Pentru subiectele – text narativ aparținînd lui Ioan Slavici, nuvelă (psihologic-realistă)

studiată etc.

Subiectul – particularități ale nuvelei/temă și viziune despre lume

Nuvela „Moara cu noroc“

de Ioan Slavici

Introducere

R1 – evidențierea caracteristicilor nuvelei realiste

Ioan Slavici este un scriitor cunoscut în literatura română prin caracterul realist-
moralizator al operelor sale, promovarea echilibrului și valorilor morale precum înțelepciunea,
demnitatea, cumpătarea, iubirea de oameni, dar și prin capacitatea de a surprinde într-un stil sobru-
realist satul transilvănean și tipologiile care îl reprezintă. Slavici se orientează asupra literaturii
pilduitoare, supusă finalității etice, idei reflectate prin teme specifice– dezumanizarea, banul,
patima, idei pe care le reflectă și în nuvela sa, „Moara cu noroc„ , operă publicată în volumul
„Novele din popor”, în anul 1881. Datorită viziunii sale realiste, Dumitru Micu îl numește pe
Slavici „ un Balzac al satului românesc”.
Opera psihologică, „Moara cu noroc„ se remarcă prin mijloace de investigație psihologică
precum analiza, monologul interior, introspecția, stilul indirect-liber. Nuvela se organizează în
jurul unui conflict interior, urmărește deteriorarea relatiilor dintre personaje, tensiuni si
transformări sufletești, remușcări, patimi înăbușite sau reprimate etc.
R2 – prezentarea subiectului nuvelei, prin raportare la tema acesteia

 Tema nuvelei este dezumanizarea personajului Ghiță. Dezumanizarea cizmarului care

abandonează „liniștea colibei„ pentru a face bani este minuțios expusă, prin mijloace de sondare
sufletească. Cizmarul devenit cârciumar se prăbușește moral, deoarece nu se poate opune „iubirii
de arginți„și se implică în fărădelegile demonicului Lică. Ghiță își vinde sufletul și se îndepărtează
de tot ceea ce îi aducea în trecut liniștea și fericirea – soția, copiii, armonia familiei.

R3 – ilustrarea a două concepte: titlu, incipit, acțiune, conflict, personaj, perspectivă

narativă, limbaj, tehnici narative, final etc.

