CAPITOLUL 1

ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ ŞI PEDAGOGICĂ

Profesor de economie la Universitatea Columbia

Robert Mundell, laureat al premiului Nobel în economie pentru analizele

sale asupra politicii monetare şi fiscale sub diferite regimuri de curs vaalutar şi
pentru analiza zonelor monetare optime, s-a născut în anul 1932, în Canada.
Din 1974, Robert Mundell a fost profesor de economie la a Columbia University, New York. După
ce a studiat la Massachusetts Institute of Technology (M.I.T.) şi la Lonndon School of Economics, el a primit
titlul de doctor în ştiinţe la M.I.T. în 1956 şi a fost doctorand în Economie Politică la Universitatea Chicago,
în perioada 1956-1957.
A predat la Universitatea Standford şi la Centrul de Studii Internaţionale Avansate John Hopkins
Bologna.
Din 1966 până în 1971 a fost profesor de economie la Universitatea Chicago şi editor al Journal of
Political Economy. Din 1956 până în 1975 a fost profesor de Economie Internaţională la Institutul de Studii
Internaţionale din Geneva, Elveţia.
Din 1997 până în prezent, este profesor de economie la Centrul John Hopkins Bologna al Şcolii Paul
H. Nitze de Studii Internaţionale Avansate.
Profesorul Mundell a fost consilierul unui număr mare de agenţii şi organizaţii internaţionale (Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială, Comisia Europeană). A fost consilier pentru guvernele unor ţări din
America Latină şi Europa, precum şi pentru Consiliul de Administraţie al Rezervelor Federale, Trezoreria
SUA şi Guvernul Canadei.
În 1970, a fost consultant al Comitetului Monetar al Comisiei Economice Europene şi, în 1972-1973,
membru al grupului său de studiu asupra Uniunii Economice şi Monetare în Europa.
Între 1964 şi 1978, Mundell a fost membru al grupului de studiu Bellagio Priceton asupra Reformei
Monetare şi, între anii 1971 şi 1987, a fost preşedinte al Conferinţei de la Santa Columbia asupra Reformei
Monetare Internaţionale.
Autor a numeroase lucrări şi articole referitoare la teoria economiei internaţionale, Mundell a
formulat primul plan pentru o monedă comună în Europa şi este cunoscut drept fondatorul teoriei zonelor
monetare optime.
Mundell a fost un pionier al teoriei politicii monetare şi fiscale mixte, al teoriei inflaţiei, dobânzii şi
dezvoltării, al abordării monetare a balanţei de plăţi şi co-fondatorul economiei ofertei. De asemenea, el a
fost preocupat de istoria Sistemului Monetar Internaţional.
 Lucrările lui Mundell, includ peste o sută de articole publicate în reviste ştiinţifice şi următoarele
cărţi:
• Sistemul Monetar Internaţional: conflict şi reformă (1965);
• Omul şi economia (1968);
• Economia internaţională
• Teoria monetară: dobânda, inflaţia şi dezvoltarea în economia mondială (1971);
• O agendă monetară pentru economia mondială (1983) (co-editor);
• Dezechilibrul global (1990);
• Datorii, deficite şi performanţă economică (1991);
• Construind o nouă Europă (1992);
• Inflaţia şi dezvoltarea în China (1996).
Profesorul Mundell a susţinut cursul „Frank Graham” la Universitatea Priceton în 1965 şi cursurile
„Marshall” la Universitatea Cambridge în 1974. A fost primul profesor de Economie Internaţională la
Institutul Brooking în 1964-1965, profesor cercetător al Fundaţiei pentru Cercetare Ford la Universitatea din
Chicago în 1965-1966, profesor de Comunicaţii la Universitatea California de Sud în 1980. A primit Premiul
Guggenheim în 1971, Medalia Jacques Rueff în 1983, titlul de Doctor Honoris Causa de la Univesitatea din
Paris în 1992 şi a fost declarat membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe în octombrie 1998.

