UNIVERSITATEA DIN PETROȘANI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE
POLITICI SOCIALE ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ
TEORIA POLITICILOR SOCIALE

POLITICA SOCIALĂ COMPONENTĂ A

POLITICII DE STAT

Botici Lucia
PSPS11

1
POLITICA SOCIALĂ COMPONENTĂ A POLITICII DE STAT

,,Obiectivul esential al politicii sociale în secolul XX este asigurarea bunastarii

cetatenilor"conform opiniei sociologului britanic T.H.Marshall,insă o definiție concreta
pentru ”politica socială” este greu de formulat atât din cauza dinamicii socialului de-a lungul
timpului cât și datorită politicilor și tradițiilor culturale diferite la nivelul Europei și la nivel
global.
În cartea ce a marcat perioada de debut a fundamentarii politicii sociale in Romania
profesorul Catalin Zamfir, afirma ca politica sociala poate fi înteleasa ca ansamblul
reglementarilor, masurilor si activitatilor întreprinse în principal de stat (dar posibil si de alti
agenti interesati) în scopul modificarii parametrilor vietii sociale a unei comunitati, într-un
sens considerat dezirabil la un moment dat ,iar Liliana Mihut precizează că: ,,Politica sociala
este, sau ar trebui sa fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunitati,
respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare masura diferitelor riscuri" .Conform unei
definitii formulată de I. Marginean , politica sociala se concretizeaza în prevederi legislative
specifice, hotarâri si reglementari administrative, programe sociale, transferuri de venit
(impozite, taxe, respectiv pensii, alocatii, îndemnizatii, burse, etc. din cadrul sistemelor de
asigurari si asistenta sociala) finantarea, producerea si furnizarea de bunuri si servicii sociale
pentru populatie.
Întreaga lume,se confruntă cu nevoia de a revedea concepţia de politică socială. Sunt
noi probleme, noi ameninţări, noi oportunităţi.
Politica socială este responsabilă de şase funcţii:
-Gestionează sistemul public de asigurare: asigurările sociale, asigurările de sănătate, ajutorul
de şomaj.
- Compensează discrepanţele dintre nevoi şi resursele financiare individuale prin sistemul de
beneficii/ prestaţii sociale. Componenta cea mai importantă o reprezintă politica de susţinere a
copiilor/ familiilor cu copii, o problemă colectiva prioritară.

2
-Organizează serviciile sociale de importanţă colectivă: educaţia, sănătatea, serviciile de
asistenţă socială.
-Asigură protecţia socială a segmentelor sociale aflate în dificultăţi cronice,grupurile
vulnerabile, promovând mecanisme de incluziune socială.
-Dezvoltă programe speciale de soluţionare/ prevenire a unor probleme sociale generate de
contexte particulare. Exemple: cazul unor segmente ale populaţiei de romi, care se confruntă
cu dificultăţi multiple de incluziune socială sau, încă actuala problemă a persoanelor fără acte
de identitate.
-Dezvoltă/ susţine programe de creştere a calităţii vieţii întregii colectivităţi.
Observam ca desi majoritatea programelor în acest domeniu vizează grupurile sociale
dezvantajate, sfera de cuprindere a politicii sociale este mult mai largă.
Obiectivele principale ale unei politicii sociale vizează:
1.Dezvoltarea comunitară,urmarind asigurarea, la standardele moderne de civilitate, a unor
condiţii sociale considerate la nivel global ca importante pentru comunităţi, de promovare şi
stimulare a familiei şi de protecţie a copilului, de susţinere şi creştere a solidarităţii sociale şi a
responsabilităţii umane.
2.Protejarea şi promovarea unor bunuri (valori) publice: apărarea şi securitatea unei naţiuni,
infrastructura urbanistică modernă, sănătatea, educaţia, cultura, ştiinţa.
3. Securitatea (protecţia) socială a grupurilor sociale care dintr-un motiv sau altul sunt
dezvantajate sau aflate în dificultate. Sunt îndeosebi asigurările sociale şi asistenţa socială.
Politica socială cuprinde astfel satisfacerea nevoilor normative − cele care sunt
recunoscute de societate ca atare; rezolvarea problemelor sociale, a distorsiunilor şi blocajelor
care împiedică o viaţă socială normală şi sănătoasă pentru întreaga comunitate; apărarea,
protejarea şi promovarea valorilor fundamentale ale naţiunii.
Pentru abordarea relațiilor dintre politicile sociale şi dezvoltarea societății se
selecteaza indicatori considerați a fi cei mai relevanți pentru domeniile respective şi obiectivul
urmărit. Aceşti indicatori se regăsesc atât în diverse lucrări ştiințifice de profil (Stiglitz şi alții,
2009; Axenciuc, 2011), cât şi în Rapoarte elaborate de către instituții specializate, cum sunt:
Banca Mondială, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Institutul de
Statistică a Uniunii Europene (Eurostat), institutele naționale de statistică, inclusiv cel al
României.
La componenta economică, se urmăresc indicatorii care exprimă starea generală de
dezvoltare a unei țări, dar şi de cei referitori la nivelul de trai al populației. Componenta de
politici sociale, are în vedere resursele alocate şi impactul acestora.

