PROIECT DIDACTIC

ŞCOALA: Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”

LOCALITATEA: Piatra-Neamţ
PROFESOR: Mihaela-Cătălina Tărcăoanu
OBIECTUL: Limba şi literatura română
UNITATEA: Orientări tematice în romanul interbelic
TIPUL LECŢIEI: Predare-învăţare
SUBIECTUL LECŢIEI: Enigma Otiliei de George Călinescu
CLASA: a XI-a E (profil uman, filologie, bilingv)
DATA: 25.05.2010

I. ÎNAINTE DE A ÎNCEPE LECŢIA:

Se aleg cele mai adecvate metode pentru activizarea elevilor, astfel încât să participe în
număr cât mai mare la oră. Se studiază conceptele operaţionale studiate, aplicaţiile făcute pentru
alte opere literare din timpul semestrului şi se concluzionează că au fost suficiente şi bine
sistematizate, iar elevii nu ar trebui să aibă probleme în a realiza acest lucru.

 MOTIVAŢIA:
Lecţia este foarte importantă întrucât este o lecţie de predare-învăţare în care se analizează
titlul, tipologia romanului, tema, planurile narative, relaţia dintre incipit şi final, conflictul şi
personajele-tip. Toate aceste elemente vor fi valorificate acasă de către elevi într-un eseu structurat.
George Călinescu este unul dintre scriitorii canonici, incluşi în programa de bacalaureat. Circa 10
subiecte de tipul III propuse de Serviciul Naţional de Evaluare pot fi ilustrate cu romanul Enigma
Otiliei de George Călinescu.

 COMPETENŢE GENERALE:

1. Comprehensiunea şi interpretarea textelor;

2. Situarea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale /
literare;
3. Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situaţii de comunicare;

1
 VALORI ŞI ATITUDINI
 Cultivarea interesului pentru lectură şi a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul
literaturii;
 Stimularea gândirii autonome, reflexive şi critice în raport cu diversele mesaje receptate;
 Formarea unor reprezentări culturale privind evoluţia şi valorile literaturii române;

 COMPETENŢE SPECIFICE:
1.4. Utilizarea adecvată a tehnicilor de redactare;
2.1. Utilizarea strategiilor de lectură în vederea înţelegerii adecvate a textelor studiate;
2.2. Compararea viziunii despre lume, despre condiţia umană sau despre artă reflectate în texte
literare, nonliterare sau în alte arte;
2.3. Interpretarea textelor studiate prin prisma propriilor valori şi a propriei experienţe de
lectură;
3.1. Identificarea şi explicarea relaţiilor dintre opera literară studiată şi contextul cultural în care
a apărut aceasta;
3.3. Identificarea unor conexiuni între literatura română şi cea universală;

 COMPETENŢE DERIVATE:
 Identificarea tipologiei romanului;
 Enumerarea trăsăturilor realiste care se regăsesc în romanul Enigma Otiliei de George
Călinescu;
 Compararea romanului Enigma Otiliei de George Călinescu cu romanul Eugenie Grandet de
Balzac;
 Explicarea temei prin referire la două secvenţe narative;
 Comentarea relaţiilor temporale şi spaţiale;
 Precizarea planurilor narative;
 Analizarea relaţiei dintre incipit şi excipit;
 Ilustrarea perspectivei narative şi a tipului de narator;
 Interpretarea tipurilor de conflict;

 VALORI ŞI ATITUDINI
 Cultivarea interesului pentru lectură şi a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul
literaturii;
 Stimularea gândirii autonome, reflexive şi critice în raport cu diversele mesaje receptate;
 Formarea unor reprezentări culturale privind evoluţia şi valorile literaturii române;

2
 Abordarea flexibilă şi tolerantă a opiniilor şi a argumentelor celorlalţi;

 CONDIŢII PREALABILE:
Elevii au însuşite conceptele operaţionale specifice textului narativ, trăsăturile realismului,
deci ar trebui să se descurce cu succes. De asemenea, au avut de realizat jurnalul de lectură şi de
extras citate semnificative.

 EVALUARE:
Observare sistematică a activităţii la clasă.
Jurnalul reflexiv.

