Poezia-joc al cuvintelor și 

expresie a
sentimentelor
Prin propria-mi experiență de  cititor de  poezie,consider  că  scrisul, exprimarea  şi  înţelegerea  pot fi în mare
măsură  influenţate  şi  stimulate prin  aceasta.    Să  înveţi  să  înţelegi  poezia conferă  forţă  mentală cât  şi  dorinţa  de
a  înţelege  comunicarea  scrisă. Cu alte cuvinte, e un mod  de a procesa  experienţele  ,  descrierile vizuale  şi  emoţiile.  Toate
aceste spuse mai  inainte  formeaza  abordarea  generala a genului liric, iar din  cunostintele  anterioare – el este  de asemenea
genul literar al  discursului subiectiv care exprimă  sentimentele cu ajutorul figurilor  de stil și simbolurilor.

Poezia ,,Lacul” de Mihai Eminescu si opera ,,Melancolie” de Tudor Arghezi, desi apartin unor autori
diferiti, au ca trasatura comuna caracterul lor liric, deoarece gandurile, ideile si sentimentele sunt
exprimate in mod direct. Atat in poezia ,,Melancolie” cat si in opera ,,Lacul”, surprins este de visare, ambii
indragostiti asteptandu-si iubitele sa apara, in timp ce orele treceau.

Asemanarea dintre cele doua poezii o constituie inceputul aproape identic, prin dorinta eului liric
indragostit de implinire a iubirii. Diferenta insa, este marcata de sfarsitul operelor ce se incheie total
diferit. In creatia lui Mihai Eminescu, iubita nu vine la intalnire, ceea ce provoaca dezamagirea eului liric si
intristarea acestiua. Insa, in cea de a doua creatie, iubita apare, dar in ciuda venirii ei la intalnire,
indragostitul devine melancolic, dorind sa traiasca la nesfarsit acea clipa de asteptare a fiintei iubite. 

 Ideile si sentimentele din cele doua opere sunt exprimate in mod direct prin intermediul imaginilor
artistice si a figurilor de stil. În discursul liric eminescian sunt prezente atât imagini vizuale („lacul cel
albastru”), cât și imagini auditive („Unduioasă apă sune”), în timp ce în cel arghezean sunt prezente
doar imagini vizuale („M-am uitat cu dor în zare”)

    In prima strofa a poeziei ,,Lacul” este prezent un epitet cromatic ,,lacul codrilor albastru” care
exprima linistea si pacea. Personificările precum ("lacul tresărind, lacul tremură, "glas de ape", "apa
sune")sunt prezente de-a lungul întregii poezii deoarece s-a stabilit o relaţie între natură şi
sentimentele poetului. Astfel, lacul reprezintă un fel de oglindă a gândurilor sale, Eminescu realizând
asta cu ajutorul acestui tip de figură de stil. Iar Epitete ( "nuferi galbeni", "cercuri albe", luntrea
mică","blânda lună", "unduioasa apă")sunt folosite pentru a caracteriza natura şi sunt prezente mai
ales în prima şi ultima strofă. Datorită acestei caracterizări (epitetele folosite sunt aceleaşi în ambele
strofe) şi deoarece natura este ca o "oglindă" a sufletului îndrăgostitului apare impresia că nimic în
sentimentele acestuia nu s-a schimbat nici după trezirea din visare şi realizarea că iubirea lui este
neîmpărtăşită.

  In cea de a doua poezie, se gaseste in prima strofa epitetul ,,ceasul de-ntîlnire”,acesta sugerează
timpul indelungat care trece foarte greu in asteptarea celei ce va veni ..  In strofa secundara, este
prezenta metafora personificatoare ,,Orele si-au impletit/ firul lor cu firul mare” ce semnifica trecerea
timpului. De asemenea, in cea de-a III-a strofa, drumul pe care venea iubita eului liric, este
personificat ,,poteca solitara” ,care exprima faptul ca persoana care vine este singura, aceasta nefiind
insoțită de altcineva.Motivul asteptarii este relevat prin verbe
ce  sugereaza  nesiguranta, incertitudinea “parca-ascult”, “parc-astept”, si"Am  luat ceasul de-ntâlnire"
stare accentuata si de repetitia  acestora in poezia lui Mihai Eminescu.  Nerabdarea indragostitului  de
a-si  intalni  iubita este exprimata  inca  din primul vers: “Si eu trec de-a lung de  maluri”,"M-am uitat cu
dor în zare".

 Preferința mea pentru textele selectate este  strîns  legată

de  dragostea  ce  presupune  aşteptare  încordată,  abandonare  într-un
vis  măreţ  în  mijlocul  unei  atmosfere  de  basm,  şi  dezamăgirea  neîmplinirii  acestuia,iar 
anume  in  poezia  lui Arghezi,    melancolia se  instaurează în sinele eului liric nu
prin  absenţa  fiinţei  iubite, ca în poezia  eminesciană, ci prin  apariţia  ei în
final,  destrămând orizontul misterului.