ALEXANDRU LĂPUȘNEANU

Costache Negruzzi
-caracterizare-

Opera ,,Alexandru Lăpușneanu” de Costache Negruzzi apare în 1840 în primul număr al

revistei ,,Dacia literară” sub conducerea lui Mihail Kogălniceacu și ilustrează obiectivele acestei
mișcări culturale: inspirația din istoria națională și originalitatea, astfel autorul propune un anti-
erou, un personaj negativ complex, un domnitor crud, tiran, pentru care vărsarea de sânge este un
mod de viață.
Se încadrează în romantism prin creionarea unui personaj excepțional, aflat în situații
excepționale, prin cultivarea culorii locale și a atmosferei de epocă prin episoade senzaționale și
prin valorificarea istoriei. Sursa de inspirație este ,,Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore
Ureche, nu cronica lui Miron Costin, cum afirmase autorul, iar tirania lui Lăpușneanu intră ăn
antiteză cu eroul exemplar din nuvela pașoptistă Ștefan cel Mare.
Ca specie, este o nuvelă istorică cu acțiune lineară, simplă și personaje puține, focalizarea
fiind pe comportamentul protagonistului care influențează destinele celor din jur.
Alexandru Lăpușneanu este personaj principal, eponim, complex, tipul tiranului însetat
de vărsarea de sânge, protagonistul fiind inspirat din realitate, căci domnia și faptele sale se
regăsesc în cronica lui Ureche. Domnitorul este căsătorit cu Ruxanda, fiica lui Petru Rareș,
moștenitorul lor este Bogdan, dar familia reprezintă pentru el doar o formă de manipulare pentru
a-și asigura sprijinul poporului.
Personajul este surprins în timpul celei de a doua domnii, când însoțit de mercenari turci,
ia înapoi tronul de la Tomșa și pornește o răzbunare cruntă împotriva boierilor pe care îi acuză de
trădare. Astfel, se ilustrează obsesia pentru puterea absolută pentru violență la care se adaugă
machiavelism și lipsă de umanitate. Conflictul principal este cel cu boierii, din cauza dorinței de
răzbunare, păstrând totuși o relație aparentă cu Moțoc cu care are în comun lăcomia, duplicitatea
și demagogia.
Alexandru Lăpușneanu este un personaj romantic, excepțional în situații excepționale cu
un comportament excesiv care ajunge la limita nebuniei. De asemenea, se observă două ipostaze
antitetice ale domnitorului: în incipit este puternic, ambițios și hotărât să-și atingă scopurile, iar
la final este doar un muribund patetic care cerșește atenție, dar simte că și-a pierdut complet
autoritatea.
 Portretul fizic al domnitorului este conturat de către narator în cel de al treilea capitol
,,Capul lui Moțoc vrem”, Negruzzi valorificând atmosfera de epocă prin arhaisme: ,,era îmbrăcat
cu toata pompa domnească” ,,purta coroana paleolofilor, dulama poloneză de catifea roșie și
cabaniță turcească”. Ca elemente de portret moral, naratorul surprinde aspecte ce denotă
disprețul față de tiran: ,,urâtul caracter”, ,,era galben la față” când sărută racla sfântului.
Ruxanda i se adresează protocolar prin prisma datoriei față de ipostaza sa de domn, însă
replicile ei nu reflectă afecțiune: ,,bunul meu soț”, ,,viteazul meu domn”, pentru Spancioc și
Stroici este un tiran ce a pătat cu sânge istoria Moldovei, iar mirtropolitul Teofan îl consideră
,,un păcătos”, ,,crud și cumplit”.
Elementele de autocarterizare sunt prezente în discursul din biserică în care Lăpușneanu
ascunde sub masca pocăinței niște planuri macabre. Mărturisește teatral că a greșit față de ceilalți
și pretinde că regretă faptele comise: ,,am arătat asprime către mulți”, ,,m-am arătat cumplit,
rău... Dumnezeu știe de nu mi-a părut rău și de nu mă căiesc de acesta”.