3
 Dintre indicatorii stării economice se analizează, cu precădere, cel referitor la Venitul
Național Brut (VNB). Acest indicator, calculat de către Banca Mondială în raportările sale
statistice, are capacitatea de a evidenția resursele materiale nou create disponibile într-o țară.
La determinarea valorii VNB se porneşte de la un indicator utilizat în mod tradițional, şi
anume Produsul Intern Brut (PIB), care reține valoarea adăugată obținută într-o țară, într-un
interval de timp (un an), prin producerea de bunuri şi servicii de către toți rezidenții, atât
naționali, cât şi străini. La rândul său, valoarea adăugată rezultă din deducerea consumului
intermediar (materii prime, energie) din valoarea producției, precum şi a eventualelor
subvenții, adăugându-se taxele neincluse în preț. În continuare, pentru determinarea VNB, la
valoarea PIB se adaugă sau se scade soldul ce rezultă din diferența dintre veniturile primare
obținute de către rezidenții naționali în străinătate (salarii şi veniturile din proprietate) şi
veniturile realizate în țară de către rezidenții străini. Astfel, dacă în activitatea economică
dintr-o țară rezidenții străini câştigă o valoare egală cu cea a rezidenților proprii în străinătate
VNB este egal cu PIB. Dacă, însă, primii câştigă mai mult, VNB este mai mic decât PIB şi
invers, VNB > PIB, în situația în care predomină aportul rezidenților proprii în străinătate.
Atât PIB, cât şi VNB sunt determinați ca valori reale la prețuri curente (Pc) în moneda țării şi
în unele monede cu circulație internațională înaltă ($ SUA, Euro), prin intermediul cursului de
schimb valutar. Pentru comparațiile între țări se determină valorile PIB şi VNB pe locuitor.
De asemenea, se are în vedere constituirea şi a unei aşa-zise monede internaționale,
prin apelul la puterea de cumpărare a unei anumite monede naționale pe piața internațională.
Este vorba despre PIB/locuitor şi VNB/locuitor la Paritatea Puterii de Cumpărare (PPC)
exprimată în $ SUA (raportat la prețurile din 2005, din SUA), indicatori determinați de către
Banca Mondială, respectiv de PIB/locuitor la Puterea de Cumpărare Standard (PCS) de către
Eurostat, prin raportare la media prețurilor din țările UE şi exprimate în Euro.
Alt indicator de natură economică luat în considerare este cel referitor la venitul
disponibil net al populației, determinat prin intermediul anchetelor în gospodării privind
veniturile şi condițiile de viață (SILC), iar pentru comparație internă şi internațională este
exprimat ca venit pe persoană în echivalent adult (se utilizează scala de echivalență
OECD(Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică): valoarea 1 pentru prima
persoană adultă; 0,5 pentru a doua persoană în vârstă de peste 14 ani; 0,3 pentru copii în
vârstă de până la 14 ani).
Indicatorii politicilor sociale, analizează un indicator de cheltuieli, respectiv proporția
din PIB destinată cheltuielilor de protecție socială, precum şi doi indicatori de impact: riscul
de sărăcie, prin compararea veniturilor nete disponibile anterioare şi după transferurile

4
sociale, respectiv inegalitatea de venit, determinată ca raport între totalurile veniturilor
populației din quantila 5 şi cele din quantila 1, adică 20% veniturile cele mai mari, respectiv
20% veniturile cele mai mici.

