arată că avorturile şi naşterile ilegitime sunt un
indicator al relaţiilor preconjugale, iar „Pravila de obşte” a lui Iosif al II-lea
(1788) care instituia ”prinsoarea vremelnică” pentru vina de ”izgonire şi
stârpire a rodului trupesc…lepădării de prunc(243)” ne arată că aceste relaţii
există. Steube ne aminteşte şi el că: „Bolile care afectează cel mai mult pe
români sunt frigurile, beteşugurile venerice şi eczemele…La Mehadia...Baia
Franceză,...îşi trage numele de la faptul că îi vindecă foarte bine pe românii
şi sârbii, deloc puţini, atinşi de „boala plăcerii”. (244)”, iar „când suferă de
bolile lumeşti, ambele sexe îşi cumpără de la Timişoara cinabru.(245)” Dar ce
sunt aceste boli lumeşti, dacă nu un semn al relaţiilor extraconjugale? Despre
care ne spune mai multe tot J.K.Steube: „Un anumit domn şi-ar fi făcut...un
193
HORAŢIU SUCIU
serviciu de masă din cositor, spre a lua mesele împreună cu prietena sa…Cro-
itor, pe deasupra şi încornorat...Un întreg pomelnic de păcate în întrebări...
(trebuia să) traduc în italiană...Recunosc că m-am mirat cu privire la unele
întrebări pe care părintele vroia să le pună soldaţilor, fiindcă niciodată nu mi-
aş fi închipuit că poate exista atâta stricăciune morală...plin de întrebări in-
decente.(246)” Desigur, acestui călător i s-au părut indecente întrebările, căci
el pare uimit de faptul că: „româncele…de asemenea pentru a nu-şi murdări
cămăşile, ele le sufulcă atât de sus, încât zăreşti mai adesea mai mult decât
numai gambele.(247)” Dar nu numai printre germani şi italieni există rela-
ţii extraconjugale. Protopopul din Sebeş, văzând-o pe preoteasa lui Nicolae
Stoica de Haţeg ieşind la prânz cu ofiţerii, reacţionează astfel: „După prînzi
şi prota viind, au zis: ”Voi doi - Duchii şi preoteăsii au zis - aveţi ceva întră
voi?” Duca au zis: „20 de ani sunt cu popa şi 10 ani cu ea cunoscut. Eu…de
cîte ori la ei am prînzit, dar eu pre ia astăzi întîi la prînzi am căpătat-o, să ştii”.
(248)” Şi acelaşi autor ne pomeneşte despre prostituate: „Vine obrîşteru, mă
cheamă la prînzi. Într-un cort gol 2 mueri îmi arătă.”Ce căutaţi”, zişi, cunos-
cîndu-le ce-s. ” Afară, că cu bîta vă scot”! Iale eşiră fuga. (249)”
Însă în această lume, în care şi iubirea începe să se modernizeze, sexua-
litatea extremă este prezentată de abatele Griselini: „...fete fragede îndrumate
de mamele lor…ţigăncile dansează înaintea oricărei persoane de la care speră
să primească vreun dar. Aceste dansuri se încheie…cu cele mai voluptoase
poziţii şi cele mai neruşinate gesticulări, ţigăncile descoperindu-şi părţile…
(250)”
Ce era ruşinos în acea vreme ? În secolul al XVI-lea pentru un mare
nobil precum Petru Petrovici (Petru Petrovics) să fii grăjdar: „Mă oblig să fiu
grăjdarul şi să curăţ caii aceluia care va reuşi să apere Timişoara de turci timp
de 3 ani.(251)” . În secolul al XVIII-lea, pentru J.K. Steube: „mi-a transmis
o propunere pe care, cu excepţia Timişoarei, aş fi acceptat-o în orice alt loc,
anume, să primesc postul de valet substitut...dar la Timişoara, unde eram atât
de cunoscut, nu puteam îmbrăca o livrea cu revere colorate, fără să fiu silit
să renunţ la orice primire în societate...nu mă puteam înfăţişa în livrea.(252)”
Iar pentru un preot român: „După culeasu bucatelor altora, că eu pă-
mânt n-aveam…şi alta, că-i frate-meu mai mic mai bun decît mine, fiindcă
s-au însurat mai bine, poate fi , însă eu îi sunt învăţătoriu lui! (253)” sau să ai
"muere şi soacră papistaşe, neştiute, ci într-o zi sfădindu-să, iale amândouă
la beserică nemţească ducându-se, el de ruşine la Lugoj…s-a dus(254)" şi
poate să porţi barbă, căci acest lucru îţi atrăgea nume ca Barbăroşie, Bărbosul,
Flocea, iar alte nume spun totul: P. Trufaş, Căcărează, Breazu.(255) Lista de
nume din "Cum s-a zidit bis. ort. din Lugoj ?" ne dă o imagine despre cum
194
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
arătau din punct de vedere fizic românii din Lugoj: P. Mari, Şeruica cea bă-
trână, Roşu, Flocea, Surdu, Mutu, Orbu, Tudora cea oarbă, Toder cel orb, N.
Şchiopu. P. Ursu. Bălu, Negru, Creţiu.(256) Dar această listă ne arată nişte
oameni deosebiţi la Lugoj ca acel: Coste Viteaz sau M. lui Opri Lupi.(257)
Iar pentru un bătrân din secolul al XIX-lea era o mândrie că „scriu fără
ochiulari. (258)”
Cine sunt „eu” şi cine sunt ceilalţi în această lume bănăţeană a secolului
al XVIII- lea ? Ca să răspundem la aceste întrebări trebuie să plecăm de la
premisa că nu există răspunsuri generalizatoare la aceste întrebări. Francesco
Griselini îi priveşte pe români ca pe nişte sălbatici leneşi, iar J.J. Erhler îi acu-
ză de lene pe bărbaţii români, onoarea lor fiind salvată de hărnicia femeilor
române. Însă amândoi sunt de acord că românii sunt extrem de ospitalieri.
Cu acest lucru nu e de acord J.K. Steube: „...nu-mi intră deloc în minte,
aşa cum afirmă unii, că românii, ar fi ospitalieri. Eu, care am petrecut în mij-
locul lor aproape zece ani, nu pot să le aduc nici un cuvânt de recunoştinţă”.
Această atitudine trebuie înţeleasă prin experienţele personale prin care
acesta trece: ”căruţa mi-a rămas înpotmolită în mlaştină...i-am chemat în aju-
tor pe câţiva români aflaţi prin apropiere şi le-am promis câteva ocale din bă-
utura lor favorită...când nu le-am putut da românilor în natură răchia promisă,
m-au ameninţat că vor împinge căruţa la loc, în mlaştină.Mi-au trebuit multe
strădanii pentru a-i convinge să primească bani.(259)”.
Totuşi din anumite afirmaţii ale oficialilor habsburgi se poate cunoaşte
imaginea acestora despre români şi chiar un adevărat „proiect” cu privire la
aceştia : „Gheneralu Jenei…”Şi să ştiţi că rumânii sunt buni şi cu ei toate să
pot face, căci rumânii îs mai buni decît neămţii-şvabi.
Că rumânii şi vara şi iarna, şi în cald şi în frig, cu slabe bucate îs dedaţi.
Lor nici multă mîncare, nici multă băutură nu le strică. Iară neamţului, de
n-are bucate bune, nici calde, de i-i frig, de bea mult, şvaba de toate să bolnă-
veşte…(şi) Oberlaitnantul Şlegl...zisă: ”…adevăr, că ştaerii, tirolii, crainerii
în munţi lucră, unde-s dedaţi; iar aducîndu-i aiceea, case a le face, vase, vite,
cară ş.a. a le da! Şi fiind ei dedaţi bine a mînca, în peăne moi a dormi, pentru
ei trebue în vârful munţilor case bune a zidi, paturi, saci cu pae, tot felu de
vase de bucate a le da;…pîine, unt, oaă, fărină şi carne...Iară aceşti beţi ro-
mâni proşti,… făină de cucuruzi sărată, într-un foale de oaie leagă; la 4 feciori
o căldăruşă, o săcure; în loc de unt, oaă, carne, brînză, iar pe post, pasule şi
sare…iar de dormit…şi afară dorm. Pe post au lingură; măcar la patru înşi
una le ajunge…Din carii pre încet, ca şi tirolii să pot face. (260)”
Ca tirolii se pot face aceşti români proşti. „ - Futu-le mama şobească,
în beseărici au descărcat! (261), aşa cum zice unul din românii din cronica
195
HORAŢIU SUCIU
lui Nicolae Stoica de Haţeg. În scrierile acestuia întâlnim doar un singur ger-
man care este caracterizat într-un mod uimitor de favorabil: „Întîiul caporal în
Mehadia, sas ardelean, Şenauer, luteran, bun rumân, Caroli-reghiment. Când
vrea să bată, nu striga, nici ocăra, ci:„rogu-te, culcă-te domneata, aşa e po-
runca”…Când vedea mehedinţii figura de melitariu zicea:”Nicicum rumânu
neamţi, aşa nu va mai fi!” (262) ” (şi trebuie să deducem că faţă de ceilalţi
existau rezerve, ca faţă de orice cuceritor care te priveşte, cu bunăvoinţă, de
sus).
