Sunteți pe pagina 1din 8

www.cartiaz.

ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Psihologia mass media şi „profeţiile autoîmplinite”, în discursul politic

Ĩn prefaţa cărţii lui A. Kientz („Pour analyser les media”,1971), Abraham


Moles îşi afirma încă o dată încrederea că teoria comunicării va deveni una din ştiinţele
majore ale viitorului. Cu această ocazie, aducând un omagiu „venerabililor strămoşi” ai
analizei de conţinut (Lasswell, Berelson), A. Moles vorbea pentru prima oară despre
psihologia mass media, sugerând urgenţa conceptualizării acestui domeniu de cercetare,
prin care putem cel mai lesne ajunge la „demontarea discursului politic al tribunului,
pentru a configura cât mai corect etica receptării media şi, mai departe, pentru a ne apăra
de conţinutul acestui discurs, de subversiunea lecturii denotativului prin conotativ” (apud
Kientz, 1971, p. 6).
Ĩn afara marilor progrese înregistrate de teoria comunicării, nimic din
previziunile lui A. Moles nu s-a împlinit. E greu de spus de ce limbajul de presă rămâne
în continuare prea puţin studiat, de ce nu avem încă o psihologie mass media, de ce
mulţimea unor studii bine articulate metodologic - R. K. White (1949), Violette Morin
(1966), Jules Gritti (1966) – nu a reuşit să impună lămuritor şi pentru totdeauna
„demontarea discursului politic”.
Prins între răceala analizei sociologice şi simplificarea abordării pragmatice,
discursul mediatic ( cu precădere, cel politic) aşteaptă pe mai departe o descifrare
funcţionalist – structurală sau măcar un set cuprinzător de procedee stilistice şi
argumentative – un inventar serios şi nuanţat, menit să deconspire modul în care un
discurs politic tribunard tinde să paraziteze sau chiar să elimine concurenţa celorlalte
discursuri din spaţiul public.
Ĩn lucrarea de faţă, nu ne propunem să analizăm cauzele acestui regretabil gol
teoretic şi cu atât mai puţin să-l suplinim. Intenţia noastră este doar să arătăm cât de
important este studiul limbajului politic şi, cu această ocazie, să semnalăm existenţa unui
element discursiv cu totul aparte, pe care îl putem alătura, fără teama de a greşi,
procedeelor deja consacrate de politologi şi lingvişti : prozopopeea, metafora războinică,
sofismul, desemantizarea, schimbarea contextului samd. Este vorba despre ceea ce Paul
Watzlawick (1988) numeşte „profeţiile autoîmplinite” sau „profeţiile care se realizează
(se verifică) prin ele însele”.

Prin conceptul profeţiilor autoîmplinite ne plasăm la intersecţia mai multor


domenii de cercetare : sociologie, psihologie, pragmatism, constructivism, filozofie a
limbajului. Folosit cu precădere în analiza discursului publicitar, acest tip aparte de
predicţie pare să stea doar sub semnul interpretării speculative şi aleatorie, având un
puternic caracter ilustrativ şi anecdotic. Premisa de lucru de la care am pornit este că
autoprofeţiile marchează nu numai confruntările interpersonale (aşa cum afirmă unii
constructivişti), dar şi discursul politic, care, în acest caz, nu izvorăşte dintr-o realitate
anume, ci i se substituie pur şi simplu (a se vedea mobilizarea forţelor interne în faţa
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

unui duşman extern inventat, dramaticele căderi financiare de la Bursă, cauzate de un


