Floor Cover

Frații Presnyakov. Traducere de Olga Macrinici.
Septembrie-Noiembrie 2013
Draft 1.
FLOOR COVER 2002.

(PIESĂ)
PERSONAJE :
NIKOLAI.
ANDREI.
IGOR IGOREVICI, proprietarul apartamentului închiriat de Nikolai și Andrei. mihoc
CADAVRUL, descoperit sub lionoleum de Nikolai și Andrei, în timp ce renovau
apartamentul. (rares sau mihai)
ARKADII, vecinul lui Nikolai și Andrei.
GHIREA, soția lui Arkadii.
NUNTAȘII care fură cadavrul din apartamentul lui Nikolai și Andrei:
mirele, mireasa, tatăl miresei, mama miresei, tatăl mirelui, cavaler de onoare,
domnișoară de onoare, bărbați, femei.
Pasageri cu valize la aeroport.
Pasagerul cu ziarul, care seamănă la față cu cadavrul și e îmbrăcat la fel ca el.
Băiețelul-sfinx.
Femeia afro.
Macho.
Anatol, polițist.
1
Frații Presnyakov. Traducere de Olga Macrinici. Septembrie-Noiembrie 2013
Anton, polițist.
Bătrânul.
ACTUL I
Interior. Miroase a vopsea și praf. Pe jos, saci cu mortar, găleți. De perete stă
sprijinită o imensă rolă de zugrăvit, pufoasă, cu mânerul foarte lung. Podul este spălat
și pe alocuri curățat cu abraziv – în curând va fi albit. Biblioteca și televizorul sunt
acoperite cu ziare. Lângă pat, un munte de haine: blugi, șosete, manșete, gulere. În
mijlocul camerei, la masă, un bărbat scrie o scrisoare; citește fiecare frază cu voce
tare, în același timp, fața sa transmite fiecare eveniment și emoție despre care scrie.
Nikolai: Bună ziua, mamă!... actele sexuale nu-mi mai aduc nici un fel de bucurie.
Suflu ca un tren, dar nici un fel de satisfacție... A murit tragic iubitul vostru... (șterge
cuvântul pe care tocmai l-a scris) vostru fiu... fiu și fratele meu Alexandru. Așteptam la
stația de metrou. N-am fost atent pentru o clipă și când m-am întors – el nu mai era
acolo... de atunci, Sașa n-a mai trecut pe acasă – cu siguranță s-a aruncat sub tren... La
altceva nu mă pot gândi... Cu două zile înainte de asta, n-aș zice că Alexandru ar fi fost
trist, dar nici foarte vesel... își tot amintea cum tu și tata l-ați convins să nu se însoare cu
Veronica, pentru că era rârâită... Eu sunt bine, am terminat sesiunea, acum mă
odihnesc... Am început să trăiesc cu Andrei, colegul meu, mai știți, cel cu care am fost
vara trecută la voi la țară. Ne-ați făcut patul împreună și tata a fost neliniștit mult timp...
Închiriem un apartament cu o cameră – e mult mai interesant în doi. Acum renovăm
apartamentul, iar când terminăm, vă invităm la noi neapărat... Mamă – să-mi scrieți – ce
mai faceți, ce face tata, sunteți deja bătrâni și toate aceste lucruri mă interesează foarte
tare... Atât deocamdată, fiul vostru, Nikolai...
2
În cameră intră Andrei. În mâini are pungi de cumpărături, din care îi atârnă role de
tapet. Peste umeri, Andrei și-a aruncat carcasa unui animal, care amintește de o
cămilă lungă și subțire din desenele lui Salvador Dali. Din carcasă picură un fir
subțire de sânge, lăsând urme pe costumul frumos al lui Andrei. Traversând camera
până la masă, Andrei aruncă cu satisfacție animalul și pungile pe jos.
Andrei: Fu-f-f-fff... Abia de m-am târât...

Nikolai: Ești tot pătat cu... cu... cu ceva de la asta... (Arată spre carcasă).
Andrei: Ce-ai fi vrut să fac? Nu-mi încăpea în pungă... Am cumpărat en gros toată
bucata, ne ajunge pentru o lună...
Nikolai: Ai fi putut să-i rogi să ți-o taie... bucăți...
Andrei: Da?! Și cum s-o duc bucăți? Așa e mai comod... prospătură, simți cum
miroase?
Nikolai studiază pungile, începe să le sorteze.
Andrei: Ăsta nu-i un oarecare produs GM (modificat genetic)! Tot natural, personal...
de la piață – crescut de om, tăiat de om – asta dacă vrei să te alimentezi corect, sănătos
– numai așa ar trebui...
Nikolai: Ce-i asta?!
Andrei: Ce... tapet, ce să fie...
Nikolai desface o rolă pe care vedem un desen neobișnuit: ba aici, ba acolo
nenumărate cururi de oameni de diferite mărimi și sexe.
Andrei: ... lavabil!
Nikolai: Eu ce te-am rugat să cumperi?!
Andrei: Ce?
Nikolai: Un tapet albastru sau albastru-deschis, simplu... fără desen... liniștit...
Andrei: Și ăsta cum e? Neliniștit?! Te neliniștește? Eu credeam că dimpotrivă... te va
relaxa... Ascultă, hai să... (ia un cuțit și taie o bucată de carne) să…, de fapt, uite, asta e
bucata cea mai bună... hai s-o prăjim... cu ce vrei tu – fasole sau...?
Nikolai: Fă-o cum vrei, oricum nimănui nu-i pasă ce vreau eu...
3
Andrei: Gata, gata, gata, nu trebuie să... așa, schimbăm subiectul... Prânzul! Ne
așteaptă un prânz delicios... imediat îl vei aprecia, ah, îmi curg deja balele!.. (Taie o
bucată de carne, o miroase, o pune pe masă, observă o oarecare hârtie, o scote de sub
carcasă.) Altă scrisoare?..
Nikolai (scâncește nemulțumit, se ridică de la masă): Alta... (se apropie de perete și,
răzuie/dezlipește tapetul vechi).
Andrei (se uită peste scrisoare) : Mamei... (Aruncă scrisoare îmbibată de sânge pe
masă, taie carnea cubulețe). Și eu vreau să scriu o scrisoare... mamei... doar că unei –
unei supermame... mamei întregului popor englezesc (taie carnea, molipsindu-se din ce
în ce mai mult de o oarecare dispoziție sălbatică; de parcă carnea ar fi vie și Andrei ar
doborî-o cu cuțitul) întregului po-por... să-i scriu... ma-mei...
Nikolai: Cine este mama lor?
Andrei: Cum adică? Regina Angliei... I-aș scrie așa (taie și citește o scrisoare
imaginară cu voce tare): „Bună ziua, regină... Numele meu nu v-ar spune nimic, dar al
dumneavoastră îmi spune multe... de aceea voi fi scurt – munca dumneavoastră este
grea, doar sunteți – mama întregului popor englezesc... ar trebui să vă relaxați... propun
următoarele: lăsați totul baltă, adunați-vă toată familia, pe fiul Charles și veniți la noi –
vă veți odihni și... Vă așteptăm la adresa: orașul Ekaterinburg, casa lui Ipatiev... P.S.:
Aduceți bucătăreasa și doctorul personal”... Vai, ce miros vine de la prospătură – mă
înnebunește...
Nikolai: Ăsta nu-i de la carne, ăsta vine de acolo (arată în jos) – a început să miroase
de când am ridicat linoleumul, l-am simțit încă de ieri...
Andrei: Ce de-a umflături în linoleum – va trebui să-l îndreptăm... să cumpărăm
altceva de pus pe jos, mochetă cu lațe din alea lungi, iar pentru mochetă un aspirator
care spală – atâta cheltuială... trebuie să-i spunem proprietarului să ne scadă prețul
chiriei, dacă tot aducem apartamentul la un nivel înalt...
Nikolai: Aducem... de ce să mai facem ceva dacă pute în halul ăsta... trebuie făcut totul
de la început... (Se apropie de partea de linoleum ridicat, lovește cu piciorul în
umflături). Simți? De aici vine...
Nikolai începe să tragă linoleumul de jos, Andrei așază bucățile de carne pe o farfurie
și se apropie de Nikolai.
4
Andrei: Ce faci? Mai întâi tavanul, pe urmă pereții, acum linoleumul... (Andrei
agață/înhață o bucată de carne, o gustă, geme de plăcere) Uită-te numai și spune-mi
dacă ai văzut vreodată așa ceva în magazine? Ai văzut?..
Nikolai: Ia chestia aia de aici! Mai bine m-ai ajuta!.. Aici este ceva...
Andrei pune farfuria pe jos și îl ajută pe Nikolai.
Andrei: Ia te uită ce zdrențe – poate că cineva a ascuns bani de aur aici (trage ceva de
sub linoleum, linoleumul se rupe, Alexandru se dă înapoi).
Nikolai: Aurul nu mirose așa – așa numai... numai... carnea ta miroase așa...
Andrei se ridică și împreună cu Nikolai scoate, în sfârșit, „zdreanța” de sub linoleum.
„Zdreanța” este o bucată din haina unui bărbat, ascuns sub linoleum; fața acestuia
este ușor albastră, iar de sub haine, care sunt deja putrede, în ochii uimiți ai celor doi
prieteni iese la iveală o bucată din corpul descompus al unui om, care a stat la
umezeală vreme îndelungată. Andrei se apropie în tăcere de farfuria cu carne, o
miroase și pe urmă miroase cadavrul. Nikolai devine ușor palid. Corpul său este
cuprins de câteva spasme caracteristice unei astfel de situații. Reținându-se cu greu,
Nikolai fuge la masă – de unde îl privește cu și mai multă nerușinare corpul însângerat
al animalului secționat; spasmele lui devin din ce în ce mai dese, Nikolai fuge îngrozit
de la masă, rătăcește prin cameră în căutarea unui loc potrivit pentru ceea ce i s-ar
putea întâmpla în acest moment. În același timp sună cineva la ușă.
Nikolai: De unde ar fi putut să apară aici un cadavru?!
Andrei: L-au ucis și l-au ascuns sub linoleum! Ți-am zis – mai întâi schimbăm tapetul,
pe urmă zugrăvim tavanul... ce-ai căutat sub linoleum?!
Nikolai: Și ce?! Oricum ar fi stat acolo, chiar și cu tapet nou!..
Andrei: Chiar și cu tapet nou! Sună la ușă!! Cine te-a rugat să te bagi acolo?!
Nikolai: Sună la ușă!!!
Andrei: Știu! Du-te deschide!
Nikolai: Și cu el ce facem?!
Andrei: Du-te deschide, ți-am zis! Numai să tragi de timp, până îl întind pe pat!
Nikolai: De ce pe pat?! Nu pe pat!..
Andrei: Du-te deschide, ai înțeles? Deschide și-nchide gura! Vom zice că ne-a venit
fratele în vizită – și s-a întins să se odihnească!
5
Nikolai fuge să deschidă ușa. Andrei aranjează cadavrul pe pat și-i îndeasă în mâini un
ziar – ca să arate mai viu. În cameră intră Nikolai și un bărbat cu bărbiță și beretă
neagră, cu o valijoară în mâini.
Igor Igorevici: Bună ziua, prieteni...
Andrei: Bună ziua, Igor Igorevici! Știți, noi... noi nu vă așteptam...
Igor Igorevici: M-am gândit să trec, să văd cum v-ați aranjat... Poate că ceva nu merge,
nu se deschide, nu curge... aș vrea să nu vă rușinați... dacă aveți nevoie de ceva, spuneți
– apartamentul este așa un lucru – azi îl închiriezi – arată într-un fel, iar când se mută
locatarii – e cu totul altul... (Adesându-se cadavrului). Bună ziua!..
Nikolai: Acesta e fratele... meu... Alexandru – a venit în vizită... și s-a îmbolnăvit... și
s-a întins... să...
Igor Igorevici: A-a-a... (recită o poezie):
A venit bolnav și s-a întins
La umbra casei de paie.
Și a murit fără a-și întoarce privirea
La stăpânul ce privea în zare!...
Pe Igor Igorevici îl trec sudori reci, scoate un șervețel de unică folosință din buzunar și-
și șterge fața.
Igor Igorevici: Incredibil, nu?.. Incredibil cum uneori poezia se potrivește cu viața... A
venit și s-a îmbolnăvit!.. Nu vi se pare că... nu vi se pare că nu arată prea bine...
6
Andrei: Așa e el – nu arată prea bine... Există acest fel de oameni – care niciodată nu
arată prea bine!..
Igor Igorevici: De fapt, n-are nici o importanță...
Andrei: Da... Luați loc, Igor Igorevici...
Se așază cu toții, Igor Igorevici sare deodată.
Igor Igorevici: Mă iertați, mi-am amintit că trebuie să merg la baie...
Andrei: Poftiți, poftiți, apartamentul este al dumneavoastră...
Igor Igorevici zâmbește, trage un pârț și iese.
Nikolai (scâncind): Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică!
Andrei: Încetează, încetează ți-am zis!
Nikolai: Nu mă mai culc niciodată în patul ăsta și nu mai calc niciodată pe podeua asta!
Andrei: Trebuie să facem ceva cu el!
Nikolai: Poate îl băgăm înapoi, sub linoleum?
Nikolai și Andrei se aporpie de pat, ridică cadavrul, dar în același moment în cameră
intră un bărbat și o femeie; Nikolai și Andrei aruncă cadavrul la loc pe pat și se uită
speriați la necunoscuți.
Cineva cu soția: Ne pare rău, am intrat fără să batem la ușă – cum să bați dacă ușa e
deschisă... (le întinde mâna, Nikolai și Andrei se salută cu necunoscutul. Așezându-se
pe scaun, Nikolai își dă seama că necunoscutul încă îl mai ține de mână) Arkadii...
(Nikolai își trage mana cu grijă, dar hotărât, din mâna moale a necunoscutului), iar
aceasta este soția mea – Ghirea... Suntem vecinii voștri, am venit, cum s-ar zice, să
socializăm, dar de fapt cu treabă.
Nikolai: Da, luați loc, vă rog...
Arkadii și Ghirea iau loc; tot timpul uitându-se lung și tensionat unul la altul.
Arkadii: Ghirea a suferit un avort – de asta nu vorbește – are un șoc femeiesc, ca să zic
așa... N-o băgați în seamă...
De la baie se aud sunete scoase de Igor Igorevici, care nu au nici o legătură cu baia.
Arkadii: Sunteți împreună?
Andrei: Da...
7
Arkadii: Eu și Ghirea suntem tot împreună și împreună. Noi, de fapt, de asta am și