 STRATEGII DIDACTICE:
Metode şi procedee didactice: termenii-cheie iniţiali, conversaţia, problematizarea, scaunul
autorului, metoda audio-vizuală, jurnalul reflexiv etc.

 MANAGEMENTUL RESURSELOR ŞI AL TIMPULUI:

Timp de lucru: 1 oră.
Materiale didactice:
 Adrian Costache, Florin Ioniţă, M. N. Lascăr, Adrian Săvoiu, Limba şi literatura română,
manual pentru clasa a XI-a, Editura Art, Bucureşti, 2006
 George Călinescu, Opere, îngrijire de ediţie, note, comentarii, variante, repere critice de Nicolae
Mecu, prefaţă de Eugen Simion, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Univers,
Enciclopedic, Bucureşti, 2004
 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Gramar 100+1, Bucureşti, 2001
 Eugen Simion, Scriitori români de azi, Vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1976;
 CD cu filmul Felix şi Otilia, fişe cu citate extrase din text, caiete, tabla, creta.

II. DESFĂŞURAREA LECŢIEI PROPRIU-ZISE:

 EVOCAREA
Profesorul le solicită elevilor să prezinze cele mai intersante aspecte ale personalităţii
scriitorului George Călinescu.

 REALIZAREA SENSULUI se interferează cu REFLECŢIA.

Elevii au avut de pregătit Jurnal de lectură pentru romanul Enigma Otiliei de George
Călinescu (anexa 1). Este acum momentul să prezinte succint conţinutul, să împărtăşească ceea ce

3
au simţit şi să încerce să răspundă la o întrebare esenţială a curriculumului De ce ar mai citi astăzi
un adolescent romanul Enigma Otiliei, de George Călinescu?
Ulterior, prin activitate frontală se identifică tipologia romanului (social, realist, balzacian,
interbelic, doric, tranzitiv, cu elemente clasice, dar şi moderne, obiectiv, citadin, monografic,
cronică, comic etc) (anexa 2 – romanul; anexa 3 - realismul), semnificaţia titlului, tema,
planurilor narative, a relaţiei dintre incipit şi excipit, a tipurilor de conflict (anexa 4 – construcţia
discursului narativ), tipul naratorului, a perspectivei narative (anexa 5) etc.
Pentru a identifica şi explica relaţia dintre incipt şi final, elevii vor viziona un fragment din
filmul Felix şi Otilia, în care este prezent Costache Giurgiuveanu, rostind replica: „Aici nu stă
nimeni.” Ulterior vor citi incipitul şi excipitul. De asemenea, după vizionarea secvenţei din film, va
trebui să răspundă la întrebarea: Ce se pierde şi ce se câştigă când se turnează un film după o
carte? De asemenea, folosind scaunul autorului, elevii îţi vor imagina un al final pentru roman.
La final, elevii vor nota în jurnalul reflexiv (metodă alternativă de evaluare conţine
însemnările elvului legate de procesul de cunoaştere pentru dezvoltarea abilităţilor metacognitive)
răspunsurile la următoarele întrebări: Ce idee abordată ţi s-a părut interesantă? Care dintre idei
necesită clarificări?

III. DUPĂ LECŢIE, ACASĂ

 EXTENSIA

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre trăsături ale romanului, ilustrate printr-o operă literară care
aparţine lui G. Călinescu, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie critică: „Atenta
observaţie a socialului, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului,
observarea umanităţii sub latură morală, fresca Bucureştiului de dinainte de primul război
mondial, naraţiunea la persoana a treia şi menţinerea naratorului omniscient constituie trăsături
predilecte ale romanului de tip balzacian, asimilate şi de G. Călinescu”. (Gheorghe Glodeanu,
Poetica romanului românesc interbelic)

4
ANEXA 1
THE STUDENT JURNAL HANDOUT

(Portofoliul de lectură a elevului pentru romanul Enigma Otiliei de George Călinescu)

1. Romanul este alcătuit din 20 de capitole numerotate cu cifre romane. Propune câte un titlu
pentru fiecare capitol!

2. Scrie un rezumat de maximum trei fraze pentru fiecare capitol!

3. Fiecare capitol privilegiază un anumit personaj/ un eveniment.

a) Identifică personajul/ evenimentul!
b) Alege un citat reprezentativ pentru fiecare capitol şi explică semnificaţia
acestuia!
c) Descrie calităţile şi defectele personajului!/ Descrie evenimentul!
d) Într-un paragraf, descrie rolul personajului în opera literară/ rolul
evenimentului în opera literară (poate fi intriga, punctul culminant etc.)!