Titlul nuvelei este simbolic și, totodată, ironic. Moara cu noroc este reperul spațial al
narațiunii, hanul la care se desfășoară acțiunea operei, spațiu predestinat ghinionului familiei lui
Ghiță, deci trebuie interpretat „per contrarium„. De altfel, „moara„ este locul în care se macină
sufletele personajelor.
 Incipitul operei este marcat de maxima rostită de bătrâna care parea fi vocea autorului:
„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit„. Bătrâna este simbolul înțelepciunii și pare a fi singura care intuiește consecințele nefaste
ale goanei după avere. Replica soacrei lui Ghiță devine o formă de manifestare a tehnicii anunțării
finalității tragice a acestei tentative de îmbogățire.
Reperele spaţio-temporale ale nuvelei sunt foarte bine definite, realiste, și plasează
acțiunea la o răscruce simbolică de drumuri, lângă Ineu, în zona Aradului, în a doua jumătate a
secolului al XIX lea. Temporal, acțuinea se desfășoară pe parcursul unui an calendaristic, de la
Sfântul Gheorghe la Paște.
Acţiunea operei se desfăşoară liniar, iar succesiunea secvenţelor narative, a episoadelor,
este redată cronologic, prin înlănţuire. Se remarcă un fir narativ focalizat asupra degradării
personajului Ghiță, transformare descrisă prin intermediul unui conflict interior puternic, dar si al
unora exterioare numeroase. Acest conflict redă interferența de tentații a cârciumarului – Ghiță nu
poate să reziste atracției banului și se transformă într-un soț nedemn, tulburat, brutal și un tată
necinstit, mohorât.
Perspectiva narativă, în această nuvelă, este caracterizată de apariția unui narator
omniscient și omniprezent, creditabil, iar viziunea narativă este „dindărăt„, heterodiegetică.
Narațiunea se realizezaă la persoana a treia și se caracterizează prin detașarea vocii narative.
Nicolae Manolescu afirmă că Slavici are un stil care îi permite să analizeze personajul din exterior,
ca membru al unei colectivități, și din interior, psihologic, din punctul de vedere al motivațiilor
proprii – „între identificare și distanță„.
Conflictul nuvelei este de natură interioară și redă frământările lui Ghiță, personaj care se
va deteriora moral din cauza patimei pentru bani. Setea de înavutire își pune amprenta asupra lui,
care se îndepărtează de familie și ia parte la afacerile necurate ale Sămădaului, personaj care
exercită o dominație fascinantă asupra hangiului. Conflictul interior dictează afirmarea celui
exterior, situația în care se află Ghiță determinându-l să își dorească o confruntare cu Lică.
R2 – prezentarea subiectului basmului, prin raportare la tema acestuia
O secvența narativă reprezentativă pentru tema nuvelei suprinde intriga, momentul în
care are loc întâlnirea dintre Lică Sămădăul și Ghiță. După ce o bună bucată de vreme lui Ghiță și
soției sale, Ana, le merge bine la han, loc în care drumeții poposesc și sunt primiți și tratați așa
cum se cuvine, apariția lui Lică alungă liniștea familiei și determină intrarea pe un iminent drum al
dezumanizării. Secvența se transformă într-un duel verbal în care fiecare dintre cei doi încearcă să
îi demonstreze superioritatea celuilalt. Sămădăul este autoritar și amenințător, iar tensiunea
psihologică a momentului este susținută de tonul ofensiv al lui Lică și de strategiile pe care le
folosește pentru a-și domina interlocutorul. Orgolios și demn, încă, Ghiță încearcă să își mascheze
slăbiciunile, frica, și se simte umilit:„Ghiță ar fi avut poftă să sară la el și să îl sfâșie în bucăți„.
Lică, de altfel, bănuiște vulnerabiitățile lui Ghiță și profită de slăbiciunile lui. Șantajul și hoția îl
caracterizează, iar umilirea carciumarului îi produce o satisfacție machiavelică.
Stăpânit de patima banului, cu o predispoziție ereditară către dezechilibru moral, Ghiță este
atras în afacerile ilegale ale Sămădăului, devine duplicitar, slab, laș, se înstrăinează de Ana și apoi
regretă că are o familie. Onestitatea lui Ghiță este pusă la îndoială, acesta devenind părtaș prin
tăcere la jefuirea arendașului și la uciderea văduvei și a fiului său.
O altă secvență reprezentativă pune în evidență o ultimă tentativă a lui Ghiță de a evada
de sub tutela Sămădăului. În apropierea Învierii, Ghiță are o răbufnire ezitantă, încă, de onestitate
și o lasă pe Ana în brațele lui Lică pentru a veni la han însoțit de jandarmul Pintea. Scenariul
cârciumarului includea prinderea tâlharului cu dovezi compromițătoare asupra sa. Ana devine o
„pradă„ ușoară, deaorece este respinsă de soțul pe care acum îl consideră „o muiere îmbrăcată în
haine bărbătești„. Chiar jandarmul Pintea afirmă: „Tare om ești tu, Ghiță....Și eu îl urăsc pe Lică,
dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.
„Apogeul dezumanizării cârciumarului este atins atunci când acesta o omoară pe Ana, pe care el
însuși o împinsese spre pierzanie, deoarece Ana se identifică acum cu seducătorul ei și îi amintește
de propriile neputințe și vulnerabilități. Ghiță este ucis de sluga lui Lică, Răuț, iar Lică moare
violent, așa cum a trăit, izbindu-se de un stejar.

Finalul operei este în relație de simetrie cu incipitul și se organizează în jurul aceluiași

personaj care deschide nuvela, bătrâna. Aceasta constată resemnată: „Așa le-a fost dată„, crezând
că hanul a ars din cauza unui fulger, însă lasă de înțeles că indiferent care a fost cauza, finalul lor
era previzibil. Copiii și bătrâna se salvează pentru că, fie sunt inocenți, fie nu uită măsura
lucrurilor.
Sintetizând, prin puternicul caracter moralizator, nuvela se constituie ca o pildã pentru
aprecierea corectã a valorilor în viaţã, într-o societate degradatã moral de puterea banului. Textul
lui Ioan Slavici prezinta zadarnicia patimilor care distrug fiinta umana, cu accent pe analiza vietii
interioare a persoanei, opera literara studiata este o nuvela psihologica de factura realista.
 Pentru subiectele – construcţia unui personaj dintr-un text narativ aparţinînd lui Ioan
Slavici/nuvelă studiată