venit... Știți, ne-am căsătorit când eram încă tineri – nu știam despre diversitatea
relațiilor sexuale. Acum toate acestea ne-au plictisit… ne-au scârbit, chiar…– de la
monotonie, știți...
Nikolai începe să plângă liniștit.
Arkadii: Am dobândit o fată, dar așa... cum se obișnuiește, tradițional, ca să zic așa...
zece minute după o cină copioasă... opt ani în urmă... o rață pe pe varză cu cartofi...
bere – un pahar și jumătate... blondă... blonda se bea mai ușor... un pat... câteva
împunsături agresive... un mic disconfort din cauza presiunii din stomac după bere –
asta e tehnologia conceperii... Pe urmă e din ce în ce mai greu să te forțezi să acumulezi
presiune în stomac după ce bei bere... cu fiecare zi petrecută împreună e mai greu și mai
greu... Uneori mă întreb ce m-a făcut atunci să depun un astfel de efort... datoria?..
responsabilitatea?.. sau simpla curiozitate (omenească)... da... Atunci nici măcar nu mă
gândeam la asta... Dar acum totul e altfel... Acum e timpul să analizăm... să analizăm...
Monotonia, cred, este cauza principală... Pentru că dacă stai să te gândești – aceeași
mână îți toarnă, te mângâie... te piaptănă... te bate... Aceeași mână... Poate din cauza
asta, din cauza asta nu există dorința de a te ocupa cu asta?
Andrei: Cu ce?..
Arkadii îi aruncă o privire soției lui, tresare, răspunde lent la întrebarea lui Andrei.
Arkadii: Cu toate astea... Voi sunteți împreună de mult?
Andrei: Suficient!..
Arkadii: Eu și Ghirea am văzut o emisiune la televiziunea națională. Se zice că în
Europa au inventat – atunci când apare monotonia, ca să nu distrugă familia – poți face
schimb...
Nikolai: Cu ce să faci schimb?
Arkadii: Cu cel cu care trăiești... soțul, soția. Dar numai noaptea – dimineața te întorci
în familie... Swingeri, cred că așa se numesc, swingeri... totul este civilizat, totul se
dicută și se pare că asta aduce diversitate...
Nikolai: Și noi cu ce v-am putea ajuta?
Arkadii: Voi?.. Ce asortiment ciudat aveți pe masă, vă preocupă videoart-ul?..
Andrei: Nu, ne pregăteam să luăm masa... asta este mâncarea noastră...
8
Arkadii: A, mâncarea... totul este așa frumos aranjat, roșu... parcă intenționat, știți, mi
s-a părut că ați aranjat așa pentru a face poze... Foarte frumos...
Nikolai: Deci?
Arkadii: Deci ce?
Nikolai: Ce vreți de la noi?
Arkadii: Haideți să facem schimb. Eu v-o dau pe Ghirea, iar dumneavoastră – pe… (se
uită la Nikolai).
Nikolai: Pentru ce?
Arkadii: Pentru coabitare.
Andrei: Cum adică, pentru ce?
Arkadii: Nu vă faceți griji – nu-i vorba despre trădare, e doar pentru o noapte...
dimineța toate vor fi la locul lor... ca în Europa... Swing-swing și înapoi, în familie...
Deodată Ghirea se ridică, trage fața de masă, și-o aruncă peste ea și strigă tare și
răspicat un singur cuvânt – Addis-Abeba și fuge.
Arkadii: Mă iertați... (Pleacă de la masă). Una și aceeași problemă, curat femeiască...
(Din scara blocului se aude lătratul Ghirei). Ghirea, nu-i voie, jos! Mă iertați, încă o
dată.
Arkadii fuge din apartament, Andrei și Nikolai se aruncă asupra cadavrului.
Andrei: Hai să-l aruncăm, dracului, în scara blocului! Să nu mai vină cineva și să
creadă cu toții că e al nostru!
Nikolai: Cum să-l...
Andrei: Haide, nu mai da din gură, – ia-l de picioare, ia-l, ți-am zis!
Nikolai îndeplinește ordinul lui Andrei, ia cadavrul de picioare, Andrei – de mâini.
Depunând un mare efort, cară cadavrul câțiva metri, auzind vocea lui Igor Igorevici,
care tocmai intră în cameră, Andrei și Nikolai se opresc.
Igor Igorevici: Hop și eu, prieteni! Ce faceți cu el?
Andrei: Cu cine?
Igor Igorevici: Cum adică cu cine? Cu fratele?!
Nikolai: Cu Sașka?
Igor Igorevici: Pe cine cărați acolo, pe Sașka?
9
Nikolai: Pe Sașka! Sigur că... pe Sașka, am vrut să glumim – știți, un joc studențesc
vechi – adoarme omul în pat și se trezește pe hol... pe casa scării...
Andrei: Gol...
Igor Igorevici: Păi și atunci de ce nu l-ați dezbrăcat?
Nikolai: N-am apucat...
Andrei: S-ar putea trezi...
Igor Igorevici: Așa îmbrăcat nu-i distractiv...
Nikolai: Da?
Igor Igorevici: Bineînțeles...
Andrei: Atunci, hai să-l punem la loc... Haide, ușor...
Nikolai: Da...
Andrei și Nikolai pun cadavrul la loc pe pat și se așază la masă, lângă Igor Igorevici.
Chiriașii tac, se uită la proprietarul apartamentului, așteaptă ca acesta să înceapă
discuția, dar Igor Igorevici zâmbește calm și ține o pauză lungă. Într-un sfârșit, liniștea
este întreruptă de Nikolai.
Nikolai: Igor Igorevici, știți, ne e foarte greu să vă spunem, dar suntem presați de timp!
Igor Igorevici: Cu toții suntem presați de ceva. Eu în cla a cincea am scris o
compunere «Vara cu bunicuța». Am scris cum, fiind la mare, am făcut cunoștință cu o
bunicuță-nudistă, cum ne îmbrățișam și ne tăvăleam, pupându-ne pe plajă, iar nisipul se
забивался нам... (Igor Igorevici se uită la bucata de linoleum ridicată). Văd că v-ați
apucat de renovat?
Andrei: Ne-am apucat...
Igor Igorevici: Înseamnă că am întârziat... știți, vroiam să vă rog să nu renovați, de asta
am venit...
Nikolai: De ce – doar e spre binele dumneavoastră, veți avea apartamentul ca nou...
Igor Igorevici: Mai binele e dușmanul binelui/ Când vrei să faci mai bine, întotdeauna
îți iese mai rău.
Igor Igorevici își ia valijoara de pe jos și-o pune pe masă; valijoara se deschide și de
acolo ies la iveală multe seringi.
Andrei: Ce aveți aici, Igor Igorevici? O valiză plină cu seringi?
Nikolai: Sunteți bolnav?
10
Igor Igorevici: Am fost bolnav, acum mi-am revenit. Doar că m-am obișnuit cu
injecțiile. Deci... (adună seringile, își șterge transpirația de pe frunte). Nu știu ce am,
dar nu mi-e bine deloc – am mâncat dovlecei de dimineață și poftim! – transpir și
transpir... Nu aveți, din întâmplare, un garou?
Nikolai: Nu, dar am centura subțire, poate e bună de garou (își scoate centura).
Igor Igorevici: Mulțumesc, merg până la baie și pe urmă ne putem întoarce la oile
noastre (iese).
Andrei: Știa! Știa-știa-știa! Sunt sigur că știa, e al lui! Este cadavrul lui!
Nikolai: Nu, așteaptă, dacă știa, l-ar fi recunoscut, l-ar fi recunoscut și nu ne-ar fi
întrebat...
Andrei: Sigur! A-l recunoaște înseamnă a recunoaște!..
Nikolai: Ce să recunoască?
Andrei: Să recunoască cadavrul și să scape de martori...
Dintr-o dată în apartament pătrunde un val de zgomote ciudate, de parcă în casa scării
ar fi intrat o mulțime de microbiști – unul strigă slogane, altul ceartă „adversarii” și-i
încurajează pe „a-i noștri”, iar pe unul îl calcă în picioare și el strigă după ajutor... Pe
neașteptate în cameră intră o femeie de vârsta a doua, roșcată. Zâmbește, tace și dintr-
o dată strigă: : «Aici, aici – aici e tineretul!» Mulțimea, care se pare că deja trecuse de
acest apartament, se întoarce și intră val-vârtej în apartamentul lui Andrei și al lui
Nikolai. S-a dovedit că mulțimea nu era o adunătură spontană de microbiști, ci o nuntă
obișnuită cu toate personajele tradiționale. După apariția primului val de nuntași, în
cameră intră mirele și mireasa – au în mâini sticle cu alcool și coarne, destinate
libațiilor abundente; după ei intră numeroși oaspeți cu salate în farfurii. Procesiunea
este încheiată de un adolescent creț cu un boom-box pe umăr. Casetofonul face să
răsune în toată camera o melodie obsesivă de trip-hop, adolescentul închide ochii și se
mișcă ritmic, cu mult chef, în mare parte nu din cauza nunții, dar pur simplu dintr-o
stare de armonie a sufletului.
Mirele: O-o-ă-ă-î-î! Suntem vecinii, vecinii voștri de sus.
Tipul în costum: Băeiți, înțelegeți, fiica mea se mărită – fiica! Asta e doar o dată-n
viață!
11
Nuntașul toarnă vodcă în coarne; cavalerul de onoare se pipăie cu domnișoara de

onoare – mireasa se apropie de pat, împiedicându-se de piciorul cadavrului, cade
peste el și începe să se joace cu el – îi îmbracă trena; cineva dansează, oaspeții mai în
vârstă examinează și evaluează apartamentul – în general, apartamentul a fost
aglomerat de tot ceea ce ne urmărește pe fiecare în imaginația noastră, atunci când ne
gândim la un eveniment real anume, care se numește nuntă.
Mama miresei: Mai turnați-le unul! Mai turnați-le unul! A-a-a-a-!
Mama miresei încearcă să-și rupă bluza de pe ea. De Andrei și Nikolai se apropie
bărbați care le întind coarne pline cu vodcă – fiecare a câte 2,5l. Andrei și Nikolai,
neînțelegând în continuare ce se întâmplă, încep să bea – se prefac că beau de câteva
ori, se opresc, dar oaspeții-bărbați îi apucă de mâini și de cap, obligându-i să bea
până la capăt: „Pentru sănătatea tinerilor – până la sfârșit!”. Golind coarnele,
Nikolai și Andrei se eliberează din strânsoare, încep să râdă împreună cu toată lumea,
se bucură. Terminându-și treaba, oapseții-bărbați înhață mireasa, cadavrul și
împreună cu ceilalți oaspeți și fug. În cameră intră Igor Igorevici. Se poartă ca și cum
s-ar ascunde de cineva, se uită în jur, se așază pe jos.
Igor Igorevici: La baie e plin de manguste sălbatice!.. O mangustă mi-a sărit direct în...
Igor Igorevici își desface pantalonii, se uită înăuntru, începe să plesnească animalul de
acolo.
Igor Igorevici: Sunt pregătit, pregătit pentru compromisuri, dacă așa stau lucrurile!..
Sunt de acord să scad chiria, numai să nu vă mutați, nu vă mutați de aici, vă rog! La
urma urmelor, mangustele vă pot ajuta să alungați șerpii, dacă vor apărea, mangustele le
vor alunga!..
Nikolai: Cred că visăm...
Andrei: Nu... nu cred, eu visez întotdeauna frumos... am coșmaruri... coșmaruri doar
atunci când am insomnii... de asta dorm așa mult... mă încarc cu emoții pozitive...
Igor Igorevici încetează să se legene pe jos. Se ridică, se scutură și se așază la masă.
Nikolai: Sunteți bine, Igor Igorevici?
Igor Igorevici: Dumneavoastră?
Andrei: Noi – super! Tocmai am băut pentru sănătatea tinerilor!
Igor Igorevici: Da... (Se uită în jur). Ce ghinion... (Șoptind). În ce colț se află?
12
Nikolai: Ce?
Igor Igorevici: Unde stau, tinerii?.. Vreau și eu să-i felicit.... nu știu de ce nu-i văd,
spuneți-mi... unde sunt?..
Nikolai: Au plecat!
Igor Igorevici: F-f-f-f-f... Eu credeam că iar... am orbit... mi se întâmplă... hop! Și nu
văd! Dar nu așa, că nu văd nimic, ci numai pe cineva, sau numai o parte a spațiului...
Mi-am luat chiar și un câine însoțitor... Argintiu... corcitură de saintbernard și kolli,
foarte deștept câine, doar că tocmai pe el nu-l vedeam... (Se uită în jur, strigă). Wilki!
Wilki!
Nikolai: Câinele dumneavoastră nu e aici, Igor Igorevici!
Igor Igorevici: Da... păcat... era un câine bun... dar unde... unde, sau iar nu văd... unde
e fratele dumneavoastră?
Nikolai: L-au...
Andrei: L-au luat la nuntă... cu ei... la ei...
Igor Igorevici: О-о-о... foarte rău!
Andrei: De ce, Igor Igorevici, e tânăr, să se distreze...
Igor Igorevici: Da... să se distreze, dar se îmbolnăvise, îmi amintesc, ofta și s-a întins,
cum i-ați dat voie să meargă?! Ce fel de prieteni sunteți, frați... unde-i nunta asta?!
Nikolai: Undeva aici... în casa scării...
Andrei: Sus, parcă, dacă e să te iei după zgomotul... de la vecini...
Igor Igorevici: Trebuie să-l întoarcem... (Se ridică). Trebuie!..
Andrei: Lăsați lucrurile așa cum sunt, Igor Igorevici – toate se aranjează...
Igor Igorevici: Dar nu s-au aranjat! Lucrurile nu s-au aranjat! V-ați băgat peste tot!
Cine v-a rugat?! Nu mă mai enervați acum, haideți să întoarcem frățiorul la loc!
Nikolai: La loc?
Igor Igorevici: Șoptesc sau vorbesc altă limbă?! De ce nu mă înțelegeți?!
Andrei: Înțelegem, Igor Igorevici, înțelegem tot!
Igor Igorevici: Haideți atunci!.. Mai ales că ați pus degețelele pe el...
Nikolai: Pe cine?
Igor Igorevici: Pe frățior... amprentele voastre...
Andrei: Și?
13
Igor Igorevici: Nimic... până una alta – nimic... dar dacă nimerește acolo într-o
încurcătură, dacă încep să-l caute...
Nikolai: Ha! Da...
Igor Igorevici: Aici, știți, nu-l întreabă nimeni dacă sunteți frați... în caz că...
Andrei: În caz că...
Igor Igorevici: În caz că!
Nikolai: Bine, bine, dar cum ajungem acolo, credeți că e ușor?
Igor Igorevici: Acum nu e momentul potrivit să ne gândim dacă ne ușor sau greu!
Intrăm, ne așezăm la masă, important e să nu ne dăm de gol, bem, mâncăm, nimeni nu
ne va întreba nimic – e nuntă! La momentul potrivit, eu o să vă dau un semn, ne
ridicăm, culegem frățiorul și plecăm...
Nikolai: Și plecăm...
Toți trei se ridică de la masă, clătinându-se.
Igor Igorevici: Poartă-te cu alții așa cum ți-ar plăcea să se poarte ei cu tine, nu-ți lăsa
prietenel la nevoie, ajută-i pe cei apropiați, amintește-ți de cei dragi, nu мусорить –
oare asta nu e destul pentru a merge să-l scoatem de acolo?!
Nikolai: Ba e chiar prea mult!
Igor Igorevici: Înainte, prieteni! Nunta nu este un sfârșit – e abia începutul! Semnul de
retragere – trei bezele uriașe!
Igor Igorevici sărută aerul. Nikolai și Andrei rețin semnul; cei trei pleacă.
ACTUL II
Interior, o masă lungă, nuntași, în centru – mirele și mireasa, alături de ei – cadavrul
cu un pahar plin cu vin roșu, înțepenit în mână; toată lumea cântă o melodie tristă și
întinsă, care era cândva la modă, dar nu neapărat populară, se pare că petrecerea a
ajuns într-o etapă în care toată lumea s-a întristat și își dorește ceva adevărat, de
genul unui cor de bocitoare.
Nuntașii:
N-am avut bani nici de taxi, iubito,
Dar nu din cauza mea,
Au dispărut toate biletele,
14
Și s-au ofilit florile!