Un rumânu neamţ ? Cum ar putea fi tradusă, azi, o astfel de expre-
sie? Probabil trebuie să luăm în considerare faptul că termenul de rumân este
sinonim cu bun (fiindcă nu deţine puterea). Şi poate e normal ca termenul
de român să fie folosit în acest sens, şi să nu aibă o definiţie clară. Românii
ortodocşi sunt mai apropiaţi de sârbi (în 1808 „sătenii din satu Cruşiţa…mare
rebelie au rădicat…cu vinul înverşunaţi, strigă să se ridice serbii, românii
asupra ungurilor sau şi a nemţilor(263)) cu care formează „naţiunea iliră, ras-
ciană”; duşmanii lor (a românilor) fiind uniţii, românii uniţi (greco-catolici).
Trebuie remarcat şi faptul că pe lângă această „conştiinţă naţională”
confuză, nici conştiinţa religioasă nu e mai bine definită. Nicolae Stoica de
Haţeg aminteşte o singură dată de pravoslavnici, în rest ortodocşii fiind „neu-
niţi(264)”. Ortodocşii se definesc în opoziţie cu alţii, ca fiind neuniţi, doar ca
să arate că sunt altceva decât uniţii, care sunt mai bine definiţi.
De aceea „mottoul” românilor răzvrătiţi din perioada războiului turco-
austriac din 1736-1739: „Şi alţi lotri, curuţi de-a lu racoţi, pivodani prefăcuţi,
ce erau pe apa Bistra, în Chizătău şi într alte sate, juca, cânta: „Ţine Doamne
tot aşa, nici cu turcu, nici cu neamţu!” (265)”, ar trebui interpretat şi ca o lipsă
a unei defiinţii clare a ceea ce suntem „noi”.
Românii sunt altceva decât turcii şi nemţii, există, atunci, doar ca fiind
altceva şi se definesc ca atare. O întâmplare din 1807, şi ea cu un anumit ca-
racter confuz (doi turci), ne arată o „conştiinţă naţională”: „Doi turci soli de la
Parizi viind, în Orşova Veăche…la Marcu Ţenovici…la cină…toţi la o mase
mare. Unu din acei doi turci ceru şarap (:vin). Luînd paharu, cătră mine zisă:
„Blagosloveşte părinţele!” Eu văzîndu-l că-i român, blagoslovind zişi: ”Dar,
de-ai noştri eşti?” El zisă: ”De-ai noştri, din Iaşi; sunt în Ţarigrad la Nalta
Poartă. Mă cheamă Histodor, român” (266)”.
Dar Nicolae Stoica e un personaj excepţional care îl numeşte „soţu meu
catolicesc…pe reghiments-feld cplanu,… franţiscanu Hipolitus Craus(267)”,
arătându-ne că relaţiile personale sunt mai importante decât apartenenţa reli-
gioasă sau naţională.
Dar ceilalţi, cei care nu sunt nici numeroşi, nici puternici („locuitorii
196
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
din întregul Banat sunt foarte amestecaţi: români (Walachen), sârbi (Raitzen),
ţigani(Neubanater), germani (Deutsche), şi francezi (Franzosen)...chiar şi spanioli.
Românii sunt însă de departe (ohne Vergleichung) cei mai numeroşi...
denumirea lor slavă de vlah, ceea ce înseamnă italian, precum şi numele pe care
şi-l dau ei înşişi, de români (Rumugni) şi româneşti (Rumugneski)”(268))? Să
începem cu „Duşmanul ereditar…mulţi îşi închipuie că turcii sunt foarte diferiţi
de noi...ei îi socotesc un fel de monştri...laud pe turci în detrimentul creştinilor,
întrucât adesea am fost tratat mai bine de ei decât de coreligionarii mei...în
pofida mult lăudatei corectitudini germane...n-am mai primi chiar nimic.(269)”
În ciuda a cea ce spune J.K. Steube despre „duşmanul ereditar” între
creştini şi turci domină neîncrederea: ”Graniţa aicea făr de contumaţi să slo-
bozi aşa: noi mergeam dimineaţa …la turci, cumpăram; turcii venea în Meha-
dia la târg şi în alte zile cu tîrgaşi venea, însă nici noi la ei, nici ei la noi preste
noapte nu rămîneam…(chiar dacă) turcii aicea ne aducea lubeniţă, peapăni
mari, minune, pînă toamna. (270)”
La Lugoj în 1726 se porunceşte îndepărtarea meşteşugarilor turci din
atelierele de aramă(271). Şi, poate, e normal ca în cârca turcilor, îndepărtaţi şi
diferiţi, să se pună cele mai mari rele din lume: „Care zic că afion luund, s-ar
fi înbătat; că acei dintîi au fost anatoleăni cu eghipteăni şi de la Tunis maho-
medani, carii la sine, nu topit, ci părticeăle, bobiţe, dărăbele de afion, opiu,
mîncîd, i-au sumuţat…(272)”.
Cu toate astea „…5 turci, la noi prinşi, vrând soldaţii a-i puşca, i-am
rugat şi i-am adus. Preste o sută de turci prinşi , flămânzi i-am săturat. (273)”
Despre evrei avem două perspective complet diferite. Una e perspectiva
pe care n-o oferă Nicolae Stoica de Haţeg. Pentru el, aceşti oameni diferiţi,
într-o lume în care toţi sunt diferiţi (ştim că poartă barbă şi alte însemne ex-
terioare care le arată religia deoarece Systematica gentis Judaicae Regulatio,
lege pe care o impune Iosif al II-lea în 1780 le cere să renunţe la aceste „în-
semne exterioare(274)”), sunt: „ beţii cociaşi jidovi, (care) fricoşi, fugea, caii
îi lăsa prinşi. Eu venii aproape şi le zisăşi: ”Tăiaţi ştranghele, încălecaţii caii
şi după mine fugiţi!”…tăind cociaşii, le încălecară…jidovii să dusă…(şi cu
care nu ezită să împartă mâncarea, gest de altfel simbolic) eu mîncai şi beţilor
jidovi flămînzi pîine, brînză, şuncă dădei şi ei cu artilierea îndărăt plecară.
(275)”Această atitudine apare deoarece el cunoaşte felul cum trăiesc aceştia
:” Eu le duşi pre uliţa jidovilor cu ţoale vechi, putrăde, rupte, aninate.” Chiar
şi atunci când îi prezintă făcând camătă, pe unii dintre ei, îi priveşte neutru:
„Plecînd militarii noştri de la oaste încoaci, cătră casă-şi, jidovii, ovreii îi
întrăba: „Domni soldaţi, aveţi ducaten, galbini? 5 florinţi banco-ţeteln dau!”
(276)”Nici un sentiment antiiudaic nu-i tulbură mintea.
197
HORAŢIU SUCIU
Nu putem spune la fel, când vorbim de perspectiva germană şi/sau cea a
autorităţilor. J.J. Erhler îi prezintă ca pe nişte speculanţi şi înşelători alături de
alţii): ”Celelalte produse sunt cumpărate de pe la sate de samsarii greci, sârbi
şi evrei din Banat – al căror număr poate fi socotit prea bine la circa 400 - şi
sunt revândute cel mai adesea persoanelor care le desfac peste hotare. Sunt
însă nevoit să constat că producătorul rămâne întotdeauna înşelat de către
samsari. (277)” Şi pentru Steube ei sunt la fel : „Începând însă cu anul 1781,
evreii, care speculează totul, au pus mâna în întregime pe această ramura a
comerţului cu iepuri.
Ei cumpără la piaţă, de la români, toţi iepurii aduşi de aceştia, anume
dintr-o dată şi la un preţ mic, apoi îi revând în oraş. Dacă cineva vrea să
cumpere un iepure, jupoaie cu mâna lor şi iau blana, iar pentru carne li se
plătesc 3, uneori 4 creiţari. Evreii sunt pe deplin mulţumiţi cu asta, deoarece
banii primesc mai mult pentru efortul de a jupui iepurele, decât pentru carnea
acestuia(278).” Pentru ei legile sunt diferite: (având în plus de plătit) „taxa de
toleranţă pentru evrei,…impozitul pe chirie este la oraş de 7%, pentru evrei
fiind de 14%.”(279) Nu e de mirare că încercând să-i emancipeze Iosif al II-
lea se aştepta la reacţii adverse: (Systematica gentis Judaicae Regulatio) „…
meşterii să poată primi ucenici evrei şi calfe…iar pentru ca ei să nu fie trataţi
mai rău, să fie asupriţi ori să pătimească alte neplăceri, administraţiile locale
să ia seama şi să aplice pedepse exemplare contravenienţilor…(280)” Pentru
că aceste reacţii adverse au existat.