1.1. Puncte cheie în analizele lui Robert Mundell

Politica economică, cursurile de schimb şi mobilitatea capitalului

Robert Mundell a pus bazele teoriei care domină confruntările din domeniul politicilor monetare şi
fiscale aplicate în economia de piaţă. Munca lui în domeniul monetar a inspirat generaţii de cercetători.
Astăzi, contribuţiile lui Mundell constituie punctul central în studierea macroeconomiilor
internaţionale. Cercetările lui au avut un impact puternic şi de durată deoarece combină formal, dar accesibil,
analizele, interpretările intuitive şi rezultatele, cu aplicaţii imediate.
Înainte de toate Mundell şi-a ales problemele cu o precizie neobişnuită, aproape profetică, în ceea ce
priveşte prezicerea dezvoltării viitoare a aranjamentelor monetare internaţionale şi a pieţelor de capital.
Contribuţiile lui Mundell reamintesc de importanţa cercetării fundamentale.
Care sunt însă efectele politicii monetare şi fiscale în contextul integrării internaţionale a pieţelor de
capital? Cum depind aceste efecte de felul cum o ţară fixează valoarea monedei sale, ori îi permite să
evolueze liber? Ar trebui o ţară să aibă propria sa monedă naţională? Punând şi răspunzând la întrebări ca
acestea, Robert Mundell a remodelat teoria macroeconomică pentru cazul economiilor deschise.
În a doua jumătate a anilor 1960, Mundell a fost printre cei mai de seamă lideri intelectuali în
cercetarea mediului economic de la Universitatea Chicago. Mulţi dintre studenţii săi din acea perioadă au
devenit cercetători faimoşi în acelaşi domeniu, pornind de la lucrările lui.
 Contribuţiile ştiinţifice ale lui Mundell sunt originale. În prezent mulţi au transformat cercetările lui
în macroeconomia internaţională şi au atras atenţia asupra discuţiilor cu privire la politica de stabilizare şi
sistemul cursurilor de schimb.

Efectul politicii de stabilizare

În numeroase lucrări publicate îndeosebi la începutul anilor `60 şi sintetizate în cartea sa „Economia
Internaţională” (1968), Robert Mundell a dezvoltat analiza asupra politicii monetare şi fiscale, aşa numita
politică de stabilizare în economiile deschise.

Modelul Mundell-Fleming

Un articol din 1963, se referea la efectele de scurtă durată ale politicii monetare şi fiscale într-o
economie deschisă. Analiza este simplă, dar concluziile sunt numeroase şi clare. Mundell introduce comerţul
exterior şi mişcările de capital în modelul IS-LM al unei economii închise, iniţial elaborat de laureatul Nobel
în economie din 1972, Sir John Hicks. Aceasta i-a permis să arate că efectele politicii de stabilizare depind
de gradul de mobilitate al capitalului.
În particular, el a demonstrat importanţa regimului cursurilor de schimb: având un curs de schimb
flotant, politica monetară devine puternică şi politica fiscală fără putere, slabă, iar opusul este valabil când
există un curs de schimb fix.
În cazul special al unei mobilităţi mari a capitalului, ratele externe ale dobânzii coincid cu ratele
interne ale dobânzii şi interne coincid (presupunând un curs de schimb fix). În condiţiile unui curs de schimb
fix, banca centrală trebuie să intervină pe piaţa monetară în vederea satisfacerii cererii de monedă externă. Ca
rezultat, banca centrală pierde controlul ofertei de monedă, pe care o adaptează pasiv la cererea de monedă.
Încercările de a implementa o politică monetară naţională, independentă, prin operaţiuni de Open
Market sunt inutile, deoarece nici rata dobânzii şi nici cursul de schimb nu pot fi afectate. Totuşi, cheltuielile
guvernamentale crescute sau alte măsuri de politică fiscală pot creşte produsul intern brut (PIB) şi nivelul
activităţilor interne, scăpând de nemulţumirile provocate de creşterea ratelor dobânzii ori de aprecierea
cursului de schimb.
Un curs de schimb flotant este determinat de piaţă din momentul în care banca centrală renunţă la
intervenţia asupra monedei. Politica fiscală devine acum fără putere. În condiţiile unei politici monetare
neschimbate, cheltuielile guvernamentale în creştere duc la creşterea cererii de bani şi la o rată a dobânzii
mare. Intrăriile de capital determină aprecierea monedei naţionale până la punctul în care exporturile nete
mici elimină întregul efect al unor cheltuieli guvernamentale mari.
Totuşi, în condiţiile unui regim flotant al cursului de schimb, politica monetară devine un instrument
puternic pentru influenţarea activităţii economice. Extinderea ofertei de bani tinde să promoveze rate ale
dobânzii mici, rezultând ieşiri de capital şi deprecierea monedei. Aceste condiţii determină creşterea
economică prin creşterea exporturilor nete. Cursurile de schimb flotante şi mobilitatea perfectă a capitalului
descriu regimul monetar actual din multe ţări.
 Mobilitatea perfectă a capitalului