S-au uscat și frunzele de ceai,
Pe buzele tale roșii,
Ca frunzele de toamnă s-au așternut!
Tîdî, tî-dî-dî,
Tîdî, tî-dî-dî,
Tî-dî-î-î-î-î!!!
În cameră intră Igor Igorevici, Andrei și Nikolai. Fredonează și ei, salută respectuos
din cap, fac semne prietenoase în direcția „tinerilor”, se așază la masă. Deodată
cineva strigă „Pentru părinți!” De peste tot se aud clinchete de pahare și ecoul
vocilor: „Pentru părinți!”
Mama miresei: Mâncați-mâncați! Mâncați! (Începe să plângă, plâng toate persoanele
în vârstă, se pare că melodia era despre părinți și despărțirea de copii).
Igor Igorevici se ridică și bate cu furculița în pahar, cerând atenție.
Igor Igorevici: Vă rog! Vă rog atenție!
Mama miresei: Fiți atenți, fiți atenți la cuvântul prietenilor, prietenii tinerilor...
Igor Igorevici: Vă mulțumesc... mama... iată ce vroiam să vă spun... Dacă ați ajuns
până aici, important este să fiți tari, înțelegeți, să nu vă lăsați! Nu avem nevoie decât
unul de celălalt... Sunt cuvinte banale, dar nimeni nu vrea să se gândească la asta,
nimeni... Și atunci când unul dintre noi, în acest caz, toată lumea știe despre cine
vorbesc (face semn în direcția tinerilor, toată lumea zâmbește și dă afirmativ din cap)...
atunci un prieten... câștigă un alt prieten... și ei împreună... Sunt întotdeauna,
întotdeauna, împotriva tuturor... împotriva a tot ce e distrugător și monoton! Există și
aici un mister! Uitați-vă la ei! Vedeți ceva în comun?! Nu pot, nu?! Nu puteți unul fără
celălalt, nu?
Igor Igorevici fuge la ei, alungă mirele de la masă, se așază în locul lui.
Igor Igorevici: Nu poți fără el, nu poți, așa-i? Ia să vedem! (Îmbrățișează mireasa,
mirele îl bullește, dar este oprit de părinți).
Mirele: N-am înțeles!
Părinții: Ușor-ușor, el doar ne explică și ne arată, este un toast!..
15
Igor Igorevici: Nu pot! Nu pot unul fără altul! Pentru asta vreau să beau! Pentru dorul
dorul nostru comun, pentru neputința!
Nuntașii înțeleg că este vorba de un toast, dar de asemenea, înțeleg și că este un altfel
de toast, nu unul simplu, banal, ci unul mai complicat/filosofic, de aceea toată lumea
bea pentru ce vrea și după asta tace și se concentrează.
Mirele: Ai terminat, stimabile?!
Igor Igorevici: Da, da, poți să șezi...
Igor Igorevici se întoarce la locul lui. Mirele se așază aproape de mireasă, o ceartă,
întreabă despre acest musafir – „tinerii” au o discuție pe voci ridicate.
Igor Igorevici: V-am adus un televizor, acolo în hol, din partea colegilor de an, vă
felicităm!..
Bătrânul: De la care colegi de an, ea nu este studentă!..
Igor Igorevici: Păi nici eu nu sunt student, tăicuțule, dar asta nu anulează faptul că noi
toți trăim, iar viața este o școală continuă, de aceea, noi toți suntem colegi de an!
Bătrânul: Adevărul fie al tău...
Igor Igorevici: Al meu...
Tatăl miresei: Martorilor (cavalerului și domnișoarei de onoare), conduceți nunta!
Se ridică domnișoara de onoare, are guturai și nicidecum nu reușește să-și oprească
nasul care curge continuu; având emoții, ea una-două își trage ciorapii; încearcă să
dea vocii sale un aspect vesel și ușor amețit.
Domnișoara:
E frumoasă mireasa și bună
Trebuie să ne turnăm și să bem cu toții
Ca să nu-i dispară frumusețea
Și să nu meargă pe la doctori!
Toată lumea toarnă și bea. Se ridică Cavalerul de onoare.
Cavalerul:
Femeie-n casă-i mama ei,
(adresându-se mirelui) Și când tu-i vei fi soț,
Tu vei dormi în (pauză) patul ei,
Și mulțumit de ea fi-vei!
16
Toată lumea toarnă și bea.

Domnișoara (bate cu furculița în pahar, cerând atenție): Iar acum, fiți atenți! Acum vă
vom prezenta o scenă despre prima întâlnire a tinerilor... Textul îmi aparține, l-am scris în
baza mărturiilor lor, iar interpretarea va fi făcută de mine și Cavalerul de onoare...
Nuntașii se agită, dar tatăl miresei reușește să-i calmeze și dă afirmativ din cap în
direcția domnișoarei și cavalerului de onoare.
17
Tatăl miresei: Ascultăm! Ascultăm!

Domnul: Adică, toate acestea au avut loc în viața reală... avem personaje reale...
Domnișoara, renunță pentru o clipă la farmecul său liric și începe să urle nuntașilor.
Domnișoara: Așadar, atenție! A-ten-ție! Facem liniște!
Nuntașii se potolesc în sfârșit. Domnișoara stinge lumina, iese în fața mesei, își dă liric
ochii peste cap – acest tip de comportament l-a studiat la teatru, când protagonista
spectacolului „Teatru” după romanul lui Somerset Mugham, își spunea monologul.
Domnișoara: Era o seară obișnuită de toamnă, iată-iată se apropia prima ninsoare... La
unsprezece și zece, la magazinul nostru alimentar – „Intensivnik” a intrat un domn
ciudat în palton lung, gri... Fără să zică ceva, a mers la raionul meu... în raionul cu
produse congelate, a mers la frigiderul cu băuturi și a început să aranjeze sticlele...
Din întuneric, de asemenea – în „personaj”, apare Cavalerul – față serioasă, palton
lung, gri, pălărie; musafirul care și-a recunoscut hainele împrumutate de Cavaler, își
permite să rânjească cu zgomot.
Domnul: Lucram merchandiser pentru „Coca-Cola”, în acea zi am primit ordin de la
superviser să verific frigiderul nostru din acest magazin... cum sunt aranjate sticlele,
dacă ne sunt respectate cerințele... Mai întâi am traversat tot magazinul și am rupt
afișele cu „Pepsi”... le-am pus pe ale mele, iar după asta, când eram deja la frigider, ea
s-a apropiat și...
Ea: De ce rearanjați sticlele? Temperatura este aceeași pe toate rafturile...
El: Știu...
Ea: Știți... și le rearanjați...
El: „Fanta”...
Ea: Ce-i cu „Fanta”?..
El: „Fanta”de mere stă lângă cea de portocale...
Ea: Și ce? Bine că stă...
El: Nu e bine... Nu stă acolo unde ar trebui...
Ea: Da?... Și ce treabă aveți dumneavoastră cu asta?
El: Ăsta e lucrul meu... Sunt merchaindiser!
Domnișoara se retrage din dialog, începe să se învârte în fața mesei.
Ea: Fără a-i spune ceva, am mers în debara și m-am dat cu „Attitude” cu feromoni...
18
Aici mirele se oprește din a mânca o pulpă de pui și scoate un „hmmm” ironic.
Mirele: Ha!..
Ea: M-am întors în magazin... El era încă la frigider și rearanja sticlele...
El: Am vrut să plec, dar am simțit cu un fel de al șaselea simț că ea se va întoarce... că
va veni înapoi la mine și nu m-am înșelat...
Ea: Ajutați-mă să ghicesc cuvântul... în rebus...
El: În rebus?
Ea: Da, am un cuvânt... din șase litere (în română nu se potrivește) – „Emoție
puternică, la limita nebuniei, pentru care ești în stare de orice”, ultima literă „e”...
El (se întoarce de la Ea spre publicul imaginar): Am înțeles că e vorba de „iubire” și i-
am șoptit...
Ea (se întoarce de la El spre publicul imaginar): Știam că e „pasiune”, dar am trecut
varianta lui...
Mireasa (printre lacrimi): Exact așa s-au în-tâm-plat toa-te...
El: Am invitat-o...
Ea: Am fost de acord...
El: I-am dăruit...
Ea: Am luat...
El: Am întrebat-o...
Ea: I-am răspuns...
El: Am chemat-o...
Ea: M-am dus...
El și Ea: Și azi ne-am căsătorit!
Domnișoara aprinde lumina, musafirii tac, nimeni nu bea și nu mănâncă – toți se simt
stânjeniți. Domnișoara și Cavalerul de onoare se închină (ca actorii). Dintr-o dată
cineva de la masă strigă: „Pentru părinți!” În sală răsună zgomot de pahare ciocnite
și ecoul de la „Pentru părinți!”
Mirele: Să știți că acolo, în legătură cu sticlele... ați distorsionat un pic adevărul... cu
„Fanta”, de fapt, nu contează de care e – portocale sau de mere, important este să stea
pe raftul din mijloc!
19
Femeia: Păi da, dar e vorba de viziunea autorului... îmbunătățirile care vin din partea
autorului, eu cred că așa ar trebui să fie în arta adevărată...
Domnișoara: Da, mi-am permis să... Deși, spectacolul este conceput în tehnica
verbatim...
Bărbatul (ștergându-și palmele transpirate de pantaloni): Curajos!..
Femeia: Adică cum?
Domnișoara: Adică atunci când faci interviuri cu oameni vii, adică, totul e conform
spuselor lor...
Cavalerul: Tot scenariul e conform spuselor lor!...
Femei: Ce chestie! Și chiar ați mers așa la ei și i-ați întrebat cum s-au întâlnit sau cum –
cu tehnica asta, cum – mai întâi ați întrebat bărbatul și pe urmă femeia sau cum?
Domnișoara: Nu contează, important este să-ți alegi tema, adică, noi, înainte de nuntă
am mers și i-am întrebat cum s-au întâlnit prima dată, dar am fi putut să-i întrebăm
orice... Dumneavoastră vreți să spuneți că nu v-a plăcut sau...? Să știți că noi ne-am
pregătit, ne-am gândit că am făcut cea mai bună alegere, adică am făcut ceva viu,
înțelegeți, ca în viață, adevărat, așa cum s-a întâmplat în realitate, exact așa cum ne-au
povestit ei... În legătură cu sticlele n-am insistat prea mult, de asta mirele s-a arătat
nemulțumit...
Mirele: Nu, eu am zis doar așa, ca să știți ce este mai important, că există trei rafturi,
da, apa minerală, „Bonaqua”, carbogazificată, plată, puternic carbogazificată, slab
carbogazificată – nu contează, important este să fie pe raftul de jos, pe urmă „Fanta”, la
fel, după cum am mai zis – n-are importanță, de mere sau de portocale, sau de lămâie,
despre care, apropo, n-ați zis nimic, aia cu lime e cea mai nouă, da – astea toate pe
raftul din mijloc și pe-al treilea – „Coca-Cola” însăși și, de asemenea, avem cola zero,
fără zahăr și avem cola cu zahăr, aia obișnuită, într-un cuvânt, tot ce înseamnă „Coca-
Cola” Trebuia să stea sus, pe-al treilea raft! Da!..
Femeia: Ce interesant... și dumneavoastră chiar verificați toate astea?..
Mirele: Bineînțeles, cum altfel?! Doar toată lumea le-ncurcă, chiar și ea...
Mireasa: Și ce?!
Mirele: Nimic, dar în seara le-ai amestecat pe toate, ca un pițigoi, ai mai pus și pepsi
acolo, vă puteam amenda...
20
Mireasa: Trebuia să ne amendezi și gata, ai fi stat acum să faci bule în cola ta! Auzi la
el – frigiderul! Dacă ai ști câte am pus noi în frigiderul vostru, odată, au venit la noi cei
din blocul vecin, ei au acolo bancă de spermă și le picase curentul, așa că noi le-am
depozitat sperma timp de 48 de ore, pentru bani, bineînțeles, în frigiderul vostru
cocacola, iar sticlele voastre și peștele au stat pe jos!..
Mirele: Închide gura, bine, cât nu te-am aranjat!
Mireasa: Vezi să nu te aranjez eu, ai înțeles?
În acest moment Igor Igorevici se ridică și trimite trei bezele. Cei la care trebuiau să
ajungă bezelele erau Andrei și Nikolai, dar a ieșit că acestea au zburat spre mireasă.
Ea a reacționat instant și pentru a-și tachina mirele, i-a răspuns lui Igor Igorevici cu
aceleași bezele. Fără a sta prea mult pe gânduri, Mirele se ridică și-i trage o palmă
(rever) peste buze Miresei.
Mirele: Sevedecuochiulliber despre ce-i vorba aici la voi!
Mireasa: Tata!
Adresânu-se tatălui, mireasa zboară pe jos; tatăl miresei, continuând să înfulece ca un
bull-terier, sare și-și încleaștă dinții în gâtul mirelui. Musafirii din partea mirelui încep
să dea în tatăl miresei, apărându-și ce-i al lor. O oarecare femeie sparge o sticlă în
capul prietenului mirelui și acest zgomot îi face pe toți nuntașii să se înhaite unii cu
ceilalți. Dintr-o dată, toată lumea se transformă în fiare care dau și fiare care urlă,
visând demult la un masacru al oamenilor și a tot ce înseamnă omenesc. Un oarecare
bătrânel, din greșeală înfige o furculiță în cadavru. Furculița rămâne în acolo, iar
pentru el se răzbună un bărbat care înfinge o lingură în pieptul bătrânului. În scurt
timp, din cauza luptei aprige, nunta ia sfârșit.
Igor Igorevici (se ridică de la masă, își șterge capul spart de fața de masă): Prieteni,
au-u-u! Sunteți vii, prieteni... E cineva viu? Totul pute în jurul nostru...
Întins cu fața în jos pe masă, Nikolai își ridică brusc corpul și se așază în poziția
lotusului, de sub masă apare Andrei.
Andrei: Toate aceste reuniuni de familie nu se sfârșesc niciodată cu bine...
21
Igor Igorevici: E adevărat ce zici... Îmi amintesc de o aniversare a mamei mele...