simplu zvon etc ).
Identificate şi conceptualizate ştiinţific, profeţiile realizate prin ele însele ar
trebui să facă parte din psihologia socială, care, încă de la fondatorul ei, Carlo Cataneo
(1864) s-a ocupat de conflictologie. Apropiindu-se, dar fără să se identifice în vreun fel
cu „psihosociologia” (domeniu interdisciplinar ce necesită o discuţie aparte), psihologia
socială „are ca obiect de studiu relaţiile reale sau imaginare între persoane, într-un
context social dat, în aşa fel încât să afecteze persoana implicată în această situaţie dată”.
(F.H. Allport, 1924). Altfel spus, psihologia socială încearcă să explice în ce mod
gândurile, sentimentele şi comportamentul individului sunt influenţate de prezenţa
imaginară implicită sau explicită a altcuiva” (L. Mitrorfan, 2004, p. 14)
Fără a mai insista asupra tuturor numelor ilustre care au contribuit la
fundamentarea psihologiei sociale (Gabriel Tarde, Gustave le Bon, Emile Durkheim,
fraţii Allport), trebuie să spunem că această nouă ştiinţă nu se ocupă nici de individ, nici
de grup, ci de interacţiunea umană, studiind opoziţia (conflictul) ivit între individ şi
societate. Ajungem astfel nu la o simplă abordare interdisciplinară, ci, aşa cum spune
Serge Moscovici, la o ştiinţă a fenomenelor de ideologie şi a fenomenelor de comunicare.
„Dacă sociologia şi politologia urmăresc structurile organizaţionale, distribuţia puterii,
ierarhia care influenţează individul, psihologia socială e preocupată de procesele
interioare ale individului, centrul său de interes fiind individul în interacţiune” (apud A.
Neculau, 2004, p. 24)
Plasarea „autoprofeţiilor” în cadrul psihologiei sociale este justificată pe de o
parte de dimensiunea mistic volatilă a predicţiei, iar pe de alta de postulatul cogniţiei
sociale (parte esenţială a psihologiei sociale): „Oamenii pot fi influenţaţi în
comportamentul lor chiar de prezenţa imaginară a celorlalţi”.
Dacă principiul behaviorist (Skinner, 1963) stipulează că orice stimul (S) este
asociat unui răspuns (R), iar rolul psihologului e de a identifica lanţurile cauzale de tip
S-R, în „profeţiile autoîmplinite” situaţia este diametral opusă : răspunsul ( R ) provoacă
un stimul (S) şi, implicit, o cauză – una de tip aparte, nefăptuită încă, anticipată,
proorocită, provocată imaginar.
Orice manual de psihologie socială (ex : A. Neculau, 2004, p. 113) porneşte de
la premisa că procesele psihologice sunt de regulă circulare :

Direcţionare

Motivaţie Cogniţie (Informaţie)

Constrângere

Vizualizarea schemei de mai sus arată odată că între motivaţie şi cogniţie există
mereu o interferenţă, o direcţionare şi o constrângere. Autoprofeţiile (numite şi „Efectul
Marton” de unii specialişti) trădează acelaşi proces de inferenţă, arătând o dată în plus cât
de fragile sunt noţiunile jurnalistice de : obiectivitate, adevăr, realitate.

Autoprofeţiile sau cuvintele care atrag realitatea


www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Alunecos şi instabil, domeniul predicţiilor descurajează orice abordare ce se


