3.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

3.1 Scurt istoric al înfiinţării organizaţiei

In martie 1948, Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie au semnat Tratatul de
la Bruxelles, prin care au decis constituirea unui sistem comun de apărare şi întărirea relaţiilor
politice şi militare. Au urmat negocieri cu Statele Unite şi Canada, precum şi cu Danemarca,
Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia, în scopul creării unei alianţe unice a Atlanticului de
Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord.
La 4 aprilie 1949 a fost semnat, la Washington, Tratatul Organizaţiei Atlanticului de Nord
(NATO), care a instituit un regim de apărare colectivă, bazat pe un parteneriat între cele 12 state.
Islanda, singura ţară care nu a avut o forţă militară proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia
de a nu fi obligată să participe la război.
Stabilirea scopurilor şi misiunilor Alianţei, coroborată cu prevederile Legii ajutorului militar
pentru apărarea mutuală, promulgată de preşedintele George Truman la 6 octombrie 1949, şi cu
aprobarea Planului de apărare integrată a regiunii Atlanticului de Nord şi deschiderea unui
credit de 900 de milioane de dolari, cu titlu de ajutor militar, a reprezentat demararea procesului
de elaborare şi implementare a strategiei iniţiale a Alianţei.
Ca replică la crearea acestei organizaţii, Uniunea Sovietică a iniţiat 1 adoptarea Pactului de la
Varşovia (numit oficial „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală de la Varşovia), o
alianţă politico-militară semnată în mai 1955 de către opt state (Albania, Bulgaria, Cehoslovacia,
RDG, Polonia, România, Ungaria şi URSS), consfinţind divizarea în cele două blocuri
antagoniste.

1
Iniţiativa a aparţinut lui Nikita Hruşciov
 Organizaţia Nord Atlantică reprezintă, în prezent, o alianţă a 26 de state 2 ale Europei şi
Americii de Nord constituită cu scopul de a salvgarda libertatea şi securitatea statelor membre
prin mijloace politice şi militare. Sediul organizaţiei s-a stabilit la Bruxelles.

3.2 Tratatul Nord Atlantic. Prevederi statutare

Preambul: (principiile şi scopurile organizaţiei)
- reafirmarea scopurilor şi principiilor ONU
- respectarea principiilor democraţiei, libertaţii individuale şi a statului de drept
- scopul: asigurarea unei apărări colective, prezervarea păcii şi a securităţii
Dispozitiv:
- statele membre se obligă să soluţioneze orice diferend pe cale paşnică, să nu recurgă la
forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale (principiu consacrat în Carta
ONU)
- părţile se angajează să se consulte în cazul în care integritatea teritorială, independenţa
politică sau securitatea uneia dintre ele este ameninţată
- cea mai importantă clauză a tratatului este cea prevăzută, în articolul V, prin care se
stipulează următoarele: statele - părţi convin să considere un atac armat asupra unuia sau
mai multora dintre ele, ca reprezentând un atac dirijat împotriva tuturor statelor părţi şi
să acţioneze – individual sau colectiv, în virtutea legitimei apărări, (recunoscută de art 51
din Carta ONU) inclusiv prin recurgere la forţă, pentru restabilirea securităţii în zona
Atlanticului de Nord (principiul indivizibilităţii securităţii) ; statele vor informa
imediat Consiliul de Securitate al ONU în legătură cu situaţia apărută şi vor avea dreptul
să acţioneze până la intervenţia Consiliului de Securitate pentru restabilirea păcii
- mijloacele prin care alianţa îşi exercită politicile de securitate: dezvoltarea unei capacităţi
militare suficiente pentru a preveni un eventual război şi a asigura o apărare adecvată; o
capacitate generală de gestionare a crizelor ; controlul armamentului şi al dezarmării;
crearea şi dezvoltarea de parteneriate cu alte state.

2
ţări membre (Belgia, Bulgaria, Canada, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Islanda,
Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia,
Slovenia, Spania, SUA, Turcia, Ungaria), ţări asociate (Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan, Croaţia, Elveţia,
Finlanda, FYROM, Georgia, Moldova, Federaţia Rusă, Suedia, Ucraina), ţările cu statut de membri asociaţi
mediteraneeni (Algeria, Israel, Iordania, Maroc)
 - Art.10 al Tratatului prevede deschiderea alianţei spre cooptarea de noi membri - state
europene – urmărind extinderea stabilităţii în zona euro-atlantică.
Clauze finale:
- teritoriile asupra cărora tratatul are aplicare
- modalitatea intrării în vigoare a tratatului
- condiţiile în care alte state pot adera la tratat
- posibilităţi de denunţare a tratatului şi de retragere din organizaţie

3.3 Structura organizatorică şi procesul decizional

Alianţa este structurată pe două niveluri: politic/civil şi militar.