colegi, prieteni... rude și un bărbat o-ntreabă: „Salata e cu maioneză...” De ce?! „Eu n-
am voie cu maioneză...”, „Atunci e fără maioneză..” Așa i-au răspuns... A ciugulit el un
pic de salată rusească... și în timp ce ciugulea s-a sufocat... se pare că avea o formă rară
de alergie... i s-au umflat limfonodulii și gata... s-a sufocat... chiar la aniversare... de la
maioneză...
Nikolai: Dar de ce nu i-a zis nimeni că salata e cu maioneză
Igor Igorevici: Pur și simplu din curiozitate... toată lumea era curioasă să afle de ce e el
atât de fițos, – toată lumea mănâncă și nu înreabă nimic, iar el dă întrebări în legătură cu
salata... Și apoi, nu –sa gândit nimeni că viața poate lua așa întorsătură încât să te sufoci
de la maioneză!...
Andrei: Da, se-ntâmplă... suntem unici, toți...
Igor Igorevici: Ați pus punctul pe „i”! Chiar și aici – nuntă! S-ar fi părut că sunt cu
toții apropiați unii de alții! Dar fiecare trăește în lumea lui și cât de incompatibile s-au
arătat lumile astea! S-au distrus unii pe alții într-un minut! Aveau nevoie doar de un
motiv! Eu v-am făcut vouă semn, să plecăm și ăla ce-a-nțeles!
Igor Igorevici dă brânci trupului deocamdată neînsuflețit al mirelui.
Nikolai: Pe Sașka, apropo, l-au ucis...
Igor Igorevici: Da?
Andrei: Iarăși...
Toți trei se uită după cadavrul cu furculița înfiptă în piept.
Igor Igorevici: Păcat... de el chiar îmi pare rău! Pentru ei – de nici unul! Dar pentru el
îmi pare rău! El chiar și acum, după toate astea... are fața sinceră... iar asta, prieteni,
înseamnă foarte mult...
Nikolai: Ce facem? Mergem acasă?
Andrei: Și el?
Nikolai: Ce? Îl lăsăm aici, ăștia se vor trezi și vor înțelege ce-au făcut!...
22
Igor Igorevici: Ce vor înțelege? Crezi că asta ne ajută cu ceva? Îi vor întreba – ăsta de
unde e? De acolo, vor zice ei, din apartamentul lui Igor Igorevici! Mă vor căuta pe
mine, mă vor găsi și mă vor întreba – cne stă acolo, la dumneavoastră, cine pe cine a
ucis acolo – mă vor întreba?! Vor întreba! Și eu le voi răspunde, prieteni! Dacă mă vor
întreba, le voi răspunde! Chiar dacă îmi sunteți prieteni! Le voi spune tot, tot! Pentru că
aici deja se pune problem altfel – altfel! Ei nu au nici o legătură cu prietenia noastră!..
Andrei: Dar cum ați procedat dumneavoastră, Igor Igorevici cu acel musafir la
aniversarea mamei?..
Igor Igorevici: La aniversare?.. A-a-a... L-am închis în baie cu laptop-ul și un borcan
de maioneză...
Andrei: Și?
Igor Igorevici: Pe laptop am tastat: „Vreau să știu tot!”
Andrei: Adică, ați înscenat o sinucidere?
Igor Igorevici: Mai curând un accident!
Andrei: Și la noi?
Igor Igorevici: La noi e vorba de o cursă! Cine l-a împuns cu furculița?! Ăștia nu vor
recunoaște nimic, chiar dacă își vor veni în fire! Și ce motiv ar avea?! Se vor apuca să
caute un motiv și tot la noi vor ajunge!
Andrei: Și la noi?
Igor Igorevici: La noi e plin de motive! Noi suntem înrudiți cu cadavrul, adică voi –
voi sunteți înrudiți! Iar eu am o față interesată, dar mai ales pentru voi îmi fac griji, iar
voi mă scoateți din sărite cu toate întrebările și îndoielile voastre!..
Nikolai: Bineînțeles că în această situație... și noi vrem... vrem să vă ajutăm...
Igor Igorevici: Să mă ajutați, să vă ajut! N-are nici o importanță! El este acum
problema noastră comună! Și noi trebuie să o rezolvăm... împreună!
Andrei (întrerupându-l pe Igor Igorevici): Haideți să ducem cadavrul la aeroport!
Igor Igorevici și Nikolai: De ce?!
Andrei: Vom simula un accident! Ca și cum el se hotărâse să zboare și a ajuns sub
avion!
Igor Igorevici: О!
Nikolai: Cum sub avion?
23
Andrei: Așa... atunci când avionul ia viteză înainte de decolare, ne vom furișa și vom
arunca cadavrul sub șasiu/roțile avionului!
Nikolai: De ce neapărat la aeroport?..
Andrei: Pentru că șasiurile doar la aeroport se găsesc!
Igor Igorevici (trăgând dintr-o sticlă): Nu-nu...Aeroportul este un loc bun – orice s-ar
întâmpla acolo, nu e foarte mult studiat, claar – e vorba de un aeroport!.. Repede dispar
toate, ca să nu impacienteze populația... Aeroportul e un loc bun – mergem!
Nikolai: Dar cum?!. Ce aveți de gând?! Aeroportul e departe... sunt obosit... și cum?
Igor Igorevici: Facem așa! Acum nu se vaită nimeni, ci în liniște și discret toată lumea
face ce are de făcut! La urma urmelor, cu toții suntem vinovați – toți! Așa că, hai, fără
văietături, l-ai ridicat și-ai plecat!..
Se apropie de cadavru.
Nikolai: De ce ni se întâmplă toate astea?..
Andrei: Fără nici un motiv... pentru că totul devine și mai îngrozitor și mai moralizator
dacă nu există nici un motiv...
Igor Igorevici: De ce, de nece... N-avem voie să ne punem astfel de întrebări... Asta e
cel mai rău, chiar mai rău decât (arătând cadavrul)... Contează ce atitudine ai față de
asta... Eu cred că nivelul de autodistrugere depinde anume de asta... Haideți, exercițiul
fizic o să aranjeze toate lucrurile la locul lor și ne vom putea întoarce la viețile noastre!
Igor Igorevici, Andrei și Nikolai iau cadavrul și pleacă.
Actul III
24
O bancă la intrarea în aeroport. Pe bancă, un bărbat îmbrăcat exact ca și cadavrul,

care, chiar și fizic arată exact ca el – albastru la față, doarme ca și cum ar fi cu totul
obosit de viață – fără tradiționalul inspirat și expirat și fără nici bucurie sau
îngrijorare, ceea ce înseamnă că action-ul lipsește cu desăvârșire din visele sale. Acest
pasager ține strâns în mâini un ziar, pe care, se pare, în timp ce îl citea, l-a furat
Morpheus. Pe lângă bancă trec tot timpul nenumărați pasageri cu valize care intră și
ies din aeroport. Dintr-o dată, din mulțimea care se mișcă mecanic pe acolo, iese un
grup neobișnuit – Andrei, Igor Igorevici și Nikolai. În loc de valiză ei duc „frățiorul”.
Apropiindu-se de bancă, ei așază cu grijă trupul neînsuflețit alături de bărbatul are
doarme.
Igor Igorevici: Se vede că l-au hrănit bine înainte să-l ucidă...
Nikolai: Eu nu mai pot...
Igor Igorevici: Liniște, liniște, liniște... Ne tragem un pic sufletul și mergem pe pista de
decolare, aici doar nu zboară avioane, cine să-l calce – poate numai o aterizare de
urgență, dar știi cât trebuie să așteptăm pentru asta? Ce vrei să facem aici, un
maosoleu?..
Nikolai: Eu nu mai pot... fără mine...
Andrei: Nu, nu se poate – noi singuri n-o să-l putem căra...
Nikolai: Cereți ajutor de la altcineva... cereți, iar eu o să vă aștept aici...
Igor Igorevici: De la cine, de la cine să cerem - știi câți oameni răi sunt acum, n-o să ne
ajute nimeni!
Andrei: Nimeni n-o să-și ajute aproapele...
Igor Igorevici: Cât de des ați auzit cuvântul „bun?! Acum când se mai vorbește despre
om ca fiind... „bun”, ha?.. acum nimeni nu zice „bun”... zice – “motivat”, “hotărât”,
“inteligent”, “sociabil”, dar nimeni nu zice “bun”!..
În tot acest timp, în spatele băncii a stat un băiețel care mânca o înghețată “McFlury”
cu bucăți de fructe exotice. Nu l-ar fi observat nimeni, dacă băiețelul nu ar fi îndrăznit
să vorbească cu domnii în vârstă, care discutau despre bunătate.
Băiețelul: Eu vă pot ajuta!
Andrei, Igor Igorevici: Da?!
Nikolai: Iată, băiatul o să vă ajute, iar eu o stau aici...
25
Igor Igorevici: Așteaptă, așteaptă... băiețelule... ia hai încoace!

Igor Igorevici împinge cadavrul mai aproape de pasager, îi face loc băiețelului pe
bancă.
Băiețelul: Vă pot ajuta doar dacă îmi răspundeți la o întrebare...
Andrei: Interesant... (tachinând băiatul) “dacă o să-mi răspundeți”! Tu știi cât
cântărești nenea ăsta? Noi l-am cărat în trei! Trei bărbați bine abia de l-am adus până la
banca asta! Și tu vrei să ne ajuți să-l cărăm până la pista de decolare?!
Băiețelul: Vă ajut orice-ar fi, doar dacă răspundeți... deși mă îndoiesc că veți ști să
răspundeți!
Igpr Igorevici: Interesant și oare ce vrei să ne întrebi?
Nikolai: Chiar...
26
Băiețelul: În 1856, faimosul pianist rus Anton Rubinstein a avut un turneu prin Europa.
Toate țările pe care le-a vizitat i-au oferit toate onorurile și în adevăratul sens al
cuvântului l-au idolatrizat pe marele muzician. Când turneul a luat sfârșit, Anton
Rubinstein s-a întors în Rusia. Dar chiar la graniță, pianistul și-a dat seama că nu are
pașaport, l-a pierdut, nu-și mai amintește unde – doar nimeni în toată europa nu i-a
cerut nici un pașaport, toată lumea îi cunoștea fața oricum – atât era de popular. Vama
ruseească l-a obligat totuși să-și prezinte actele. Cu tactul său caracteristic și fără
picătură de snobism, pianistul i-a spus polițistului de la vamă că el este Anton
Rubinstein și că nu are pașaport. În același timp, muzicianul și-a adunat buzele într-un
zâmbet, ca să amintească de fața sa chinuită de partituri care apărea de obicei în
fotografiile din ziare. Probabil, Anton Rubinstein a făcut asta ca vameșul să-l
recunoască mai repede și să-l lase să meargă acasă. Când peste o lună Anton
Rubinstein s-a trezit într-o celulă de închisoare, nu și-a amintit din prima ce i s-a
întâmplat în acea noapte de pomină când se întorcea acasă. Se pare că polițistul de care
trebuia să treacă pianistul, nu doar că nu citea ziare, dar nici nu se împăca prea bine cu
nume de tipul Rubinstein. Deși, în principiu, acesta a acționat conform legii – a arestat
un cetățean care încerca să între, fără acte, pe teritoriul Rusiei. Până și Anton
Rubinstein știa de această dreptate crudă a polițistului. Pe de altă parte, Anton
Rubinstein știa în continuare că el este – Anton Rubinstein și de aceea, a căzut într-o
adâncă depresie... Nesfârșitele zile ale detenției treceau foarte greu. Faimosul pianist cu
renume internațional era furios – imediat urma să se decidă întrebarea în legătură cu
escortarea unui nuștiucine în cătușe spre Siberia. Dar nu se știe cum, familia țarului a
aflat că marele muzician zace închis într-o celulă pentru încercarea de a intra ilegal în
țară. Cu cea mai mare măiestrie a fost scrisă o scrisoare pe numele Directorului
Închisorii, în care mai bine de o lună se afla faimosul muzician, cu rugămintea
insistentă ca geniul să fie eliberat imediat. Directorul Închisorii a fost foarte nemulțumit
când a citit această scrisoare. Pe de o parte, el înțelegea că acționează conform legii,
arestând un cetățean, fie el și Rubinstein, dar totuși fără pașaport, pe de altă parte, nu
putea să nu se supună Țarului. Și atunci, Directorul Închisorii a ales ce-a de-a treia și
mai neobișnuită cale. El a încredințat soarta muzicianului, pe care deja îl ura foarte tare,
Ordonanțaui său mai în vârstă. Directorul l-a chemat pe Rubinstein și i-a zis “Uite că
27
am primit o scrisoare în care mi se spune că ești un mare artisit și că nu te pot ține în