doreşte a fi riguroasă şi bine articulată conceptual. Realitatea însă există, fiind deseori
invocată de profesioniştii condeiului, de acei scriitori care cred că scrisul lor atrage
uneori realitatea. Ne amintim de unele confesiuni ale lui Marin Preda sau Mircea
Nedelciu. Ne amintim de bizara întâmplare prin care a trecut pictorul Victor Brauner, cel
care şi-a făcut un autoportret cu ochiul scos, pentru ca apoi, câteva luni mai târziu, acest
lucru să se întâmple în fapt. Simplă superstiţie, întâmplare sau coincidenţă ciudată,
autoprofeţia se arată şi mai vizibilă în dinamica pragmatică a discursului publicitar. Paul
Watzlawick oferă numeroase exemple în acest sens. De pildă, în martie 1979, ziarele din
California anticipau, în mod grăbit şi nejustificat, o iminentă criză de benzină. Speriaţi,
californienii au început să-şi facă stocuri de carburant, provocând cu adevărat criza.
Autoprofeţiile sunt mult mai prezente în viaţa noastră de zi cu zi decât ne
imaginăm. Fiscul pleacă mereu de la ideea că orice persoană care nu-şi declară veniturile
încearcă să fraudeze Statul. Deci, fiscul începe să ia în calcul o sumedenie de elemente
imprecise, care (în viziunea sa) indică nivelul de viaţă (maşini, blănuri, călătorii de
vacanţă samd) şi astfel orice declaraţie ulterioară a unui cetăţean onest conţine dintr-o
dată neconcodanţe şi, implicit, elemente de fraudă. Profeţii autoîmplinite întâlnim de
asemenea în educaţie, ştiut fiind faptul că unui copil, căruia i se repetă mereu că e leneş şi
prost, viaţa nu-i rezervă nimic bun. Dimpotrivă, profeţia pozitivă a părinţilor se confirmă
adeseori prin rezultate strălucite. O arată, printre altele, şi un experiment celebru făcut
într-o universitate americană, unde, sub pretextul măsurării gradului de inteligenţă nativă
(I.Q), operatorul a indus unui număr de elevi ideea nu numai că sunt mai inteligenţi decât
alţii, dar că ei au un şi mai mare potenţial de creştere, faţă de lotul celorlalţi elevi la fel de
inteligenţi. Repetate, măsurătorile ulterioare au dovedit că profeţia operatorului s-a
împlinit riguros matematic.
Avem, prin urmare, numeroase exemple concrete (inclusiv, terapia prin metoda
„placebo”), ca să considerăm că autoprofeţiile şi paradigma din care fac parte (vise, vrăji,
superstiţii, dorinţe, speranţe, gânduri, pasiuni, diferite forme de ghicit) pot fi studiate
ştiinţific. Consecinţele practice şi mai ales teoretice sunt extrem de numeroase. Ne
gândim la abordarea patologiei psihiatrice (Th. Szasz de pildă a clătinat încrederea
confraţilor în rolul jucat de descendenţa genetică în declanşarea bolilor psihice). Ne
gândim la apariţia unor noi teorii şi direcţii de gândire, sugerate de McLuhan („Media se
exprimă pe ea însăşi”), de Heisenberg („Teoria determină ceea ce observăm”), de K.
Popper, cu al său „efect Oedip”, de Piaget („Inteligenţa organizează lumea, organizându-
se pe sine”). Autoprofeţiile au deja un statut recunoscut în „tehnicile de negociere”, în
psihopedagogie, în conflictologie, unde a dat „fenomenul decupajului” (atunci când soţul
pleacă din cameră pentru a curma reproşurile soţiei şi soţia consideră că reproşurile au
fost generate tocmai de atitudinea bărbatului de a părăsi camera). Nu întâmplător,
Watzlawick (1988, p. 126) afirmă fără să ezite : „Profeţiile autoîmplinite pun în discuţie
chiar concepţia ştiinţifică despre lume”.
Important e să acceptăm că profeţiile sunt creatoare de realitate. Important este
să înţelegem această ranversare paradoxală între cauză şi efect. Brusc, ne trezim într-o
lume întoarsă pe dos, o lume în care nu trecutul, ci viitorul determină prezentul. Prin
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

urmare, „predicţiile care se verifică prin ele însele se realizează prin însuşi faptul că au
fost enunţate, antrenând realizarea ei şi confirmându-şi propria exactitudine prin
aceasta„ (P. Watzlawick, 1988, p. 109)

Autoprofeţiile politice şi cazul Traian Băsescu

Conflictul dintre Preşedintele Băsescu şi Parlament a inflamat spiritele în aşa


măsură încât, actualmente, nu se mai poate distinge corect între acuzat şi acuzator, între
argumentele unei părţi şi raţionamentul celeilalte părţi. Disputa s-a transferat rapid la
nivelul întregii societăţi româneşti şi chiar a fost preluată (din motive diferite) şi de unii
observatori pretins neutri – ziare de prestigiu european, care s-au grăbit fie să comenteze
favorabil tenacitatea preşedintelui (spre exemplu „Frankfurter Allgemeine Zeitung”), fie
să ironizeze situaţia politică generală a României, taxând-o drept „balcanică”, „coruptă”,
„exportatoare de probleme”. Dincolo de explicaţii şi nuanţări, un lucru e cert – actuala
ceartă politică a intrat într-o zonă puternic emoţională, descurajând orice abordare lucidă
şi analitică. Rămâne totuşi posibilitatea de a o discuta în termeni de pshiologie socială (de
conflictologie), autoprofeţiile fiind un vector de cercetare extrem de interesant.
Pornind de la această premisă, vom evita analiza de conţinut (subiectul unui
studiu ulterior), mulţumindu-ne pentru început să ne rezumăm doar la formularea şi
dezvoltarea unei ipoteze, aglutinând câteva procedee ale „studiului de caz”. Premisa
întreprinderii noastre este că profeţiile autoîmplinite au un puternic caracter ideologic,
câtă vreme „ideologia presupune un sistem de gândire (o doctrină) care explică lumea aşa
cum e, conţinutul ideologiei neavând nici o legătură cu realitatea construită de această
ideologie, fiind doar în contradicţie cu conţinutul altei ideologii” (P. Watzlawick, 1988,
p. 223)
Prin autoprofeţiile politice, intrăm în domeniul vast şi oarecum lipsit de precizie
al adevărului deturnat : zvonul, manipularea, influenţarea, mistificarea sau minciuna.
Toate aceste utilizări vinovate ale discursului argumentativ sau militant au ca punct de
plecare două axiome : 1. Primatul sensului (nu poţi trăi într-o lume lipsită de ordine şi de
sens). 2. Sloganurile politice şi simbolurile se pot schimba, dar esenţa lor este aceeaşi –
amândouă pretind că izvorăsc din realitate.
Autoprofeţia reprezintă excepţia care întăreşte regula : 1. Nu caută sensul, ci
pretinde că sensul este chiar ea însăşi. 2. Nu pretinde că izvorăşte din realitate, ci se
afirmă ca fiind chiar realitatea. De aici decurg două trăsături majore : 1. Vădeşte o certă
atitudine mesianică (credinţa că adevărul se va impune prin el însuşi sau, cum spune
Hermann Lubbe : „Ĩn predicţie, adevărul se autoautorizează”). 2. Vădeşte o predispoziţie
şi o dezvoltare de tip paranoic (tot timpul identifică un vinovat şi se bazează pe o
afirmaţie fundamentală, considerată a fi a priori adevărului – de unde caracterul
axiomatic al profeţiei).
*
Studiind discursul presei de opinie de dinaintea şi din timpul suspendării
preşedintelui Băsescu (editoriale, dar şi interviuri ale principalului actor politic), am
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