Notă!
Nu uita să notezi referinţele bibliografice: Numele autorului, Titlul operei literare,
(ediţie îngrijită de..., prefaţă de...) Editura, Locul apariţiei, Anul apariţiei.
Toate aceste elemente le găseşti pe foaia de titlu, nu de pe copertă!
Poţi adăuga fotografii cu scriitorul, fotografii cu actorii care au interpretat personajele
dacă după acea operă literară au fost făcute filme!
Poţi adăuga citate din critica literară!

5
ANEXA 2
ROMANUL

Roman (<fr. roman< lat. romanicus ,,ceva în felul romanilor, vulgar”; romanţ<engl.
romance) este o formă literară proteică/ hibridă care îşi conturează cu greu o definiţie întrucât
interferează cu alte genuri şi nu respectă nişte canoane sau reguli fixe.

 Specia genului epic cult în proză, şi, mai rar, în versuri, cu o acţiune mai complicată şi de
mai mare întindere decât a celorlalte specii literare epice în proză, desfăşurată, de regulă, pe
mai multe planuri narative, cu intrigi paralele şi cu personaje numeroase.

TAXONOMIE/ CLASIFICARE:

Romanul este greu de clasificat, fiind caracterizat prin dinamism structural şi compoziţional.

 În Evul Mediu: romanul cavaleresc, pastoral, satiric, picaresc

 În Renaştere: romanul alegoric, comic
 În Romantism: romanul de aventuri, sentimental şi epistolar
 Secolul al XIX-lea: revoluţionează specia
 Balzac – creatorul romanului modern din literatură universală.
 Iniţial era un gen umil, adresat unui public divers şi nepretenţios care nu respectă normele
artei antice, nu a beneficiat de arte poetice care să îi fixeze nişte canoane de existenţă
precum tragedia, epopeea, oda etc.

A. CRITERIUL TEMATIC: de dragoste, poliţist, psihologic, social, de aventuri, mitic,

autobiografic, istoric, iniţiatic, cavaleresc, alegoric, liric, fantastic, de spionaj, de
moravuri

B. CADRUL SOCIAL:
a) urban sau citadin
b) rural
c) exotic

C. ARTA NARATIVĂ:
a) tradiţional
b) modern

D. VIZIUNE AUCTORIALĂ/ NARATOR:

a) obiectiv/ realist
b) subiectiv/ de analiză psihologică

6
 E. AMPLOARE EPICĂ:
a) roman-ciclu
b) roman-fluviu
c) roman-frescă

F. SITUAREA ÎN TIMP A ACŢIUNII:

a) istoric
b) contemporan
c) de anticipaţie

G. FORMA DE ORGANIZARE:
a) roman epistolar
b) roman-jurnal
c) roman-cronică
d) roman-eseu
e) roman-document

H. GARABET IBRĂILEANU
a) roman de creaţie
b) roman de analiză psihologică

I. NICOLAE MANOLESCU
a) roman doric
b) roman ionic
c) roman corintic

J. G. ŢEPOSU
a) tranzitiv
b) reflexiv
c) metaromanul

K. CURENTUL LITERAR: romantic, realist, naturalist etc.

L. EVOLUŢIE IN TIMP: interbelic

M. FORMULA NARATIVĂ CARE STRUCTURAEZĂ MATERIALUL ARTISTIC: de

tip stendhalian, balzacian, zolist, tolstoian, proustian, gidian, joyceian

SECOLUL al XX-lea: romanul comportamentist, romanul parabolă, romanul-eseu,

romanul existenţial, noul roman francez, realismul magic de tip european.