închisoarea mea sub nici o formă, dar pașaport nu ai, de unde să știu eu că-i vorba
despre tine și că tu ești pianist?” Anton Rubinstein tăcea cu mândrie. Din propria
experiență știa că îl va costa mai mult dacă va intra în polemică cu acest om crud și
principial. “Dar am găsit o soluție” știu cum vom afla dacă ești pianist, continua
Directorul Închisorii – imediat te vor duce în holul mare, und există un pian și tu vei
cânta pentru Ordonanța mea. El se pricepe la sunetele astea, la muzică. Deci, dacă el
îmi va raporta că a auzit, că ești pianist, o să-ți dau drumul și tu vei deveni Anton
Rubinstein, iar dacă nu – vei merge mâine în Siberia, în cătușe!” Ordonanța l-a dus pe
nefericitul muzician în hol, unde abia de se mai ținea pe picioare un pian vechi. Anton
Rubinstein a stat mult în fața instrumentului și s-a gândit ce să facă, pe urmă, nu
contează că avea forță sau nu, a lovit cu putere clapele și nu că ar fi cântat, dar s-a certat
pentru totdeauna cu instrumentul total dezacordat și scos din uz. Marele pianist nu-și
putea înfrânge furia și mândria, Anton nu vroia, așa cum hotărâse pentru el, să se
umilească în fața unor oameni jalnici, de aceea, degetele sale nu scoteau muzică, ci o
cacofonie dementă. Pianistul sărea și lovea cu putere tastele și tot așa iar și iar, până a
trecut o orăși când a mai sărit o dată, a căzut, neputincios peste instrument. Bătrâna
Ordonanță s-a apropiat cu grijă de nebun, astfel încât să nu-l deranjeze în nici un fel și
l-a mângâiat pe Anton pe cap. Bătrâna Ordonanță știa că soarta unui om depinde de
decizia lui; bătrâna Ordonanță știa muzică; bătrâna Ordonanță știa că ce a auzit el acum
nu era muzică, ci un strigăt disperat de ajutor. Atât de multe știa bătrâna Ordonanță, dar
să știți că asta nu-i făcea viața mai fericită. Anton Rubinstein s-a ridicat și a mers
împreună cu Ordonanța în biroul Directorului. Nu poate fi exprimat în cuvinte ce a
simțit Rubinstein în drum. Întreaga viață, până și victoriosul turneu prin Europa a trecut
în acele momente prin fața ochilor deținutului... „Deci, – a întrebat severul Director,
Ordonanța – ce-ai ascultat – muzică sau o cacofonie dementă?” „Muzică...” a răspuns
încet Ordonanța... Și l-a mai întrebat o dată Directorul – „Ce-ai ascultat – un strigăt
disperat de ajutor sau muzică?!” „Muzică” – i-a răspuns un pic mai tare Ordonanța. „Te
întreb pentru a treia oară, ce ai ascultat?!!” „Muzică!” A răspuns sigur și tare bătrâna
Ordonanță... În aceeași zi, Antotn Rubinstein a fost recunoscut ca fiind Anton
Rubinstein, eliberat și trimis la tratament în Karlowy-Vary... Dar de ce bătrâna
28
Ordonanță a recunoscut criza de nervi a artistului ca fiind muzică – din milă sau chiar
știa că în fața lui e un mare pianist, care pur și simplu nu vroia să cânte?! Aceasta e
întrebarea la care vă rog să-mi răspundeți...
Andrei: N-ai vrea să te duci tu în pizda măti-i, băiețelule, îl cărăm și singuri!
Fără a mai spune ceva, ca să nu se umilească și mai mult în fața ignoranților maturi,
băiețelul pleacă. Igor Igorevici se ridică de pe bancă.
Igor Igorevici: Deci, trebuie să mergem să vedem cum e mai sigur să-l cărăm până la
pistă... și să alegem cursa, sub care să-l aruncăm... Când zboară pe acolo ceva...
Andrei: Da, trebuie să alegem o cursă, altfel ne va fi greu să umblăm cu el după noi...
Igor Igorevici: Niloai, Nikolai!
Igor Igorevici trage de Nikolai, care este încă impresionat de povestea băiețelului.
Igor Igorevici: Kolia-a-a-a!
Nikolai: Ce?!
Igor Igorevici: Stai aici și păzește – venim imediat!
Nikolai: Bine...
Igor Igorevici și Andrei merg în recunoaștere. Pe băncuță rămân Nikolai, cadavrul și
pasagerul care seamănă cu cadavrul. Nikolai își revine dintr-o dată și începe să umble
disperat, ca și cum ar căuta ceva. Privirea i se oprește pe ziarul, pe care pasagerul
adormit îl ține în mâini. Nikolai trage ziarul din mâinile pasagerului, scoate un pix din
zbunar și începe să scrie, cu voce tare, textul unei scrisori care i-a răsărit în minte.
Pasagerul adormit alunecă pe bancă, din inerție, la fel și cadavrul, alunecă până cade
pe jos, în fața băncii. Pasagerul adormit se oprește la timp ca să nu cadă și el, se
trezește ușor din amorțire, se așază iarăși într-o poziție comodă, continuă să doarmă.
Nikolai nu observă nimic și își continuă scrisoarea.
Nikolai: Mama-mama... Sașka s-a întors... și dacă totul iese bine... va pleca iarăși... în
sfârșit, va pleca...
De bancă se apropie o femeie afro într-un costum business bleu-marin cu dungulițe
albe. Putem observa că femeia este extrem de emoționată, se așază pe bancă, închide
ochii, plânge ușor.
29
Nikolai: Eu sunt bine... atât de bine pe cât se poate... bine... nu așa cum ați planificat tu
și tat, dar bine... rău, dar totuși mai bine... mai bine decât Sașka... pentru voi, probabil,
asta este o noutate, dar așa e viața, voi ați crezut că ați pariat pe calul cel bun – pe
Sașka...
În sfârșit, Nikolai observă femeia afro, care plânge deja foarte de tare. El o privește
lung, nu scrie și nu zice nimic.
Femeia afro: Vă deranjez?..
Nikolai: Ha!..
Nikolai se gândește la ceva, tace, privește parcă prin ea.
Nikolai: Nu-u-u-u-u...
Femeia afro: Pur și simplu eu acum... acum e cursa mea... trebuie să zbor... și nu pot...
mi-e frică... dar dacă nu zbor... pierd... pierd tot... e ultima mea șansă... am de lucru,
trebuie să zbor... lucrul meu are legătură cu zborurile, dar cum aș... dacă nu pot... poate
dacă vorbesc despre frica mea, îmi va fi mai ușor...
Nikolai: D-a-a-a-a-a-a-a...
Femeia afro: O să zic tot, dacă zic tot... aici, vă deranjez?
Nikolai: Nu-u-u-u-u...
Femeia afro începe să vorbească despre frica ei, iar Nikolai continuă să-și scrie
scrisoarea cu voce tare. Frazele lor se intercalează, astfel încât, la un moment dat nu
mai știi cine scrie scrisoarea și cine vorbește despre frică.
30
Nikolai: ... n-ați pariat pe fiul care trebuia... toate șoaptele seara, în pat, înainte de
culcare, despre cum cresc copiii voștri și cât de prost este Kolenka, n-am crezut
niciodată că fiul nostru va fi așa, niciodatp-niciodată... niciodată nu spune niciodată,
mamă... era un film, în tinerețea voastră, un film... eu acum nu trăiesc, sunt într-un fim,
iar voi nu sunteți într-un film, ci trăiți, cel mai bine e să nu pariezi pe copiii tăi...
mamă... patule nu ți-e hipodrom, nici măcar în primul an de căsnicie!.. Trebuie să-ți
permiți să faci farse... scandal, să te încurci cu alții... până la nuntă trebuie să-ți permiți
toatea astea, ca să te simți bine după nuntă, un crescător de cai liniștit, nu participant la
rodeo! Voi cu tata nu v-ați permis așa ceva înainte de nuntă – nu v-ați permis, credeți că
nu știu... și la voi totul a început după... rodeo și în concluzie – frică!.. Da, mamă, dacă
până la nuntă duci viață de mironosiță – după – apar fricile, doar atunci când trăiești ai
lângă tine un om viu și trăiți ca niște sălbatici – totul se transformă într-o peșteră a
coșmarurilor! Ți-e frică de soțul tău – ce-ți va cere-n noaptea asta, ce poftă perversă îți
va cere să-i îndeplinești... ți-e frică, pentru că înainte nu v-ați ocupat cu asta, și lui îi e
frică, îi e frică de ce poftă perversă îi va veni în minte în noaptea asta, îie e frică, pentru
că înainte ea nu venea la el, iar frica, mamă, frica se transmite ereditar, da... Mie îmi era
frică de orice, de când eram mic, din cauza voastră, frica voastră mi s-a transmis mie,
da-a-a-a... și nu trebuie să mă contrazici... e dur ce-ți spun, dar nu pot să nu ție le spun,
cui, dacă nu mamei să-i vorbești despre asta?! Din copilărie, tu m-ai învățat să vorbesc
cu tine, nicidecum cu străinii, despre toate lucrurile personale, numai cu mama – despre
vacanțe, de spre fete, despre vise – toate cu mama, dacă află un străin – se întâmplă
ceva! Ce?! Ce se va întâmpla? Îi păsa cuiva de noi?! Ce, îmi descifrează cineva genele,
codul genetic?! Ce s-ar fi putut întâmpla dacă-i spuneam unui prieten că voi merge vara
la mare?! Nu, tu m-ai învățat – de ce să vorbești cu el despre asta, doar nu vrei să afle
că mergi la mare! Și ce dacă află?! Cum adică și ce? Poate că el nu va merge la mare și
poate că și el își dorește, iar tu vei merge și el te va invidia, iar pe urmă, de ciudă îți va
face o răutate! Le urăsc! Toate gândurile și sfaturile astea le urăsc! Le urăsc, tu m-ai
învățat să cred că toate astea au un sens!..
31
Femeia afro: Înțelegeți, este important pentru mine să înțeleg eu singură de ce mi-e
frică... când decolează avionul, simt imediat cum... cum... nu știu, până și sprâncenele
mi se ridică, și tot ce am înăuntru începe să fie liber... prea liber... înăuntrul corpului...
același lucru mi se întâmplă în lift, când pornește brusc, dar în lift e vroba de câteva
secunde, iar aici e vorba de ore... deși, nu mi se face greață, capul nu mă doare... în
general, nu simt nici o durere... doar panică... cerul e dincolo de geam și tu ești deja în
cer, dar împreună cu corpul... cred că aici e ceva anormal... dacă ar fi fără corp... atunci
această frică nu ar exista, probabil, corpul se împotrivește, pentru că e aruncat în
ceruri... doar gândul că imediat voi fi acolo, îmi face mâinile să înghețe... aici, pe
pământ, aici mă mai pot încuraja, să-mi bag în cap că totul va fi bine... dar când sunt
deja acolo și acest sentiment alunecă... când avionul se desprinde de pământ... când nu
ai nimic sub picioare, în afară de o mochetă și sub ea... gol... când sunt acolo, gata... nu
te mai poate ajuta nimeni... te poate ajuta aici, iar acolo... acolo cine? Și dacă nu poți
avea încredere decât în tine, ce să faci acolo?.. Chiar dacă nici aici nu m-a ajutat
nimeni, psihiatrul mi-a zis – încercați să scrieți o poezie veselă despre frica
dumneavoastră, luați-o ușor, nu sunteți unică și frica dumneavoastră nu e unică... Și
ce?! Mie în acest moment nu-mi pasă dacă sunt unică sau nu!!! Mi-e frică, chiar și dacă
sunt cea mai banală în acest moment! Frică! Și poezia... ce poezie – am scris o sută de
poezii, dar nici una despre frică și atunci mi s-a făcut și mai frică, mi se face frică
înainte de culcare, pentru că am râs, am râs când am scris poezia și m-am gândit ce s-ar
întâmpla dacă sentimentul, sentimentul că ești într-un avion care decolează, te-ar însoți
și pe pământ, chiar și, să zicem, înainte de culcare, în timpul mesei de prânz... ce s-ar
întâmpla dacă n-ar dipare la aterizare, m-am gândit la asta și mi s-a făcut și mai frică,
iar el mi-a zis – nu vă gândiți la asta, luați-vă-n mâini, convingeți-vă că nu-i adevărat și
nu vă gândiți... mă interesează foarte tare mecanismul acestui – „luați-vă viața în
mâini!..” Cum, cum să faci așa, așa ca să te liniștești?! Mama îmi zicea tot timpul –
liniștete-te, ia-ți viața în mâini – cum?! Cum?! Cine-mi poate descifra?! Urăsc toate
sfaturile astea! Ce înseamnă asta?! Să mă liniștesc, înseamnă să cred că gândurile mele
nu au nici un sens! Că toate astea nu au nici un sens!..
32
Undeva în mijlocul acestei terapii de grup, în spatele băncii au apărut Igor Igorevici și
Andrei. Cu mare grijă, astfel încât să nu-i observe femeia afro, au ridicat de umeri
bărbatul care dormea, l-au tras cu o mișcare bruscă de pe bancă și l-au târât până la
pista de decolare aleasă. Toate astea s-au întâmplat foarte repede și cu o neobișnuită
îndemânare, specifică forțelor speciale, astfel încât nimeni de pe bancă n-a observat
lipsa vecinului. Când femeia afro a terminat tot ce avea de zis, Nikolai și-a dat și el
seama că scrisoare poate fi considerată ca fiind terminată și de aceea, a tăcut și el.
Chiar dacă au tăcut în același moment, nici unul dintre n-a dat importanță acestui
lucru, pentru că femeia afro credea că Nikolai o ascultă și a intrat în polemică cu ea,
iar Nikolai habar nu avea că a vorbit cineva cu el.
Femeia afro: Mulțumesc...
Nikolai: Poftim?..
Femeia afro: Vă mulțumesc pentru tot...
Nikolai: A-a-a-a-a...
Femeia afro: Cred că și dumneavoastră aveți dreptate, într-un fel...
Nikolai: Și eu cred asta, altfel mi-ar fi fost foarte greu...
Femeia afro: Nu știu, poate, poate că toate astea... toate fricile mele sunt din cauza
lucrului...
Nikolai: Nu cred...
Femeia afro: Poate n-ar trebui să mă ocup cu asta...
Nikolai: Dar o faceți pentru bani, nu?
Femeia afro: Da, sigur...
Nikolai: Sigur pentru bani sau pentru bani și din convingere?
Femeia afro: Nu... numai pentru bani...
Nikolai: Înțelegeți, vreau să vă lămuriți... pentru că vă puteți înșela... Haideți să ne
lămurim... deci... N-ați avut așa o situație – se apropie șeful de dumneavoastră și zice -
știi, luna asta va trebui să lucrezi pe gratis sau, înțelegi, salariul nu va fi plătit la timp, ai
răbdare – iar tu ești de acord și lucrezi... lucrezi orice-ar fi... vi s-a întâmplata așa ceva?
Femeia afro: Nu...
Nikolai: Sigur?..
Femeia afro: Da...
33
Nikolai: Și nu vă bucură nimic? Gen că ați făcut tot ce trebuia și vă bucurați – așa un
sentiment, știți, se zice uneori că trăiești prin muncă? Nu? Numai pentru bani?
Femeia afro: Nici o bucurie, doar bani!
Nikolai: Asta ar trebui să vă salveze...
Femeia afro: Da?.. Chiar?
Nikolai: Bineînțeles! Înțelegeți, una e credința, convingerea și alta – banii – un fleac...
Pentru bani, dacă într-adevăr faceți ceva pentru bani... pentru bani poți face orice... poți
fi și călău... nu-i nimic îngrozitor... și nu poate fi vorba despre nici un fel de problemă...
Nu cred că toate astea vi se trag de la lucru...
Femeia afro: Și eu vroiam... vroiam să renunț la lucrul ăsta!..
Nikolai: Nu merită... toate-s bune, chiar mai mult... eu, de exemplu – am avut și eu
probleme, și eu ca și dumneavoastră, mă gândeam că-i din cauza lucrului, am renunțat -
și?! Am avut și mai multe probleme, pentru că am început să am și mai mult timp să mă
gândesc la el... N-a dus la nimic bun, a trebuit să merg să fac școală, ca să nu mă mai
gândesc la nimic!..
Femeia afro: Sunteți bun...
Nikolai: Nu, vă înșelați...
Femeia afro: Nu, sunteți un om bun, credeți că nu văd...
Nikolai: Vă înșelați, poate în loc de bun ați vrut să spuneți motivat, sociabil, hotărât...
Femeia afro: Nu, am vrut să spun că sunteți bun... înainte de toate sunteți bun! Da, da,
da, nu mă contraziceți...
Nikolai: Bun... Bine... Sunt bun... bun și hotărât, – am un scop, trebuie să scap de el...
Nikolai împunge cadavrul, care stă întins pe jos, în fața băncii.
Nikolai: Am un scop și vreau să mi-l ating...
Femeia afro: Dar asta nu vă încurcă să fiți bun, văd asta...
În acest moment, de bancă se apropie cu tupeu un bărbat, care poate fi descris într-un
singur cuvânt – macho. La toate sensurile pe care le poartă acest cuvânt meschin,
acest bărbat a mai adăugat unul – macho – este cel de la care miroase înțepător a
urina și parfum dulce japonez, gen Issey Miyake.
Macho: Ce faci aici, sperietoareo?! Ți s-a anunțat deja check-in-ul!..
Femeia afro: Nu urla la mine, nu urla la mine, ai înțeles!
34
Macho: Ăsta cine e?!