3.3.1. Structura politică/civilă:

a. Consiliul Nord-Atlantic a fost creat în baza actului constitutiv al Alianţei şi constituie forul
decizional central, în cadrul căruia se discută şi se iau hotărâri cu privire la politicile şi activitatea
organizaţiei. Se reuneşte, de regulă, săptămânal, la nivel de reprezentanţi ai tuturor statelor
membre (după caz, miniştri afacerilor externe sau ai apărării, şefii statelor şi ambasadori).
Adoptă declaraţii, comunicate, recomandări, rapoarte şi decizii. Deciziile se iau cu unanimitate
de voturi. Este abilitat să constituie comitete subsidiare, grupuri politice de lucru sau de experţi,
necesare îndeplinirii activităţii sale. Cele mai importante organisme subsidiare ale Consiliului:
- Comitetul pentru Planificarea Apărării – atribuţii: planificarea apărării colective,
orientarea activităţii autorităţilor militare.
- Grupul pentru Planificare Nucleară – tratează probleme cu privire la rolul forţelor
nucleare în cadrul politicii de securitate a Alianţei.
- Comitetul de coordonare a spaţiului aerian european – competent să asigure
coordonarea necesităţilor utilizatorilor civili şi militari ai spaţiului aerian.
b. Adunarea Parlamentară – for independent, care reuneşte delegaţi ai parlamentelor naţionale
ale statelor membre. Tratatul de la Washington nu includea nici o prevedere referitoare la crearea
unui organism parlamentar. Acesta a fost instituit în timpul Războiului Rece, când s-a apreciat că
decizia nu poate fi lăsată doar în seama guvernelor. Organul de decizie al Adunării este
Comisia permanentă. Comisiile Adunării elaborează rapoarte, recomandări şi rezoluţii, care sunt
supuse dezbaterii şi aprobării sesiunilor plenare. Acestea sunt:
• Comisia pentru dimensiunea civilă a securităţii
• Comisia pentru apărare şi securitate
• Comisia pentru economie şi securitate
• Comisia politică
• Comisia pentru ştiinţă şi tehnologie.
În cadrul Adunării mai funcţionează Grupul special pentru Mediterana şi Orientul Mijlociu,
Consiliul Interparlamentar Ucraina-NATO şi Comisia parlamentară NATO-Rusia. Grupuri
politice reprezentate: Grupul conservator, democrat creştin şi asociaţi; Alianţa democraţilor şi
liberalilor; Grupul socialist.
c. Secretariatul General are în subordine o serie de departamente pe domenii specifice de
activitate şi este prezidat de Secretarul General (în prezent, Jaap de Hoop Scheffer), mandat să
promoveze şi să dirijeze procesul de consultare şi de luare a deciziilor la nivel de organizaţie.
Secretarul General, conduce, de asemenea, Consiliul Nord Atlantic, celelalte comitete subsidiare,
Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic şi comitetele instituite în cadrul parteneriatelor (NATO-
Rusia, NATO-Ucraina etc)

3.3.2. Structura militară

a. Comitetul militar reprezintă instanţa militară supremă, sub autoritatea politică a Consiliului
Nord Atlantic şi este responsabil de conducerea generală a afacerilor militare. Se compune din
reprezentanţii şefilor de Stat major ai statelor membre. Principalul său rol este de a stabili
orientările şi de a oferi consiliere asupra doctrinei şi strategiei militare. Comitetul ajută la
elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi realizează o evaluare anuală pe termen
lung a forţei şi capacităţilor ţărilor şi zonelor care prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În
plus, responsabilităţile sale pe timp de criză, tensiune sau război sunt acelea de a oferi
Consiliului şi Comitetului pentru Planificarea Apărării, sfaturi cu privire la situaţia militară şi de
a face recomandări pentru utilizarea forţei militare şi aplicarea planurilor de circumstanţă.
b. Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al forţelor aliate din
Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem al forţelor aliate din Atlantic (SACLANT), sunt
răspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi coordonarea generală a problemelor
militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de comandă. Ei consiliază şi Comitetul Militar.
c. Statul Major Militar internaţional este compus din personal militar şi civil şi asistă
Comitetul Militar în activitatea sa. Statul Major Militar Internaţional (IMS) este condus de un
Director cu rang de general sau amiral, desemnat de către ţările membre. IMS este responsabil cu
planificarea, evaluarea şi recomandarea politicii privind problemele militare, pe care le supune
analizei Comitetului Militar, precum şi cu asigurarea aplicării imediate a politicilor şi deciziilor
Comitetului.
d. Departamente:
- Departamentul planificare şi politică stabileşte şi coordonează contribuţia Comitetului
Militar la politica de apărare şi planificare strategică a NATO.
- Departamentul operaţiuni - sprijină Comitetul Militar în elaborarea planurilor operaţionale
curente şi în abordarea problemelor legate de situaţia forţelor armate ale NATO şi a aspectelor de
gestiune militară legate de rolul NATO în crizele internaţionale.
- Departamentul informaţii - sprijină cu informaţii strategice organele NATO.
- Departamentul cooperare şi securitate regională - serveşte drept punct central pentru
contactele militare şi cooperarea cu ţările Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi ale
Parteneriatului pentru Pace, cu Rusia - în cadrul Actului Fondator NATO-Rusia şi cu Ucraina -
în cadrul Cartei NATO-Ucraina.
- Departamentul pentru logistică, armamente şi resurse - responsabil cu dezvoltarea
principiilor şi politicilor logistice, incluzând asistenţa medicală, transportul şi deplasările.
- Centrul de criză al NATO - sprijină Consiliul Nord-Atlantic, Comitetul pentru Planificarea
Apărării şi Comitetul Militar în îndeplinirea funcţiilor lor din domeniul consultanţei. Serveşte
drept punct de convergenţă pentru primirea, schimbul şi difuzarea informaţiilor politice, militare
şi economice.
e. Forţele militare integrate: Structura militară integrată include forţe armate puse la dispoziţia
NATO de către ţările membre participante. Aceste forţe sunt clasate în trei categorii: Forţele de
reacţie imediată şi rapidă, Forţele principale de apărare şi Forţele de întărire.

