Arhitectură barocă

Biserica Sant'Ivo alla Sapienza din Roma, în stil baroc

Arhitectura barocă este un stil arhitectural predominant al secolelor al XVII-lea și al

XVIII-lea, a derivat din renașterea manieristă și a evoluat ulterior în rococo, având o
ultimă "zvâcnire" de orgoliu ca neo-baroc, înainte ca neoclasicismul să îl eclipseze
aproape în totalitate. A mai cunoscut o renaștere târzie, la sfârșitul secolului al XIX-lea în
Banat, Transilvania și Rusia.

Teatral și exuberant, barocul a exprimat triumful statului și al bisericii, dar și al

burgheziei seculare. Formele convexe și concave, iluziile optice, elipse intersectate în
planuri care erau de cele mai multe ori extensii ale tipului centralizat, geometrii
complicate și relații între volume de tipuri și mărimi diferite, exagerare emfatică, culori
îndraznețe și multă retorică arhitecturală și simbolică sunt caracteristicile stilului baroc.

Precursori și caracteristici ale barocului

Ultimele opere din Roma ale lui Michelangelo pot fi considerate precursoare ale
arhitecturii baroce, deoarece design-ul Bazilicii Sfântul Petru atinge o unitate colosală,
nemaiîntalnită până la acea vreme. Elevul lui, Giacomo della Porta, a continuat lucrarea
la Roma, în special la fațada bisericii iezuite Il Gesu, care a condus la cea mai importantă
fațadă de biserică a barocului timpuriu, Santa Suzana a lui Carlo Maderno. În secolul al
XVII-lea, stilul baroc s-a răspândit în Europa și America Latină, unde a fost promovat de
iezuiți.

Cele mai importante caracteristici ale arhitecturii baroce sunt:

 înlocuirea navelor lungi și înguste cu formele largi și ocazional circulare, eliptice

sau curbilinii;
 folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast puternic dintre
lumină și umbră sau efecte de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a luminii
cu ajutorul a multiple deschideri și numeroase ferestre;
 folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în special din tencuială de stuc,
marmură sau imitație de marmură;
 decorarea cu fresce uriașe a tavanelor, dar și a pereților sau a locurilor
"tradițional" lăsate neornamentate;
 punerea în evidență a fațadelor printr-o una sau mai multe proeminențe aranjate
simetric sau relativ simetric față de o axă verticală centrală a clădirii;
 utilizarea interiorului în scopul prezentării picturii și sculpturii, în special în
barocul târziu, așa numitul "interior carcasă";
 utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, așa cum sunt trompe l'oeil,
respectiv folosirea frecventă a amestecului dintre pictură și arhitectură;
 prezența coifurilor de biserici în formă de bulb de ceapă în varietățile barocului
bavarez, ceh, polonez și ucrainean etc.

Barocul în Roma și sudul Italiei

Arhitectura religioasă a perioadei Baroce a început prin modelul bazilicii cu cupolă și

naos în formă de cruce. Printre primele structuri din Roma care s-au desprins de
convențiile manieriste, exemplificate prin Il Gesù, se numără și biserica Santa Susanna,
proiectată de Carlo Maderno și construită între anii 1597-1603. Ritmul dinamic al
coloanelor și pilaștrilor, masa centrală și decorațiunile condensate și proeminente adaugă
complexitate structurii. Există un joc cu regulile design-ului clasic, dar se păstrează
rigoarea.
Același accent pe plasticitate, continuitate și efecte impresionante este evident și în opera
lui Pietro da Cortona, ilustrată de bisericile San Luca e Santa Martina (1635) și Santa
Maria della Pace (1656). Cea din urmă, cu aripile concave separate, pentru a simula un
decor teatral, înaintează spre o mică piațetă din fața ei. Alte ansambluri din Roma sunt de
asemenea scăldate într-un caracter teatral, dominând împrejurimile orașului ca un decor.
Piața Sfântul Petru, cu forma ei trapezoidală, este probabil cel mai bun exemplu al acestei
abordări, fiind calificată ca o capodoperă a teatrului Baroc. Forma pieței este dată de
două colonade, proiectate de Gian Lorenzo Bernini (Napoli 1598 - Roma 1680), la o
scară colosală, fară precedent, pentru a inspira respect. Proiectul preferat de Bernini a fost
ovalul policrom al bisericii Sant'Andrea al Quirinale (1658), care prin altarul semeț și
domul plutitor furnizează o mostră a noii arhitecturi. Ideea sa de reședință urbană barocă
este reprezentată de Palazzo Barberini (1629) si Palazzo Chigi-Odescalchi (1664),
ambele din Roma.