NUVELA ROMANUL
Dimensiune: N<R R>N
Lectură neîntreruptă Lectură întreruptă, fragmentată
Un singur fir/ plan narativ central Mai multe planuri narative
Personaje şi locuri mai puţine decât în R Personaje numeroase, spaţii şi medii diverse
Final adesea şocant Conduce progresiv spre o concluzie bilanţ
Psihologia personajului e, în general, constantă Privilegiază personajul a cărui evoluţie în plan
psihologic constituie obiectul romanului
ANEXA 3
7
 REALISMUL

Termenul de realism<lat. realis< fr. reel>realisme), folosit pentru prima dată de Schiller în
1798. În sens larg, desemnează concepţia artistică, literară care are ca preocupare reprezentarea
obiectivă veridică a realităţii, fiind opus idealizării şi fateziei. Nu este circumscris unei perioade
istorice, putând fi aplicat creaţiilor artistice din toate timpurile
În sens restrâns, denumeşte curentul literar care a apărut în Franţa, la mijlocul secolului al
XIX-lea ca o reacţie antiromantică având prelungiri şi în secolul al XX-lea.
A fost folosit pentru prima dată în 1850-aplicat în înţelesul modern în pictura lui Gustave
Corbet, iar în 1857 de romancierul Jules Hussan (Champfleury) considerat şi teoreticianul
realismului în volumul său de eseuri intitulat Le Realisme.

Caracteristici:
 Obiectivitatea lucidă perspectivei narative şi veridicitate;
 Viziunea omniscientă a naratorului ,,Artistul trebuie să fie pentru opera sa ceea ce este
dumnezeu pentru creaţie: să fie simţit pretutindeni, dar niciodată văzut”;
 Descrierea mediului, legătura directă între mediu şi individ, omul e produsul mediului în
care trăieşte (teoria deterministă)
 Tipicul (personaje tipice în împrejurări tipice, eroul reprezintă o categorie socială, iar
împrejurarea o ,,felie de viaţă”);
 Tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din realitatea socială, istorică;
 Tendinţa/ atitudine critică faţă de societate;
 Personaje realiste, complexe: arivistul, avarul, sceleratul, inocentul;
 Lipsa idealizării;
 Stil sobru şi impersonal;
 Preocuparea pentru social;
 Interesul pentru detaliul semnificativ,
 Prezentarea banalităţii cotidiene;
 Observaţie şi analiză.

Reprezentanţi:

a) în literatura universală: Balzac, Merimee, Stendhal, Flaubert, Ch. Dickens, Tolstoi,

Dostoievski, Ibsen, Gogol.

8
b) în literatura română:
1. Precursori ai realismului: Dimitrie Cantemir, Costache Negruzii, Nicolae Filimon
2. Realismul liric-subiectiv de factură romantică: Ion Creangă, Mihail Sadoveanu
3. Realismul de factură clasică şi barocă: Ioan Slavici, G. Călinescu
4. Realismul critic-obiectiv: I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda,.

Specii literare: romanul, schiţă, nuvelă psihologică, comedia şi drama

ANEXA 4
9
 CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV
 înseamnă: raportul incipit-final; secvenţă narativă/ episod narativ; înlănţuire-alternanaţă; relaţii
temporale şi spaţiale; elipsa, pauza descriptivă, momentele subiectului; conflictul, tipuri de
personaj, modalităţi de caracterizare etc.

INCIPIT-FINAL/ EXCIPIT
 pot varia de la autor la autor şi în funcţie de tipul de text.

INCIPITUL este:
 secvenţa cu care debutează o operă literară (un paragraf, o pagină sau mai multe pagini) şi care
poate sugera, în mod sintetic, semnificaţia întregului text: prezentarea indicilor de timp şi de
spaţiu, a unor personaje, comentariul preliminar al naratorului etc.
 poate fi brusc (ex abrupto), se poate realiza sub forma unui prolog (Ciocoii vechi şi noi de
Nicolae Filimon sau Hanu-Ancuţei de Mihail Sadoveanu), poate fi reprezntat de formulele
iniţiale ale basmului;
 nu se suprapune cu expoziţiunea, este doar o parte din expoziţiune;

