Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Încă este documentat încă din perioada preistorică. Primele atestări ale
înotului sunt desenele de pe zidurile cetății Vadi Sari din deșertul libian cu o
vechime de 9000 de ani, ce prezintă oameni înotând.
Referințe scrise datează în jurul anului 2000 î.Hr. În Grecia antică, înotul se
practică și era folosit în educația fizică a tinerei generații, precum și în scop
util. Grecii se scufundau pentru pescuit coralilor, bureților, stridiilor etc., pentru
verificarea și repararea chilelor vaselor, iar unele descoperiri arheologice
atestate că românii înotă practic în scop militar dar și igienic, în termen unde
erau construite bazine în care apa avea temperatură diferită .
Unele informații transmise de-a lungul vremii atestă că în Anglia, în anul 730
d.Hr. au fost organizate întreceri de înot la Beawulf Epos.
În anul 745 d.Hr. printr-un edict a fost interzis îmbăiatul public, și chiar
interzicerea contactului cu apa, îmbăiatul, igiena corporală erau considerate
imorale, „pierdere de timp”. Această concepție a durat câteva sute de ani și
doar odată cu dezvoltarea ideilor cavalerismului se recunoaște importanța
cunoașterii înotului pentru a putea depăși obstacole naturale, (înotul
regăsindu-se printre cele șapte virtuți cavalerești - lupta, călăria, înotul,
mânuirea armelor, aruncarea, viața de curte și turnirul). Apariția armurilor
grele în echipamentul cavalerilor a determinat abandonarea învățării înotului.
În 1538, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot:
Înotătorul sau un dialog despre arta înotului (Der Schwimmer oder ein
Zwiegespräch über die Schwimmkunst). Sunt apreciate calități igienice ale
înotului și se scot în evidență influențate benefice ale lor asupra funcțiilor
organismului. Se recomandă practicarea înotului în stiluri diferite, a brațului,
spatelui, înotul sub apă, săriturile și cunoașterea acțiunilor de salvare, însoțit
de indicații metodice. Recomandă de asemenea executarea unor exerciții pe
uscat utilizând unele obiecte ajutătoare: suspendarea de capătul unor
cordoane sau bășici umflate cu aer. Lucrarea este interzisă de biserică în anul
1545.
Procedeul „fluture” a fost dezvoltat în anii 1930, fiind în prima fază o variantă a
procedeului bras, până când a fost acceptat ca și procedeu separat în anul
1952