În cazul special al mobilităţii perfecte a capitalului, modelul lui Mundell pentru o economie deschisă
de mici dimensiuni se rezumă la trei condiţii de echilibru:
Y = G + A (y,r,e) (1)
D + R = L (y,r) (2)
R = r* (3)
Potrivit primei ecuaţii, PIB (Y) este dat de cererea agregată, respectiv suma dintre cheltuielile
publice (G) şi cererea privată (A). Cererea privată, în schimb, depinde, pozitiv, de PIB (y) şi, negativ, de rata
dobânzii interne (r). Cum preţurile sunt presupuse a fi constante pe termen scurt, cursul de schimb (e)
determină preţurile relative între bunurile interne şi străine. Aşadar, cererea privată depinde pozitiv, datorită
exporturilor nete, de cursul de schimb.
Partea din stânga a ecuaţiei (2) defineşte oferta de bani (stocul de bani) ca D + R, unde D reprezintă
obligaţiunile guvernamentale interne deţinute de băncile centrale şi R titlurile de valoare străine (rezervele de
valute străine).
În situaţie de echilibru, oferta de bani corespunde cererii private pentru bani (L), ce depinde pozitiv
de PIB (y) şi negativ, de rata dobânzii (r). În condiţiile unei mobilităţi perfecte a capitalului, activele
financiare interne şi externe sunt perfect substituibile.
Conform ecuaţiei (3), liberul arbitru pentru activele financiare va asigura paritatea între rata dobânzii
interne (r) şi rata dobânzii externe (r*) când există aşteptări ale unei evoluţii statice a cursului de schimb.
Dacă rata dobânzii interne cade sub sau urcă deasupra nivelului ratei externe, o ieşire sau o intrare de
capital va egaliza cele două rate. Instrumentele politicii de stabilizare, G (politica fiscală ) şi D (politica
monetară), sunt variabile exogene, controlate de guvern şi de banca centrală.

Cursurile de schimb fixe

În condiţiile unui regim de curs fix, băncile centrale trebuie să facă faţă unui anumit nivel al cursului
de schimb. La acest nivel, banca centrală trebuie să satisfacă cererea de monedă străină prin intervenţia pe
piaţa valutară, ceea ce duce la schimbări în rezervele sale.
Formal, e este, astfel, o variabilă exogenă, pe când R devine endogenă. Măsurile de politică fiscală
expansivă, cum ar fi creşterea cheltuielilor publice (G), măresc nivelul activităţii interne şi PIB fără ca acest
lucru să fie împiedicat de aprecierea monedei.
Formal, PIB (Y) este determinat direct prin ecuaţia (1) din moment ce r este dată de piaţa mondială şi
e de către regimul cursului de schimb. Aceasta înseamnă că oferta de bani în economie se adaptează la
schimbările în cererea pentru lichiditatea internă când banca centrală intervine pe piaţa valutară.
Măsurile de politică monetară, variaţiile în D prin vânzare şi cumpărare de obligaţiuni se dovedesc a
fi zadarnice.
 Cursul de schimb nu poate fi menţinut la o rată a dobânzii dată decât dacă intervenţiile de sterilizare
sunt preluate pe piaţa monetară. O politică monetară costisitoare (D mare), de exemplu, tinde să reducă rata
dobânzii interne. Dar, acest lucru generează imediat o ieşire de capital. Când banca centrală furnizează
monedă străină, ea reduce lichiditatea internă. În acest fel, schimbările în D sunt în întregime compensate de
schimbările ce au loc în R. În cazul producerii altor tulburări pe piaţa financiară, politica monetară nu
afectează oferta totală de bani, ci doar structura activelor deţinute de băncile centrale.