La Lugoj ,casa de rugăciune a micii comunităţi evreieşti este afectată în
timpul răscoalei din 1736-1739 iar obiectele de cult sunt furate. În 1745, co-
munitatea evreiască este obligată de autorităţi să părăsească Lugojul german,
singurul evreu exceptat fiind Moshe Chananel, care avea mari datorii faţă de
unii conducători ai localităţii(281).
Există o etnie care trăieşte mai rău şi suferă mai mult. Francesco Griselini
descrie condiţiile în care trăiesc: „Ţiganii trăiesc în…colibe mizerabile din
împletitură şi paie sau bordeie de pământ de 10-12 picioare adâncime, fă-
cute din pari lungi, nuiele şi paie, acoperite cu tuleie de porumb (turkischer
Korn)… Lipsit de aer şi de lumina zilei…umed şi puturos… călătorul des-
coperă aceste bordeie datorită coşului care se înalţă cu ceva deasupra acope-
rişului…la mijloc, se află vatra de foc, cu un burlan de pământ care ajunge
până la coş.
Pe această vatră ţiganii îşi fierb mâncarea şi tot aici se încălzesc, deoarece
bărbaţi, femei şi copii, unii pe jumătate goi, alţii despuiaţi cu totul, se strâng
în jurul acestui foc, dormind chiar şi iarna de-a dreptul pe pământ sau cel mult
pe nişte blănuri slinoase de oaie.(282)” Şi asta „...deoarece legile le interzi-
198
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
ceau acesul în oraşe…ţiganii au rămas condamnaţi să ducă o viaţă rătăcitoa-
re…până ce glorioasa împărăteasă…le îngădui să se statornicească, să-şi ri-
dice locuinţe stabile - e drept, în afara satelor locuite de celelalte naţionalităţi,
dar în apropierea acestora - şi să stăpânească pământ. (283)”
Astfel se explică nomadismul lor şi aplecarea spre meserii mai puţin obiş-
nuite, pe care le descrie acelaşi autor. Tot astfel se explică Uliţa Cherginzone
( uliţa cortului ţigănesc) de la marginea Lugojului. (284)
Prigoana lor continuă (Nicolae Stoica, scriind pe o carte din Mehadia):
„788…dar văzînd că în sebeş bat pe ţigani(285)” şi din nou, împreună cu
stereotipurile care o determină: ” Mulţime de ţigani unguri, slovaci din Ţara
Ungurească, unde vrunii de ei prinzind i-ar fi mîncat, şi s-au aflat, mulţi au
zdrobit, au spînzurat, au tăiat, cu joarde i-au bătut şi cu 100 de bîte. Pre cei
bătuţi preste graniţă pre aicea, preste Ardeal, Horvaţca, Slavonia; şi pre azra-
rii nescrişi de-aicea afară i-au scos. (286)”
Şi binenţeles acest joc al „cine este cine”, cu interpretări generalizatoa-
re, despre indivizi, ca parte a unor grupuri cu caracteristici comune ar putea
continua la nesfârşit (J.K. Steube): „... eu urma să-i ascult pe aceşti oameni în
limba lor şi să traduc preotului cele spuse...în limba germană sau în limba ro-
mână… Spunându-i că nu eram italian, ci german, născut în Sachsen-Gotha,
el se întoarse spre capelanul său, zicându-i printre altele: „Hic non est a nostra
fide”...cvasieretic(287)” sau (J.J. Erhler): „Ţăranii (aceştia sunt supuşi turci)
ar urma să fie evitaţi, deoarece, deîndată ce au strâns 50-100 de florini, trec
înapoi hotarul şi scot banii din ţară. Ba mai mult, uneori comit furturi în dauna
localnicilor. (Ţăranii sunt locuitorii din Ţara Românească).” (288)
În acest joc al „cine este cine”, trebuie să ţinem cont de perspectiva in-
dividuală a celui care istoriseşte, perspectivă care este dată de personalitatea
personală, personalitate, formată însă într-un mediu care are ca şi parametri
un set de valori religioase, culturale. Iată aceeaşi întâmplare redată de Nicolae
Stoica de Haţeg: „În luna septembrie în Mehadia au întrat, seara, cînd vin năi-
mitorii de la lucru. Dând soru-mea Visavia cină oamenilor ce scuturasă prune
şi bărbatu-său, Costa Bîlbia, răzîmat afară, pe un vas, cu oamenii cinînd vor-
bea, şi el şi soru-mea fiind în cămăşi, iată lotri mulţi săriră la oameni, să stea
jos, iar pre Costa şi pre soru-mea la lumînare arzînd în soba mareă i-au dus.
-Banii ado toţi, cu cuptoriu plin!
Ei îndată unii îi bătea, pre el cu buzdugane în piept, în spate, pre soru-
mea cu camgiia cu doă sfîrcuri, tot i-au bătut. Spuind ei: „Banii în ladă”, şi
scoţindu-i, l-au întrebat:
-Cîtu-i?
-Preste 800 florinţi, au zis.
199
HORAŢIU SUCIU
Ei afară puşculuia, pe coşi în sus da la beserică hărîngile larmă trăgea.
Căprariu Guleran cu oamenii sărind, pre el pre loc mort, alţii pleziruiţi; încă
vreo doi morţi şi coşăriu, neamţ, tot pe loc, morţi, alţii mulţi vătămaţi. Aicea
în caserne, o companie ungurească; acolo au mers, însă focul lotrilor îi opri
şi nu se apropiară de casă. Cumnatul meu, după atâta bătae, ucidere au căzut
jos. Unu au zis: „Să fie sufletul cui te-a pîrît!” Şi i-au tăiat capul cu iataganul.
-Jupâneasă Virsavie, bani vei avea?
Luundu-i toate ţoalele, ţin, cositor, unul au zis:”Tae şi curva!” Acela
dând cu sabia, ia mâna pe cap; o ţiră în creăştet şi la doă deăgete au vătămat-o,
dar lumănarea din sveăşnic au tăiat-o şi au stâns-o. Şi ia căzând sub pat s-au
tras. Ei lozung au avut: „Covaci, covaci, covaci!” Toţi peste pod îndărăt, pin-
gă apă în sus s-au dus. Cîndva, nemai auzindu-să de ei soru-mea de supt pat
au eşit. Neştiind când l-au tăiat , de bătăile ei, acu îl află mort, capul încolo.
Strigă afară: întră oamenii, sluijnica cu fată mică. Iată ce lucra hoţii!
Apoi, creştini?!(289)” şi J.K. Steube: „Cu ocazia şederii mele la Me-
hadia, s-a întâmplat ca o astfel de ceată de lotri, aflată sub conducerea unui
ţigan, să pătrundă în oraş, ziua în amiaza mare. Venind din munţii aflaţi din-
colo de podul peste Belareca, ei l-au jefuit pe un sârb numit Košta, locuind în
apropiere de pod, apoi i-au tăiat capul. Soţia acelui om, cunoscută în Mehadia
ca sârboaica cea frumoasă, fiica protopopului Mehadiei, a început să strige, la
care harambaşa i-a poruncit unuia dintre ai săi să-i taie beregata.
Lotrul care a primit această poruncă atât de neomenoasă, fie că o cu-
noştea cumva pe aceea femeie, fie că mişcat de frumuseţea ei, au avut milă,
i-au pus întradevăr cuţitul la beregată, dar nu cu tăişul, ci cu partea cealaltă,
făcându-se c-o omoară. I-a dat de înţeles femeii să nu se mişte şi-a băgat-o
într-un butoi gol. Între timp în localitate se pornise zarva, iar santinele aflată
în post la locotenent-colonelul von Hübel a tras un foc de armă, fiind urmată
şi de santinelele aflate la Oficiul districtual şi la Cazarmă.
Neştiindu-se, la început dacă era pericol de incendiu sau de apă mare,
ori dacă era vorba de lotrii, în patrulare a fost trimis un plutonier, din regimen-
tul Károly, însoţit de un caporal, doi fruntaşi şi zece soldaţi.
Îndată ce lotrii au văzut pe militari în uniforme albe, au început să tra-
gă, omorându-i pe caporal şi doi soldaţi. Deasemenea, a fost ucis şi hornarul
neamţ aflat tocmai atunci la Mehadia, pentru a curăţa coşurile la clădirile
aparţinând statului.
Acesta venise în fugă, crezând că izbuhnise focul. Până să se pună în
mişcare militarii din compania Károly, căci alte trupe nu se mai aflau în gar-
nizoană la Mehadia, lotrii trecură deja podul în drum spre munte. Au fost
urmăriţi până în pădure, dar fără a putea fi prins vreunul dintre ei.
200
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
Doar ţiganul care le servise drept călăuză a căzut pe mâna urmăritorilor.