Principalul rival al lui Bernini din capitala papală a fost Francesco Borromini, ale cărui
proiecte se abat de la compoziția comună a lumii antice și chiar mai puternic de la cea a
Renașterii. Proclamat de generațiile următoare un revoluționar al arhitecturii, Borromini
dezaproba abordarea antropomorfică a arhitecturii secolului al XVI-lea, bazându-și
proiectele pe figuri geometrice complexe (module). Spațiul arhitectural creat de
Borromini se dilată și se contractă după nevoie, demonstrând o afinitate pentru stilul
târziu al lui Michelangelo. Opera sa reprezentativă este minuscula biserică San Carlo alle
Quattro Fontane (1638-41), remarcată prin planul oval ondulat și ritmurile complexe
convex-concav. Sant'Ivo alla Sapienza (1642-60), o creație mai târzie, etalează aceeași
inventivitate jucăușa și antipatie față de suprafețele plate, exemplificat prin lanternoul în
formă de spirală al domului.

După moartea lui Bernini (1680), Carlo Fontana a devenit cel mai de vază arhitect din
Roma. Stilul său timpuriu este exemplificat de fațada ușor concavă a bisericii San
Marcello al Corso (1682-63). Abordarea solemnă a lui Fontana, deși lipsită de
inventivitatea uimitoare a predecesorilor din Roma, a exercitat o influență substanțială
asupra arhitecturii baroce și prin însemnările prolifice și prin arhitecții pe care îi
îndrumase care au răspândit idiomurile Baroce în Europa secolului al XVIII-lea. În acest
secol capitala europeană a arhitecturii s-a mutat de la Roma la Paris. Stilul Rococo, care a
înflorit în Roma după anii 1720, a fost influențat profund de ideiile lui Borromini. Cei
mai talentați arhitecți ai Romei - Francesco de Sanctis (Spanish Steps, 1723) și Filippo
Raguzzini (Piazza Sant'Ignazio, 1727) - au avut o slabă influență în afara țării lor, la fel
ca reprezentanții barocului sicilian, inclusiv Giovanni Battista Vaccarini, Andrea Palma
și Giuseppe Venanzio Marvuglia.

Ultima etapă a arhitecturii baroce în Italia este exemplificată de Palatul Caserta, al lui
Luigi Vanvitelli, considerată drept cea mai mare clădire construită în secolul al XVIII-lea
în Europa. Urmând modelele contemporane din Franța și Spania, palatul este într-o
relație strânsă cu peisajul. La Napoli și la Caserta, Vanvitelli se conformează stilului
clasic sobru, concentrându-se simultan asupra esteticii și structurii, stil care va face o
tranziție ușoară spre Neoclasicism
Barocul în nordul Italiei

Monarhii din casa de Savoy erau foarte receptivi la noul stil. Aceștia au angajat trei
arhitecți faimoși — Guarino Guarini, Filippo Juvarra și Bernardo Vittone — pentru a le
ilustra grandioasele ambiții politice și proaspăt dobânditul statut regal.

Guarini era un călugăr peripatetic care a combinat concepții multiple (inclusiv ale
arhitecturii gotice) pentru a crea structuri neregulate remarcabile prin coloanele ovale și
fațadele neconvenționale. Plecând de la descoperirile geometriei și stereotomiei
contemporane, Guarini a elaborat conceptul de architectura obliqua, care se apropie de
cutezanța teoretică și structurală a stilului lui Borromini. Palatul Carignano (1679),
proiectat de Guarini, este probabil cea mai încărcată aplicare a Barocului în designul unei
case particulare.

Stilul Rococo a fost anticipat de arhitectul Juvarra prin detaliile lipsite de greutate și
perspectivele delicate. Deși creația sa nu se limitează la orașul Torino, cele mai uluitoare
proiecte ale lui Juvarra au fost concepute pentru Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei.
Impactul vizual al Basilicii di Superga (1717) provine din linia plutitoare a acoperișului
și a amplasării ingenioase pe un deal deasupra orașului Torino. La castelul de vânătoare
Stupinigi (1729) peisajul rustic încuraja o articulare mai liberă a formei arhitecturale.
Ultimele lucrări din cariera scurtă, dar plină de evenimente, a lui Juvarra au fost palatele
regale de la Aranjuez și La Granja.

Dintre cei influentați de Juvara și Guarini cel mai important a fost Bernardo Vittone.
Acest arhitect din regiunea Piemonte rămâne cunoscut pentru bisericile Rococo
flamboiante, cu detalii delicate și plane cu patru lobi.

Barocul în Franța
Panoramă verticală a Capelei Regale de la Palatul Versailles.