Preocupările în UE pentru politicile sociale au cunoscut o intensificare după adoptarea

Tratatului de la Maastricht (1992), iar în literatura de specialitate a început să se vorbească
despre un model social european. care face, în fapt, trimitere la caracteristicile întâlnite în
țările membre. Comparațiile pe țări în context mondial, aşa cum sunt prezentate şi în
Rapoartele Dezvoltării Umane ale PNUD, devin deosebit de relevante tocmai pentru a sesiza
decalajele imense de dezvoltare şi a sublinia nevoia de intervenție socială, inclusiv prin
intermediul ajutorului extern acordat țărilor sărace ale lumii (Mărginean, 2011). Cât priveşte
trimiterile la situația din România, acestea se vor face aproape inevitabil ori de câte ori se vor
pune în evidență ierarhiile valorilor pentru indicatorii analizați, deoarece țara, dacă nu este pe
ultimul loc, atunci se află în imediata apropiere, pe penultimul, respectiv antepenultimul.
Relația dintre politicile sociale şi calitatea vieții a fost evidentă de la începuturile
preocupărilor în acest nou domeniu ce a intervenit în anii ’70 ai secolului trecut. Poate cel mai
bun exemplu l-a constituit Programul „Marea Societate”, adoptat în SUA (1964), cu
evidențierea unor obiective naționale specifice: reducerea sărăciei, crearea de locuri de
muncă, accesul la educație etc. şi care sunt măsurate prin indicatorii sociali (Bauer, ed., 1966,
apud. Mărginean, Bălaşa, coord., 2002, 2005). Prin acest Program adoptat de Partidul
Democrat, numit şi „Războiul împotriva sărăciei”, contestat de Partidul Republican, SUA
recuperează parțial din avansul în domeniul politicilor sociale înregistrat prin statul bunăstării
în Europa Occidentală.
Printre categoriile mari de politici sociale se situează: reglementările legale; drepturi;
criterii; condiții şi obligații; cadrul organizațional administrativ; elaborarea de programe şi de
măsuri de implementare a prevederilor legale; constituirea resurselor financiare necesare de
natură contributivă şi noncontributivă; acordarea de beneficii monetare şi furnizarea de
servicii sociale şi personale (de la educație şi îngrijirea sănătății la asistența socială), inclusiv
prin parteneriate public – privat.
Statul prin intermediul politicilor sociale pe care le dezvoltă este doar unul dintre
furnizorii bunăstării individuale. Principalele surse ale bunăstării individuale sunt :
-Piaţa muncii: veniturile din muncă – salarii, bonusuri, profituri
-Venituri private/ individuale: din economii proprii, din proprietăţi (rente, chirii), din vânzări,
din asigurări private la care individul participă voluntar, împrumuturi