A fost trimis la Biserica Albă, la statul major al regimentului, unde a fost tratat
cu 80 de lovituri de baston ad posteriora, drept răsplată pentru serviciile aduse
lotrilor.” (290) Povestea este aceeaşi însă apar anumite diferenţe.
E de presupus că ambii autori cunosc povestea „din sursă primară,” dar
, în funcţie de personalitatea şi interesul său, redau anumite amănunte diferit.
La Nicolae Stoica de Haţeg nu apar „ţigani,” nici harambaşa, nici călău-
za, dar apare slujnica, „cu fata mică”, semn al interesului lor diferit pentru alte
lucruri din lume, şi acesta semn al mediului diferit din care provin. „Coşăriu”
neamţ, abia amintit de Nicolae Stoica de Haţeg, ocupă un spaţiu larg în scrie-
rea lui Steube. Pentru că e german? Steube îşi începe povestea abrupt, în com-
paraţie cu Nicolae Stoica care o începe cu o scenă idilică, reuşind astfel să-i
facă mai groaznic sfîrşitul. Nicolae Stoica nu face identificări etnice, în timp
ce la Steube, avem „un sârb,… sârboaica cea frumoasă,…ţigan” (desigur Ni-
colae Stoica îi identifică şi el doar pe cei care sunt identificabili şi „ceilalţi”:
neamţ, companie ungurească, dar la fel face şi Steube). O diferenţă majoră în
această relatare o reprezintă scena în urma căreia soţia scapă. La Steube avem
o perspectivă, deja romantică: hoţul „cel bun” o ajută să scape ascunzînd-o
într-un butoi, când povestea pare alta, cea dură a lui Nicolae Stoica, care o
ştie de la sora sa (din Cronica Banatului ştim că erau foarte apropiaţi). Finalul
poveştii este la Nicolae Stoica un strigăt de neputinţă, deznădejde. La J.K.
Steube e un final romantic în buna tradiţie a eticii protestante (cei răi sunt
pedepsiţi). În plus Steube trebuie să spele onoarea autorităţilor imperiale, care
sunt făcute de ruşine de-o singură bandă de lotri.
Aceasta este lumea pe care o găsim de-a lungul secolelor la Lugoj şi
în Banat, o lume care se transformă, mai încet sau mai repede, o lume care
va dispărea în curând, o lume care nu va dispărea niciodată.O lume care se
zbate între modernizare şi retardare. Reformele făcute de statul habsburgic au
transformat societatea bănăţeană, social, economic şi mental. Această refor-
mare a societăţii nu a fost suficientă, în secolul XIX şi XX, pentru a face faţă
naţionalismului, chiar dacă i-a opus acestuia un model multicultural viabil.
201
HORAŢIU SUCIU
Note
1. Victor Neumann, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe www.ist-
concept.uvt.ro;
2. Idem, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gânditorului Ioan Budai-
Deleanu.Geneza profeţiilor despre trecut, în ”Anuarul Institutului de Istorie “George
Bariţiu” ” din Cluj-Napoca, XLVII, Series Historica, Editura Academiei Române,
2008, pp. 345-362;
3. Idem, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe www.istconcept.uvt.ro;
4. Idem, Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2009, p. 30; privitor la problema conceptului de naţiune vezi
Schulze, Hagen, Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
5. Idem, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gânditorului Ioan Budai-
Deleanu. Geneza profeţiilor despre trecut, în ”Anuarul Institutului de Istorie “Geor-
ge Bariţiu” ” din Cluj-Napoca, XLVII, Series Historica, Editura Academiei Române,
2008, pp. 345-362;
6. Documente privind istoria României C. Transilvania (1331-1340), volumul II,
Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1954, p. 227;
7. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Editura Dacia, Cluj Napoca,
1979, p. 249;
8. Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania, Editura Meridiane, Bucu-
reşti, 1972, p. 51;
9. Călători străini despre ţările române, vol. VIII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983, p. 496;
10. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Editura Dacia, Cluj Napoca,
1971, p. 234;
11. Ibidem, vol. II, 1974, p. 108;
12. Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok; Hor-
váth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 12;
13. Ştefan Pascu, op. cit., vol. I, p. 244;
14. Călători străini despre ţările române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1970, p. 329;
15. Călători străini despre ţările române, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, p. 534;
16. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), Editura Facla, Ti-
mişoara, 1981, p. 47;
17. Istvan Iványi, op. cit., p. 14;
18. Ibidem, p. 15;
19. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, 1986, p. 510;
202
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
20. Istvan Iványi, op. cit., p. 15;
21. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 14;
22. Ibidem;
23. Costin Feneşan, op. cit., p. 119;
24. Ibidem, p. 127;
25. Istvan Iványi, op. cit., p. 109;
26. Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, în
”Tibiscus”, IV, 1975, p. 185-199;
27. Vezi Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1981;
28. Călători străini despre ţările române, vol. II, p. 537;
29. Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare
(boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj, 1991, p. 161;
Henric Lay, Stema conferită Lugojului în 155, manuscris;
30. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14;
31. Costin Feneşan, op. cit., p. 119;
32. Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Timişoara, 1944, p. 251;
33. Istvan Iványi, op. cit., p. 16;
34. Ibidem;
35. Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania, Editura Academiei R. P. R., Bucu-
reşti, 1954, p. 251;
36. V. V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1990, p. 99;
37. Olga Cicanci, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii
1636-1746, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1981, p. 17;
38. Mihai Dan; Samuel Goldemberg, Regimul comercial al negustorilor balcano -
levantini în Transilvania, în „Apulum”, VII, nr. 1, Alba Iulia, 1968, p. 59-73;
39. Ştefan Meteş, Relaţii comerciale ale Terii Româneşti cu Ardealul, Sighişoara,
1921, p. 141;
40. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei
Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 105;
41. Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, în
„Tibiscus”, IV, 1975, p. 185-199;
42. Istvan Iványi, op. cit., p. 16;
43. vezi Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest,
Timişoara, 2007 ;
44. V. V. Muntean, op. cit. p. 115;
45. Călători străini despre ţările române, vol. VI, 1976, p. 534;
46. Ibidem, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 96;
47. Cronici turceşti privind ţările române, vol. II, Editura Academiei R. S. R., Bucu-
reşti, 1974, p. 160;
48. Călători străini despre ţările române, vol. VI, p. 534;
49. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, p. 120;
203
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
50. Ibidem; 79. J. J. Ehrler, op. cit., p. 110-111;
51. Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 533; 80. Ibidem, p. 93 şi 97 ;
52. Costin Feneşan, Viaţa cotidiană la hotarul osmano transilvănean, în ”Banatica”, 81. Vezi J.K. Steube, op. cit. ;
XII, nr. 2, Reşiţa, 1993, p. 75-89; 82. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 106;
53. V. V. Muntean, op. cit., p. 162; 83. Marlen Negrescu; Dan Pura, Navigaţia pe Bega, Secvenţe istorice. Editura Bru-
54. Liviu Groza, File de istorie. Lupta de la Lugoj, Editura Europa Nova, Lugoj, mar, Timişoara, 2007;
1995, p. 14; 84. Ştefan Pop, Din trecutul Lugojului, în Calendarul românului, Caransebeş, 1927,
55. Gheorghe Sebestyen, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României, p. 130-135;
Editura tehnică, Bucureşti, 1987, p. 123; 85. Istvan Iványi, op. cit., p. 90 şi 134;
56. Cronici turceşti privind Ţările Române, op. cit. 86. Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timişoa-
57. Emeric Lay, Din istoria vămii de trecere peste podul Timişului la Lugoj, în ”Ti- ra,1996, p. 106;
biscus”, IV, 1975, p. 225-231; 87. Alexandru Graur, Nume de persoane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 94;
58. J. J. Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774), Editura Facla, Timişoara, 88. Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj? Lugoj, 1936. Pentru etimologia nu-
1982, p. 67; melor am folosit Iorgu Iordan, Dicţionar al numerelor de familie româneşti, Editura
59. Ibidem, p. 103; Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; N. A. Constantinescu, Dicţionar ono-
60. Ibidem, p. 57; mastic românesc, Editura Academiei R. P. R.,1963; pentru alte precizări teoretice
61. Ibidem, p. 72; Horaţiu Suciu, Pentru un alt ev mediu al Lugojului, în ”Oameni de seamă ai Bana-
62. Ibidem, p. 77; tului”, nr. XI, Reşiţa, 2007, p. 33-34;
63. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Academiei R. S. R., Bucu- 89. Vezi Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit;
reşti, 1969, p. 278; 90. N. A. Constantinescu, op. cit.;
64. Alexandru Rusu; Const. Rudneanu, Călători străini despre Banat şi Timişoara 91. Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj? - op. cit.;
(sec. XVII-XIX), în ”Studii de istorie a Banatului”, vol.III, Timişoara,1970, p. 114- 92. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,
155; Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, Spiritualitate Lugojea- Timişoara, 1981, p. 129;
nă, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p.15; 93. Emeric Lay ; Vasile Muntean, Ctitorul Gavril Gurean, în ”Mitropolia Banatu-
65. J. J. Ehrler, op. cit., p. 72; lui”, XXX, nr. 10-12, Timişoara, 1980, p. 722-724;
66. Ibidem, p. 57; 94. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara,
67. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 261; 1981, p. 101-120;
68. Emeric Lay, Începutul dezvoltării industriei în Lugoj, în ”Tibiscus”, V, 1979, p. 95. Emeric Lay ; Vasile Muntean, op. cit.;
275-281; 96. Costin Feneşan, Cnezi şi obercnezi în Banatul imperial, 1716-1778, Editura Aca-
69. J. J. Ehrler, op. cit., p. 114; demiei Române, Bucureşti, 1996, p. 77;
70. Emeric Lay, op. cit.; 97. Adriana Buzilă, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Lugoj - ctitorie a cne-
71. Ibidem; zilor români din Banatul secolului al XVIII - lea, în ”Acta Musei Napocensis”, XVI-