Cursurile de schimb flotante

Un curs de schimb flotant este determinat de piaţă: banca centrală renunţă la intervenţiile monetare şi
menţine rezervele monetare la un nivel dat. Formal, în model, R este, astfel, o constantă exogenă, pe când e
devine endogenă.
Politica monetară devine acum un instrument puternic. O politică monetară expansivă creşte
activitatea economică deoarece tendinţele de ieşire de capital şi o rată a dobânzii mică determină scăderea
cursului de schimb, ceea ce încurajează exporturile nete. Formal, PIB (Y) este determinat recursiv de ecuaţia
(2), pe când ecuaţia (1) fixează rata de schimb e.
Totuşi, politica fiscală devine fără putere. Efectul său asupra cererii, când politica monetară este
neschimbată (nici o schimbare în valoarea lui D), este în întregime compensat de schimbările semnificative
în componenţa exportului net al cererii private A, ca răspuns la fluctuaţiile de capital şi schimbările cursului
de schimb. În cazul tulburărilor în cererea privată, schimbările în G afectează doar conţinutul cererii
agregate.
La începutul anilor ‘60, o analiză a acestor consecinţe părea o curiozitate academică. Aproape toate
ţările erau legate împreună de cursuri de schimb fixe prin aşa-numitul sistem Bretton Woods. Mişcările
internaţionale de capital erau reduse. Totuşi, în perioada anilor 1950, însăşi ţara lui Mundell, Canada, a
permis monedei sale să fluctueze faţă de dolarul american cu uşoare restricţii.
Analizele lui Mundell au devenit relevante în următorii zece ani, pe măsură ce pieţele internaţionale
de capital s-au deschis şi sistemul Bretton Woods a căzut.
Mundell a luat în considerare şi alte versiuni ale modelului, de exemplu, când mobilitatea capitalului
nu este perfectă. Acum, instrumentele politice fără putere recâştigă câteva din efectele asupra activităţii
economice. În cazul a două mari economii, rata dobânzii nu este dată, dar este determinată pe piaţa financiară
internaţională.
Marcus Fleming (care a murit în 1976) a condus departamentul de cercetare al Fondului Monetar
Internaţional mulţi ani, fiind membru al acestui departament în perioada afilierii lui Mundell. Aproximativ în
acelaşi timp cu Mundell, Fleming a prezentat o lucrare asemănătoare cu cea a lui Mundell asupra politicii de
stabilizare în economiile deschise. Ca rezultat, astăzi textele de manual se referă la modelul Mundell-
Fleming. Modelul original Mundell-Fleming, are limitele lui. De exemplu, în toate analizele
macroeconomice ale timpului, modelul a făcut presupuneri simple despre aşteptările în domeniul pieţelor
financiare şi despre rigiditatea preţurilor pe termen scurt. Aceste neajunsuri au fost remediate de către
cercetătorii de mai târziu, care au arătat că, gradual, ajustarea preţurilor şi aşteptările raţionale pot fi
introduse în analize fără a schimba semnificativ rezultatele.