Subiectul – Construcţia personajului

Introducere
Ioan Slavici este un scriitor cunoscut în literatura română prin caracterul realist-
moralizator al operelor sale, promovarea echlibrului și valorilor morale precum înțelepciunea,
demnitatea, bunătatea, cumpătarea, iubirea de oameni, dar și prin capacitatea de a surprinde într-un
stil sobru satul transilvănean și tipologiile care îl reprezintă. Slavici pledează pentru literatura
pildiutoare, supusă finalătății etice, idei reflectate prin teme predilecte – dezumanizarea, banul,
patima etc. Datorită viziunii sale, Dumitru Micu îl numește pe Slavici „ un Balzac al satului
românesc”.
Opera psihologică, „Moara cu noroc„ se remarcă prin mijloace de investigație psihologică
precum analiza psihologică, monologul interior, introspecția, stilul indirect-liber. Nuvela se
organizează în jurul unui conflict interior, urmărește deteriorarea raporturilor dintre personaje și
tensiuni sufletești, regrete, remușcări, patimi, patimi înăbușite sau reprimate, transformări sufletești
etc.
R2 – ilustrarea a patru concepte din următoarea listă: acțiune, conflict, modalități de
caracterizare, limbaj etc.

Acţiunea operei se desfăşoară liniar, iar succesiunea secvenţelor narative, a episoadelor,

este redată cronologic, prin înlănţuire. Se remarcă un fir narativ focalizat asupra degradării
personajului Ghiță, transformare descrisă prin intermediul unui conflict interior puternic și al unor
conflicte exterioare numeroase. Acest conflict redă interferența de tentații a cârciumarului – Ghiță
nu poate să reziste atracției banului și se transformă într-un soț nedemn, tulburat, brutal și un tată
necinstit, mohorât și violent.
Perspectiva narativă, în această nuvelă, este caracterizată de apariția unui narator
omniscient și omniprezent, creditabil, iar viziunea narativă este „dindărăt„, heterodiegetică.
Narațiunea se realizezaă la persoana a treia și se caracterizează prin detașarea vocii narative.
Nicolae Manolescu afirmă că Slavici are un stil care îi permite să analizeze personajul din exterior,
ca membru al unei colectivități, și din interior, psihologic, din punctul de vedere al motivațiilor
proprii – „între identificare și distanță„.

Incipitul operei apare sub forma unei maxime rostită de bătrâna care parea fi vocea
autorului: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale
te face fericit„. Bătrâna este simbolul înțelepciunii și pare a fi singura care intuiește consecințele
nefaste ale goanei după avere. Replica soacrei lui Ghiță devine o formă de manifestarea tehnicii
anunțării finalității tragice a acestei tentative de îmbogățire.

R1 – Prezentarea statutului social, psihologic și moral al personajului ales

Statulul social, psihologic și moral al personajului se transformă pe parcursul narațiunii.

Mijloacele de caracterizare a personajului sunt specifice natrațiunii obiective. Astfel, personajul
este caracterizat direct, de către narator și alte personaje și prin autocaracterizare, indirect, prin
comportament, gesturi, monolog interior, limbaj, atitudine etc. Ghiță este, la început, un cizmar
sărac,„harnic și sârguitor„, reprezentant al lumii rurale, cu o condiție modestă. Nemulțumit de
situația sa marginală, Ghiță se decide să abandoneze „liniștea colibei„ și să ia în arendă hanul de la
Moara cu noroc pentru trei ani. Sărac, dar onest și muncitor, Ghiță transformă hanul în „cârciuma
lui Ghiță„, iar în relația cu Ana, copiii și ceilalți se dovedește afectuos, demn, determinat,
ospitalier. Scopul său inițial este nobil, dar acesta se va schimba din cauza influenței nefaste
manifestată de Lică, sub a cărui tutela se va afla. Ghiță pătrunde în lumea imorală a Sămădăului
din cauza slăbiciunii pentru bani, trăsătură care pare a fi alimentată de o predispoziție genetică.
Ghiță devine complice la jefuirea arendașului și la omorîrea vaduvei și a copilului său, depune
mărturie mincinoasă și își pierde umanitatea și moralitatea – devenise„de tot ursuz„, „nu mai
zâmbea ca mai înainte„, „râdea în hohot, încât îți venea să te sperii de el„ – „drama lui fiind
analizată magistral„, afirmă criticul G. Călinescu.
R3 – ilustrarea a două trăsături definitorii ale personajului ales, reflectate prin
intermediul a două secvențe narative reprezentative