FINALUL/ EXCIPITUL este:

 secvenţa cu care se încheie o operă literară (un paragraf, o pagină sau mai multe pagini), care
aduce rezolvarea conflictului şi nu lasă loc pentru interpretarea cititorlului (final închis) sau nu
(final deschis);
 se poate realiza sub forma unul epilog (Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon sau Hanu-
Ancuţei de Mihail Sadoveanu), morala în cazul fabulei; poanta în cazul anecdotei, formulele
de încheiere stereotipe în cazul basmului
 nu se suprapune cu deznodământul, este doar o parte din deznodământ;

!!! Atunci când în incipit şi în final apare aceeaşi imagine, motiv literar etc. construcţia textului
este simetrică, sferoidă, circulară. (Enigma Otiliei de George Călinescu, Ion de Liviu Rebreanu,
Moromeţii de Marin Preda).

CONFLICTUL
 este elementul esenţial care determină acţiunea într-o creaţie epică sau dramatică;
 este o confruntare sau o opoziţie între două sau mai multe forţe puternice opuse aflate în
relaţie ostilă (între personaje, atitudini, concepţii sau sentimente); existenţa unui obstacol între
aceste forţe determină prin ciocnirea lor naşterea unei crize, apariţia unui dezechilibru care trebuie
10
rezolvat; efectul crizei este tensiunea interioară/ aşteptarea, încordarea, care declanşează un lanţ
de evenimente, orinatat în mod neceesar spre o soluţie / rezolvare.

TIPURI DE CONFLICT:
 exterior: între două personaje, între individ şi societate, între individ şi destin; ciocnirea de
interese dintre personaje, având mentalităţi, tendinţe diferite;
 interior/ psihologic: între diverse stări, sentimente, idei, gânduri, tendinţe contradictorii ale
aceluiaşi personaj (de exemplu, între datorie şi pasiune, între raţiune şi sentiment)
Alte tipuri: central/ principal vs. secundar; tragic; naţional etc.

SECVENŢĂ NARATIVĂ
 unitate elementară a discursului narativ care conţine relatarea unei singure întâmplări;
corespunde unui episod din planul subiectului;

EPISOD
 Sensul iniţial: acţiune secundară dintr-o creaţie epică sau dramatică, legată de acţiunea
principală, dar având o anumită independenţă faţă de aceasta.
 Sensul actual: un eveniment din lanţul evenimenţial al acţiunii operei literare; parte a unei
acţiunidintr-o operă literară epică, având ca rol să susţină ansamblul şi unitatea acesteia.

ÎNLĂNŢUIRE
 procedeu de legare a secvenţelor într-o operă epică, constând în dispunerea cronologică a
întâmplărilor.
 secvenţele narative pot fi legate prin juxtapunere (=alăturare) sau prin folosirea unor cuvinte
care asigură continuitatea (la început, la un moment dat, apoi, în final).
 respectând criteriul succesiunii temporale, procedeul face ca ritmul naraţiunii să devină alert.

ALTERNANŢĂ
 procedeul prin care sunt prezentate alternativ două întâmplări/ povestiri, procedeu evidenţiat
prin formulări precum: în acest timp, în acelaşi timp, pe când.
 Procedeul presupune trecerea de la un plan narativ la altul, având ca efect complicarea
naraţiunii.

PAUZA DESCRIPTIVĂ
 pe parcursul discursului nu corespunde niciunui timp ficţional, fiind o descriere statică;

11
 inclusă în naraţiune, are ca efect crearea suspansului printr-un moment de aşteptare – una dintre
funcţiile descrierii - , alături de funcţia decorativă, de funcţia explicativă şi de cea simbolică.
 timpul naraţiunii continuă, timpul acţiunii stă pe loc.

ELIPSA
a) decalaj în raport cu ordinea evenimentelor:
 un fapt reconstituibil nu este povestit explicit; omisiunea unui moment în discursul narativ, dar
bănuit/ reconstituit în planul evenimentelor.
b) decalaj în raport cu ordinea evenimentelor:
 omisiunea unui moment în discursul narativ, fie pentru că nu este interesantă, fie pentru că e un
trucaj diegetic (în romanul poliţist)

MODALITĂŢILE NARĂRII
 relatarea
 scena
 rezumatul
 analiza
 interpretarea etc.