72. Mihai Mircea Rusu, Aspecte ale vieţii social economice a oraşului Lugoj, ”Tibis- II, Cluj Napoca, 1981, p. 641-650;
cus”, V, 1979, p. 269-274; 98. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.250;
73. J. J.Ehrler, op. cit.; 99. Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj?, op. cit.;
74. Emeric Lay, op. cit.; 100. Adriana Buzilă, op. cit.;
75. T. N. Trâpcea, Informaţii despre unele localităţi din Banat în secolul al XVIII - 101. Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, volumul III, Editura autoru-
lea, în ”Banatica”, V, Reşiţa, 1979, p. 291-295; lui, Caransebeş, 1901, p. 156;
76. Emeric Lay, op. cit.; 102. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 174;
77. Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Ti- 103. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 21;
mişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsâc , Editura 104. Alexandru Rusu; Constantin Rudneanu, Călători străini despre Banat şi Timişoara
Marineasa, Timişoara, 2007, p. 24; (sec. XVII-XIX), în ”Studii de istorie a Banatului”, vol.III,Timişoara,1970, p. 114-155;
78. J.K. Steube, Nouă ani în Banat (1772-1781), Editura de Vest, Timişoara, 2008, p. 31; 105. J.K. Steube, op. cit., p. 86 ;
204 205
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
106. Vezi J.K. Steube, op. cit. ; 140. J.K. Steube, op. cit., p. 103;
107. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 203; 141. Ibidem, p.84;
108. Ibidem, p. 207 şi 220; 142. Ibidem, p.171;
109. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timi- 143. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 216;
şoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 176.; 144. I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,
110. J.K. Steube, op. cit., p. 101; Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 225; Timişoara, 1977, p. 106;
111. J. J. Ehrler, op. cit., p.98 ; 145. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.34;
112. Francesco Griselini, op. cit., p. 164.; 146. Stoica de Haţeg, Nicolae, op. cit., p. 301;
113. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 156; 147. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 24; Francesco Griselini, op. cit., p.
114. J.K. Steube, op. cit., p. 79 ; 149;
115. Francesco Griselini, op. cit., p. 182; 148. Ioan Munteanu, Banatul istoric,1867-1918.Aşezările. Populaţia, vol.1,
116. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 220; Ed.Excelsior Art, Timişoara, 2007, p. 103;
117. Vezi J.K. Steube, op. cit. ; 149. Heinrich Lay, Denumirea străzilor lugojene din cele mai vechi timpuri până în
118. J. J. Ehrler, op. cit., p.97 şi 118 ; prezent; Toging a. Inn,2007, p.7;
119. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean,op. cit., p.19; 150. Ibidem, pag.7 şi următoarele;
120. J. J. Ehrler, op. cit., p. 100 ; 151. Ibidem, p.7 şi următoarele;
121. Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, Franţa şi Banatul 1789-1815, Reşi- 152. Ibidem, p. 56;
ţa, 1994 , p. 97; 153. Ibidem, p.7 şi 32;
122. Ibidem, p.106,107 ; 154. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 195;
123. Ibolya Şipoş, Rolul banului de Caransebeş - Lugoj Petru Petrovici în cadrul 155. Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meri-
luptelor interne din Transilvania de la mijlocul secolului al XV - lea, în ”Analele diane, Bucureşti, 1990, p.129;
Banatului”, V, Timişoara, 1997, p. 217-233; 156. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 195;
124. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 125; 157. Ştefan Lemny, op. cit., p. 129;
125. Idem, Cnezii şi obercnezii în Banatul imperal, 1716-1776, Editura Academiei 158. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 195;
Române, Bucureşti, 1996, p. 49; 159. Ibidem;
126. Ioan Haţegan; Cornel Petroman, Istoria Timişoarei, vol. I, Editura Banatul, Ti- 160. Tobias Schwanger, Evreitatea la Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj ,
mişoara, 2008, p. 64; 2001, p. 12 ;
127. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 184; 161. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.254 şi 301;
128. Ibidem, p.217; 162. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.15;
129. Ibidem, p.192; 163. Francesco Griselini, op. cit., p. 179;
130. J.K. Steube, op. cit., p.101 şi 107 ; 164. J. J. Ehrler, op. cit., p. 49;
131. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 202; 165. J.K. Steube, op. cit., p. 112;
132. J. J. Ehrler, op. cit., p. 39 ; 166. Francesco Griselini, op. cit., p. 176;
133. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 224; Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme 167. Ibidem, p. 179;
bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Academia Română, Studii şi 168. Ibidem, p. 183;
cercetări, XL, Bucureşti, 1940, p. 105 şi următoarele; 169. Ibidem, p. 174;
134. J.K. Steube, op. cit., p. 101; 170. J.K. Steube, op. cit., p. 104 şi 114;
135. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.15; 171. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.226;
136. Francesco Griselini, op. cit., p. 176; 172. Ibidem, p. 192;
137. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 109 şi 207; 173. Ibidem, p. 220;
138. Duşan Baiski, Crime, jafuri, răpiri, torturi şi execuţii în Banat, în 174. Ibidem, p. 241;
„Agenda”,Timişoara, nr. 3/15 ianuarie 2005; 175. Ibidem, p. 189;
139. Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p. 57,58; 176. Ibidem, p. 292;
206 207
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
177. Francesco Griselini, op. cit., p. 150; 216. Vezi Francesco Griselini, op. cit.;
178. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.226; 217. Vezi J.K. Steube, op. cit.;
179. Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p. 35; 218. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.186;
180. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.292; 219. Ibidem, p. 200;
181. Ibidem, p. 267; 220. Ibidem, p. 210;
182. Ibidem, p. 254; 221. Ibidem, p. 60;
183. Ibidem, p. 267; 222. Ibidem, p. 205;
184. Ibidem, p. 267-269; 223. Ibidem, p. 220;
185. Ibidem, p. 254; 224. J. J. Ehrler, op. cit., p. 122;
186. Ibidem, p. 198; 225. Francesco Griselini, op. cit., p. 157;
187. Ibidem, p. 289; 226. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.291;
188. Ibidem, p. 254; 227. Ibidem;
189. Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprime- 228. J.K. Steube, op. cit., p. 70;
riile Statului, Academia Română, Studii şi cercetări, XL, Bucureşti, 1940, p. 107; 229. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.207;
190. J.K. Steube, op. cit., p. 120; 230. Ibidem, p. 263;
191. Ehrler, J. J. , op. cit., p. 99; 231. Ibidem, p. 300;
192. Griselini, Francesco, op. cit., p. 184; 232. J. J. Ehrler, op. cit., p. 48;
193. Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p. 88 şi următoarele; 233. Francesco Griselini, op. cit., p. 174;
194. Ioan Munteanu; Rodica Muntean, Timiş-Monografie, Ed.Marineasa, Timişoara, 234. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.290;
1998, p. 254; 235. J.K. Steube, op. cit., p. 116;
195. Nicolae Iorga, op. cit., p. 90; 236. Ibidem, p. 96;
196. Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p.96; 237. Ştefan Lemny, op. cit., p. 76;
197. Ibidem, p. 88 şi următoarele; 238. J.K. Steube, op. cit., p. 97;
198. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.16; 239. Francesco Griselini, op. cit., p. 174;
199. J.K. Steube, op. cit., p. 96; 240. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.205;
200. Francesco Griselini, op. cit., p. 164; 241. J.K. Steube, op. cit., p. 85;
201. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.193; 242. Ibidem, p. 97;
202. Francesco Griselini, op. cit., p. 172; 243. Ştefan Lemny, op. cit., p. 90;
203. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.193; 244. J.K. Steube, op. cit., p. 118 şi 33;
204. J. J. Ehrler, op. cit., p. 37; 245. Francesco Griselini, op. cit., p. 185;
205. Griselini, Francesco, op. cit., p. 189; 246. Vezi J.K. Steube, op. cit.;
206. V. V. Muntean, op. cit., p. 192; 247. Ibidem, p. 96;
207. J.K. Steube, op. cit., p. 96; 248. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.290;
208. Ibidem, p. 116; 249. Ibidem, p.280;
209. Francesco Griselini, op. cit., p. 164; 250. Francesco Griselini, op. cit., p. 164;
210. J.K. Steube, op. cit., p. 96; 251. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, Editura Banatul Editura Artpress, Timi-
211. Vezi Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit.; şoara, 2005, vol.II/2, p.21;
212. Ehrler, J. J., op. cit., p. 45; 252. J.K. Steube, op. cit., p. 82;
213. Vezi J.K. Steube, op. cit.; 253. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit. p. 220 şi 290;
214. Pentru o multitudine de perspective privind legătura dintre istorie şi mîncare 254. Ibidem, p.187;
vezi Montanari, Massimo, Foamea şi abundenţa. O istorie a alimentaţiei în Europa, 255. Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj? , op. cit.;
Editura Polirom, Iaşi, 2003; vezi Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit.; 256. Ibidem;
215. Vezi J. J. Ehrler, op. cit.; 257. Ibidem;
208 209
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
258. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.311;
259. J.K. Steube, op. cit., p. 31 şi 81;
260. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.202 şi 228;
261. Ibidem, p. 256;
262. Ibidem, p. 197;
263. Ibidem, p. 304;
264. de exemplu Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 193; Concluzii
265. Ibidem, p. 184;
266. Ibidem, p. 302;
267. Ibidem, p. 252; Amintită pentru prima dată în 1334 în documente, localitatea Lugoj se dez-
268. J.K. Steube, op. cit., p. 90; voltă continuu în primele momente ale existenţei sale (deşi aflată, în această
269. Ibidem, p. 58; perioadă, mereu în umbra Caransebeşului) şi în 1439 o avem menţionată ca
270. Stoica de Haţeg, Nicolae, op. cit., p.230;
târg (oppidum). În anii de nelinişte din regatul Ungariei, de după moartea în
271. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatu-
1490 a regelui Mathia Corvinul, oraşul trece în proprietatea a diferiţi nobili.