3.3.3 Procesul decizional:

Toate deciziile în cadrul alianţei sunt adoptate prin consens (cu unanimitate de voturi), cu
respectarea suveranităţii statelor membre şi a voinţei lor liber exprimate. Acest principiu
funcţionează la toate nivele de organizare a alianţei şi presupune consultarea tuturor membrilor
săi, angajaţi în negocieri colective, un rol esenţial în facilitarea acestora revenind Secretarului
General. Consultările se realizează prin mai multe modalităţi, de la simple schimburi de
informaţii şi opinii, la comunicarea unor decizii de acţiune deja adoptate de către guvernele
statelor şi organizarea de discuţii în cadrul unor forumuri, dintre care cel care joacă rolul esenţial
este Consiliul Nord-Atlantic.

3.4. Cronologia evoluţiei Nord - Atlantice şi a conceptului strategic3

 Conceptul strategic(I) pentru apărarea zonei nord-atlantice, dezvoltat în perioada
octombrie 1949 - aprilie 1959 a implicat o strategie de operaţiuni la scară largă în
apărarea teritorială. Strategiile NATO ulterioare au fost adaptate la riscurile şi
ameninţările specifice diferitelor perioade ale Războiului Rece. Spre exemplu, anunţul
URSS că deţine bomba cu hidrogen (8 august 1953) şi încheierea Pactului de la Varşovia
au stat la baza elaborării şi dezvoltării strategiei represaliilor masive, bazată pe tactica
descurajării – materializată în avertizări potrivit cărora NATO va răspunde, prin orice
mijloace aflate la dispoziţia sa, inclusiv prin folosirea armelor nucleare, oricărui act de
agresiune împotriva ţărilor membre.
 1952 – Grecia şi Turcia au aderat la NATO.
 1955 – Republica Federală Germania a fost acceptată în Alianţă, unificarea din 1990
extinzând participarea cu regiunile Germaniei de Est.
 1956 – A fost lansat Raportul Comitetului Celor Trei4 privind Colaborarea Ne-
militară în NATO5, prin care ţările mai mici din cadrul Alianţei au solicitat consultări şi
o colaborare reală la nivelul consiliilor NATO; în anul următor, Consiliul Nord-Atlantic a
aprobat Raportul, dar recomandarea sa explicită în privinţa consultărilor şi a cooperării
extinse în fazele iniţiale ale elaborării politicilor a fost, în mare măsură, ignorată în
următorul deceniu.
 1966 – la iniţiativa lui Ch. De Gaulle, Franţa s-a retras din comanda militară a Alianţei,
decizie motivată prin faptul că Statele Unite au violat, în repetate rânduri, Tratatul din
3
Conceptul strategic reprezintă declaraţia oficială a funcţiilor şi scopurilor NATO şi oferă cadrul instrucţiunilor
asupra mijloacelor politice şi militare pentru realizarea scopurilor alianţei
4
Halvard Lange, Gaetano Martino şi Lester B. Pearson, miniştrii afacerilor externe ai Norvegiei, Italiei şi Canadei;
În mai 1956, Consiliul Nord Atlantic a desemnat un comitet format din cei trei oficiali pentru „a oferi expertiză
Consiliul în privinţa căilor şi mijloacelor prin care să extindă cooperarea în domeniile ne-militare şi să întărească
unitatea în cadrul comunităţii atlantice”.
5
Vezi textul raportului http://www.nato.int/docu/review/2006/issue1/romanian/history.html
 1949. Hotărârea a necesitat relocarea Cartierului General NATO din Paris la Bruxelles. In
martie 2009, Franţa revine în structurile militare integrate ale organizaţiei.
 Decembrie 1967 – La reuniunea Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles a fost
prezentat Raportul Harmel6, consemnat în istoria NATO drept vocea naţiunilor mai mici
solicitând ca detenta şi apărarea să constituie, în mod egal, funcţiile majore ale Alianţei.
Ipoteza din acest raport era că existau semne potrivit cărora politicienii sovietici şi est -
europeni erau conştienţi de avantajele cooperării pentru realizarea stabilităţii în Europa.
Detensionarea relaţiilor est-vest reprezenta un mijloc în acest scop. NATO putea
dezvolta mijloace mai credibile pentru extinderea contactelor politice şi economice cu
blocul Pactului de la Varşovia.
 Deoarece a generat trecerea de la strategia represaliilor masive la riposta flexibilă,
documentul a fost apreciat drept baza uneia dintre cele mai de seamă modernizări ale
conceptului strategic al NATO. Noul concept strategic (II) bazat pe strategia ripostei
flexibile a condus la asigurarea unei structuri mai echilibrate a forţelor NATO şi a unei
game mai largi de opţiuni politico – militare, în funcţie de complexitatea situaţiei
internaţionale. Conceptul a fost astfel gândit încât să ofere garanţia că orice tip de act de
agresiune va fi perceput ca implicând riscuri inacceptabile şi contracarat pe măsură.
 Iunie 1968 – La Reykjavik s-a desfăşurat reuniunea Consiliului Nord-Atlantic, în cadrul
căreia a fost semnalat interesul NATO pentru reducerea reciprocă şi echilibrată a forţelor
militare, concomitent cu demersurile similare ale ţărilor din Tratatul de la Varşovia.
 1973 – Au avut loc, la Viena, negocieri ale Alianţei cu reprezentanţi ai URSS, pentru
reducerea forţelor militare.
 1975 – A fost semnat Acordul Final de la Helsinki, prin care a fost recunoscută
legitimitatea graniţelor postbelice.
 30 mai 1982 – Spania a aderat la NATO.
 Noiembrie 1989 – decembrie 1991 – Căderea Zidului Berlinului, reunificarea
Germaniei, dezintegrarea Uniunii Sovietice şi schimbările politice survenite în Europa
Centrală şi de Est au marcat sfârşitul Războiului Rece, schimbând fundamental
imperativele de securitate ale Alianţei.