12
 ANEXA 5

PERSPECTIVA NARATIVĂ
(PUNCT DE VEDERE NARATORIAL/ VIZIUNE/ FOCALIZARE)

– poziţia (unghiul) din care sunt prezentate evenimentele, situaţiile, întâmplările narate; se află în
relaţie de interdependenţă cu tipul naratorului şi presupune unul dintre cele trei tipuri esenţiale de
raportare a naratorului (eu) la personaj (el);

 Dacă naraţiunea se face la persoana a III-a (heterodiegetică), naratorul este omniscient

(atotştiutor), omniprezent, obiectiv, neutru, detaşat, impersonal, neimplicat, creditabil, ştie mai
mult decât ştiu personajele (N>P); viziune ,,dindărăt” (par derriere), punct de vedere
auctorial, focalizare zero

 Dacă naraţiunea se face la persoana I (homodiegetică când naratorul este martor; autodiegetică
când naratorul este protagonist), naratorul este subiectiv, implicat, necreditabil, ştie tot atât cât
ştie şi personajul (N=P); viziune ,,împreună cu” (avec), punct de vedre actorial, focalizare
internă

 Viziunea ,,dinafară” (du dehors), punct de vedre neutru, focalizare externă, când naratorul
ştie mai puţin decât personajele sale (N<P) în proza secolului al XX-lea, mai rar întrebuinţată;
naraţiunea este relatată de un martor care povesteşte doar ce a putut vedea şi auzi, fără a putea
cunoaşte nemijlocit gândurile şi sentimentele personajelor principale.

NARATORUL
- instanţă fictivă – instanţa tipică a textului literar;
- purtătorul de cuvânt al poziţiei ideologice a autorului abstract, poziţie espusă de comentariul
explicit al naratorului [ideologia operei literare este aceea a autorului abstract, dar sentinţele –
materializarea ideologiei – sunt pronunţate de narator];
- ,,vocea” delegată de autor pentru a relata/ a povesti/ a nara întâmplările, fiind un mediator
între autor şi cititor;
- se regăseşte sau poate fi depsitat prin persoana gramaticală a verbelor şi pronumelor din discursul
narativ;
- asemeni personajului este o „fiinţă de hârtie” (R. Barthes).

13
 TIPURI DE NARATOR:
1. Din punctul de vedere al raportului narator/ diegeză:
a) Narator extradiegetic (W.C. Booth) sau narator auctorial sau autor narator (Rousset) sau
instanţă narativă anonimă (Lintvelt) sau narator-demiurg = el care priveşte întâmplările din
afară, nu este implicat în diegeză, dă impresia că el a creat povestea, narează evenimentele la
persoana a III-a.
b) Narator-martor = cel care a asistat la întâmplările narate, dar nu le influenţează; fără ele toate
s-ar fi întâmplat al fel; e de obicei personaj secundar;
c) Narator intradiegetic (W.C. Booth) sau narator-personaj sau personaj-narator (Rousset)
sau instanţă narativă numită (Lintvelt) = cel care povesteşte fiind implicat în diegeză, este
personaj. El poate povesti:
- la persoana I dacă el este eroul întâmplărilor povestite (Allan din Maitreyi)
- la persoana a III-a dacă nu este el eroul întâmplărilor povestite; se mai numeşte şi narator
secund şi apare în general în cazul operelor construite pe tehnica „povestirii în ramă/ povestire”
(Seherezada din 1001 de nopţi). Orice narator secund poate fi în raport cu istoria narată:
extradiegetic, martor, intradiegetic.
2. Din punctul de vedere al raportului narator – inormaţie deţinută:
a) Narator omniscient = cel care ştie tot, are viziune de ansamblu asupra universului ficţional
(naratorul din primele pagini şi majoritar apoi din Enigma Otiliei de G. Călinescu)
b) Narator uniscient sau narator-colportor = cel care are informaţiile dintr-o singură sursă, el
prevalându-se de nişte voci de culise. De nişte instanţe narative secundare, de nişte observatori
– anononimi („Am auzit că...”; „Ae spunea că...”), cunoscuţi ca eroi („I s-a întâmplat lui
Păcală...”), cunoscuţi ca emiţători („Babele şi moşnegii spuneau că...”)
3. Din punctul de vedere al raportului narator – informaţie livrată:
a) Narator creditabil = cel care spune tot ce ştie („Dacă află Stănică, e un om mort.” Stănică nu
află. G. Călinescu)
b) Narator necreditabil = cel care nu soune tot ce ştie („Ce i-o fi spus, ce i-a învăţaz, cum l-a
descântat, nu se ştie. V. Voiculescu); această poziţie naratorul şi-o poate asuma deliberat pentru
a menţine trează atenţia cititorului, pentru a păstra suspansul.
4. Din punctul de vedere al raportului narator – discurs:
a) Narator heterodiegetic = cel care povesteşte la persoana a III-a, nu este personaj (naratorul din
Enigma Otiliei de G. Călinescu);
b) Narator homodiegetic = cel care povesteşte la persoana I, dar este martor, actor-martor sau
ascultător (Naratorul Ienache coropcariul din Hanu Ancuţei de M. Sadoveanu);

