1.3.

Sisteme de Reglare Automată

Un Sistem de Reglare Automată (SRA) este un sistem tehnic cu ajutorul căruia

se urmăreşte aducerea sau menţinerea valorii mărimii de ieşire dintr-un proces
la o valoare de referinţă în mod automat, fără intervenţia omului, pe baza unei
legi de reglare.
Un SRA este format dintr-un dispozitiv de automatizare (DA) şi procesul de
automatizat (P), (fig.1.2).

a)

b)

Fig.1.2. Schema bloc simplificată a unui SRA (a - după efect, b - după

cauză):
DA – Dispozitiv de Automatizare, P – Proces, u – mărime de execuţie.

Dispozitivul de automatizare are rolul de a primi informaţie referitoare la

starea curentă a procesului reglat (P), şi de a genera comenzi convenabile
asupra procesului, în vederea menţinerii sau aducerii stării acestuia într-o anumită
stare dorită (de referinţă). [Cîrtoaje ş.a., 2003]
Dispozitivul de automatizare cuprinde în structura sa traductorul (T) – ce
furnizează informaţia cu privire la starea curentă a procesului, prin măsurare,
regulatorul (R) – ce generează comenzile astfel încât să se îndeplinească obiectivul
reglării (menţinerea sau aducerea stării curente a unui proces la o anumită stare
de referinţă) şi elementul de execuţie (EE) – ce are rolul de a aplica comanda
regulatorului în proces (fig.1.3).
 v1 v2

r c u y
R EE P

a)

T v1
v2

m
c u y
R EE P
r

b)

Fig.1.3. Schema bloc detaliată a unui SRA (a - după efect, b - după

cauză):
R – Regulator, EE – Element de Execuţie, T – Traductor, P – Proces,
r – referinţă, c – comandă, u – mărime de execuţie, m – măsură, y – ieşire, v1, v2 –
perturbaţii.

Sistemul de reglare realizează, în cazul ideal, condiţia de reglare y(t) r(t), oricare
ar fi intrarea de referinţă r(t) şi perturbaţiile v1(t) şi v2(t).

Problema reglării poate fi descompusă în problema rejecţiei efectului

perturbaţiilor şi problema urmăririi referinţei.
Problema rejecţiei exacte exprimă cerinţa ideală ca în ipoteza r(t)0 şi v2(t)0
să avem y(t)  0, oricare ar fi v1(t).
Problema urmăririi exacte exprimă cerinţa ideală ca în ipoteza v1(t)0 şi
v2(t)0, să avem y(t)  r(t), oricare ar fi r(t).

În aplicaţiile practice, problema reglării trebuie relaxată, în sensul înlocuirii

condiţiei rigide ca mărimea reglată (y) să urmărească exact mărimea de referinţă
(r), cu condiţia ca ieşirea să urmărească referinţa cu un anumit grad de precizie.
Un SRA poate funcţiona pe baza a două principii de reglare, şi anume
principiul reglării după cauză şi principiul reglării după efect, ale căror
enunţuri sunt prezentate în paragraful 1.3. În funcţie de principiul reglării, care stă
la baza legii de reglare, un SRA poate avea cele două tipuri de structuri
prezentate în figurile
1.2 a şi b şi detaliat în figurile 1.3 a şi b.