Trei variante de isihasm: pentru monahi chinoviți,

pentru anahoreți și pentru intelectuali

DEFINIȚIILE TERMENILOR
isihásm s. n. Doctrină ascetică-mistică apărută în sec. 14 la Bizanț, potrivit căreia ascetismul și
extazul constituie instrumentele prin care omul poate să recepteze lumina harului (energia
emanată de Dumnezeu) și să ajungă astfel la perceperea ei senzorială. Îi este proprie introducerea
„rugăciunii lui Iisus” (rugăciunea minții), prin care se realizează o stare de concentrare a minții
în urcușul spre Dumnezeu și de pace lăuntrică, în care sufletul se deschide total lui Dumnezeu. –
Din fr. isihasm.
cenobít sm [At: DA / Pl: ~iți / E: fr cénobite] (Bis; îoc anahoret) Călugăr care trăiește într-o
mănăstire sau într-o comunitate monahală Si: chinovit.
anahorét, -Ă, anahoreți, -te, s. m. și f. (Rar) Călugăr(iță) care trăiește retras(ă); pustnic(ă). – Fr.
anachorète (lat. lit. anachoreta).

Diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a sec.
XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, studii și texte, Deisis, Sibiu, 2006, p.
197 ș.u.
- meditația asupra isihasmului l-a însoțit statornic pe Grigorie Palama
- găsim această meditație:
a) la începutul activității sale ca monah athonit în anii 1332-1333
b) în anii polemicilor cu teologii umaniști (1338-1341 și 1341-1347)
c) în ultimii ani ca episcop al Tesalonicului (1347-1357/1359
)