Dinamica monetară

Cercetarea lui Mundell nu s-a oprit la analizele pe termen scurt. Dinamica monetară este o temă
cheie în numeroase articole semnificative. Câteva din aceste articole sunt retipărite în cartea Economia
internaţională (1968) şi alte câteva sunt reunite într-un volum intitulat Teoria monetară (1971). El a
subliniat diferenţele în viteza de ajustare a pieţelor de bunuri şi mărfuri (numit principiul clasificării pieţelor
eficiente). Mai târziu, aceste diferenţe au fost subliniate de studenţii săi pentru a arăta că, temporar, cursul de
schimb poate produce tulburări. O problemă importantă se referea la deficitele şi surplusurile contului curent
extern. În perioada postbelică, cercetarea acestor dezechilibre s-a bazat pe modele statice şi a subliniat
factorii economici reali şi fluctuaţiile în comerţul exterior.
Inspirat de David Humes, al cărui mecanism clasic de ajustare a preţurilor era bazat pe factori
monetari şi pe variabile de stoc, Mundell a formulat modele dinamice pentru a descrie cum dezechilibrele
prelungite pot creşte sau pot fi eliminate. El a demonstrat că o economie se va ajusta gradual în timp, o dată
ce deţinătorii privaţi de bani răspund la situaţiile de surplus sau deficit.
De exemplu, în condiţiile unui curs de schimb fix, când mişcările de capital sunt lente, o politică
monetară expansivă va reduce ratele dobânzii şi va creşte cererea internă. Deficitul ulterior al contului curent
extern va genera o creştere a pierderilor de capital, care va face în schimb ca cererea să fie mică până când
contul curent va ajunge la echilibru. Această abordare, adoptată de un număr mare de cercetători, a fost
cunoscută sub numele de abordarea monetară a balanţei de plăţi. Pentru o perioadă lungă de timp a fost
considerată o normă pentru analiza politicii de stabilizare în economiile deschise. Această analiză a fost
frecvent utilizată în practică de economiştii Fondului Monetar Internaţional. Înainte de Mundell, teoria
politicii de stabilizare nu numai că a fost statică, dar presupunea că politica economică dintr-o ţară este
coordonată şi realizată de o singură mână.
În schimb, Mundell a folosit un model dinamic, simplu, pentru a examina modul în care cele două
instrumente, politica monetară şi fiscală, ar trebui direcţionate pe cele două obiective - echilibrul intern şi
echilibrul extern - în scopul de a aduce economia mai aproape de aceste obiective în timp. Aceasta presupune
că cele două autorităţi – guvernul şi banca centrală – au responsabilităţi în ceea ce priveşte instrumentul
propriu de politică de stabilizare. Concluzia lui Mundell a fost: „Pentru a preveni instabilitatea unei
economii, trebuie să se facă legătura cu eficienţa relativă a instrumentelor”.
În modelul său, politica monetară este legată de echilibrul extern, iar politica fiscală de echilibrul
intern. Interesul prioritar al lui Mundell a fost descentralizarea şi, explicând condiţiile acestui fenomen, a
anticipat ideea că băncii centrale ar trebui să-i fie dată o responsabilitate independentă în ceea ce priveşte
stabilitatea preţurilor.
Contribuţiile lui Mundell s-au au schimbat abordarea în cercetările în domeniul macroeconomiei
internaţionale. Acestea au introdus o abordare dinamică importantă, bazată pe distincţia clară între variabilele
de stoc şi de flux, cât şi pe analiza interacţiunii lor pe parcursul ajustării economiei pentru o situaţie stabilă
de lungă durată. Munca lui Mundell a iniţiat, de asemenea, apropierea între analiza keynesiană pe termen
scurt şi analiza clasică pe termen lung. Cercetătorii ulteriori au extins descoperirea lui Mundell. Modelele au
fost extinse la nivelul deciziilor de viitor ale gospodăriilor şi firmelor, la nivelul tipurilor adiţionale de active
financiare, ajustării dinamice a preţurilor şi a contului curent extern. În ciuda acestor modificări, rezultatele
lui Mundell au rezistat.
Analizele pe termen scurt şi lung elaborate de Mundell au ajuns la aceeaşi concluzie fundamentală
referitoare la condiţiile unei politici monetare. În condiţiile unei (i) mobilităţi libere a capitalului, politica
monetară poate fi orientată atât spre (ii) un obiectiv extern – cum ar fi cursul de schimb – sau (iii) unul intern
– cum ar fi nivelul preţurilor – dar nu amândouă în acelaşi timp. Această trinitate incompatibilă a devenit
evidentă pentru economiştii din mediu academic, părerea fiind împărtăşită şi de majoritatea practicienilor.