Trăsătura dominantă de caracter este violența ieșită din comun, dublată de de plăcerea
nefirească de a ucide fără motiv. Crimele și faptele îngrozitoare sunt motivate inițial prin dorința
de a-i pedepsi pe boierii trădători pentru a răzbuna trădarea acestora, iar o altă motivare fiind
aceea de a opri crimele față de popor, această intenție însă aparține unui demers demagogic.
Gesturile depășesc normalitatea și se apropie de pateologic, un exemplu fiind uciderea fără
scrupule a celor 47 de boieri, episod pe care naratorul îl consideră un ,,tablou sângeros”.
Adunând boerii sub pretextul împăcării, Lăpușeanu plănuiește, de fapt, o crimă colectivă la care
asistă cu plăcere diabolică, râsul său necontrolat declanșând în Moțoc o spaimă teribilă.
Stăpânirea de sine într-o astfel de situație critică subliniază ideea că personajul are un
comportament excesiv, dar calculat, mai ales în momentul în care ridică singur piramida din
capete, în vârful ei așezând ,,capul unui logofot mare”. Cinismul și lipsa de sensibilitate sunt
evidente în momentul în care o cheamă pe Ruxanda să vadă leacul de frică, amuzându-se pe
seama sperieturii ei.
O altă caracteristică este cinismul asociat machiavelicului, Lăpușneanu considerându-se
egalul lui Dumnezeu prin deciziile legate de executarea boierilor, dar și prin modul în care îl
folosește pe Moțoc pentru a atrage asupra lui furia poporului. Față de divinitate, domnitorul nu
are respect, ci vede doar un instrument de manipulare a maselor, dovada fiind aceea că în timpul
unei slujbe plănuiește un măcel. De asemenea, la final dorește în mod ipocrit să se călugărească,
dar în realitate speră să moară fără păcate.
Ambiția nemăsurată, perseverența și autocontrolul se observă din ușurința cu care își
duce la capăt planurile, reușind să păcălească vigilența tuturor. Nu se dă înapoi de la nimic, de
aceea le răspunde ferm boierilor la intrarea în țară că mai curând își va întoarce Dunărea apele,
decât să renunțe la domnia sa.
Relația cu Ruxanda se bazează pe antiteză, trăsăturile sale demonice, opunându-se celor
angelice ale femeii. Domnitorul se află în control deplin al propiei vieți, până la momentul final
al bolii și nu este luat pe nepregătite, pentru că are o autoritate foarte puternică și guvernează prin
teroare. Ruxanda, în schimb, este docilă, își respectă datoria, devenind o victimă a
circumstanțelor și a propiei slăbiciuni. Este căsătorită fără voia ei, învață să-și educe respectul și
nu are curajul de a se împotrivi decizilor lui Lăpușneanu. În timp ce pentru Lăpușneanu, poporul
și fiul său sunt doar unelte necesare menținerii puterii, Ruxanda este pregătită sincer de binele
oamenilor și este gată să se sacrifice pentru fiul ei, motiv pentru care se lasă atrasă în planurile
boierilor tineri de a-l otrăvi pe domn. Episodul care exprimă cel mai bine tensiunile dintre cei doi
soți este discuția din al doilea capitol.
În concluzie, personajul lui Negruzzi se înscrie în categoria eroilor romantici prin
trăsăturile sale excepționale și prin plasarea în episoade excepționale. Se evidențiază, mai ales,
cruzimea excesivă, satisfacția dată de crime și de suferința celorlalși, lipsa de scrupule și destinul
său ieșit din comun. Personajul trece de la o extremă la alta, de la ipostaza tiranului absolut la
aceea a unui muribund demn de milă care însă nu poate inspira compasiune din cauza faptelor
sale. Moartea în chinuri cumplite reprezintă o pedeapsă pentru păcătele domnitorului, dar în
același timp reflectă și tendința moralizatoare a autorului.