6
Pierre Harmel, ministru de externe al Belgiei; a se vedea
http://www.nato.int/docu/review/2007/issue1/romanian/history.html
 Noiembrie 1991 – S-a desfăşurat Summit-ul de la Roma, în cadrul căruia a fost adoptat
un nou Concept Strategic (III) care a integrat, într-un ansamblu coerent, aspectele
politice şi militare ale doctrinei NATO în materie de securitate şi cooperare cu statele din
Europa Centrală şi de Est, devenite partenere.
 Conceptul a definit, în capitole distincte: contextul geopolitic, determinat de noul climat
strategic şi de evoluţia riscurilor la adresa securităţii; obiectivele şi funcţiile de securitate
ale Alianţei, insistând pe natura şi pe sarcinile fundamentale ale acesteia; o concepţie
largă asupra securităţii, bazată pe dialog, cooperare, apărare colectivă, precum şi pe
prevenirea şi gestionarea conflictelor; orientări pentru apărare, ce vizau noua structură de
forţe, misiuni şi dispozitivul militar al Alianţei, determinate de caracteristicile forţelor
convenţionale şi nucleare ale NATO.
 Totodată, au fost reafirmate caracterul defensiv al Alianţei şi voinţa membrilor săi de a-şi
apăra securitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială, dar şi intenţia de a participa la
gestionarea crizelor şi conflictelor, la asigurarea securităţii în spaţiul euro-atlantic.
Conceptul a orientat politica de securitate a NATO, bazată pe dialog, cooperare şi pe o
apărare colectivă eficientă, astfel încât să menţină securitatea, apelând la nivelul cel mai
scăzut de forţe militare pe care îl permit necesităţile de apărare.
 În acelaşi cadru s-a decis întărirea rolului Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
Europeană (ulterior transformată în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
Europeană - OSCE), accentuând consensul existent între ţările aliate asupra dezvoltării
Identităţii europene de securitate şi apărare.
 A fost adoptată şi hotărârea creării Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC),
având drept scop consultarea şi cooperarea politică, militară, economică şi ştiinţifică
dintre ţările membre NATO şi democraţiile emergente din Europa Centrală şi de Est.
 Martie 1992 – Cele 11 state succesoare ale Uniunii Sovietice, care au constituit
Comunitatea Statelor Independente (CSI), s-au alăturat procesului derulat de NACC,
fiind definite drept parteneri de cooperare.
 Aprilie – iunie 1992 – Georgia şi Albania au urmat exemplul statelor CSI.
 1992 – 1993 – Pe fondul situaţiei tensionate din Iugoslavia, ţările membre, în cooperare
cu partenerii NACC şi cu alte state cu care au stabilit relaţii de cooperare şi dialog, au
 consolidat şi dezvoltat rolul Alianţei în gestionarea crizelor şi, în special, sprijinul acordat
acţiunilor de menţinere a păcii desfăşurate de Organizaţia Naţiunilor Unite.
 1994 – NATO s-a angajat în prima sa acţiune militară, ca parte a unui efort internaţional
de a pune capăt războiului civil din Bosnia-Herţegovina.
 Ianuarie 1994 – La Bruxelles s-a desfăşurat reuniunea şefilor de stat şi de guvern din
ţările membre NATO, în cadrul căreia a fost reînnoit ataşamentul pentru un parteneriat
transatlantic puternic între America de Nord şi Europa, care îşi construieşte o politică
externă şi de securitate comună, pentru a avea o responsabilitate sporită în probleme de
apărare. În acest cadru a fost lansat conceptul de forţe multinaţionale inter-arme de
intervenţie, precum şi programul Parteneriat pentru Pace (PfP), fiind analizat modul în
care acesta ar putea contribui la procesul de extindere a NATO.
 7 mai 1997 – Consiliul Atlanticului de Nord a aprobat Actul de Fundamentare a
Relaţiilor Mutuale, de Cooperare şi Securitate dintre NATO şi Federaţia Rusă. Un
document similar a fost semnat cu Ucraina (Carta NATO - Ucraina), imediat după cel cu
Rusia. Semnarea celor două tratate a avut loc înainte de Summit-ul de la Madrid,
urmărindu-se obţinerea acordului de principiu al Rusiei faţă de lărgirea Alianţei şi
obţinerea de garanţii din partea Ucrainei că îşi va păstra statutul de putere neposesoare de
arme nucleare.
 30 mai 1997 – transformarea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), în
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic7 (EAPC), în scopul extinderii cooperării
politice şi militare între statele NATO şi ţările partenere.
 iulie 1997 – Summit-ul de la Madrid, în cadrul căruia Republica Cehă, Ungaria şi
Polonia au primit invitaţia de a se alătura Alianţei. Au mai fost adoptate decizii
referitoare la: dezvoltarea PfP ca un program de cooperare militară, menit să
perfecţioneze abilitatea aliaţilor şi a partenerilor acestora de a acţiona împreună în situaţii
de criză; dezvoltarea unei Identităţi de Securitate Europeană în cadrul NATO; asigurarea
capabilităţii Uniunii Europene Occidentale (UEO) de a conduce operaţii militare ale
NATO; realizarea unui dialog cu ţările din Bazinul Mediteraneean, destinat creşterii
securităţii şi stabilităţii în zonă.