Femeia afro: Nu te privește!
Macho: Pe tine te-am întrebat, cine-i ăsta?!
Femeia afro: Lasă-l în pace, e doar un trecător!
Macho: Trecătorii trec, iar ăsta stă și se dă la tine! Tu cine ești, bre?
Macho îl lovește pe Nikolai în botul papucilor, Nikolai se preface că nu s-a întâmplat
nimic – reacție tipică la bădărănia cuiva, pentru o persoană care nu s-a bătut
niciodată cu nimeni.
Femeia afro: Lasă-l în pace, ai înțeles, dacă nu era el, aș fi plecat cu totul, ai înțeles și
ai fi zburat singur, ai înțeles!
Macho: Ce?!!
Femeia afro: Ce-ai auzit!!!
Macho: Deci, ia hai încoace băiatu...
Femeia afro: Lasă-l în pace, ți-am zis! Acest om, el mi-a explicat tot, ai înțeles!! Sunt
gat, ai înțeles!! Sunt pregătită să zbor și dacă nu-l lași în pace, o să-ți borăsc aici tot,
peste tine și înghite-le singur după aia, ai înțeles! Înghite-le și du-ți-le singur, împuțitele
tale containere de plastic!!!
Macho: Ce ai, ce urli, tu ce urli...
Macho se uită nervos în jur, îi face repede cu ochiul lui Nikolai, pe care în continuare
nu-l deranjează deloc tonul dur angajatorului femeii afro.
Femeia afro: Te-am avertizat, mă cunoști, încă un cuvânt și...
Macho: Tu..
Femeia afro: Un singur cuvânt și gata!! Arunc tot, ai înțeles!!
Macho dă din mâini scrâșnind din dinți, femeia afro se pregătește să plece.
Femeia afro: Încă o dată vă mulțumesc pentru tot!
Nikolai: Da... cu plăcere...
Femeia afro: Nu știu cum o să mă simt... acolo... în cer... dar, cel puțin prima jumătate
de oră... prima jumătate de oră o să mă gândesc la dumneavoastră și n-o să-mi mai fie
atât de frică... la revedere...
Nikolai: Da... numai bine...
35
Femeia afro se uită urât la macho, pleacă. Macho se apropie ușor de Nikolai, se
apleacă peste fața lui, începe să spună ușor, aproape cântat, niște cuvinte care se
aseamănă cu incantația unui shaman, care își codează interlocutorul cu informația
necesară.
Macho: Când am luptat în Cuba – eu am luptat în Cuba, am fost șofer, șofer de mașini
mari, camioane care transportau rachete cu focoase nucleare, când eu am luptat în Cuba
– eu transportam rachete cu focoase nucleare, iar după ce se dădea stingerea eu
mergeam în sat la femei cubaneze, ele ni se ofereau pentru danteluță colorată, un metru
de danteluță – o oră, doi metri – două ore, când, după ce se dădea stingerea eu mergeam
să iau dantela și mergeam în sat la femeile cubaneze, ca ele să mi se dea, eu luam
camionul, pe care până atunci transportasem rachete cu focoase nucleare pe insula
Libertății, care roia de rachete cu focoase nucleare, pe care le duceam mergând șerpuit,
ca locația acestora să nu poată fi identificată din satelit, și când mergeam în sat, tot
șerpuit trebuia să merg, pentru că și dacă drumul era drept, mașina tot era plină de
focoase nucleare și mergeam așa șerpuit, cu mașina plină de focoase nucleare și
mergeam șerpuit prin junglă – mergeam cu danteluța șerpuit prin junglă la femeile
cubaneze, după ce s-a dat stingerea și-mi imaginam cum ele or să mi se dea și auzeam
cum focoasele nucleare se lovesc unele de altele, pentru că mașinile nu se descărcau
peste noapte, pentru că dacă ar fi trebuit să le muți peste noapte, pe insula Libertății,
pentru a nu fi identificate prin satelit, eu conduceam și mergeam peste palmieri, făcând
noi trasee prin jungla cubaneză, iar în ziua următoare acolo creșteau palmieri noi și eu
trebuia să mă chinui să trec încă o dată prin junglă cu danteluța și cu focoasele nucleare
după mine și atunci când ajungeam în sat, descărcam focoasele pe toți cei cincisprezece
metri de danteluță pe care-i aveam și copiii cubanezi mă rugau să-i las să conducă, în
timp ce eu mă descrăcam cu mmamele lor...
Nikolai bombăne vrăjit.
Nikolai: Mma... mma... mele...
Macho: ...și lăsam copiii cubanezi să-mi conducă camionul plin cu focoase nucleare și
în timp ce un străin călca palmierii cu mașina mea, făcând noi trasee prin jungla
cubaneză, eu făceam noi trasee în mamele cubaneze și pe una dintre aceste mame am
adus-o cu mine...
36
Nikolai iese pe neașteptate de sub influența vrăjii.

Nikolai: Și copiii...
Macho: Ce copiii?
Nikolai: Păi, când îi lăsați să conducă... le explicați că trebui să meargă șerpuit, altfel
sateliții vor identifica, la urma urmelor, am auzit – Criza din Caraibe... sateliții, sateliții
americani au identificat focoase nucleare pe insula Libertății, asta probabil pentru ați
uitat să le explicați copiilor că trebuie să meargă șerpuit?..
Macho: Tu nu ne-ai văzut... nici noi pe tine... ai înțeles?!
Nikolai: Da!
Macho: Da... eu văd tot... da...
Macho își ridică capul, fără a-și lua privirea de la Nikolai și se îndepărteză ușor în
aeroport. Și chiar dacă nu mai poate fi văzut, lui Nikolai tot i se pare că ochii lui au
rămas aici, vis-a-vis de capului lui, al lui Nikolai. De aceea Nikolai a început să se
poarte astfel încât ochii lui Macho să nu observe în comportamentul său ceva care l-ar
putea face să se întoarcă cu totul înapoi la bancă – Nikolai a început să se prefacă nu
nu vede nimic, în general. În momentul în care se prefăcea mai bine, de bancă s-au
apropiat Igor Igorevici și Andrei. Fericiți că în sfârșit au scăpat de cadavru, s-au oprit
și s-au strecurat atent pe lângă Nikolai, pentru a face o glumă și a-și speria prietenul
care se afla într-o poziție ciudată. Strecurându-se în spatele lui Nikolai, Igor Igorevici
și Nikolai îl bat împreună pe umeri și strigă:
Igor Igorevici, Andrei: Ha!
Nikolai nu reacționează în nici un fel, se preface în continuare orb, Igor Igorevici și
Andrei râd, se așază confortabil pe bancă, observă concomitent cadavrul de la
picioarele lui Nikolai, strigă la fel ca și prima dată, dar de data asta cu sinceritatea
urletului unui animal speriat.
Igor Igorevici, Andrei: Ha!
Andrei închide ochii și alunecă ușor de pe bancă, Igor Igorevici ocolește banca și se
apleacă peste cadavru.
Igor Igorevici: Kolia-Kolia, de ce nu ne-ai spus că l-am aruncat pe celălalt...
Nikolai: Să vă spun – ce să vă spun?
Andrei: Cum adică ce? Tu n-ai văzut când l-am luat?
37
Nikolai: N-am văzut nimic, eu și acuma văd rău... pe tine nu te văd deloc, pe Igor
Igorevici așa... vag...
Igor Igorevici: Asta da-ntâmplare...
Nikolai: Voi deja ați... pe cineva?..
Igor Igorevici: Pe cineva deja... dar pe cine?! Doar ăsta-i al nostru! Știu sigur!
Andrei: Și atunci de ce l-am aruncat pe celălalt?!
Igor Igorevici: Pentru că stătea exact așa cum l-am pus pe-al nostru – doar nimeni nu
mai stătea așa!
Andrei: Nimeni... stai un pic... m-am încurcat, dar celălalt arăta exact ca ăsta - și
hainele, și fața... albastră... ăsta sigur i-al nostru?
Igor Igorevici caută pulsul cadavrului.
Igor Igorevici: Nu știu, ăsta sigur e mort, înseamnă că-i al nostru... Pe scurt, ce facem
acum?! Poate, dar nu... așa tare s-a auzit cum i-au trosnit oasele/i-au crăpat, că acum
sigur e și el... cadavru... hai să-l aruncăm și pe ăsta acolo, ce mai contează acum, va fi
ca și cum au mers împreună și au nimerit sub avion!..
Andrei: Împreună!.. Am obosit, asta, la urma urmelor, e un stres! Știți, nu în fiecare zi
trebuie să arunci cadavre sub vion!..
Igor Igorevici: Hai să ne odihnim!
Andrei: Da...
Igor Igorevici: Să ne odihnim... suntem scurși amândoi, de parcă am fi din aceeași
eprubetă!.. Ăsta a obosit, ăla a obosit... toți au obosit... Ai fi putut să te distrezi un pic...
să te combini cu cineva... Cine era aia?!
Nikolai: Ce?
Igor Igorevici: Ce!.. Ce femeie a stat aici?!
Nikolai: А-а-а... Stewardesa...
Nikolai se uită în jur, de parcă i-ar fi frică că cineva îl ascultă. În acest moment, ziarul,
printre rândurile căruia și-a scris scrisoarea, cade peste cadavru. Nikolai continuă să
vorbească în șoaptă.
Nikolai: Îi era frică... frică să zboare... am încurajat-o...
Andrei: Bravo, pentru străini ești în stare să faci orice...
Nikolai: Dа!..
38
Andrei: Acum cară – da! Iar eu o să stau cu negrese și o să mă frec de viețile lor
negre!..
Igor Igorevici: Bine, bine prieteni... odihniți-vă, o să aveți nevoie de forță!
Cadavrul începe să miște, ridică capul, se ridică în picioare.
Igor Igorevici: Ăsta e și mai greu, va trebui să-l cărăm în trei...
Cadavrul: Nu-i adevărat... eu sunt mai ușor...
Igor Igorevici, Andrei și Nikolai, care s-a trezit dintr-o dată, strigă:
Igor Igorevici, Andrei, Nikolai: А-а-а!!!
Cadavrul se așază pe bancă, strigătul nu încetează, cadavrul așteaptă până băieții se
vor liniști, tace, râde-n barbă.
Cadavrul: Poate vă ajunge?
Andrei: E viu-viu-viu! E viu! А-а-а-а!!!
Cadavrul îi întinde ziarul lui Nikolai.
Cadavrul: E al dumneavoastră?
Nikolai încetează să urle.
Nikolai: Dа... mulțumesc...
Cadavrul: Să fiți mai atent... e totuși ceva personal acolo...
Andrei: Poate că ăsta-i ăla și noi l-am aruncat pe-al nostru?
Igor Igorevici: Nu... nu... ăsta-i al nostru...
Toată lumea cade dintr-o dată într-un coșmar mut și surd – fiecare se sperie în liniște
de ceva al său, personal, întâlnindu-se așa, cu cadavrul.
Cadavrul: Al vostru, al vostru... nu-i așa Igoriok?
Igor Igorevici: Da... tată...
Nikolai: Cum... tată și cum...
Andrei: M-da...
Cadavrul: Ți-a ajuns jocul?..
Igor Igorevici: Tată, iartă-mă, tată – nu știam ce să fac, cum se procedează în astfel de
situații...
Cadavrul: Bineînțeles, cel mai simplu era să-ți arunci tatăl mort sub linoleum... Unde
ai trăit măcar?
39
Igor Igorevici: Am închiriat un apartament, iar pe-al nostru l-am închiriat ăstora...
băieților...
Tatăl: Băieților... și ei cu ce-s vinovați?!
Igor Igorevici: Eu m-am gândit că n-or să te găsească, de ce s-au apucat de renovat?!
Nu i-a rugat nimeni!!!
Tatăl: Oh, Igoriok...
Igor Igorevici: Am crezut că... am crezut că așa se vor aranja toate... eu nu puteam trăi
acolo, cu tine...
Tatăl: Ce vremuri am ajuns? Urlați cu toții cât vă ține – independență! Iar când
ajungeți la o treabă adevărată – gata – vă ascundeți în tufișuri! Nu știți să faceți nimic
singuri! Acum, măcar, ai înțeles ce ți s-a întâmplat?!
Igor Igorevici: Ce... mi-e rușine, tată... vrei să mergem, o să te dau pământului?!
Tatăl: Ești un prost! O să am eu grijă de mine! Dar cu tine – te-am întrebat – cu tine și
cu ei – ce s-a întâmplat?!
Igor Igorevici: Ce să se întâmple? Sunt prietenii...
Andrei: Mulțumesc – prietene...
Igor Igorevici: Ce s-a întâmplat... am făcut asta... pentru că nu puteam altfel, toate-s
așa la mine – am un impuls și gata, pe urmă nici nu știu de ce am făcut-o!
Tatăl: Igor... Igor... nu-i vorba despre asta acum, Igor! Ați plecat cu toții, toți trei,
împreună! Cum de nu v-ați prins încă! Până și asta trebuie să ți-o spun, ce generație mai
e și asta!..
Andrei: Stați un pic, stimabile, despre ce vorbiți?! Nu vi se pare că... exagerați cu
totul?!
Tatăl: Eu, da – cu totul, – de două săptămâni cu totul, dar voi – iată voi...
Andrei: Da, sigur că da, imediat!
Tatăl: Nu am de gând să vă contrazic... încercați doar să vă amintiți, ce vi s-a întâmplat
azi? Și de ce, mă auziți și vedeți pe mine, cadavrul, de ce – nu v-ați întrebat? Pentru că
voi înșiși...
Andrei: Însuți, tată! Nu-i cazul să ne prezinți tot acest ocultism exaltat! Igor Igorevici,
ce se întâmplă, de fapt?! Cum aveți de gând să ne explicați totul?! Pe cine am aruncat
sub șasiul avionului?! Și ce caută aici tatăl dumneavoastră?!
40
Igor Igorevici: El e aici... nu știu, dar de curând el era... mai bine-zis, el nu mai era...
de curând...
Tatăl: Băiețelul a trecut pe la voi?
Andrei: Să zicem...
Tatăl: V-a dat întrebarea... trebuia să răspundeți, când un astfel de băiețel întreabă... voi
sunteți de vină...
Andrei: Cine mai e și ăsta – sfinxul sau ce naiba?!
Igor Igorevici: Da, într-adevăr!..
Tatăl: Bine... n-am atâta timp pentru voi, până o să vă prindeți... și așa m-am reținut...
Igor Igorevici: Te-ai reținut?
Tatăl: M-am reținut, fiule... mai întâi tu m-ai reținut... pe urmă m-ați cărat, idioților,
măcar acum gata – sunt liber, pot să am singur grijă de mine...
Igor Igorevici: Cum?
Tatăl: Cum... o să urc în avion... el doar zboară în ceruri... și eu tot acolo, acum –
dpeste două săptămâni – nu mai vine nimeni după mine, e târziu, trebuie să ajung
singur până la cer și toate din cauza ta, fiule...
Igor Igorevici: Și noi?.. noi cum, adică, încotro? Ce trebuie să facem...
Tatăl: Puteți veni cu mine...
Igor Igorevici: Și biletele?
Tatăl: Tu chiar ești idiot? Încă n-ai nțeles?! Gata – acum poți zbura fără bilet, ai o
reducere specială, și la film, și la solar!
Andrei: Tare...
Tatăl: Tare, doar că nu mai are nici un sens... de fapt, așa era și în viață... când
creșteam, îmi plăceau femeile, iar după ce-am crescut – n-am mai avut nevoie de el...
părea că totul e gata – aparatul, vârsta, am fost acceptat din punct de vedere social
pentru relații sexuale, dar nu mai era același lucru, nu mai aveam nici o dorință... da,
deci, cine vine cu mine?
Andrei: Eu rămân, n-am nevoie să merg nicăieri, sunt mai bine aici... și în general,
toate-s prostii – toate! Nu cred pe nimeni, ni-me-ni, nu-u-u-u!..
Nikolai: Nici eu...
Igor Igorevici: Tată, să nu zici la nimeni că eu te-am... sub linoleum...
41
Tatăl: Crezi că-i pasă cuiva acolo – totul depinde de tine, dacă te simți – te chinui, dacă
nu – trăiește... oricum va trebui să te chinui, dacă nu de la asta, de la altceva, așa-i mai
ușor... să știi că nu ești de vină cu nimic, doar că nu-i așa de simplu, nu e simplu deloc...
Înțelegi, în principiu, atâta timp cât trăim, avem dreptul la orice... omul are dreptul la
toate... Doar că multe depind de atitudinea ta față de anumite lucruri... bine... Tu, din
câte înțeleg, rămâi cu prietenii?..
Igor Igorevici: Da, probabil...
Tatăl: Bine, aveți grijă atunci, eu mi-am făcut treaba – v-am adus informația, iar mai
departe vă descurcați singuri...
Cadavrul se ridică de pe bancă, pleacă. Andrei râde, privind cum Igor Igorevici, foarte
sincer, își ia rămas bun de la tată. Nikolai nu știe încă cum ar trebui să se comporte în
această situație, de aceea pur și simplu zâmbește.
Nikolai: Stați un pic, eu nu m-am prins – taică-tău cea vrut să zică, că noi suntem...
cadavre?
De bancă se apropie un bătrânel, se uită fix la cei trei, își scoate căciula, bombăne
ceva.
Andrei: Pleacă de aici, eu sunt tânăr!!! Am sângele amestecat cu lapte! Am!..
Bătrânelul nu răspunde, ca și cum nu l-ar auzi, oftează, își pune căciula, pleacă.
Igor Igorevici: Da, la film parcă totul e altfel, nu mai e nici un eveniment... n-am simțit
nimic... absolut nimic... nu-i vorba de suferință sau de frică, dar nimic... nimic-nimic...
Andrei: Stați un pic, ce-i demența asta și chiar dacă ar fi așa – cînd am reușit? Ne-a
omorât cineva? Sau ne-a călcat? Cum? Unde? Doar nimeni nu-și amintește nimic!
Igor Igorevici: Exact... am murit și nu ne-am dat seama, pentru că eram preocupți cu...
afacerea... știți expresia – s-a stins la locul de muncă – asta zic, de obicei, colegii de
lucru, când cineva lucrează-lucrează, nu observă nimic în afară de asta... absorbit, cu
totul... nimic altceva nu contează... ar lucra și în continuare, dacă colegii nu i-ar afișa
necrologul... la parterul... sediului central... la avizier...
Nikolai: Noi, probabil, la nuntă am murit... mi se făcuse rău imediat după ce am gustat
salata...
Igor Igorevici: Da... numai că eu n-am mâncat salată... n-am mâncat deloc azi...
42
Andrei: Dumneavoastră, Igor Igorevici, ați tăcea mai bine, având în vedere
dependențele dumneavoastră, nici nu-i de mirare că v-ați curățat!
Igor Igorevci: Ce să zic, de parcă voi ați fi mai buni – rastamani de căcat ce sunteți!
Andrei: Noi măcar nu suntem în sistem!
Igor Igorevici: Da, sigur...
Nikolai: Gata! Ce faceți acum – vă măsurați unul cu altul?!
De bancă se apropie doi polițiști. Unul dintre ei mănâncă un hot-dog. Igor Igorevici,
Andrei și Nikolai amuțesc, uitându-se atent la oamenii în uniformă. Cel care mănâncă
hot-dog-ul se întoarce spre cei trei prieteni care stau așezați pe bancă, se uită lung în
ochii lor, face o grimasă/se oripilează, ca și cum ar fi văzut ceva dezgustător, scuipă pe
jos ce-a mușcat din hot-dog, se întoarce cu spatele, cel de-al doilea scoate stația.
Al doilea polițist: Harvard, Harvard, recepție, Harvard... Sunt Cambridge, recepție,
Harvard! Situația trei-cinci la intrarea în aeroport, recepție!.. Trimite-ți o mașină,
recepție... Trei, Harvard, recepție, trei, trei prieteni, recepție... în ultimul hal, nu,
Harvard, sunt clienții voștri, noi nu luăm din ăștia, nu suntem plătiți pentru asta, gata –
pe frontul de vest, nimic nou...
Al doilea polițist se apropie de primul și șterge cu grijă resturile de mâncare rămase pe
buzele sale crispate de oroare.
Al doilea polițist: Ce-i cu tine, Anatol, te-ai murdărit în ultimul hal...
Primul polițist: Nu pot, Anton... nu mă pot obișnui cu toate astea...
Al doilea polițist: Gata-gata-gata... hai să mergem, hai să te aranjez...
Al doilea îl conduce pe primul în aeroport.
Andrei: Deci, trebuie să facem ceva – ați auzit că a chemat o mașină, imediat vor veni
și ne vor ridica...
Igor Igorevici: Ne vor arunca într-o groapă comună, împreună cu cerșetorii, nu ne vor
căuta nici măcar actele, dobitocii!
Nikolai: Eu nici nu am acte... am doar scrisoarea... pentru mama...
Igor Igorevici: Bine, rpieteni, bine, trebuie să găsim o ieșire... trebuie să existe... dacă
suntem în stare să analizăm situația, înseamnă că putem găsi o soluție pentru problema
noastră!..
Andrei: Cum e posibil așa ceva?!
43
Igor Igorevici: Asta nu-i deloc constructiv! Alte idei?