Lașitatea devine o trăsătura definitorie a personajului - din lașitate i se supune Sămădăului,

din lașitate refuză să îi dezvăluie Anei adevărul, din lașitate nu îi demască la judecată pe Lică,
Sailă Boarul, Buză-Ruptă și Răuț. Ghiță manifestă treptat o oarbă obediență față de Lică, adoptă
atitudinea unui om fricos, dominat și umilit de acesta. Sămădăul se dovedește un fin cunoscător al
psihologiei umane și intuiește cele două slăbiciuni ale sale – slăbiciune pentru bani și slăbiciunea
de a iubi o singură femeie – vulnerabilități pe care le va exploata.
O secvența narativă reprezentativă pentru lașitatea lui Ghiță este intriga, momentul în
care are loc întâlnirea dintre Lică Sămădăul și Ghiță. După ce o bună bucată de vreme lui Ghiță și
soției sale, Ana, le merge bine la han, loc în care drumeții poposesc și sunt primiți și tratați așa
cum se cuvine, apariția lui Lică alungă liniștea familiei și determină intrarea pe un iminent drum al
dezumanizării. Secvența se transformă într-un duel verbal în care fiecare dintre cei doi încearcă să
îi demonstreze superioritatea celuilalt. Sămădăul este autoritar și amenințător, iar tensiunea
psihologică a momentului este susținută de tonul ofensiv al lui Lică și de strategiile pe care le
folosește pentru a-și domina interlocutorul. Orgolios și demn, încă, Ghiță încearcă să își mascheze
slăbiciunile, frica, și se simte umilit:„Ghiță ar fi avut poftă să sară la el și să îl sfâșie în bucăți„.
Lică, de altfel, bănuiște vulnerabiitățile lui Ghiță și profită de slăbiciunile lui. Șantajul și hoția îl
caracterizează, iar umilirea cârciumarului îi produce o satisfacție machiavelică.
Stăpânit de patima banului, cu o predispoziție ereditară către dezechilibru moral, Ghiță este
atras în afacerile ilegale ale Sămădăului, devine duplicitar, slab, laș, se înstrăinează de Ana și apoi
regretă că are o familie. Onestitatea lui Ghiță este pusă la îndoială, acesta devenind părtaș prin
tăcere la jefuirea arendașului și la uciderea văduvei și a fiului său.
Ghiță este un personaj„rotund„, complexitatea acestuia putând fi urmărită inclusiv în relația
cu Ana, care mai întâi îl iubește, apoi îl compătimește și ulterior îl disprețuiește și îl numește „o
muiere îmbrăcată în haine bărbătești„

O alta secventa reprezentativă pentru evoluția personajului care pune în evidență