5
-Voluntariatul: ajutor din partea familiei, a vecinilor, prietenilor, altor instituţii sociale în bani
sau servicii
-Statul: prin politicile sale sociale
Principala consecinţă a politicilor sociale dezvoltate de către stat este deci protecţia
socială a populaţiei : protecţia socială nu este însă realizată exclusiv prin intermediul
politicilor sociale, ea este o consecinţă a efortului conjugat a mai multor factori : piaţa muncii,
economia, sectorul ne-guvernamental.
Finantarea politicilor sociale se analizeaza in doua dimensiuni : constituirea
fondurilor pentru realizarea politicilor sociale si redistribuirea   resurselor existente la cei
care sunt  beneficiarii diferitelor programe sociale.
Bugetul de stat şi bugetele locale sunt principalele resurse de care dispune statul şi
autorităţile locale pentru a finanţa politicile în domeniul public. Bugetul de stat şi bugetele
locale se constituie prin colectarea de taxe şi impozite. Alte resurse ale statului sunt fondurile
sociale, constituite prin intermediul unor contribuţii speciale şi având o destinaţie specifică. :
- Taxele care reprezintă plăţi făcute de către persoanele fizice şi juridice, de regulă pentru
servicii prestate sau activităţi specifice realizate de către instituţiile publice în favoarea
acestora. Ele se caracterizează prin faptul că sunt obligatorii, şi nu voluntare. Exemple: taxa
pentru drumuri, plătită de deţinătorii de autoturisme
- Impozitele , acele plăţi obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice, stabilite prin
lege, fără a exista o obligaţie a statului de a presta plătitorului direct şi imediat un serviciu
echivalent.
-Impozitul direct: se aplică nemijlocit persoanelor fizice şi juridice pentru veniturile şi
bunurile prevăzute în lege( Impozitul pe venit, impozitul pe salariu, impozitul pe proprietăţi)
-Impozitul indirect: se aplică consumului (Taxa pe valoarea adăugată (TVA), introdusă
în România în 1993)
-Accizele: care se aplică consumului anumitor produse considerate a fi de lux sau care
prezintă externalităţi negative ca de exemplu cafeaua, tutunul, alcoolul, hainele din blană
natturală; în general cererea pentru aceasă categorie de produse este inelastică, adică creşterea
preţurilor nu duce la o scădere proporţională a cererii
- Cotizaţiile sociale (contribuţii la diferitele Fonduri Sociale): Fondul de asigurări sociale,
Fondul de şomaj, Fondul de Asigurări sociale de sănătate, Fondul Special de Solidaritate
Socială etc.
Statul intervine prin acordarea de:
Beneficii sau transferuri sociale: -transferuri monetare

6
 -transferuri în bunuri sau ‘în natură’
Servicii sociale (servicii educaţionale, servicii de sănătate, servicii acordate unor categorii sau
grupuri sociale considerate a fi vulnerabile)
Gratuităţi – prin producerea unor servicii sau plata integrală a celui ce le produce
Subvenţii: celor care produc anumite servicii sau pentru cumpărător
Scutiri de taxe şi impozite
Beneficiile (transferuri) şi servicile sociale pot fi:
1. De tip contributoriu sau asiguratoriu: Acordarea beneficiilor este condiţionată de
plata unei contribuţii, obligatorie pentru toţi cei ce au venituri din muncă: pensiile (de vârstă,
de invaliditate, de boală), plata concediului de maternitate, ajutorul de şomaj, serviciile de
sănătate în România. În funcţie de opţiunea pentru un model de justiţie socială sau altul,
aceste beneficii pot fi: independente de veniturile individului (respectiv de contribuţia plătită
de acesta) sau pot fi înalt corelate, şi deci dependende de nivelul acestora (nivelul venitului
sau/ şi contribuţiei).
2. De tip non-contributoriu  :
-Beneficii/ servicii universalist – categoriale: acest tip de beneficii se acordă tuturor
indivizilor (universale) sau anumitor categorii de indivizi (categoriale). Criteriul de
eligibilitate se bazează pe includerea într-o anumită categorie sau grup social ( copii, familii
cu copii, familii cu mulţi copii, persoane vârstnice etc.)
-Beneficii/ servicii de asistenţă socială: Beneficii acordate numai acelora consideraţi a
fi ‘în nevoie’, segmentului celui mai defavorizat al unei societăţi /comunităţi, săracilor, sau
persoanelor cu risc crescut de a ajunge în sărăcie (familii dezorganizate, familii cu risc crescut
de abandonare a copiilor, persoane cu diferite disabilităţi)
Această categorie de beneficii se acordă prin ‘testarea’ nevoilor, tradusă prin ‘testarea
mijloacelor de trai’. Această testare se referă în fapt la analiza situaţiei unui individ/ familie/
gospodărie în termeni monetari şi non-monetari, ce vizează tipurile de bunuri din dotarea
gospodăriei, accesul la servicii, climatul familial etc.
Testarea mijloacelor de trai se poate realiza prin intermediul unor organizaţii ale
administraţiei publice pe cale ‘birocratică’ (atunci când testarea se reduce la criterii simple şi
omogene – ca de exemplu nivelul veniturilor) sau se poate realiza prin intermediul sistemului
expert, asistenţa socială, care - prin mijloace profesionale - identifică nivelul de trai al
individului şi nevoile individuale ale acestuia (crescând astfel nivelul de personalizare şi
adecvare a beneficiilor acordate).