identificat un număr apreciabil de false profeţii. Prin urmare, în studiul nostru de caz nu
vom lua în considerare predicţii cu un vădit caracter speculativ ( consecinţă logică a unei
situaţii date sau concluzie banală, venită în prelungirea unor anterioare sondaje de opinie)
: „Dacă suspendându-l din funcţie pe Traian Băsescu au vrut să-l umfle, atunci Geoană,
Voiculescu, Tăriceanu şi Vadim mai au doar un pic până să izbândească” (Gândul, 23
aprilie, 2007, p. 1)
Marcate de ironie sau de inflamări retorice, anumite afirmaţii predictive ies din
zona profeţiilor, ele trădând fie militantism politic, fie o stare emoţională puternică :
„Ĩntr-un sens, referendumul din 19 mai marchează începutul sfârşitului partidocraţiei
româneşti” (Evenimentul zilei, 24 mai, 2007, p. 6). Ĩn orice caz, simpla deducţie logică
extrasă dintr-o situaţie dată nu poate conferi unei aserţiuni un cert caracter anticipativ,
profetic : „Ĩl văd pe preşedinte la puţină vreme după ce va fi reînvestit în funcţie, mai
solitar decât a fost înainte de suspendare, practicând un discurs scandat despre securişti şi
securitate naţională, cu ample derapaje populiste şi, desigur, visându-se lider regional”
(Evenimentul zilei, 7 mai, 2007, p. 6)
Ceea ce ne-a interesat în disertaţia noastră a fost să extragem din mulţimea
afirmaţiilor anticipative cu referire la evoluţia preşedintelui Băsescu doar acele propoziţii
care au fost confirmate de realitatea ulterioară. Dată fiind apropierea prea mare de
momentul invocat (cel al suspendării), nu am găsit multe asemenea propoziţii. Ne-am
oprit totuşi la o predicţie aparent banală, exprimată prin intermediul unei îngrijorări
exprimate vag şi fără multe argumente : „M-am săturat să constat că în 2004 am votat cu
cineva care începe să semene tot mai mult cu versiunea light a lui Gigi Becali”
(Evenimentul zilei, 7 mai, 2007, p. 6) Chiar dacă autorul articolului nu ne lămureşte prea
clar ce vrea să spună, putem deduce uşor că apropierea dlui Băsescu de Gigi Becali
vizează mai multe aspecte : exteriorizarea sentimentului religios, folosirea abuzivă a
însemnelor religioase (intrarea în biserică, închinarea la icoane samd), plasarea propriilor
acţiuni sub semnul voinţei divine, dar şi comportamentul abuziv, necioplit, la limita
violenţei, în numele unei presupuse virilităţi politice, a onorii personale şi a
patriotismului.
Această afirmaţie (pe care o considerăm profetică) este cu atât mai interesantă,
cu cât, în ziua publicării articolului (7 mai), dl Băsescu nu era perceput de electorat ca
fiind o persoană „bisericoasă” sau măcar ataşată formal valorilor moral-creştine.
Dimpotrivă, scandalul provocat şi întreţinut mult timp de preşedinte, privind amplasarea
Catedralei Neamului, sugera preexistenţa unui conflict (a unei atitudini critice) faţă de
instituţia bisericii în ansamblu. Toate interviurile şi declaraţiile publice ale lui Traian
Băsescu nu conţin nici cea mai mică trimitere la credinţă, la ortodoxie sau Dumnezeu.
Singura excepţie pare a fi afirmaţia din „Formula AS” (nr. 769, 2007, p. 13) când
preşedintele spune : „Da, simt că Dumnezeu este alături. Am simţit lucrul acesta
întotdeauna. Şi pe mare, şi în drumurile mele prin ţară. Dar mai ales de acum înainte va fi
nevoie de Dumnezeu”. Nu vom lua prea mult în calcul această aserţiune, din două
motive: 1. Interviul este ulterior profeţiei din 7 mai. 2. Din surse demne de încredere,
ştim că finalul interviului a fost provocat şi parţial rescris de către redacţia
săptămânalului. Deci nu-i aparţine întru totul celui în cauză.
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Prin urmare, cu greu ne explicăm de ce, la aproape două luni de la suspendare,