14
c) Narator autodiegetic = cel care povesteşte la persoana I, dar este actorul, personajul
întâmplărilor narate (naratorul Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război de Camil Petrescu; Allan din Maitreyi de Mircea Eliade);
5. Din punctul de vedere al artificiului narativ uzitat:
a) Narator exprimat = cel care afirmă că povesteşte, care nu ascunde acest lucru, care nu
apelează la alte instanţe narative secundare. Acesta poate fi:
- implicat dramatizat: apare în cazul dublei perspective narative: una contemporană (a unui
jurnal) şi una ulterioară (de prelucrare a romanulu) = el este cel care scrie şi care trăieşte în ce
scrie, lui i s-a întâmplat ce scrie (Allan din Maitreyi de Mircea Eliade);
- virtual = cel care mărturiseşte posibilitatea elaborării unui roman – naratorul din Romanul
adolescentului miop de Mircea Eliade (care mărturiseşte că vrea să scrie un roman);
- neimplicat = „Am să vă povestesc o istorie.”. Se observă naratorul din persoana verbelor, dar
nu este el eroul întâmplărilor;
b) Narator neexprimat = cel care povesteşte la persoana a III-a şi nu este simţit de către cititor.
- Neimplicat, obiectiv = nu comite nicio abatere de la impersonalitate: „zâna avea ochi albaştri”.
- Interesat = se abate conştient de la impersonalitate, adresându-i-se cititorului pentru a-i face
mai plăcută, mai accesibilă istoria: „zău că zâna avea ochi albaştri.”

FUNCŢIILE NARATORULUI:
1. Funcţia narativă sau funcţia de reprezentare (adică aceea de a povesti);
2. Funcţia de control sau de regie: naratorul controlează structura textuală fiind capabil să citeze
discursul actorilor (adică ce spun personajele) semnalat prin semne grafice – ghilimelele, două
puncte – introdus prin verbe dicendi (a spune, a zice, a răspunde etc.) şi „sentiendi” (a simţi, a
gândi, a medita) sau poate semnala intonaţia prin indicaţii scenice.
„- Ce ţi-am spus eu ţie, sărăntocule, ai? Urla apropiindu-se mereu Vasile Baciu, pe care liniştea lui
Ion îl întărâta şi mai rău.
Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuţit. [...] Răspunse cu o voce puţin tremurătoare, dar
batjocoritoare:
- Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi porunceşti?”
3. funcţia opţională de interpretare: naratorul putându-şi manifesta poziţia interpretativ
ideologică în raport cu ceea ce povesteşte.
„- Am putea să facem împreună duete, când îmi voi aduce vioara de la Iaşi şi notele, am caietele
lui Mazas, propuse Felix.
- Nu acum – refuză hotărât Titi – acum mă exercitez cântând lucruri uşoare şi după ureche. Mai
târziu, peste câţiva ani! (avea douăzeci şi doi de ani.).”

15