7
Vezi http://www.sferapoliticii.ro/sfera/119/art9-enachescu.html
 aprilie 1999 – Summit-ul de la Washington, în cadrul căruia Republica Cehă, Polonia
şi Ungaria au fost admise oficial în Alianţă. A fost formulat şi un nou Concept Strategic
(IV) al NATO. Conceptul a confirmat că scopul esenţial al Alianţei este de a garanta
libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare. S-au definit, în
capitole distincte: obiectivul şi misiunile Alianţei, bazate pe securitate, consultare,
descurajare şi apărare, gestionarea crizelor şi parteneriat; perspectivele determinate de
mediul strategic în evoluţie şi de ameninţările şi riscurile la adresa securităţii; modul de
abordare a securităţii în secolul XXI, incluzând, ca elemente esenţiale, legătura
transatlantică, menţinerea capacităţilor militare ale Alianţei, Identitatea Europeană de
Securitate şi Apărare, extinderea controlului armamentelor, dezarmarea şi neproliferarea;
orientări pentru forţele NATO, cu referire la principiile strategiei Alianţei şi dispozitivul
militar, pentru a răspunde la exigenţele misiunilor impuse de folosirea forţelor
convenţionale şi nucleare.
 Problema crizei din Kosovo a constituit subiectul principal de dezbatere al summit-ului
de la Washington, fiind evaluată situaţia din zonă în vederea întăririi deciziei comunităţii
internaţionale de a rezolva conflictul pe cale politică şi de a crea condiţiile pentru
reinstaurarea păcii şi păstrarea securităţii în regiune.
 In octombrie 1998, ca urmare a deteriorării situaţiei din Kosovo, Consiliul NATO
autorizase iniţierea ordinelor de atac aerian. Această decizie a fost prezentată ca un
sprijin pentru eforturile diplomatice de a determina regimul Milosevic să retragă forţele
armate din Kosovo, să coopereze pentru încheierea violenţelor şi să faciliteze întoarcerea
refugiaţilor. Ordinele au fost anulate în ultimul moment. In martie 1999, a fost declanşată
operaţiunea militară a NATO în Kosovo, la care au participat: SUA, Canada, Franţa,
Marea Britanie, Germania, Italia, Belgia, Portugalia, Spania, Turcia, Olanda, Danemarca
şi Norvegia.
 noiembrie 2002 – La Summit-ul de la Praga, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
România, Slovacia şi Slovenia au fost invitate să înceapă procesul de aderare.
 26 martie 2003 – A avut loc, la Bruxelles, semnarea protocoalelor de accedere în
structurile Alianţei a celor şapte state candidate.
 16 aprilie 2003 – NATO a preluat comanda Forţei Naţionale de Asistenţă pentru
Securitate (ISAF) din Afganistan, decizie adoptată la cererea Germaniei şi Olandei, care
 conduceau ISAF în acel moment. A fost prima dată în istoria Alianţei când a fost
organizată o misiune în afara zonei euro-atlantice.
 2 aprilie 2004 – S-a consfinţit ultima extindere a Alianţei, prin ceremonia de înălţare a
drapelelor celor şapte state.
 aprilie 2008 – are loc Summit ul de la Bucureşti 8

