My favorite sport

My favorite sport its swiming.Swimming is a movement of people or animals

through the water, usually without any artificial assistance. Types or styles of
swimming are crabs, bras, butterfly or back, but also certain derivatives of
them, for example long arm, double back.After swimming for several days you
start going to trainings and competitions in other countries where you can win
medals and diploms.
Răspândirea înotului în lume este influențată de preocupările oamenilor,
condiții geografice și de condiții climaterice. Înotători foarte buni erau în
triburile africane care trăiau pe malurile lacurilor, iar polinezienii sunt cei de la
care provin tehnică înot craul și arta surfing-ului. La unele popoare, cum ar fi
indienii americani precolumbieni, înotul era cunoscut și practic în mod curent,
acesta fiind prezent chiar și în cadrul unor ceremonii religioase.

Încă este documentat încă din perioada preistorică. Primele atestări ale
înotului sunt desenele de pe zidurile cetății Vadi Sari din deșertul libian cu o
vechime de 9000 de ani, ce prezintă oameni înotând.

Referințe scrise datează în jurul anului 2000 î.Hr. În Grecia antică, înotul se
practică și era folosit în educația fizică a tinerei generații, precum și în scop
util. Grecii se scufundau pentru pescuit coralilor, bureților, stridiilor etc., pentru
verificarea și repararea chilelor vaselor, iar unele descoperiri arheologice
atestate că românii înotă practic în scop militar dar și igienic, în termen unde
erau construite bazine în care apa avea temperatură diferită .

Alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.Hr. se organizează

mari competiții de înot, iar curtea imperială din Beijing se face demonstrații de
înot.

Unele informații transmise de-a lungul vremii atestă că în Anglia, în anul 730
d.Hr. au fost organizate întreceri de înot la Beawulf Epos.

În anul 745 d.Hr. printr-un edict a fost interzis îmbăiatul public, și chiar
interzicerea contactului cu apa, îmbăiatul, igiena corporală erau considerate
imorale, „pierdere de timp”. Această concepție a durat câteva sute de ani și
doar odată cu dezvoltarea ideilor cavalerismului se recunoaște importanța
cunoașterii înotului pentru a putea depăși obstacole naturale, (înotul
regăsindu-se printre cele șapte virtuți cavalerești - lupta, călăria, înotul,
mânuirea armelor, aruncarea, viața de curte și turnirul). Apariția armurilor
grele în echipamentul cavalerilor a determinat abandonarea învățării înotului.

În secolele XV-XVIII, odată cu dezvoltarea ideilor renascente se înregistrează

un progres semnificativ privind practicarea înotului în scop igienic, aplicativ și
de agrement.

În 1538, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot:
Înotătorul sau un dialog despre arta înotului (Der Schwimmer oder ein
Zwiegespräch über die Schwimmkunst). Sunt apreciate calități igienice ale
înotului și se scot în evidență influențate benefice ale lor asupra funcțiilor
organismului. Se recomandă practicarea înotului în stiluri diferite, a brațului,
spatelui, înotul sub apă, săriturile și cunoașterea acțiunilor de salvare, însoțit
de indicații metodice. Recomandă de asemenea executarea unor exerciții pe
uscat utilizând unele obiecte ajutătoare: suspendarea de capătul unor
cordoane sau bășici umflate cu aer. Lucrarea este interzisă de biserică în anul
1545.

În Franța în anul 1760 se inaugurează primul ștrand public, alimentat cu apă

din Sena și dotat cu dușuri cu apă potabilă. În 1774, la Frankfurt se
construiește un bazin de înot, după care apar și altele în Europa.

Înotul competițional în Europa a debutat în jurul anului 1800, folosindu-se în

principal procedeul bras. În 1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul
„trudgen” în competiții de înot din vest, copiind procedeul craul practicat de
indigenii americani. Datorită aversiunea britanică pentru stropit, Trudgen a
înlocuit mișcarea de picioare alternativă caracteristică procedeului craul cu o
mișcare de forfecare.

Înotul a devenit disciplina olimpică în cadrul primelor Jocuri olimpice moderne

din Atena în 1896. În 1902, Richard Cavill a introdus procedeul craul în
occident.

În 1908, a fost înființată federația internațională de înot (Fédération

Internationale de Natation - FINA).

Procedeul „fluture” a fost dezvoltat în anii 1930, fiind în prima fază o variantă a
procedeului bras, până când a fost acceptat ca și procedeu separat în anul
1952