7
 Serviciile de asistenţă socială pot fi acordate atât persoanelor trăind în mediul lor
natural, social, cât şi prin instituţionalizarea acestora, o formă de protecţie ce impune condiţii
rezidenţiale speciale.

Asistenţa socială este considerată a reprezenta ‘ultima plasă’ în sistemul de protecţie

socială a individului. Individul, prin modul său de viaţă (profesie, ocupaţie, tip de familie etc.)
îşi poate asigura, până la un punct, singur nevoile sale individuale şi sociale. Atunci când
acesta eşuează (pierderea locului de muncă, bătrâneţe) este ‘captat’ de către sistemele
asiguratorii. Sistemele asiguratorii însă îi lasă ‘pe dinafară’ pe toţi cei ce nu au plătit o
contribuţie, şi cel mai adesea această categorie îi defineşte pe cei neincluşi în mod sistematic
pe piaţa muncii. În ajutorul celor ce se ‘scurg’ printre ‘ochiurile’ primelor: sistemul de
beneficii universalist-categoriale (copii, vârstnici etc.),se află o ultimă plasă este cea a
asistenţei sociale care ‘recuperează’ toţi individizii sau familiile ce nu reuşesc să se descurce
în baza resurselor proprii sau prin combinarea resurselor proprii cu diferitele ‘plase’ ale
protecţiei sociale. Acest sistem este gândit să fie ‘responsiv’ şi sensibil la orice conjunctură
particulară, ce plasează individul sau familia într-o stare de sărăcie sau imposibilitate de a
supravieţui, trăi decent sau integrat în comunitate.
Transferurile sociale(. transferurile monetare şi cele în bunuri sau în ‘natură’) pot fi:
- unice ,cele carese acordă o singură dată ;
- sistematice cele acordate săptămânal/ lunar pentru o perioadă de timp delimitată, indefinită
(până când beneficiarul devine ‘ne-eligibil’) sau pe viaţă (unele beneficii extinzându-se chiar
şi asupra descendenţilor direcţi sau persoane aflate în întreţinerea beneficiarului, după
moartea acestuia)
Cele mai importante categorii de servicii sociale sunt:
-în domeniul educaţional: şcolarizarea gratuită sau suvenţionată a copiilor până la o anumită
vârstă
-în domeniul sănătăţii: serviciile pot fi gratuite sau de tip asiguratoriu. Pentru cele de tip
asiguratoriu serivicile oferite pot reflecta nu numai nevoia individului dar şi nivelul
contribuţiei
-în domeniul protecţiei sociale a unor categorii sociale defavorizate sau cu risc crescut: de ex.
copiii abandonaţi, persoanele cu handicap
-în domeniul asistenţei sociale în general:
- Servicii de prevenţie

8
- Servicii de consiliere în vederea creşterii capacităţilor de raportare la mediul social ale unor
categorii defavorizare
- Servicii acordate celor ‘în nevoie’: ex cantina de ajutor social

Gratuităţile: Gratuităţile cresc egalitatea de şansă a indivizilor şi echitatea distribuirii