3.5 Parteneriatele NATO

a. Consiliul pentru Parteneriatul Nord Atlantic (1997)

- Coordonează cadrul politic de cooperare al organizaţiei cu statele partenere şi relaţiile
bilaterale dezvoltate de NATO cu statele, în Programul “Parteneriatul pentru pace”.
- Este compus din reprezentanţi ai 26 state membre şi 24 state partenere; se reuneşte
periodic la nivel de ambasadori şi de miniştrii de externe şi ai apărării
- Organizează consultări în domenii cum sunt: gestionearea crizelor, operaţiuni de
menţinere a păcii, probleme regionale, controlul armamentului şi al proliferării armelor
de distrugere în masă, planificarea intervenţiilor în cazuri de urgenţă, cooperare ştiinţifică
etc

b. Parteneriatul pentru pace

Este un program de cooperare bilaterală între statele partenere şi NATO, iniţiat de către
Consiliul Nord Atlantic în anul 1994. Bazat pe angajamente asumate de participanţi, prin
intermediul documentelor internaţionale, (Carta ONU, DUDO, Actul final de la Helsinki etc);
scopul urmărit este întărirea stabilităţii, diminuarea ameninţarilor la adresa păcii şi dezvoltarea
securităţii.

c. Dialogul Mediteranean al Alianţei

 A fost lansat de către Consiliul Nord-Atlantic în 1994. Şapte state din regiunea
mediteraneană – Algeria, Egipt, Maroc, Israel, Iordania, Mauritania şi Tunisia – şi-au
exprimat interesul de a-şi intensifica cooperarea politică şi practică cu Alianţa.

8
Vezi declaraţia : http://www.summitbucharest.ro/ro/doc_201.html
  Alianţa a promovat conceptul de Program Individual de Cooperare, instrument destinat
să structureze adecvat cooperarea cu statele mediteraneene. Obiectivul este de a
contribui la consolidarea securităţii şi stabilităţii regionale prin dezvoltarea cooperării
practice, inclusiv prin intensificarea dialogului politic, dezvoltarea interoperabilităţii,
promovarea reformei apărării şi contribuţia la lupta împotriva terorismului.
 Dialogul se desfăşoară la diferite niveluri (experţi, ambasadorial, miniştrii apărării,
miniştrii afacerilor externe). Prima reuniune la nivelul miniştrilor afacerilor externe a
avut loc la Bruxelles în decembrie 2004 pentru a marca cea de-a zecea aniversare a
Dialogului Mediteranean. În februarie 2006 a avut loc la Taormina (Italia) prima
reuniune la nivelul miniştrilor apărării.
 România a sprijinit lansarea, la summit-ul de la Riga din noiembrie 2006, a Iniţiativei de
Cooperare în domeniul Instruirii, în vederea intensificării cooperării cu statele din
Dialogul Mediteranean (DM) şi din Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul.

d. Consiliul NATO-Rusia
 Relaţia NATO-Rusia a debutat formal în 1991, iar Consiliul NATO-Rusia a fost creat pe
28 mai 2002, prin Declaraţia de la Roma a şefilor de state şi de guverne ai membrilor
NATO şi al Rusiei, privind Relaţia NATO-Rusia: O nouă dimensiune şi a reunit statele
aliate şi Rusia ca parteneri egali.
 Consiliul NATO-Rusia este principalul organism care serveşte ca for de dialog, cooperare
şi dezvoltare a relaţiei dintre NATO şi Rusia.
 Este prezidat de Secretarul general al NATO şi se întruneşte cel puţin lunar la nivel de
ambasadori şi de reprezentanţi militari. De două ori pe an au loc reuniuni la nivel de
miniştri de externe şi ai apărării şi şefi ai statelor majore şi, ocazional, la nivel de summit.
Au fost realizate consultări politice constructive pe subiecte ca Afganistan, Balcani,
Darfur, Georgia, Irak, regiunea Orientului Mijlociu Extins sau Ucraina.
 Consiliul NATO-Rusia lucrează pentru a spori cooperarea practică într-o serie de
domenii, cum ar fi lupta împotriva terorismului, gestionarea crizelor, neproliferarea,
controlul armamentelor, apărarea antirachetă în teatrul de operaţiuni, căutarea şi salvarea
pe mare, cooperarea militară (ex. participarea navală a Rusiei în operaţiunea NATO de
interdicţie maritimă Active Endeavour) şi urgenţele civile. Consiliul NATO-Rusia şi-a
 concentrat de curând eforturile asupra realizării Proiectului-pilot privind antrenarea
personalului afgan şi din Asia Centrală în combaterea traficului de droguri
 O dată cu aderarea la NATO în 2004, România a devenit şi membră a Consiliul NATO-
Rusia.