lui, Timişoara, 1990, p. 71;
272. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 238; După 1526, odată cu apariţia Banatului de Caransebeş-Lugoj şi 1552, după
273. Ibidem, p. 261; formarea paşalâcului de Timişoara, rolul localităţii de pe Timiş creşte în con-
274. Neumann, Victor, op. cit., p. 106; diţiile în care devine o cetate de graniţă. După 1570, în cadrul Banatului de
275. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 239; Lugoj-Caransebeş, Lugojul devine o cetate mai importantă decât Caransebe-
276. Ibidem, p. 255 şi 300; şul. Această evoluţie este întreruptă la 1658 prin cucerirea cetăţii bănăţene de
277. J. J. Ehrler, op. cit., p. 93; către turci.
278. J.K. Steube, op. cit., p. 117; În 1718 Lugojul devine unul din oraşele Casei de Habsburg, fapt ce deter-
279. J. J. Ehrler, op. cit., p. 101; mină o nouă perioadă de dezvoltare a localităţii, care trece într-o nouă epocă
280. Victor Neumann, op. cit., p. 106; cunoscută în mod convenţional ca epoca modernă. În mai puţin de 50 de
281. Tobias Schwager, op. cit., p. 12;
ani populaţia Lugojului se triplează, iar din punct de vedere al meseriilor pe
282. Francesco Griselini, op. cit., p. 158;
care le au locuitorii oraşului, acestea sunt de o diversitate nemaiîntâlnită până
283. Ibidem, op. cit., p. 158;
284. Heinrich Lay, op. cit., p. 32; atunci. Diversitatea etnică şi confesională (români, germani, evrei, maghiari,
285. Nicolae Iorga, op. cit., p. 108; sîrbi, turci; ortodocşi, catolici, mozaici, greco-catolici, mahomedani) trans-
286. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 230; formă Lugojul într-un centru al schimburilor interculturale, interculturalitatea
287. J.K. Steube, op. cit., p. 47; devenind una din caracteristicile acestei localităţi. În condiţiile în care Bana-
288. J. J. Ehrler, op. cit., p. 96; tul trece în 1778 sub administraţie maghiară, şi în condiţiile, începerii luptei
289. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 225; de emancipare, cu accente naţionale şi naţionaliste, românii lugojeni vor intra
290. J.K. Steube, op. cit., p. 101. tot mai mult în jocul „negării celuilalt”, joc care nu intră conţinutul acestei
lucrări.

210 211
HORAŢIU SUCIU
Conclusions
In 1334, Lugoj was mentioned in documents for the first time. During its
early existence, it had a continuous development (even though, during this
time, it had always been overshadowed by Caransebeş) and in 1439, it is re-
ferred to as a small market town (oppidum). In the restless years of the Hun-
garian Kingdom, following the death of King Mathia Corvinus in 1490, the
town is handed to various Hungarian noblemen. After 1526, together with the
birth of the Banat of Caransebeş and Lugoj, and 1552, right after the creation
of the Pashalik of Timişoara, the role of the town on the Timiş becomes more
important as it becomes a border city. Following 1570, in the Banat of Lugoj
and Caransebeş, Lugoj becomes a city more important than Caransebeş. This
evolution is interrupted in 1658 by the Ottomans conquering the Fortress of
Banat.
In 1718, Lugoj became one of the cities of the House of Habsburg, which
caused a new period of development, passing into a new era known conven-
tionally as the Modern Age. In less than 50 years, the population of Lugoj is
tripled, and the jobs of the city’s inhabitants are of a diversion never before
seen until then. Ethnic and religious diversity (Romanians, Germans, Jews,
Hungarians, Serbians, Turks; Orthodox, Catholics, Mosaics, Greek Catholics,
Muslims) turns Lugoj in a centre of intercultural exchange, cultural diver-
sity becoming one of this place’s trademarks. With Banat being passed in
1778 under Hungarian administration, and with the beginning of the Fight
for Emancipation, with national and nationalistic influences, the Romanian
inhabitants of Lugoj will increasingly take part in the game of “denying the
other”, a problem which is not covered by this paper.
212
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
BIBLIOGRAFIE - ISTORIE
A. Lucrări generale
1. Albu, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la
1800, Blaj, 1944;
2. Anghel, Gheorghe, Cetăţi medievale din Transilvania, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1972;
3. Barna, Bodo (coordonator), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Ti-
mişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsâc ,
Editura Marineasa, Timişoara, 2007;
4. Bejan, Adrian, Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, Timişoara, 1995;
5. Birăescu, Traian, Banatul sub turci, Editura revistei "Vremea",
Timişoara, 1934;
6. Bocşan, Nicoale, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura
Facla, Timişoara, 1986;
7. Bocşan, Nicolae, Duma, Mihai, Bona, Petru, Franţa şi Banatul 1789-1815,
Reşiţa, 1994;
8. Bologa, Theodora, Firu, Nicolae, Thot, Maria, Monografia Liceului Teore-
tic „Iulia Hasdeu” Lugoj, Editura Mirton, Timişoara, 2004;
9. Buracu, Coriolan, Din istoria Banatului Severin, Editura Autorului,
Caransebeş, 1932;
10. Călători străini despre ţările române, volumul I,II,III,IV,VIII (îngrijit de
Maria Holban), Editura Ştiinţifică (şi Enciclopedică), Bucureşti, 1966-1983;
11. Cernovic, Ljubiuoje, Sîrbii din România, Uniunea Sîrbilor din România,
Timişoara, 2005;
12. Cicanci, Olga, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european
în anii 1636-1746, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981;
13. Cosma, Aurel, Pictura românească din Banat, Timişoara, 1940;
14. Constantinescu, N. A., Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, R.P.R., 1963;
213
HORAŢIU SUCIU
15. Cotoşman, Gheorghe, Din trecutul Banatului, cartea I, Timişoara, 1934;
16. Creţan, Remus, Dicţionar toponimic şi geografico-istoric al localităţilor
din judeţul Timiş, vol. I, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006;
17. Cronici turceşti privind ţările române, (îngrijit de Mihail Guboglu), volu-
mul I, II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, 1974;
18. Culegere de texte pentru istoria universală, volumul I, (coordonator Ca-
mil Mureşan), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973;
19. Cum s-a zidit bis. ort. din Lugoj ?, Lugoj, 1936;
20. Documenta Romanie Historica C. Transilvania, volumul XII, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985;
21. Documente privind istoria României, C. Transilvania, (1331-1340), volu-
mul III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1954;
22. Documente privitoare la istoria românilor, (1510-1530), (colecţia Hur-
muzaki, culese de Nic. Densuşianu), volumul II, tomul 3, Bucureşti, 1892;
23. Documente privitoare la istoria românilor,(1530-1550), (colecţia Hurmu-
zaki, culese de Nic. Densuşianu), volumul II, partea 4, Bucureşti, 1984;
24. Demetriu, Radu, Dieceza Lugoşului. Semantism istoric, Lugoş, 1903;
25. Drăgălina, Patriciu, Din istoria Banatului Severin, volumul I,II,III, Editu-
ra Autorului, Caransebeş, 1899, 1900, 1901;
26. Feneşan, Costin, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de
Vest, Timişoara, 2007
27. Feneşan, Costin, Cnezi şi obercnezi în Banatul imperial (1716-1778),
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996;
28. Feneşan, Costin, Documente medievale bănăţene, 1440-1633, Editura Fa-
cla, Timişoara, 1981;
29. Ehrler, J. J., Banatul de la origini până acum (1774), Editura Facla,
Timişoara, 1984;
30. Gheorghiu, Teodor Octavian, Arhitectura medievală de apărare din
România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985;
31. Graur, Alexandru, Nume de persoane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965;
32. Greceanu, Radu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu (ediţie îngrijită
de Mihai Gregorian), Editura Minerva, Bucureşti, 1984;
33. Griselini, Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului
Timişoarei (ediţie îngrijită de Costin Feneşan), Editura Facla, Timişoara, 1984;
34. Groza, Liviu, File de istorie. Lupta de la Lugoj, Editura Europa Nova,
Lugoj, 1984;
35. Haţegan, Ioan, Cronologia Banatului.Vilayetul de Timişoara, vol.II/2,