lasitatea, ca trăsătură definitorie este tentativa a lui Ghiță de a evada de sub tutela Sămădăului.
În apropierea Învierii, Ghiță are o răbufnire ezitantă, încă, de onestitate și o lasă pe Ana în brațele
lui Lică pentru a veni la han însoțit de jandarmul Pintea. Scenariul cîrciumarului includea
prinderea tâlharului cu dovezi compromițătoare asupra sa. Ana devine o „pradă„ ușoară, deaorece
este respinsă de soțul pe care acum îl consideră slab şi nedemn. Chiar jandarmul Pintea afirmă:
„Tare om ești tu, Ghiță....Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept
momeală în cursa cu care vreau să-l prind.„Ghiţă conştientizează că se află într-o prăpastie,
atitudine redată prin autocaracterizare: „ Iartă-mă, Ana! Iartă-mă cel puţin tu, că eu n-am să mă iert
cât am să trăiesc pe faţa pământului”, „Sărmanilor mei copii[...]Tatăl vostru e un ticălos”. Apogeul
dezumanizării cârciumarului este atins atunci când acesta o omoară pe Ana, pe care el însuși o
împinsese spre pierzanie, deoarece Ana se identifică acum cu seducătorul ei și îi amintește de
propriile neputințe și vulneabilități. Ghiță este ucis de sluga lui Lică, Răuț, iar Lică moare violent,
așa cum a trăit, izbindu-se de un stejar.
Finalul operei este în relație de simetrie cu incipitul și se organizează în jurul aceluiași
personaj care deschide nuvela, bătrâna. Aceasta constată resemnată: „Așa le-a fost dată„, crezând
că hanul a ars din cauza unui fulger, însă lasă de înțeles că indiferent care a fost cauza, finalul lor
era previbil. Copiii și bătrâna se salvează pentru că, fie sunt inocenți, fie nu uită măsura lucrurilor.
Limbajul specific operelor lui Slavici se remarcă prin claritate și sobrietate, Tudor Vianu
afirmând că autorul nu se teme nici de „ucigătoarea monotonie”, nici de caracterul „general”al
cuvântului. Limbajul personajelor reflectă lumea patriarhală a Ardealului şi relevă culoarea locală
a epocii.
Sintetizând, prin puternicul caracter moralizator, nuvela se constituie ca o pildã pentru
aprecierea corectã a valorilor în viaţã, într-o societate degradatã moral de puterea banului. Textul
lui Ioan Slavici prezinta zadarnicia patimilor care distrug fiinta umana, cu accent pe analiza vietii
interioare a persoanei, opera literara studiata este o nuvela psihologica de factura realista.

Pentru subiectele – text narativ aparținînd lui Ioan Slavici/ nuvelă studiată etc.

Subiectul – Relația dintre două personaje

Introducere
Ioan Slavici este un scriitor cunoscut în literatura română prin caracterul realist-
moralizator al operelor sale, promovarea echlibrului și valorilor morale precum înțelepciunea,
demnitatea, bunătatea, cumpătarea, iubirea de oameni, dar și prin capacitatea de a surprinde într-un
stil sobru satul transilvănean și tipologiile care îl reprezintă. Slavici pledează pentru literatura
pildiutoare, supusă finalătății etice, idei reflectate prin teme predilecte – dezumanizarea, banul,
patima etc. Datorită viziunii sale, Dumitru Micu îl numește pe Slavici „ un Balzac al satului
românesc”.
Opera psihologică, „Moara cu noroc„ se remarcă prin mijloace de investigație psihologică
precum analiza psihologică, monologul interior, introspecția, stilul indirect-liber. Nuvela se
organizează în jurul unui conflict interior, urmărește deteriorarea raporturilor dintre personaje și
tensiuni sufletești, regrete, remușcări, patimi, patimi înăbușite sau reprimate, transformări sufletești
etc.
R2 – ilustrarea a patru concepte din următoarea listă: acțiune, conflict, modalități de
caracterizare, limbaj etc.

Acţiunea operei se desfăşoară liniar, iar succesiunea secvenţelor narative, a episoadelor,

este redată cronologic, prin înlănţuire. Se remarcă un fir narativ focalizat asupra degradării
personajului Ghiță, transformare descrisă prin intermediul unui conflict interior puternic și al unor
conflicte exterioare numeroase. Acest conflict redă interferența de tentații a cârciumarului – Ghiță
nu poate să reziste atracției banului și se transformă într-un soț nedemn, tulburat, brutal și un tată
necinstit, mohorât și violent.

 Tema nuvelei este dezumanizarea personajului Ghiță. Dezumanizarea cizmarului care

abandonează „liniștea colibei„ pentru a face bani este minuțios expusă, prin mijloace de sondare
sufletească. Cizmarul devenit cârciumar se prăbușește moral, deoarece nu se poate opune „iubirii
de arginți„și se implică în fărădelegile demonicului Lică. Ghiță își vinde sufletul și se îndepărtează
de tot ceea ce îi aducea în trecut liniștea și fericirea – soția, copiii, armonia familiei.
 Titlul nuvelei este simbolic și, totodată, ironic. Moara cu noroc este reperul spațial al
narațiunii, hanul la care se desfășoară acțiunea operei, spațiu fatidic ce aduce ghinion familiei lui
Ghiță, deci trebuie interpretat „per contrarium„. De altfel, „moara„ este locul în care se macină
sufletele personajelor.