e. Comisia NATO -Ucraina

 La baza relaţiilor NATO-Ucraina se află Carta pentru un Parteneriat Distinctiv, lansată în
1997 la Madrid şi Planul de Acţiune NATO-Ucraina, lansat la Summitul de la Praga
(2002). Totodată, Ucraina a început un Dialog Intensificat asupra aspiraţiilor sale de
integrare euro-atlantică la reuniunea miniştrilor de externe NATO din 21 aprilie 2005 de
la Vilnius.
 Comisia NATO-Ucraina, creată în 1997, reprezintă principalul forum de decizie politică
responsabil pentru dezvoltarea relaţiei NATO-Ucraina şi direcţiile de acţiune. Cooperarea
practică se derulează prin intermediul Grupului de Lucru Comun privind Reforma
Apărării (JWGDR), sub egida căruia au fost lansate o serie de proiecte menite să sprijine
reforma sectorului de apărare şi securitate.
 Printre proiectele la iniţierea şi materializarea cărora România a contribuit se află
Programul de dezvoltare a segmentului civil din sectorul ucrainean de securitate, cu
relevanţă pentru consolidarea controlului democratic asupra forţelor armate şi de
securitate.De asemenea, România participă la Reţeaua de parteneriat NATO-Ucraina
pentru dezvoltarea expertizei societăţii civile. Aceasta iniţiativă lansată în 2006 la Sintra,
promovează transferul de expertiză între ONG-urile aliate şi ONG-urile din Ucraina
privind rolul societăţii civile în formularea şi implementarea poiticilor de securitate şi
apărare şi modul în care societatea civilă se poate implica în sprijinirea reformei
sectorului de apărare şi securitate

f. Iniţiativa de cooperare de la Istambul

 Are în vedere extinderea intereselor Alianţei spre regiunea Orientului Mijlociu Lărgit
prin lansarea Iniţiativei de cooperare de la Istanbul cu scopul de a contribui la securitatea
 globală şi regională, prin promovarea cooperării practice între NATO şi diferite state
interesate din regiune.
 Până în prezent, patru state au aderat la Iniţiativă.
- Kuweit, la 1 decembrie 2004
- Qatar şi Bahrein, la 16 februarie 2005
- Emiratele Arabe Unite, la 22 iunie 2005
 Domenii de cooperare: reforma apărării, relaţiile civili-militari, promovarea cooperării
mil-to-mil, lupta împotriva terorismului prin cooperarea în domeniul maritim şi a
schimbului de informaţii, contracararea proliferării armelor de distrugere în masă şi
combaterea traficului ilegal.

g. Relaţiile cu ţările de contact

 Globalizarea ameninţărilor la adresa securităţii impune NATO dezvoltarea dialogului
politic şi a cooperării cu state (precum Australia, Noua Zeelandă, Coreea de
Sud, Japonia) care împărtăşesc aceleaşi valori şi care pot sprijini Alianţa în misiunea de
asigurare a securităţii, indiferent de spaţiul geografic de apartenenţă.
 Aceasta nu înseamnă aderarea acestor state la NATO şi nici o extindere la dimensiuni
globale a umbrelei NATO, ci doar o extindere a relaţiilor de parteneriat ale Alianţei,
determinată de natura globală a ameninţărilor de securitate.