Editura Banatul Editura Artpres, Timişoara, 2005;
36. Haţegan, Ioan, Filippo Scolari, Editura Mirton, Timişoara, 1997;
214
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
37. Haţegan, Ioan, Pavel Chinezul, Editura Helicon, Timişoara, 1994;
38. Haţegan, Ioan; Boldea, Ligia; Ţeicu, Dumitru, Cronologia Banatului. Bana-
tul între 943-1552, vol. II/1 Editura Banatul Editura Artpress, Timişoara, 2007;
39. Haţegan, Ioan, Petroman, Cornel, Istoria Timişoarei, Vol.I, Editura Bana-
tul, Timişoara, 2008;
40. Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc, Bucureşti, 1925;
41. Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu,
Bucuresti, 1981;
42. Iorga, Nicolae, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Im-
primeriile Statului, Academia Română, Studii şi cercetări, XL, Bucureşti, 1940;
43. Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifi-
că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
44. Iordan, Iorgu, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura Şţiinţi-
fică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
45. Iványi, Istvan, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok,
Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907;
46. Istoria României, volumul II-III, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti,
1962,1964;
47. Lay, Heinrich, Denumirea străzilor lugojene din cele mai vechi timpuri
până în prezent, Toging a. Inn, 2007;
48. Lay, Heinrich, Stema conferită Lugojului în 1551, manuscris din colecţia
Muzeului de Istorie şi Etnografie Lugoj;
49. Lăzărescu, Victor, Luchescu, Gheorghe, Muntean, Vasile, Spiritualitate
Lugojeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993;
50. Lemny, Ştefan, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1990;
51. Lotreanu, Ion, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara",
Timişoara, 1944;
52. Luca, Sabin Adrian, Arheologie şi istorie (II), Descoperiri din Banat, Edi-
tura Economică, Sibiu 2005;
53. Lupaş, Ioan, Documente istorice transilvane, volumul I, Cluj, 1940;
54. Martinovici, C. şi Istratin, N., Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi ce-
lorlalte ţinuturi alipite;
55. Meteş, Ştefan, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936;
56. Meteş, Ştefan, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul,
Sighişoara, 1921;
57. Molin, S. Romulus, Românii din Banat, Editura Autorilor, Timişoara, 1929;
58. Montanari, Massimo, Foamea şi abundenţa. O istorie a alimentaţiei în
Europa, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
215
HORAŢIU SUCIU
59. Munteanu, Ioan, Banatul Istoric,18671918. Aşezările.Populaţia, vol.1,
Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007;
60. Munteanu, Ioan; Muntean, Rodica, Timiş-Monografie, Ed.Marineasa,
Timişoara, 1998;
61. Munteanu Dimitriu, Itinerare arheologice bănăţene, Editura Sport Tu-
rism, Bucureşti, 1988;
62. Muntean, V. Vasile, Contribuţii din trecutul bisericii bănăţene, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990;
63. Negrescu, Marlen; Pura, Dan, Navigaţia pe Bega, Secvenţe istorice, Editura
Brumar, Timişoara, 2007;
64. Nemoianu, Petru, Problemele Bănăţene, Tipografia Naţională, Lugoj, 1926;
65. Neumann, Victor (coordonator), Identitate şi cultură.Studii privind istoria
Banatului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009;
66. Neumann, Victor, Istoria evreilor din Romania, Editura Amacord, Timi-
şoara, 1996;
67. Pascu, Ştefan, Meşteşugurile din Transilvania, Editura Academiei, R.P.R.,
Bucureşti, 1954;
68. Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, volumul I- IV, Editura Dacia,
Cluj, 1971-1989;
69. Pop, Aurel Ioan, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobili-
are (boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj, 1991;
70. Popescu, Dan, Ghid turistic, Lugoj şi împrejurimi, Editura Europa Nova,
Lugoj, 1993;
71. Popescu, Dan, Articole şi studii de istorie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998;
72. Popovici, George, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, Editura Autorului, 1904;
73. Popiţi, Grigore, Conspectul arhivelor din Banat, Tipografia învăţământu-
lui, Bucureşti, 1950;
74. Onciulescu, Radu D., Contribuţii la istoria învăţământului din Banat
până la 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977;
75. Schulze, Hagen, Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
76. Schwager, Tobias, Evreitatea la Lugoj, Editura Dacia Europa Nova,
Lugoj, 2001 ;
77. Sebestyen, Gheorghe, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii
României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987;
78. Simu, Traian, Colonizarea şvabilor în Banat, Editura Banatul, Timişoara, 1924;
79. Simu, Traian, Organizarea politică a Banatului în evul mediu, Lugoj, 1941;
80. Suciu, Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, volu-
mul I-II, Bucureşti, 1967-1968;
81. Suciu, I. D.; Constantinescu, Radu, Documente privitoare la istoria Mitropoli-
216
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
ei Banatului, volumul I, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980;
82. Suciu, I. D., Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918),
Editura Regionalei Bănăţene, Astra;
83. Suciu, I. D., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara, 1977;
84. Suciu, I. D., Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene,
Editura Facla, Timişoara, 1980;
85. Steube, Johann Kaspar, Nouă ani în Banat(1772-1781), Editura de Vest,
Timişoara, 2008
86. Stoica de Haţeg, Nicolae, Cronica Banatului, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1969 şi 1981;
87. Stoica Udrea, Ion, Răscoala ţărănească din Banat de la 1738-39, Editura
Uniunii Patrioţilor, Timişoara, 1945;
88. Stoica Udrea, Ion, Marginale la istoria bănăţeană, Editura Institutului
Cultural de Vest, Timişoara, 1940;
89. Stoica Udrea, Ion, Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monu-
mentelor medievale din Banat, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1973;
90. Stratan, Ioan, Muntean, Vasile, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj,
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981;
91. Temişana, sau scurtă istorie a Banatului Temişan, Bucureşti, 1848;
92. Ţintă, Aurel, Colonizări habsburgice în Banat (1716-1740), Editura
Facla, Timişoara, 1972;
93. Ţîrcovnicu, V., Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat
(1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970;
94. Ţeicu, Dumitru, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Cluj-Napoca,
Presa Universitară Clujeană, 2007;
95. Ursulescu, Petru, Banatul de Nord-Est în secolele X-XVI, Editura
Orizonturi Universitare, Timişoara, 2005;
96. Vuia, Iuliu, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene,
Timişoara, 1929;
97. Zöllner, Erich, Istoria Austriei, volumul I, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997;
98. Zub, Alexandru, Clio sub semnul interogaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2006;
99. Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Romănă, volumul III, Editu-
ra Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
www.banaterra.eu
www.istconcept.uvt.ro
217
HORAŢIU SUCIU
B.Lucrări speciale
1. Baiski, Duşan, Crime, jafuri, răpiri, torturi şi execuţii în Banat, în ”Agen-
da”, Timişoara, nr. 3/15 ianuarie 2005;
2. Binder, Pavel, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului al XVII-
lea, în ”Studii de istorie a Banatului”, vol. II,Timişoara, 1970, p.61-69 ;
3. Buzilă, Adrian, Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Lugoj - Ctitorie
a cnezilor români din Banatul secolului al XVIII-lea, în ”Acta Musei Napo-
censis”, XVIII, Cluj Napoca, 1981, p. 641-650;
4. Cotoşman, Gheorghe, 300 de ani de la căderea sub turci a Banatului Ca-
ransebeşului şi Lugojului, în ”Mitropolia Banatului”, VIII, nr. 16, Timişoara,
1958, p. 7-16;
5. Dan, Mihail, Goldemberg, Samuel, Regimul comercial al negustorilor bal-
cano levantini din Transilvania, în ”Apulum”, VII, nr.1, Alba Iulia, 1968, p.