Perspectiva narativă, în această nuvelă, este caracterizată de apariția unui narator

omniscient și omniprezent, creditabil, iar viziunea narativă este „dindărăt„, heterodiegetică.
Narațiunea se realizezaă la persoana a treia și se caracterizează prin detașarea vocii narative.
Nicolae Manolescu afirmă că Slavici are un stil care îi permite să analizeze personajul din exterior,
ca membru al unei colectivități, și din interior, psihologic, din punctul de vedere al motivațiilor
proprii – „între identificare și distanță„.

Incipitul operei apare sub forma unei maxime rostită de bătrâna care parea fi vocea
autorului: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale
te face fericit„. Bătrâna este simbolul înțelepciunii și pare a fi singura care intuiește consecințele
nefaste ale goanei după avere. Replica soacrei lui Ghiță devine o formă de manifestarea tehnicii
anunțării finalității tragice a acestei tentative de îmbogățire.
Conflictul nuvelei este de natură interioară și redă frământările lui Ghiță, personaj care se
va deteriora moral din cauza patimei pentru bani. Setea de înavutire își pune amprenta asupra lui
Ghita, care se îndepărtează de familie și ia parte la afacerile necurate ale Sămădaului, personaj
care exercită o dominație fascinantă asupra hangiului. Conflictul interior dictează afirmarea celui
exterior, situația în care se află Ghiță determinându-l să își dorească o confruntare cu Lică.

R1 – Prezentarea statutului social, psihologic și moral al personajelor alese

Statulul social, psihologic și moral al personajului se transformă pe parcursul narațiunii.

Mijloacele de caracterizare a personajului sunt specifice natrațiunii obiective. Astfel, personajul
este caracterizat direct, de către narator și alte personaje și prin autocaracterizare, indirect, prin
comportament, gesturi, monolog interior, limbaj, atitudine etc. Ghiță este, la început, un cizmar
sărac,„harnic și sârguitor„, reprezentant al lumii rurale, cu o condiție modestă. Nemulțumit de
situația sa marginală, Ghiță se decide să abandoneze „liniștea colibei„ și să ia în arendă hanul de la
Moara cu noroc pentru trei ani. Sărac, dar onest și muncitor, Ghiță transformă hanul în „cârciuma
lui Ghiță„, iar în relația cu Ana, copiii și ceilalți se dovedește afectuos, demn, determinat,
ospitalier. Scopul său inițial este nobil, dar acesta se va schimba din cauza influenței nefaste
manifestată de Lică, sub a cărui tutela se va afla. Ghiță pătrunde în lumea imorală a Sămădăului
din cauza slăbiciunii pentru bani, trăsătură care pare a fi alimentată de o predispoziție genetică.
Ghiță devine complice la jefuirea arendașului și la omorîrea vaduvei și a copilului său, depune
mărturie mincinoasă și își pierde umanitatea și moralitatea – devenise„de tot ursuz„, „nu mai
zâmbea ca mai înainte„, „râdea în hohot, încât îți venea să te sperii de el„ – „drama lui fiind
analizată magistral„, afirmă criticul G. Călinescu.

Lică Sămădăul este personajul negativ al nuvelei, un tâlhar care stăpâneşte împrejurimile
şi care va exercita asupra lui Ghiţă o mare putere de dominaţie, iar asupra Anei o fascinaţie de
neînţeles. Prima apariţie a personajului focalizează atenţia asupra portretului său fizic, personajul
fiind construit prin determinismul fizic-moral: „Lică, un om ca de treizeci şi şase de ani....cu ochii
mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate”. Lică Sămădăul nu doar îi subordonează pe cei
din jur, ci le controlează destinele printr-o minte diabolică, inteligenţă, viclenie și duplicitate.