Traian Băsescu şi-a uimit electoratul însoţindu-l pe mitropolitul Ardealului, Ĩ.P.S. Streza,
ocazie cu care a afirmat clar şi apăsat faptul că la Referendum s-a manifestat voinţa lui
Dumnezeu. Ţinând cont de absenţa oricărui antecedent religios în viaţa publică a
preşedintelui, putem spune că profeţia din Evenimentul zilei a început să se împlinească.
Becalizarea „leight” a lui Traian Băsescu a făcut primul şi cel mai important pas :
legătura cu biserica şi folosirea în scop personal al imensului prestigiu oferit de instituţia
ortodoxiei. Urmează (dacă nu deja s-a înfăptuit), agresivitatea de limbaj, maniheismul,
mimarea sincerităţii mânioase, jignirile sau chiar violenţa fizică (a se vedea incidentul cu
smulgerea telefonului mobil din mâna ziaristei de la Jurnalul naţional).
*
Forţând puţin lucrurile, putem aduce în discuţie o multitudine de „false profeţii”,
cum ar fi cele retorice sau declarative . Un exemplu ar fi chiar afirmaţiile preşedintelui
din interviul găzduit de Evenimentul zilei (18 mai, 2007, p. 4) : „Visez o soluţie în
interesul românilor şi a instituţiilor (…) Trebuie pus piciorul în prag şi vreau să mă
înţeleg cu Parlamentul şi cu Guvernul în favoarea descentralizării din Sănătate şi
Educaţie” (…) „Cum văd eu România peste 20 de ani ? Va fi o Românie cu autostrăzi şi
aeroporturi mari. O ţară în care de la mănăstirile din Bucovina va decola un avion din
două în două ore. Vom produce foarte mult biodiesel. O ţară cu un turism de vis, cu
performanţe mari în industria alimentară. O ţară dominată de IT”. Aceste afirmaţii nu pot
fi considerate profeţii din mai mult motive, cel mai important fiind faptul că retorica
discursului prezidenţial amestecă până la confuzie simpla deducţie logică, speranţa sau
actul de voinţă.
Interesant ni se pare un alt fenomen însoţitor autoprofeţiilor – şi anume,
menţinerea actualităţii (justeţii) unor opinii exprimate pe seama unor evenimente mult
anterioare prezentului. Personal, am descoperit numeroase asemenea texte din anul 2005,
în care părerile exprimate de unii ziarişti despre preşedintele Băsescu, despre situaţia
politică şi instituţională a României, rămân şi astăzi valabile în bună parte. Dacă mai era
nevoie, ne confirmă şi neliniştitul editorialist C. T. Popescu, care a simţit nevoia să-şi
republice un text despre premierul Tăriceanu, scris în 21 iulie, 2005. „Aşa cum apa a rupt
atâţia piloni de pod, dl Tăriceanu a făcut ţăndări o idee-stâlp pentru închegarea unei naţii :
cuvântul dat (…) Văd că unii iau foarte uşor această tarantelă a <demisiei>, spunând că
aşa e în politică. Nu, în politica mare şi adevărată nu este aşa. Acolo se fac compromisuri,
concesii, cedări, dar nu bătăi de joc (…) Demisia, asumarea răspunderii, alegerile
anticipate, referendumul devin simple scule cu care politicienii îşi bricolează construcţii
artificiale, menite să le protejeze pe moment interesele personale. De fapt, politicienii
distrug politica, şi aşa rău văzută de simplii cetăţeni”. (Gândul, 25 aprilie, 2007, p. 1)
Tentaţia de a considera asemenea texte ca fiind profeţii autoîmplinite este mare.
Totuşi, ele nu pot fi valorizate ca atare, pentru simplul motiv că textele cu pricina nu sunt
nici pe de parte predictive, ci doar analitice sau constatative. Cu mici excepţii (vagi şi
sceptice sondări ale viitorului european al României), afirmaţiile editorialiştilor vizaţi
conţin prea puţine elemente ale discursului profetic. Dimpotrivă, principala valoare de
actualitate este dată chiar de realitatea însăşi – o realitate împietrită în proiect, incapabilă
să aducă vreo o noutate, în ciuda aparentelor zbateri şi izbucniri stilistice sau
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