59-72;
6. Feneşan, Costin, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti din Ba-
nat, în ”Tibiscus”, IV, 1975, p. 35-45;
7. Feneşan, Costin, Informaţii documentare privind răscoala populară bănă-
ţeană de la 1737-1738, în ”Banatica”, II, Reşiţa, 1973, p. 165-187;
8. Feneşan, Costin, "Reglementarea" din 1693 a comitatului Severinului, în
”Banatica”, XII, nr.2, Reşiţa, 1993, p. 75-89;
9. Feneşan, Costin, Studenţi din Banat la universităţile străine până la 1552,
în ”Revista de istorie”, Tomul 29, nr.12, decembrie 1976, pag.1945-1966 ;
10. Feneşan, Costin, Bulgaru, Cristina, Problema instaurării dominaţiei oto-
mane asupra Banatului Lugojului şi Caransebeşului, în ”Banatica”,IV, Re-
şiţa, 1977, p. 223-238;
11. Decei, Aurel, Sursele istorice turce privind stăpânirea otomană asupra
Banatului, în ”Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970, p.9-23 ;
12. Guboglu, Mihail, Călătoria lui Evliya Celebi efendi în Banat(1660), în
”Studii de istorie a Banatului”, vol. II,Timişoara, 1970, p.23-61;
13. Haţegan, Ioan, Savulov, Lucia, Banatul medieval, în ”Analele Banatului”,
V, Timişoara, 1997, p. 180-216;
14. Haţegan, Ioan, Mihai Viteazul, în ”Banatica”, VIII, Reşiţa, 1985, p. 213-219;
15. Lay, Emeric, Munteanu, V., Ctitorul Gavril Gurean, în ”Mitropolia Bana-
218
O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
tului”, XXX, nr. 10-12, Timişoara, 1980, p. 722-724;
16. Lay, Emeric, Din istoria vămii de trecere peste podul Timişului la Lugoj,
în ”Tibiscus”, IV, 1975;
17. Lay, Emeric, Începutul dezvoltării industriei în Lugoj, în ”Tibiscus”, V, 1979;
18. Mare, Mircea, O aşezare prefeudală de la Lugoj (sec. VIII), în ”Studii de
istoria Banatului”, XVI, Timişoara, 1992, p. 109-115;
19. Mureşianu, Ion B., Aspecte din trecutul bisericii bănăţene, în ”Mitropolia
Banatului”, XIX, nr. 7-9, Timişoara, 1969, p. 396-492;
20. Neumann, Victor, Banatul - Multiculturalitate şi multiconfesionalism, în
”Vestul”, Timişoara, 2009 şi pe site www.revistaorizont.ro;
21. Neumann, Victor, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gân-
ditorului Ioan Budai-Deleanu.Geneza profeţiilor despre trecut, în ”Anuarul
Institutului de Istorie “George Bariţiu” ” din Cluj-Napoca, XLVII, Series His-
torica, Editura Academiei Române, 2008, pp. 345-362;
22. Neumann, Victor, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe
siteul www.istconcept.uvt.ro;
23. Olde, Petru, Biserica mică a Lugojului, în ”Anale Banatului”, IV, aprilie
decembrie, Timişoara, 1931, p. 58-71;
24. Olde, Petru, Momente din viaţa bisericească a parohiei Lugojului, în
”Mitropolia Banatului”, XIX, nr. 7-9, Timişoara, 1969, p. 513-515;
25. Pop, Ştefan, Din trecutul Lugojului şi împrejurimi, în ”Calendarul româ-
nului”, Caransebeş, 1927, p. 130-135;
26. Rusu, Alexandru, Câteva date din istoricul tipografiei în Banat (1591-
1848), în ” Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara, p. 239-246;
27. Rusu, Alexandru, Rudneanu, Const., Călători străini despre Ba-
nat şi Timişoara (sec. XVII-XIX), în ”Studii de istorie a Banatului”, vol.
III,Timişoara,1970, p. 114-155;
28. Rusu, Mihai Mircea, Aspecte ale vieţii social economice a oraşului Lugoj
în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, în ”Tibiscus”,
V, 1979;
29. Sebestyen, Gheorghe, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Mar-
sigli, în ”Revista muzeelor şi monumentelor”, I, Bucureşti, 1984;
30. Suciu, Dumitru, Raporturi în interiorul asociaţilor de breaslă, în ”Oa-
meni de seamă ai Banatului”, ediţia XI-a, Reşiţa, 2007, p.101 - 103;
31. Suciu, Horaţiu, Lugojul habsburgic. Calea spre epoca modernă, în
”Şcoală şi societate”, nr. IV, Timisoara, 2007, p. 203-220 ;
32. Suciu, Horaţiu, Pentru un alt ev mediu al Lugojului, în ”Oameni de sea-
mă ai Banatului”, nr. XI, Reşiţa, 2007, p. 33-34;
33. Surdu, Bujor, Răscoala antihabsburgică din Banat, în ”Studii şi materiale
219
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII
de istorie medie”, II, Bucureşti, 1957, p. 288-343;
34. Şipoş, Ibolya, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în ”Anale-
le Banatului” S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara,
2007, p. 255-267;
35. Şipoş, Ibolya, Rolul Banatului de Caransebeş Lugoj, Petru Petrovici în
cadrul luptelor interne din Transilvania de la mijlocul secolului al XVI-lea,
în ”Analele Banatului”, V, Timişoara, 1997, p.217-233;
36. Şerban, Constantin, Ecouri româneşti în opera lui Luigi Fernando Mar- Mulţumiri
sili, în ”Revista de istorie”, Tomul 33, nr.11,noiembrie 1980, p.2169-2189 ;
37. Tomiciu, Nicolae, Lugojul şi Caransebeşul. Contribuţii la istoria unei
alianţe, ”Tribuna Graniţei”, anul IV, nr. 4, Caransebeş, 1 aprilie 1937;
38. Totoiu, I., Contribuţii la problema stăpânirii turceşti în Banat şi Crişana,
în ”Studii. Revistă de istorie”, XIII, 1, 1960, p. 5-37;
39. Trâpcea, T. N., Informaţii despre unele localităţi din Banat în secolul al Această Istorie nu ar fi fost posibilă fără sprijinul acordat de doamna
XVIII-lea, în ”Banatica”, V, 1979, p. 231-295; Persida Cechin-Crista, prorector al Universităţii Europene Drăgan Lugoj. În
40. Tigău, Dragoş Lucian, Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra nenumărate rânduri doamna prorector m-a ajutat în proiectele mele şi, fără să
atribuţiilor şi competenţelor acestora, în ”Studii şi materiale de istorie me- ştie, a făcut fericiţi generaţii de adolescenţi.
die”, XVI, Bucureşti, 1988, p. 225-243; Mulţumesc tatălui şi mamei mele, Dumitru şi Mărioara Suciu, care s-au
41. Turcan, Boris, Biserici, ctitori şi clerici din Lugoj, în” Mitropolia Banatu- sacrificat de atâtea ori pentru mine. Soţiei şi fiilor mei: Monica, Bogdan şi
lui”, XXXIV, nr. 3-4, Timişoara, 1984, p. 196-202; Rareş aş dori să le mulţumesc pentru că mă acceptă, câteodată, prea obosit
42. Ţurcan, Virgil, Un valoros monument istoric bănăţean Biserica "Ador- pentru a le mai citi o poveste (da, inclusiv soţiei).
mirea Maicii Domnului" din Lugoj, în ”Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Mulţumesc domnului profesor Livius Bercea care a făcut corecturile
Timişoara, 1966, p.294-306; necesare şi minunatei mele eleve Laura Bocean care a făcut desenele şi tradu-
43. Ţurcan, Virgil, Un monument istoric: Biserica Sf. Nicolae din Lugoj, în cerile în limba engleză.
”Mitropolia Banatului”, XII, nr. 1-4, Timişoara, 1962, p. 122-124; Mulţumesc colegilor profesori şi elevilor de la Colegiul Naţional Iulia
44. Wolf, Johann, Din istoria şvabilor în Banat (1717-1778), în ”Studii de Hasdeu Lugoj, care mă ajută să învăţ în fiecare zi. Mulţumesc Tipografiei Fed
istorie a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română”, volumul Print Lugoj şi domnului director Simion Nemeş, care este un sprijin constant
II, Editura Politică, Bucureşti, 1981. pentru proiectele mele şi ale şcolii noastre.

Horaţiu Suciu, Lugoj, 2009

220 221
HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII

Coperta: Ludmila Lupu

Bun de tipar 08.09.2009
Apărut 2009. Hârtie 70g/m2. Format 70x100
Coli de tipar 4
Tipar executat la tipografia FEDPRINT S.A.
Sucursala Lugoj, Strada Timişoarei nr. 127,
Tel./Fax: 0256 350 560
www.fedprint.ro

222 223