Augustin Caliani, preot și profesor la liceul din Blaj a publicat în periodicul „Unirea” în anul

1915, articolele aparând între 10 și 26 august. În studiul intitulat „Urmele domniei romane în
Ardeal”, a urmărit demonstrarea continuității romane. Prin acest studiu epigrafic a subliniat
atât viața pur romană de pe teritoriul Daciei, cât și moștenirea lasată în urmă.
Ioan Suciu, „preotul tinerilor” a scris in anul 1916 studiul despre „Scriitori străini despre
trecutul nostru”, arătând prin cuvintele lor câtă faimă și prestigiu avea poporul urmaș al
romanilor, demostrând continuitatea din poporul roman, în acest mod justificând și unirea
bisericilor.
Victor Smigelski, cofondator al periodicului si redactor, a fost foarte interesat de modul în
care Unirea bisericilor a fost percepută, dorind să demonstreze atât genuinitatea documentelor
care atestă că Unirea nu a fost doar realizată, ci și acceptată de popor, cât și și faptul că a
rămas în istorie. Reușește acest lucru, punând la îndoială ideile considerate eronate despre
negarea unirii. În același timp, justifică și acțiunea Unirii și explică de ce anume a fost privită
ca o „salvare a poporului”, printr-un studiu acerb al instituțiilor bisericești.
Acesta a mai fost interesat și de teme ca „ruptura bisericilor” și diferențele de euhartistie
dintre Biserici.
Ioan Boroș a activat în perioada 1894-1897, fiind interesant în principal de justificarea
faptului că a existat într-adevăr o biserică unită până în secolul XV și că românii din
Transilvania și Ungaria aveau o ierarhie bisericească bine organizată. O altă problemă
combătută de Boroș a fost modul în care reformismul calvin a reușit prin prozelitism să
„dezbrace„ biserica românească de caracterul creștin oriental1.
Iacob C Domșa, în anul 1900, publică disertația „Anul 1700”, expunând interesul pentru
Unirea biserici române cu Roma, facând un portret al vieții înaintea Unirii din anul 1700 și
după ce Unirea a fost acceptată.
Carol Auner, a fost interesat de istoria dezvoltării bisericii române, astfel în anul 1902 a
publicat articole atât pe tema începuturilor bisericii române cât și despre originea schismei. A
urmărit în principal o evoluție a poporului, nu doar la nivel spiritual, reușind astfel și
dovedirea continuității romane.
Augustin Bunea, istoric si teolog, a publicat un numar mare de lucrări prinvind istoria
Transilvaniei, în special istoria bisericească. A fost interesat și el de ierarhia bisericii române,
mai cu seamă, a vrut să demostreze, printr-un număr foarte mare de izvoare documentare, că
Mitropolia de Belgrad nu a existat până în anul 1599, când a fost întemeiată de Mihai
Viteazul. Având ca subiect principal Unirea bisericilor, pe baza unor izvoare inedite, aruncă o
„lumină nouă” asupra modului în care a fost percepută până la momentul descoperii noilor
documente, care atestă, cu mici excepții, că românii au primit unirea2.
Zenovie Pâclișanu, istoric și teolog, publică în anul 1911 un studiu istoric referitor la aportul
bisericii ortodoxe în dezvoltarea culturală a poporului. A pus foarte mult accentul pe efectele
pozitive ale unirii bisericii atât în materie de cultură, cât și din punct de vedere social, lăsând
impresia unor adevărați eroi, care au luptat cu adroare în vederea afirmării identității

1
Ioan Boroș, Biserica română și unirea din Banat în partea I a veacului al XVII-lea, în „Unirea”, anul IV, 16 iunie
1894, nr 26, p 198.
2
Augustin Bunea, Noua lumină asupra Unirii cu Roma, în „Unirea”, anul XII, 13 septembrie 1902, nr 37, p 318.
naționale. Între 1917-1918 își arată interesul și referitor relația dintre vlădici și teologii iezuiți
care controlau totul, vlădicii fiind „păpuși” în mâinile lor 3. Aici punctează din nou, zelul cu
care Klain s-a impus, demonstrând și el moștenirea pe care luptătorii romani ne-au lăsat-o.

3
Zenovie Pâclișan, Teologul vladicilor uniți, în „Unirea”, XXVIL, 25 decembrie 1917, nr 78, p 3.