R2 - evidențiere relației dintre cele două personaje prin două scene/secvențe comentate

O secvența narativă reprezentativă pentru evoluţia relaţiei dintre cele două personaje
este intriga, momentul în care are loc întâlnirea dintre Lică Sămădăul și Ghiță. După ce o bună
bucată de vreme lui Ghiță și soției sale, Ana, le merge bine la han, loc în care drumeții poposesc și
sunt primiți și tratați așa cum se cuvine, apariția lui Lică alungă liniștea familiei și determină
intrarea pe un iminent drum al dezumanizării. Secvența se transformă într-un duel verbal în care
fiecare dintre cei doi încearcă să îi demonstreze superioritatea celuilalt. Sămădăul este autoritar și
amenințător, iar tensiunea psihologică a momentului este susținută de tonul ofensiv al lui Lică și de
strategiile pe care le folosește pentru a-și domina interlocutorul. Orgolios și demn, încă, Ghiță
încearcă să își mascheze slăbiciunile, frica, și se simte umilit:„Ghiță ar fi avu poftă să sară la el și
să îl sfâșie în bucăți„. Lică, de altfel, bănuiște vulnerabiitățile lui Ghiță și profită de slăbiciunile lui.
Șantajul și hoția îl caracterizează, iar umilirea cârciumarului îi produce o satisfacție machiavelică.
Stăpânit de patima banului, cu o predispoziție ereditară către dezechilibru moral, Ghiță este
atras în afacerile ilegale ale Sămădăului, devine duplicitar, slab, laș, se înstrăinează de Ana și apoi
regretă că are o familie. Onestitatea lui Ghiță este pusă la îndoială, acesta devenind părtaș prin
tăcere la jefuirea arendașului sau uciderea văduvei și a fiului său.
Ghiță este un personaj„rotund„, complexitatea acestuie putând fi urmărită inclusiv în relația
cu Ana, care mai întâi îl iubește, apoi îl compătimește și ulterior îl disprețuiește și îl numește „o
muiere îmbrăcată în haine bărbătești„

SECVENȚE INTERMEDIARE – LA ALEGERE

O altă secvență reprezentativă în pentru evoluția personajelor pune în evidență o ultimă
tentativă a lui Ghiță de a evada de sub tutela Sămădăului. În apropierea Învierii, Ghiță are o
răbufnire ezitantă, încă, de onestitate și o lasă pe Ana în brațele lui Lică pentru a veni la han însoțit
de jandarmul Pintea. Scenariul cârciumarului includea prinderea tâlharului cu dovezi
compromițătoare asupra sa. Ana devine o „pradă„ ușoară, deoarece este respinsă de soțul pe care
acum îl consideră slab şi nedemn. Chiar jandarmul Pintea afirmă: „Tare om ești tu, Ghiță....Și eu îl
urăsc pe Lică, dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau
să-l prind.„Ghiţă conştientizează că se află într-o prăpastie, atitudine redată prin autocaracterizare:
„ Iartă-mă, Ana! Iartă-mă cel puţin tu, că eu n-am să mă iert cât am să trăiesc pe faţa pământului”,
„Sărmanilor mei copii[...]Tatăl vostru e un ticălos”. Apogeul dezumanizării cârciumarului este
atins atunci când acesta o omoară pe Ana, pe care el însuși o împinsese spre pierzanie, deoarece
Ana se identifică acum cu seducătorul ei și îi amintește de propriile neputințe și vulneabilități.
Ghiță este ucis de sluga lui Lică, Răuț, iar Lică moare violent, așa cum a trăit, izbindu-se de un
stejar.
Finalul operei este în relație de simetrie cu incipitul și se organizează în jurul aceluiași
personaj care deschide nuvela, bătrâna. Aceasta constată resemnată: „Așa le-a fost dată„, crezând
că hanul a ars din cauza unui fulger, însă lasă de înțeles că indiferent care a fost cauza, finalul lor
era previbil. Copiii și bătrâna se salvează pentru că fie sunt inocenți, fie nu uită măsura lucrurilor.
Limbajul specific operelor lui Slavici se remarcă prin claritate și sobrietate, Tudor Vianu
afirmând că autorul nu se teme nici de „ucigătoarea monotonie”, nici de caracterul „general”al
cuvântului. Limbajul personajelor reflectă lumea patriarhală a Ardealului şi relevă culoarea locală
a epocii.