Centrul arhitecturii seculare baroce a fost Franța, unde modelul palatului cu trei aripi a
fost stabilit ca soluție canoică la începutul secolului al XVI-lea. Palatul Luxembourg
(1615-1620) al lui Salomon de Brosse a determinat direcția sobră și clasicizantă a
barocului francez. Pentru prima oară, corpurile logiilor au fost considerate ca parte
reprezentativă a unei clădiri, în timp ce aripile laterale au fost tratate cu inferioritate
ierarhică. Turnul medieval a fost înlocuit complet de proeminența centrală a unui portal.

Amestecul de elemente tradiționale franceze cu cele de stil italian ale lui de Brosse au
caracterizat stilul Louis al XIII-lea. Probabil că cel care a exprimat cel mai bine noua
manieră a fost François Mansart, un perfecționist neobosit, care se consideră a fi cel care
a introdus în întregime barocul in Franța. În proiectul său pentru Maison-Laffitte (1642),
Mansart a reușit să împace concepțiile academice și baroce, demonstrând totodată și
respect pentru manierismul gotic francez moștenit.

Maison-Laffitte ilustrează continua tranziție de la castelul post-medieval al secolului al

XVI-lea la vila-casă de vacanță a secolului XVIII. Structura este simetrică, cu ordine
diferite aplicate pe fiecare etaj, în general în forma pilaștrilor. Frontispiciul, acoperit cu
un acoperiș înalt, are o plasticitate remarcabilă, tot ansamblu se poate citi astfel ca un
întreg tri-dimensional. Întreaga structură este lipsită de efectul decorațiilor excesive, atât
de tipic Romei contemporane. Influența barocului italian este redusă în domeniul
ornamentației decorative.
Următorul pas în dezvoltarea arhitecturii rezidențiale în Euroapa a implicat integrarea
grădinilor în compozițiile palatelor, așa cum este la Vaux-le-Vicomte (1656-1661), unde
arhitectul Louis Le Vau, designer-ul Chales Le Brun și grădinarul André Le Nôtre s-au
completat unul pe celălalt. De la principala cornișă la plinta joasă, palatul miniatural este
îmbrăcat în așa numitul "ordin colosal", care face ca structura să pară mai impresionantă
decât Maison-Laffitte și alte palate recente. Colaborarea creativă dintre Le Vau și Le
Nôtre a marcat începutul "Manierei Magnifice" care permitea extinderea aritecturii
baroce în afara pereților palatului și transformarea peisajului înconjurător într-un mozaic
de priveliști exubernte.

Tot acești trei artiști au adus acest concept la scară monumentală la conacul de vânătoare
și mai târziu reședința de la Versailles (1661-1690). La o scară mult mai mare, palatul
este o dezvoltare excesivă și întrucâtva repetitivă a palatului Vaux-le-Vicomte. A fost cea
mai grandioasă și cea mai imitată clădire de reședință din secolul al XVII-lea.
Mannheim, Nordkirchen și Drottningholm au fost printre reședințele străine pentru care
Versailles le-a stat ca model.

Ultima extensie a Versaille-lui a fost supravegheată de Jules Hardouin-Mansart, al cărui

proiect cheie este Dome des Invalides (1676-1706), considerată cea mai importantă
biserică franceză a secolului. Hardouin-Mansart a profitat de instruirea și planurile
unchiului său și a imprimat bisericii o grandoare imperială nemaintâlnită in țările din
nordul Italiei. Maiestuosul dom semisferic echilibrează viguroasa verticalitate a
ordinelor, care nu exprimă structura interioară. Tânărul arhitect nu numai că a reactualizat
armonia și echilibrul lucrărilor bătrânului Mansart dar a și dat tonul barocului târziu
francez în arhitectură.

Domnia lui Louis al XIV-lea a fost martora unei reacții împotriva stilului oficial Louis
XIV sub forma unei maniere mai delicate și mai intime cunoscută cu denumirea de
Rococo. Cel care a pus bazele acestui stil a fost Nicolas Pineau, care a colaborat cu
Hardouin-Mansart la interiorul din Château de Marly. Elaborat în continuare de Pierre Le
Pautre și Juste-Aurele Meissonier, stilul a culminat cu interioarele din Petit Château din
Chantilly (c. 1722) și Hôtel de Soubise din Paris (c. 1732), unde accentele pe linia curbă,
care erau la modă, depașesc normele, în timp ce împărțirile arhitecturale ale interiorului
erau umbrite de sculpturi, picturi, mobilă și porțelanuri.

Bibliografie
 James Stevens Curl - "Oxford Dictionary of Architecture"

Vezi și

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Arhitectură barocă

 Baroc
 Listă cu exemple de arhitectură barocă
 Barocul în pictură
 Barocul în muzică
 Barocul în sculptură