unor resurse în societate,dar acestea conduc si la efecte negative pentru că gratuitatea
anumitor bunuri sau servicii duce la încurajarea consumului acestora, în unele cazuri însoţită
de obligativitatea consumului acestora (de ex. serviciile educaţionale primare)
Subvenţiile: Sunt un transfer nerambursabil de resurse din bugetul de stat catre un
anumit domeniu sau anumite intreprinderi, in schimbul respectarii anumitor conditii.
Subventiile servesc ca mecanism de echilibrare intre diferitele nivele de guvernare sau intre
diferitele zone ale unei tari, prin preferinta aratata fata de zonele mai sarace (cu mai putine
venituri).
Scutiri de taxe şi impozite :Anumite categori sociale sunt scutite parţial sau total de
plata impozitelor sau taxelor; de exemplu, în România, un procent din venitul unuia dintre
părinţi este scutit de impozitare pentru fiecare copil în întreţinere
Toate politicile publice sunt elaborate la nivel guvernamental. Pentru aplicarea lor, în
scopul atingerii obiectivelor se impune corelarea acestora cu politica economico – financiară.
O condiţie esenţială a utilizării politicilor publice este transparenţa acestora. În economiile
deschise, decidenţii cu rol în elaborarea şi aplicarea politicilor publice trebuie să ierarhizeze şi
să prioritizeze obiectivele şi banii publici necesari finanţării, în funcţie de importanţa şi de
necesitatea obiectivelor de realizat. De asemenea, trebuie luate în considerare implicaţiile
aplicării unei politici publice asupra alteia.
În România, datorită factorilor conjuncturali, determinaţi de tranziţie, care de multe ori
au afectat stabilitatea macroeconomică, cum ar fi instabilitatea sistemului financiar-bancar,
întârzierile în realizarea reformelor structurale, deciziile politice divergente şi incoerente,
modul defectuos în care s-au făcut privatizările etc., au influenţat şi modul în care au fost
folosite politicile publice. Drept urmare, se constată încă o incoerenţă în practica
guvernamentală a gestionării politicilor publice. Până în prezent, structurile guvernamentale
au gestionat aceste intrumente la nivel sectorial, iar corelarea dintre politici s-a făcut cu
dificultate. Asigurarea corelaţiei şi convergenţei politicilor publice devine, o necesitate în
perioada actuală, iar mediul economic şi social românesc trebuie să se adapteze, din mers, la

9
rigorile pieţei interne a Uniunii Europene, fapt care atrage atât adaptarea politicilor publice
consacrate la ceea ce se numeşte „cea mai bună practică” europeană, cât şi preluarea şi
„învăţarea” noilor tipuri de politici.
Noile condiţii ale pieţei şi integrarea în uniunea Europeană solicită în permanenţă
perfecţionarea modului cum sunt aplicate politicile publice, iar, în acelaşi timp, învăţarea de
noi politici. şi descentralizarea treptată a managementului politicilor publice, iar acest proces,
monitorizat de Comisia Europeană înseamnă, pe de o parte, cedarea competenţelor instituţiilor
naţionale, către instituţiile Uniunii Europene, ceea ce diminuează suveranitatea statală, iar, pe
de altă parte, delegarea competenţelor de la intituţiile administraţiei publice centrale, către
nivel local sau regional.
Acest fenomen este destul de greu acceptat în România de către factorii de decizie
politică pentru că ambiţiile politice permit cu mare greutate o delegare a competenţelor.
Politica socială poate aduce o contribuţie importantă la relansarea social-economică şi
politică a României iar pentru a realiza această misiune, programul de politică socială trebuie
să fie orientat de un obiectiv central: promovarea unei societăţi bune în sensul definit de UE:
o comunitate activă, coezivă şi echililibrată social.

10
BIBLIOGRAFIE
1.Mihut, L., Lauritzen, B.- Modele de politici sociale = Models of social policy , Editura
Didactica si Pedagogica , Bucuresti, 1999 ,p.4
2.Zamfir,E.,Zamfir,C(coordonatori)- Politici sociale.Romania in context european,Editura
Alternative, Bucuresti,1995,p.22
3.Marginean,I.-  Proiectarea cercetarii sociologice,Editura Polirom,Iasi,2000,p.10
4.E. Zamfir, C. Zamfir (coord.), 1995: Politici sociale. România în Context European,
Bucureşti: Editura Alternative
5.Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul X, nr. 3–4, p. 225–239, Bucureşti, 1999
6.http://www.inovatiasociala.ro/wp-content/uploads/2018/03/2013-5-2-Strategie.pdf

11