3.6 Cronologia aderării României la NATO

Procesul aderării României la NATO s-a derulat pe o perioadă de câţiva ani, fiind marcat de
o serie de evenimente semnificative, care au jalonat etapele înscrierii statului roman în cadrul
Alianţei:
 Acest proces a avut ca punct de plecare invitaţia adresată, în iulie 1990, de către premierul
român de la acea dată – Petre Roman - secretarului general al NATO, Manfred Worner, de a
vizita România. Scrisoarea a conţinut şi propunerea acreditării unui ambasador român pe
lângă NATO. In luna decembrie a aceluiaşi an au avut loc primele întâlniri la Cartierul
General al NATO de la Bruxelles, între secretarul general al NATO, reprezentaţii permanenţi
militari ai statelor membre ale Alianţei şi şeful Statului Major General român.
 Iulie 1991 – Secretarul general al NATO a vizitat România, pentru prima oară, după
Revoluţia din 1989.
 Octombrie 1991 – Preşedintele Ion Iliescu i-a transmis secretarului general al NATO un
mesaj diplomatic în care a afirmat disponibilitatea României de a se angaja într-o cooperare
strânsă cu Alianţa Nord-Atlantică.
 Decembrie 1991 – Ministrul român al afacerilor externe a participat la prima întâlnire a
Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC).
 26 ianuarie 1994 – România a devenit prima ţară post-comunistă care s-a alăturat
programului Parteneriat pentru Pace (PfP).
 Iunie 1996 – Parlamentul de la Bucureşti a lansat un apel forurilor parlamentare ale statelor
membre NATO de a sprijini aspiraţiile României de integrare în Alianţă.
 Iulie 1997 – România a fost nominalizată, în cadrul Summit-ului NATO de la Madrid, între
statele care au realizat progrese în îndeplinirea criteriilor de aderare la Alianţă.
 9 - 13 octombrie 1997 – A avut loc cea de-a 43-a sesiune a Adunării Parlamentare a Alianţei
Nord-Atlantice (AAN), la Bucureşti.
 Octombrie 1998 – Parlamentul român a aprobat cererea NATO ca avioanele Alianţei să
utilizeze spaţiul aerian al ţării noastre pentru posibile operaţiuni militare împotriva
Iugoslaviei, numai în situaţii excepţionale şi de urgenţă.
 25 noiembrie 1998 – S-a desfăşurat ultima reuniune în format “16+1” din cadrul “Dialogului
Individualizat Intensificat între NATO şi România”, la sediul NATO din Bruxelles.
 18 - 22 aprilie 1999 – NATO a solicitat României deschiderea spaţiului aerian pentru
avioanele aliate, Consiliul Suprem de Apărare al Ţării (CSAT), Guvernul României şi
Parlamentul adoptând documentele prin care s-a autorizat ca avioanele NATO să utilizeze
spaţiul aerian românesc în timpul operaţiunilor din Iugoslavia.
 23 - 25 aprilie 1999 – România a fost menţionată pe lista ţărilor candidate, în articolul 7 din
Comunicatul final al Summit-ului NATO de la Washington.
 2000 - 2001 - 2002 – 2003 - au avut loc reuniuni anuale ale Consiliului de Cooperare Nord-
Atlantic în care s-a evaluat stadiul implementării Planului Naţional de Aderare al României.
 Septembrie 2001 – Parlamentul român a adoptat decizia privind participarea ţării noastre ca
aliat de facto al NATO în lupta împotriva terorismului internaţional.
 25 - 26 martie 2002 – A avut loc Summit-ul “Primăvara noilor aliaţi” al ţărilor candidate la
NATO - Grupul Vilnius.
 21 noiembrie 2002 – La Praga s-a desfăşurat Summit-ul NATO, în cadrul căruia România
a primit invitaţia de a iniţia negocierile de aderare la Alianţa Nord-Atlantică
 26 martie 2003 – S-a desfăşurat ceremonia de semnare a protocoalelor de aderare, la
Bruxelles.
 25 iulie 2003 – S-a desfăşurat ceremonia de predare - primire a preşedinţiei Comitetului de
Coordonare a Procesului Reuniunilor Miniştrilor Apărării din Sud-Estul Europei (SEDM-
CC), a Comitetului Director Politico-Militar (PMSC) al Forţei Multinaţionale de Pace din
Sud-Estul Europei (MPFSEE), a comenzii Brigăzii Multinaţionale de Menţinere a Păcii în
Sud-Estul Europei (SEEBRIG) şi de mutare la Constanţa a Cartierului General al SEEBRIG.
 26 februarie 2004 – Parlamentul a adoptat Legea de aderare a României la Tratatul
Atlanticului de Nord.
 20 aprilie 2004 – Ministrul român al afacerilor externe a organizat prima întâlnire cu
ambasadorii statelor membre NATO acreditaţi în România.
 12 mai 2006 – România a semnat documentele de lansare a Fondului de Asistenţă NATO/
Parteneriatul pentru Pace - OSCE/ ENVSEC (Iniţiativa de Mediu şi Securitate) pentru
distrugerea de substanţe chimice periculoase şi pesticide din Republica Moldova.
 28 martie 2007 – La reuniunea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic de la Bruxelles a fost
adoptată decizia privind găzduirea, de către România, a Summit-ului NATO din 2008 (2 - 4
aprilie).
 În prezent, ţara noastră participă la următoarele misiuni NATO:
- “Kosovo Force”/ KFOR (cu un contingent de 148 de militari);
- Forţa Internaţională pentru Asistenţă şi Securitate din Afganistan/ ISAF şi “Enduring
Freedom”/ OEF (cu 562 de soldaţi);
- “NATO Training Mission Irak”, de instruire a ofiţerilor irakieni (cu doi ofiţeri).

Bibliografie:
 Maior, George-Cristian – „Noul Aliat. Regândirea politicilor de apărare a României la
începutul secolului XXI”, Editura Rao International Publishing Company, Bucureşti, 2008
 Manualul NATO (http://www.nato.int/docu/other/ro/handbook2001.pdf)
 www.nato.int
 http://www.centru-studii-nato.ro/publicatii.html;
 http://www.nato-romania.ro/
 http://www.summitbucharest.ro/ro/doc_201.html
 http://www.nato.int/docu/review/2006/issue1/romanian/contents.html