Zonele monetare optime

Cursurile de schimb fixe au predominat la începutul anilor 1960. Deşi câţiva cercetători au discutat
avantajele şi dezavantajele cursurilor de schimb flotante, în general o monedă naţională era considerată o
necesitate.
Întrebarea pe care a pus-o Mundell în articolul său referitor la „zonele monetare optime” din 1961, a
fost radicală: „Când este oportun pentru un număr de regiuni să renunţe la suveranitatea monedei lor în
favoarea unei monede comune?” Articolul lui Mundell menţionează pe scurt avantajele unei monede
comune, cum ar fi costuri de tranzacţii scăzute şi mai puţine incertitudini în legătură cu preţurile relative.
Dezavantajele sunt descrise mai în detaliu. Dezavantajul major este dificultatea menţinerii ocupării
când cererea internă se schimbă, ori „şocuri asimetrice” cer o reducere reală a salariului într-o regiune
particulară.
Mundell subliniază importanţa unei mari mobilităţi a forţei de muncă în scopul contracarării acestor
distorsiuni. El caracterizează o suprafaţă monetară optimă ca un set de regiuni unde tendinţa de migrare este
destul de mare pentru a asigura ocuparea deplină atunci când una dintre regiuni cunoaşte un şoc. Alţi
cercetători au extins teoria şi au identificat criterii adiţionale, cum ar fi mobilitatea capitalului, specializarea
regională şi un sistem fiscal comun.
Modul original în care Mundell a formulat problema a influenţat generaţii de economişti.
Consideraţiile lui Mundell de acum câteva decade sunt astăzi relevante.
Datorită creşterii tot mai mari a mobilităţii capitalului în economia lumii, regimurile de curs cu
ajustare controlată au devenit mai fragile.
Mulţi observatori au considerat uniunea monetară sau cursurile de schimb flotante – cele două cazuri
dezbătute de Mundell în articolul său – ca cele mai relevante alternative.
Analizele lui Mundell au atras atenţia asupra problemelor monedei unice europene. Cercetătorii au
examinat avantajele şi dezavantajele economice ale Uniunii Monetare Europene, adoptând ideea unei zone
monetare optime drept punct de plecare., În acest context, una dintre cheile problemei este mobilitatea forţei
de muncă, drept răspuns la şocurile asimetrice ale monedei.
Analizând moneda euro, Mundell şi-a pus întrebări în legătură cu influenţa sa asupra configuraţiei
zonelor monetare şi dacă această influenţă va fi de durată. În studiul „Euro şi stabilitatea Sistemului Monetar
Internaţional”(1998) Mundell face această analiză prin prisma mai multor factori şi ajunge la concluzia că
evoluţia monedei euro va fi favorabilă, zona monetară creată de ea devenind tot mai mare, devansând
dolarul. Pentru ca euro să rămână o monedă internaţională, Uniunea Europeană trebuie să fie un centru statal
puternic, fără vreo ameninţare din exterior.

1.2. Alte contribuţii

Mundell a adus şi alte contribuţii la teoria macroeconomică. El a arătat, de exemplu, că inflaţia mare
poate determina investitorii să-şi diminueze activele financiare, numerarul, în favoarea activelor corporale.
Ca rezultat, chiar şi inflaţia aşteptată poate avea un efect economic real, cunoscut ca efectul Mundell-Tobin.
Mundell a adus de asemenea contribuţii la teoria comerţului internaţional.
El a clarificat modul în care mobilitatea internaţională a capitalului şi muncii tind să egalizeze
preţurile mărfii tranzacţionate între ţări, deşi comerţul exterior este limitat de bariere de comerţ. Aceasta
poate fi considerată o imagine în oglindă a aşa zisului model Heckscher-Ohlin-Samuelson, referitor la faptul
că, deşi mişcarea şi migrarea capitalului intern sunt limitate, comerţul liber cu bunuri tinde să determine
egalizarea recompenselor muncii şi capitalului în ţările participante. Aceste rezultate conduc la o previziune
clară: barierele de comerţ stimulează mobilitatea internaţională a muncii şi capitalului, pe când barierele de
migraţie şi mişcare a capitalului stimulează comerţul cu mărfuri.