Nikolai: Doar ne putem mișca – haideți să plecăm!..
Andrei: Da și peste tot ne vor privi ca pe niște cadavre, dacă nu aici, atunci n altă parte
vor veni și ne vor îngropa...
Nikolai: Atunci trebuie să... nu știu... să ne ascundem...
Igor Igorevici: Unde să te ascunzi?! Și cine va merge după mâncare, după fetițe – cum
să trăiești acum, dacă ai murit?! N-o să se culce nimeni cu tine – cadavru și nici la lucru
nu te vor lua!
Andrei: Și încă nu am intrat în contact cu forțele supra naturale, ai noștri încă nu se
ocupă serios cu asta!
Nikolai: Tu crezi că ele există?
Andrei: Păi noi am murit... am murit... am murit și comunicăm, înseamnă că există
ceva... dacă ni se întâmplă toate astea... faptul că n-am știut mai devreme, că n-am
simțit...
Nikolai: Da?.. Iată eu acuma nu simt nimic... am în vedere, nimic nou – nimic... chiar și
atunci câd m-a părăsit o fată, dintr-o dată, după supărare, peste o zi, am simțit că iată,
acum va începe o viață nouă, asta bineînțeles n-a durat mult, dar totuși, a fost ceva nou,
un sentiment nou, iar acum... totul e ca de obicei... totul este exact ca mai înainte...
Igor Igorevici: Ca mai înainte!..
Andrei: Ce?..
Igor Igorevici: Exact, facem totul ca și înainte, da și dacă e așa, înseamnă că, la fel ca
și înainte, putem muri, iar dacă murim fiind morți, înseamnă că, urmărind logica
inversă – vom învia! Cât mai suntem conștienți, trebuie să plecăm repede, ca să ne
întorcem repede, la viață!
Andrei: Nu știu ce să zic... e prea – de două ori în aceeași zi... s-ar putea să nu rezist...
Nikolai: Și cum vă imaginați asta?
Igor Igorevici: Cum? Păi nu știu, să ne aruncăm în fața mașinii...
Nikolai: Nu! Sunt împotrivă, – în fața mașinii înseamnă să faci tu însuți pasul ăsta
hotărâtor... nu!.. Mai bine cumva, ca să nu fie înfricoșător... ca să fie repede, iar mașina
ar putea să nu te omoare...
Andrei: Da și vom migra tot timpul între două lumi!..
44
Igor Igorevici: Oricum ar fi, trebuie s-o ștergem de-aici, haideți acasă, acolo vom
hotărî cum să ne omorâm!
Nikolai: Nu știu... poate să luăm și noi avionul... spre/în cer...
Igor Igorevici: Eu personal – pas, e cam devreme – nu m-am distrat încă...
Andrei: Și eu, ca să zic așa, încă nu le-am încercat pe toate... E banal, bineînțeles – un
clișeu, pervers, dar cât de adevărat... aș vrea să risc...
Nikolai: Atunci... să riscăm...
Igor Igorevici: Nu vă întristați, prieteni... La urma urmelor avem cu toții studii
superioare, vom găsi ceva!
Prietenii se ridică de pe bancă și pleacă.
ACTUL PATRU
În centrul camerei, stau în cerc Igor Igorevici, Andrei și Nikolai. Fiecare dintre ei are
un cuțit în mână.
Igor Igorevici: Deci, eu zic „unu-doi-trei, hop!” - și toată lumea în cerc, adică,
concomitent la „hop”... sunteți gata?
Nikolai: Stați, stați! Așteptați!..
Igor Igorevici: Ce mai e?..
Nikolai: Lа „trei-patru” Sau la „hop!”?
Igor Igorevici: La „hop!” înfingem, iar la „trei-patru” ridicăm cuțitul, clar?
Nikolai: Dа...
Igor Igorevici: Sunteți gata?
Andrei, Nikolai: Gata, dа...
Igor Igorevici: Trei-patru...
Toți trei ridică mâna, se pregătesc să se ucidă unul pe altul cu cuțitul.
Nikolai: Stați!
Igor Igorevici: Nu pot să cred!..
Andrei: Ce-i?! Ce?! Ce?!
Nikolai: Cuțitul meu... are lama mică... scurtă... și n-am prea multă forță... în mâini... n-
o să... n-o să vă pot perfora stomacul, Igor Igorevici... mă tem că n-o să...
Igor Igorevici: Atunci dă în gât, la jugulară...
45
Nikolai: N-are importanță, nu vreau să vă chinuiți...

Andrei: Da, chiar așa, dacă rănile nu vor fatale... vom stai aici să ne chinuim...
Igor Igorevici: Dăm până murim, parcă sunteți copii mici?!
Nikolai: De dat – dăm, dar dacă supraviețuiește numai unul? Cine-l va ucide?! Eu n-am
de gând să... singur! Nu-u-u-u...
Igor Igorevici: Nu, nu, stați un pic! Cine supraviețuiește, va învia, conform planului
nostru, va învia, cu adevărat, nu? Va învia și-l va omorî!
Nikolai: Nu!Nu! Nu-i corect – cine supraviețuiește, o să ne vadă ca pe niște cadavre,
chiar dacă ne va ucide, va fi conform logicii celor vii – o să-și bată joc de cadavru, iată
ce-o să facă! Numai aici, singuri, ne putem ucide, pentru a învia! Sunt sigur de asta!
Andrei: Înseamnă că trebuie s-o facem pe bune!.. Cuțitele în cazul ăsta nu-s bune...
Igor Igorevici: Bine, acum o luăm de la capăt... v-ați apucat scâncit... ce fel de oameni
sunteți... chiar dacă suntem născuți în același an, voi parcă ați fi din altă dimensiune!
Dai cu cuțitul și gata... bine, bine, cu gânduri din astea, într-adevăr, mai bine fără cuțit...
Numai aveți grijă – trebuie să schimbați ceva în viață, când vom învia! Gândiți-vă, cât
mai aveți timp! Trebuie să fiți mai hotărâții, mai duri! Altfel, nu ai de ce să mai învii!..
Andrei: Trebuie să ne gândim atunci la ceva... cu ce, dacă cuțitele nu-s bune?
Igor Igorevici: Poate să sărim peste geam?
Nikolai: Nu, asta înseamnă să mergi singur, să sari, cine știe ce gânduri îți vinm, mai
bine cu cineva... am hotărât doar c-o facem împreună, haideți să respectăm principiile...
Igor Igorevici: Dacă ar respecta toți principiile, atunci și John Lennon ar fi în viață...
Andrei: Cum ar fi să ne sufocăm?
Igor Igorevici: Dа?
Nikolai: E neplăcut... și toată camera va fi plină de urină...
Andrei: O să rabzi... Și urina... înviem și facem curat, oricum trebuie să aranjăm pe
aici... haideți – cu fularele... fiecare îl trage de fular pe celălalt...
Igor Igoreivci: Eu să zicem că vă pot doborî pe oricare, nu se pune problema, dar pe
cine, să zicem, va sufoca Nikolai?
Nikolai: Nu sun sunt sigur și vă previn de pe-acum, cuțitul ar fi fost mai bun...
Igor Igorevici: Am înețeles, nu-i bine! Ne gândim la ceva nou! La ce, la ce să ne
gândim?
46
Nikolai: Ar trebui mai întâi să vedem ce avem aici, care ne-ar putea ajuta, cu ce ne
putem ucide...
Andrei: Ce-i aici? Ce avem aici, Igor Igorevici?
Igor Igorevici: Nu mai știu... știți... eu n-am prea stat aici, veneam noaptea să dorm și
în rest... în general, tata avea grijă...
Andrei: Pe care l-ați...
Igor Igorevici: Pe care... întocmai! Ai înțeles? Singur! Pur și simplu n-am vrut să mă
ocup de el! Pur și simplu n-am vrut!
Andrei: Am înțeles... de ce vă ambalați...
Igor Igorevici: N-am vrut! Noi ne înțeleseserăm de mult, de când l-a părăsit mama, ne
înțeleseserăm - fiecare cu viața lui! Exact ca europenii, o familie europeană normală!
Fiecare își trăiește viața! Fără nici un fel de „cineva de dragul cuiva”! Nimeni nu
deranjează pe nimeni... nu-l deranjează să trăiască și cu atât mai mult să moară, ați
înțeles?!
Andrei: Ce mai contează acum! Numai că, vă dați seama, te poți gândi la multe...
Nikolai: Dacă ne-ați fi spus de la bun început...
Igor Igorevici: Sigur că da! Și v-ați fi muatat atunci aici!..
Nikolai: Nu...
Igor Igorevici: Poftim... Poftim... dar nu vorbiți despre ce ar trebui... haideți să înviem
și pe urmă... Ce-ar fi dacă... gaz!..
Nikolai: Gaz?
Igor Igorevici: Da, cum de nu m-am gândit mai devreme... Gaz... Sigur avem aici...
Omleta de dimineață, cafeaua înainte de culcare... toate astea au existat cu siguranță...
deci...
Igor Igorevici fuge în cealaltă cameră și strigă.
Igor Igorevici: Fie ne intoxicăm, fie explodăm... Camera se va umple de gaz, vom
aprinde lumina sau va suna cineva la ușă și – boooom! Așa vom învia, că vor scrie toate
jurnalele de știri!
Nikolai: Haideți să așteptăm, să fie natural... noi nu vom aprinde, nu vom apăsa nimic...
Igor Igorevici se întoarce.
Igor Igorevici: Ți-e frică?
47
Nikolai: Nu... dar dacă am murit așa, neintenționat... înseamnă că tre să și înviem la
fel... întâmplător...
Nikolai sea așază la masă, ia un pix și începe să scrie ceva pe ziar.
Igor Igorevici: Bine, bine, facem cum zici tu, dar cât să așteptăm așa?.. Nimeni nu știe
cât timp îți ia? Intoxicarea cu gaz?
Andrei: Nu știu... n-am experiență... n-am avut unde s-o dobândesc...
Igor Ogorevici merge în spatele lui Nikolai și trage cu ochiul la ceea ce scrie.
Igor Igorevici: Ultima dorință... sau motivele sinuciderii?...
Nikolai nu-i acordă atenție, continuă să scrie.
Igor Igorevici: Ar fi interesant să înviem și să citim – oare de ce m-am sinucis? Sau –
cine e vinovat? (Trage cu ochiul, citește) „Mamă... Sașka... cât eu eram la baie, Sașka s-
a intoxicat cu gaz...” Poate nu merită să îngrijorezi părinții?
Andrei: Sunt la curent, de fapt, nu – ultima dată el m-a „ucis” în metrou... un accident,
am căzut sub tren...
Igor Igorevici: Cum adică? Și mai întâi – cine este acest Sașka? Despre cine scrie?
Andrei: Despre mine...
Igor Igorevici: Da? Din câte-mi amintesc, v-ați prezentat Andrei – prieteni-studenți
Andrei și Nikolai, în căutarea unui spațiu de locuit... vă e rușine de numele
dumneavoastră?
Andrei: Nu, pur și simplu ne jucăm...
Igor Igorevici: Ce jucați?
Andrei: Jocul de-a prietenii-studenți... de fapt, suntem frați...
Igor Igorevici: Chiar? Mi se părea mie că semănați! Incredibil, cum natura adună
oameni care se aseamănă... de exemplu, uneori câinele și stăpânul seamănă ca două
picături de apă...
Nikolai: Cum se scrie corect: „mi-asme” sau „me-asme”?
Igor Igorevici: Cu „i”!
Andrei: Nu, cu „е”!
Igor Igorevici: Ce importanță are... Se scrie cum se aude! Da... înseamnă că voi sunteți
ca frații...
48
Andrei: De ce ca frații... cei mai adevărați... doar că Nikolai... are o fixație – crede că
nu am fost crescuți corect, pe mine m-au iubit mai mult, pe el – mai puțin, pe mine m-
au ascultat întotdeauna, pe el – l-au ignorat... și așa mai departe... Mai demult chestia
asta nu deranja pe nimeni, se smiorcăia un pic, pe urmă îi trecea și nu interesa pe
nimeni... pe urmă a început să se ia de oameni, o continuă depresie... mai întâi ne-am
„tratat” noi, doar că era deja... l-am dus la psiholog, care ne-a recomandat și nouă... și
lui... să scrie scrisori, în care să prezinte cauzele concrete ale insucceselor sale, să spună
cine și de ce este vinovat... adică, cine-l încurcă să trăiască...
Igor Igorevici: Și de atunci, numai din astea scrie?
Andrei: Da... scrie cum am murit... întodeauna, chiar dacă, de fiecare dată altfel, eu
mor întotdeauna altfel... el anunță părinții și se liniștește... ei sunt la curent...
Igor Igoreivici: Interesant... adică, ce se întâmplă, de fapt? El scrie scrisori și care-i
efectul?
Andrei: Reiese că el scapă de cadavrele sale... ca să poată trăi... Tot ce se întâmplă în
jurul nostru nu are nici un sens dacă noi nu facem să aibă... uneori noi lăsăm să trăiască
în capul nostru, lucruri care până la urmă ne vor ucide... dragostea, trădarea,
responsabilitatea – nu există nimic, până nu le dăm un nume, până nu le dăm viață...
doar că trebuie s-o faci la timp... trebuie să știi să scapi de cadavru la timp...
Nikolai (întrerupându-se din scrisoare): Mi-au mai spus că pot să scriu poezii... ca să
nu-mi mai fie frică... astăzi mi-au spus...
Igor Igorevici: Credeți că poezia ajută?..
Nikolai: Specialiștii o recomandă...
Igor Igorevici: Dar pe plan sexual e totul în regulă?
Această întrebare Igor Igorevici i-a adresat-o lui Nikolai, dar acesta este iarăși cu
absorbit de în scrisoare.
Igor Igorevici (lui Andrei): Pe plan sexual e totul O.K.?
Andrei: Probabil...
Igor Igorevici: Știți că există, nu știu cum să spun ca să nu jignesc... efectul rachetei
ridicate – adică, atunci când ridici racheta să lovești mingea, doar că nimeni nu-ți
aruncă mingea! Bărbaților li se trag multe de la asta... afectează mai ales creierul,
apropo...
49
Andrei: Nu, pe el sportul nu-l preocupă deloc... aici cred că e o altă cauză/e vroba
despre altceva...
Nikolai (întrerupându-se din scrisoare): Liniște...
Igor Igorevici: Ce e?
Nikolai: Liniște, așteptați...
În scară se aud pași, cineva urcă lent și obosit sau pur și simplu atent pe casa scării.
Pașii se opresc vis-a-vis de ușa prietenilor pregătiți să explodeze.
Igor Igorevici: În sfârșit...
Fără a se uita unul la celălalt, tineri se iau de mâini și închid ochii. După o lungă
pauză se aude o ușoară bătaie în ușă. Toți trei deschid ochii și tac. Bătaia se repetă.
Andrei: Există sonerie, la urma urmelor!
Igor Igorevici: Cine-i acolo?
Vocea de după ușă: Deschideți, sunt eu, Arkadii...
Igor Igorevici: Care Arkadii?..
Arkadii: Vecinul... vă amintiți...
Andrei: А-а-а, Arkadii... Arkadii, de ce bateți, doar avem sonerie!
Аrkadii: M-am gândit că e târziu, dacă dormiți și sun – se trezește toată lumea, dacă
bat – doar cel care așteaptă!
Igor Igorevici: Da, da, aveți dreptate... stați un pic, cine așteaptă?!
Arkadii: Nu dumneavoastră... vocea mai joasă a tânărului, m-am gândit că poate el
așteaptă...
Andrei: Nu vă așteaptă nimeni aici! (Cu jumătate de voce) Tâmpitul/freak...
Arkadii: Da?.. Dar nu-i vorba despre dumneavoastră...
Igor Igorevici și Andrei se întorc spre Nikolai.
Nikolai: Ce?!
Andrei: La tine a venit?..
Nikolai: Da de unde?! De ce să vină la mine, pentru ce, stai că-i arăt eu lui!..
Igor Igorevici (îi pune mâna pe gură lui Nikolai): Liniște! Ș-ș-ș-ș-ș-ș... Arkadii,
dumneavoastră probabil la Nikolai ați venit, nu?
Arkadii: Dа... probabil... Deși pentru mine numele nu are importanță...
Andrei: Da, sgur, ne-am dat seama după soția dumneavoastră...
50
Arkadii: Soția este cu mine, apropo, așa că totul e pe cinstite... Deschideți?

