Țările române în epoca fanariotă

Epoca domniilor fanariote reprezintă o perioadă controversată în istoria românească, fiind

considerată la o prima vedere un regres în evoluţia societăţii româneşti, dată fiind subordonarea
mai accentuată a Ţărilor Române faţă de Poarta otomană însoţită de ştirbirea gravă a autonomiei
de care acestea se bucuraseră până atunci. La o analiză mai atentă însă, în şirul domnitorilor
impuşi de Poartă se pot distinge şi figuri remarcabile care dincolo  de interesul propriu au
încercat să determine o evoluţie în domeniul juridic-fiscal-social-cultural în acord cu concepţia
iluminstă din Europa acelei vremi. Punctele de vedere diferite au determinat apariţia unei
istoriografii vaste pe această temă.
Prin introducerea regimului fanariot în Principatele Române, Moldova şi Ţara
Românească, Poarta otomană a urmărit consolidarea controlului ei asupra acestora în condiţiile
în care în Transilvania se instaurase (din 1699, pacea de la Karlowitz) stăpânirea habsburgică iar
în Europa de sud-est îşi făcuse apariţia, ca factor de putere, Rusia. Aceste evenimente au dus la
decăderea pronunţată a puterii otomane, respectiv la schimbarea raportului de forţe pe plan
internaţional. Un rol important în instaurarea domniilor fanariote l-a avut şi criza regimului
boieresc intern care s-a manifestat şi prin stabilirea unor alianţe cu Rusia şi Austria, principalele
inamice ale Imperiului Otoman.
Unii dintre domnitorii investiţi de sultan după 1711/1716 în Modova şi Ţara Românească
au fost, într-adevăr, preocupaţi numai de câştiguri materiale imediate; alături de ei întâlnim însă
şi domnitori care au încercat să cârmuiască cu înţelepciune înţelegând că, de fapt, buna stare a
ţării nu poate fi decât şi în folosul cârmuitorului. Fiind influenţati de ideile epocii luminilor şi de
modelele europene ale despoţilor luminaţi ei au încercat să introducă şi în principate reforme
sociale şi administrative moderne care să întărească puterea centrală, să ordoneze administraţia,
să sporească autoritatea domnului asupra unei boierimi pământene cam turbulente.
Ţările Române s-au integrat reformismului european în concordanţă cu specificul lor.
Regimul fanariot înfăţişează efectele absolutismului luminat care a iniţiat un proces de renovare
şi raţionalizare a instituţiilor statului. Iluminismul este o mişcare  cultural europeană din secolul
al XVIII-lea. Termenul trimite la “lumina” raţiunii prin care se propunea să fie combătute
“tenebrele” ignoranţei şi superstiţiei. Considerând rânduielile feudale ca fiind iraţionale,
iluminismul a militat pentru înlocuirea feudalismului cu o rânduire raţională. În lupta lor
împotriva obscurantismului clerical iluminiştii au adus o contribuţie de seamă la dezvoltarea
ştiinţei şi la răspândirea culturii în mase. Ei au opus privilegiilor feudale teza egalităţii oamenilor
prin naştere.
Formula fanariotă este de fapt un compromis între statutul de autonomie al Principatelor
Române şi cel al administraţiei directe. Instituirea paşalâcului la nord de Dunăre nu mai era
posibilă în secolul al XVIII-lea, întrucât, nici Viena, nici Petresburg-ul nu ar fi tolerat-o iar
impunerea ei ar fi dezlănţuit reacţia violentă a elitei politice a societăţii moldo-muntene.
Secolul fanariot (1711-1821) poate fi numit “secolul reformelor”, întrucât de-a lungul a
peste o sută de ani toate sectoarele vieţii sociale – fiscalitate, relaţii agrare, administraţie, justiţie,
biserică şi cultură – au făcut obiectul unei ample restructurări, vizând, în ultimă instanţă,
instaurarea ordinii şi modernizarea.
Domnii fanarioţi s-au confruntat cu aceleaşi probleme ca şi domnii pământeni, Antioh
Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, precum crizele demo-fiscale, generate de războaiele ruso-
austro-turce, desfăşurate în spaţiul românesc, de rapacitatea altor domni fanarioţi, călăuziţi de
singurul gând al înavuţirii şi de agravarea considerabilă a regimului obligaţiilor materiale către
Poartă. In pofida acestora, efortul reformelor a fost pe cât de amplu pe atât de sistematic.
Unul dintre reformatorii fanarioţi a fost Constantin Mavrocordat(1730-1769). Considerat
de Florin Constantiniu ca fiind “personalitatea cea mai remarcabilă din şirul domnilor fanarioţi”,
Constantin Mavrocordat, “om de carte, fecior şi nepot de principi cărturari, înconjurat de
secretari apuseni şi de sfetnici iezuiţi, influenţat de cărţile celebrei sale biblioteci pe care mai
târziu va încerca să o cumpere regele Franţei”, la moartea tatălui său este ales domn  la vârsta de
19 ani. Mavrocordat domneşte alternând în Moldova şi Muntenia: în Valahia de cinci ori: 1730-
1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763 iar în Moldova de patru ori:1733-1735,
1741-1744, 1748-1749, 1769.
Nici un alt domn fanariot nu a încercat cu atâta insistenţă să introducă reforme în viaţa
socială şi politică a Principatelor. El continuă politica reformistă începută de tatăl său, Nicolae
Mavrocordat, un remarcabil om de cultură atent la problematica timpului său care întocmeşte
pentru fiul său un adevărat program în care se schiţeză viitoare principii călăuzitoare pentru o
guvernare luminată. Practica reformistă fanariotă se manifestă într-o etapă preliminară prin
încercările de stabilizare a masei rurale în vederea funcţionării sistemului fiscal. Însă, epoca de
maximă intensitate în ceea ce priveşte aplicarea reformelor  are loc în timpul domniei lui
Constantin Mavrocordat, cu deosebire după pacea de la Belgrad (1739), care readuce Oltenia în
hotarele Ţării Româneşti.
Constantin Mavrocordat a început, având şi aprobarea Porţii, aplicarea programului de
reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative şi judiciare în spiritul ideii de raţionalizare a
statului. Formulate în genere în marele hrisov  din 1741, reformele, aplicate succesiv în cele două
ţări au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate prin puteri intermediare şi corpuri
constituite în cadrul adunărilor de Stări, ceea ce mărturiseşte o apropiere nu de despotismul
luminat, cât de absolutismul luminat care a colaborat cu Stările. Traducerea în viaţă a
principiului director se împlineşte prin măsuri care cuprind toate sectoarele structuriii social-
politice.

Regimul fanariot se va sfarși in 1821, anul revolutiei lui Tudor Vladimirescu.