temperamentale. O analiză de conţinut ar dovedi cu prisosinţă că, de doi ani, în România


nu s-a schimbat nimic – aceiaşi actori politici, aceleaşi conflicte şi acuze de-o parte şi de
alta, aceleaşi răzgândiri şi promisiuni populiste. Diferă doar gradul de implicare
emoţională al spectatorilor şi o anume radicalizare a poziţiilor. Ĩntr-o perioadă de relativă
acalmie socială, numai politica agită spiritele, creând tuturor celor care o privesc impresia
de haos, de război civil, de aberant „puci parlamentar”.
Ĩn orice caz, discuţia despre „psihologia mass media” ca ştiinţă de sine
stătătoare, despre autoprofeţii sau alte elemente constitutive discursului politic se cere a fi
continuată cu toată seriozitatea academică.

Se deschid astfel noi şi generoase perspective de analiză praxiologică a comunicării


politice, văzută ca „jocul relaţiilor de putere, ale cărui resurse şi mize sunt mijloacele
materiale, simbolice, informaţionale, juridice sau chiar umane” (J. Gerstle, 2002, p. 38).
Adâncirea studiului comunicării politice va arăta cu siguranţă că profeţiile
autovalorizante fac parte dintr-o strategie bine gândită de gestionare a dificultăţilor
prezentului prin proiecţia lor în viitor, ele atingând maximum de eficienţă în situaţiile de
criză sau de scandal, atunci când părţile aflate în conflict modifică energic şi inventiv
contextul discursului şi folosesc tot arsenalul argumentativ pentru a oferi electoratului un
plus de încredere şi de speranţă. Numai aşa vom înţelege practica happy end-ului din
filmele americane sau sacralizarea deşănţată a viitorului din propaganda comunistă
(„Trăiască viitorul de aur al omenirii”). Ne place sau nu, trăim într-o lume a profeţiilor,
ceea ce ne îndeamnă să privim mult mai serios afirmaţia lui N. Frye că ultima vârstă a
omenirii este kerigma, vârsta religioasă.
Nu putem încheia scurta noastră expunere de semnalare a predicţiilor confirmate
prin ele însele, fără a aminti o altă profeţie, care ne-a pus pe gânduri. Scria Horia Roman
Patapievici în Evenimentul zilei (24 mai, 2007, p. 6) : „Ce urmează ? O luptă pe viaţă şi
pe moarte între politicieni, oameni de afaceri şi oameni de presă – o luptă a cărei miză
este reconstrucţia constituţională a sistemului politic românesc”. Luptă pe viaţă şi pe
moarte ? Să sperăm că rebelul nostru filosof şi eseist se înşală, că afirmaţia lui e doar un
gând de îngrijorare şi nu o profeţie pe cale să se împlinească.

Bibliografie

Gerstle, Jaques, 2002, Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi


Kientz, Albert, 1971, Pour analyser les media, HMH, Paris
Lapierre, Jean-William, 1988, Le pouvoir politique et les langues, PUF, Paris
Moscovici, Serge, 1994, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Ed. Univ. A.I.
Cuza, Iaşi
McLuhan, Marshall, 1967, La Galaxie Gutenberg, Mame, Paris
Moles, Abraham, 1958, Theorie de l’information et perception esthetique, Flammarion,
Paris
Mitrofan, Laurenţiu, 2004, Elemente de psihologie socială, Sper, Bucureşti
Morin, Violette, 1969, L’Ecrtiture de presse, Mouton, Paris
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Neculau, Adrian (coord), 2004, Manual de psihologie socială, Polirom, Iaşi


Szasz, Thomas, S, 1976, Fabriquer la folie, Payot, Paris
Zelizer, Barbie, 2007, Despre jurnalism la modul serios, Polirom, Iaşi
Watzlawick, Paul, 1988, L’Invantion de la realite, Seuil, Paris