Igor Igorevici: Dа, numai să sunați la ușă, Arkadii... Nikolai doarme, trebuie să-l
treziți... să apăsați... soneria...
Andrei: Numai soneria îl poate trezi... Dimineața așa îl trezim, ieșim afară și sunăm...
Arkadii: Dа?.. bine...
Înlemnesc toți, așteaptă, speră că Arkadii, în sfârșit, va suna. Dar, nu se știe de ce,
iarăși se aude o bătaie în ușă.
Arkadii: Băieți, poate ar fi mai bine să nu-l trezim? Poate mai bine așa...
Andrei: Cum, așa, Arkadii? E totuși prietenul nostru, nu putem așa!..
Аrcadii: Dа... mă gândeam doar că o surpriză ar fi foarte potrivită în această situație!
Nikolai începe dintr-o dată să urle, ceilalți înceracă să-i închidă gura, dar el reușește
să scape și urlă în continuare.
Nikolai: Ce-ți permiți, tâmpitule! Cum îți permiți să crezi așa ceva despre mine! O să te
te ucid! Ai înțeles!
Аrcadii: Iată că și Nikolai s-a trezit... deschideți, băieți...
Nikolai: Lasă că-ți deschid eu!
Igor Igorevici îl înhață/trage pe Nikolai, care se pornise să deschidă ușa, Sașka-Andrei
îl ajută să-i liniștească fratele.
Nikolai: Igor Igorevici, nu înțelegeți, este o persoană îngrozitoare, vrea să coabiteze cu
mine!
Igor Igorevici: Kоlia, liniștește-te, rabdă! O să înviem – și-i spargem capul împreună...
Arkadii: Băieți... bă-ie-ți, deschideți!..
Andrei: Mai întâi să sunați, vrem să verificăm dacă merge soneria!
Arkadii: Dа?.. imediat... Doar că...
Andrei: Ce – doar că ce?! Ce?!
Arkadii: Poate ar fi mai bine să plec?.. Nikolai nu pare încântat devizita mea...
Andrei: Dа de unde – este foarte încântat! S-a întristat că n-ați sunat și a trebuit să se
trezească așa, nu ca de obicei...
Igor Igorevici: Dа, e foarte trist... Sunați, Arkadii! Sunați și vă deschidem!
Аrkadii: Mai întâi deschideți și pe urmă sun!
Andrei: De ce trebuie să faceți totul invers?! Ce fel de obiceiuri mai sunt și astea?
51
Igor Igorevici: Într-adevăr, Arkadii, de ce-o lungiți atâta?

Arkadii: Pur și simplu... mi-e incomod...
Igor Igorevici: Ce?!
Andrei: Ce e incomod?
Arkadii: Tot... mi-e foarte incomod că insistați atâta... iată dacă m-ar ruga Nikolai...
Igor Igorevici (cu jumătate de voce): Kоlia, Коlia!..
Nikolai: Nu-u-u-u-u!
Andrei: Kоlia, hai Kоlia, roagă-l...
Nikolai: Nu-l rog nimic, yack... Ducă-se-n...
Igor Igorevici: Hai, altfel o să ne chinuim, o să trebuiască să așteptăm, dacă-l rogi
atunci gata, am terminat! Ce te costă?
Andrei: Hai, Kolia, te rog... Poate avem noroc și explodează și el, doar că noi vom
învia, iar de el scăpăm și gata!..
Nikolai: Bine, bine...
Igor Igorevici: Hai! (Tare) Arkadii, ne auziți?
Arkadii: Dа... vă aud...
Nikolai: Аrkadii...
Arkadii: Dа... Nikolai...
Nikolai: Аrkadii, vreau să sunați la noi la ușă...
Arkadii: Dа?..
Nikolai: Dа...
Intervine o pauză, toți așteaptă când Arkadii va suna și se vor termina toate.
Arkadii: Și cum... cum vrei să fac asta, Nikolai?..
Nikolai: Îl omor!..
Igor Igorevici îl trage de mânecă pe Nikolai, făcându-i semn să se liniștească
Igor Igorevici: Calm-calm...
Nikolai: Își bate joc de noi, nu mai vreau nimic de la el, yak, mai bine să așteptăm pe
altcineva...
Andrei: Cine să vină la noi?! Hai, hai spune-i ceva...
Igor Igorevici: Imaginează-ți, imaginează-ți cum explodează, haide, nu e nimeni
altcineva care să sune...
52
Nikolai se liniștește, tace.

Arkadii: Taci... cred că... cred că o să vin mai târziu...
Nikolai: Nu! Nu, Arkadii! Vreau, vreau foarte tare să suni și să vii la noi... la mine...
Arkadii: Kоlia?..
Nikolai: Să intri la mine în cameră, nu contează că renovăm, nu contează că toate-s așa,
că ești ocupat, tu ești însurat și te simți singur, Arkadii, ești foarte singur, am înțeles din
prima... eu... eu o să am grijă de tine, Arkadii, doar e un sentiment simplu, omenesc,
când cineva înțelege că de viața lui mizeră și de căcat, de gemetele și văietăturile lui, de
care și lui îi e greață, când de toate astea îi pasă cuiva, când înțelegi asta, învii... Eu
vreau ca tu... ca noi... ca noi să înviem împreună... Arkadii... trezește-te, Arkadii,
trezește-te la viață!
Nikolai tace. Toți așteaptă iarăși sunetul, dar nu se știe de ce, nu sună nimeni. .
Igor Igorevici: Аrkadii? Arkadii, mai sunteți acolo?
Arkadii: Eu... imediat... eu plâng... mulțumesc... mulțumesc Nikolai, încă nimeni nu
mi-a deschis așa ochii...
Andrei: Dа-dа... Sun-odată...
Arkadii: Nimeni nu m-a înțeles, pe mine și pe noi toți...
Igor Igorevici: Are de gând să apese sau nu?..
Arkadii: M-ați... m-ați citit la fix... Eu pentru cuvintele astea... eu, cred că, aș face orice
pentru asta, doar nu știam că pentru asta, iar acum... acum am înțeles...
Dintr-o dată, în casa scării se aude un lătrat.
Arkadii: Vai, să nu plecați nicăieri, vin imediat, Ghirea, Ghirea hai înapoi!!!
Arkadii fuge, Igor Igorevici, Sașka-Andrei și Nikolai oftează resemnați.
Andrei: Ce-i chestia asta?
Igor Igorevici: Nu-i nimic, nu-i nimic... important e că noi, oricum, ne intoxicăm
deja...
Nikolai: Stați un pic, dar cum ne aude ăsta?..
Igor Igorevici: Cum? Cu urechile, cum...
Nikolai: Nu, dacă suntem morți – cum ne aude, asta e împotriva regulilor...
Andrei: Nu, asta e...
Igor Igorevici: Stai un pic, într-adevăr, cum vine asta?
53
Andrei: Nu știu, poate că...

Nikolai: Ce? Vrei să zici că și el e un cadavru și Ghirea lui și toți? Toți aici sunt
cadavre?!
Andrei: Apropo, să știi că ar fi posibil...
Igor Igorevici: Nu-nu-nu, n-avem voie să ne pierdem, altfel, cine știe, cu gânduri din
astea... cu gânduri din astea oamenii comit genociduri, explodează blocuri de locuit...
suntem încă tineri – trebuie să ne oprim la timp!
Nikolai: Gata! Eu deschid geamurile, trebuie să aerisim tot! Suntem – vii!
Nikolai fuge la geam.
Andrei: Așa...
Igor Igorevici: Toate! Toate geamurile, Kolia, deschide-le pe toate!
În acest moment, în casa scăriii se aud pași, cineva se apropie fugind de ușă.
Arkadii: Nikolai, Nikolai, sun!
Igor Igorevici, Nikolai, Andrei: Nu! Nu-i nevoie!!!
Se aude un lung sunet la ușă, camera și împreună cu ea toți locuitorii se pierd în
întuneric. Sunetul dispare și din întuneric iese femeia-afro-stewardesă.
Femeia afro:
Gustând din fructele amare de reproș,
Supărări, greșeli și drame meschine,
Bucurați-vă de viață,
Și de fiecare zi!
De răsărit...
Băiețelul-sfinx:
Și zborul unui pui de barză,
Ghirea:
De-un pârâiaș ce drum își face prin nisip
Arkadii:
Și de un copil zâmbind.
54
Polițiștii:
De mâna caldă a unui prieten,
Macho:
De reușita lucrului bine-făcut,
Cadavrul:
A drumului ce duce-n depărtare,
Mirele, Mireasa, Tatăl miresei, Mama miresei, Tatăl mirelui, Cavalerul de onoare,
Domnișoara de onoare, oaspeți-bărbați, oaspeți-femei:
Atingerea în zbor a unui fulg
Și căldura casei tale.
Femeia afro:
Într-o rachetă sau prin prismă,
Apropiați-vă de soare
Și bucurați-vă de viață
Și de fiecare zi!
Heblu.
55

Floor Cover

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Floor Cover

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Frații Presnyakov. Traducere de Olga Macrinici.

FLOOR COVER 2002.

Andrei: Fu-f-f-fff... Abia de m-am târât...

Arkadii: Eu și Ghirea suntem tot împreună și împreună. Noi, de fapt, de asta am și

Nuntașul toarnă vodcă în coarne; cavalerul de onoare se pipăie cu domnișoara de

Și s-au ofilit florile!

Toată lumea toarnă și bea.

Tatăl miresei: Ascultăm! Ascultăm!

Igor Igorevici: E adevărat ce zici... Îmi amintesc de o aniversare a mamei mele...

O bancă la intrarea în aeroport. Pe bancă, un bărbat îmbrăcat exact ca și cadavrul,

Igor Igorevici: Așteaptă, așteaptă... băiețelule... ia hai încoace!

am primit o scrisoare în care mi se spune că ești un mare artisit și că nu te pot ține în

Macho: Ăsta cine e?!

Nikolai iese pe neașteptate de sub influența vrăjii.

Igor Igorevici: Asta nu-i deloc constructiv! Alte idei?

Nikolai: N-are importanță, nu vreau să vă chinuiți...

Arkadii: Soția este cu mine, apropo, așa că totul e pe cinstite... Deschideți?

Igor Igorevici: Într-adevăr, Arkadii, de ce-o lungiți atâta?

Nikolai se liniștește, tace.

Andrei: Nu știu, poate că...

S-ar putea să vă placă și