Edmond Levy → Războiul Peloponesiac

→ între 431-404 î.e.n. lacedemonienii şi aliaţii lor se împotrivesc athenienilor şi aliaţilor lor în două războaie succesive, dar în
măsura în care pacea nu a durat decât între 421-414 î.e.n. şi nu a reuşit să împiedice operaţiunile militare, Tucidide este de
părere că ar fi vorba de un singură război. Totuşi putem distinge trei etape:
 războiul lui Archidamos 431-421 î.e.n.
 pacea nerespectată care a dus la dezastrul din Sicilia din 413 î.e.n.
 eforturile deznădăjduite ale Athenei din 413-404 î.e.n.

Cauzele războiului

→ Thucydides vede în imperialismul athenian şi succesele sale, cauza unică, de care depind toate celelalte. Aceasta îl
îndreptăţeşte pe istoric să povestească despre acea Pentekontaetia, care urma să arate creşterea influenţei atheniene. El
este de părere că tocmai această creştere a dus la conflictul lacedemo-athenian. Dar dacă privim mai atent istoria ligii de la
Delos, se poate observa că imperialismul athenian sub Aristides şi Kimon s-a extins repede fără a strica relaţiile dintre Sparta
şi Athena. Singurul pericol care l-ar fi putut constitui pentru spartani ar fi fost alianţa athenienilor cu acarnienii şi corcyrienii,
care ar fi putut izola Peloponesul.
→ oricum este mai puţin vorba despre liga în sine, ci despre teama pe care athenienii o inspiră lacedemonienilor. Rolul lor
internaţional este în joc. Liga peloponesiacă este constituită pe baza opoziţiei faţă de Athena: dacă Sparta s-ar preface că nu o
interesează, liga s-ar dizolva. Este tocmai ceea ce va specula Corinthul în momentul în care va încerca să-i convingă pe
spartani să între în luptă: „spre a nu ne îndrepta din descurajare către altă alianţă”, făcându-se astfel o aluzie şi la Argos, care
mai demult trecuse de partea athenienilor.
→ în cele din urmă adevărata cauză o reprezintă ameninţarea athenienilor asupra aliaţilor Spartei. Corinthenii iarăşi insistă mult
asupra acestei ameninţări politice: frica de aservire. Totuşi singura cetate care era în pericol la acel moment era Megara, iar
ameninţarea s-a făcut printr-un „embargo” economic: confiscarea mărfurilor megariene ce pătrundeau în Attica şi interzicerea
comerţului cu acestea în porturile imperiului. Aceasta a dus la un colaps al economiei megariene şi va fi interpretat de către
solii spartani ca un casus belli, căci Megara, aliata Spartei, ori se prăbuşea ori athenienii ieşeau învingători fără război. Astfel
se subliniază efectele pe care le poate avea economia şi influenţa Athenei asupra întregii Grecii. De aceea corinthenii, fiind
siguri că ei sunt următoarea ţintă vor face tot posibilul să creeze ruptura între Sparta şi Athena. Începutul va avea loc odată cu
afacerea Potideei.
→ la instigarea regelui macedonean, Perdiccas, cetăţile din peninsula Chalcidică ameninţă să iasă din liga de la Delos. Printre
acestea se află şi Potideea, fostă colonie corinthiană, condusă de magistraţi corintheni. De aceea Athena cere cetăţii să-şi
dărâme fortificaţiile şi să predea ostatici, şi totodată să-i expulzeze pe magistraţii corintheni. Solii potidieni încearcă să evite o
intervenţie militară la Athena, în timp ce o altă solie, trimisă pe ascuns, tratează la Sparta, fiind intermediată de corintheni.
Aceştia din urmă primesc din partea lacedemonienilor o promisiune, cum că dacă Athena va ataca Potideea atunci Sparta îi va
ataca pe athenieni.
→ oricum, încurajaţi de această promisiune, potidienii se întorc înapoi, rup alianţa cu athenienii împreună cu restul cetăţilor
chalcidice şi pornesc ofensiva, fiind ajutaţi de un corp expediţionar corinthian. Totuşi aceştia sunt înfrânţi şi trebuie să se
retragă în spatele zidurilor Potideei, care este asediată. Deşi Corinthul nu şi-a trimis trupe oficiale, Athena considera acest
lucru ca o încălcare a tratatului care interzicea ademenirea unei ligi în favoarea celeilalte. Aşadar, în parte, războiul a început,
singura care aştepta era Sparta.
→ aici au loc două rânduri de dezbateri: primele în 432 î.e.n. în cadrul adunării spartane, iar a doua în cadrul consiliului aliaţilor. În
cadrul acestora atât megarienii, cât mai ales corinthenii critică lipsa de reacţie a spartanilor împotriva Athenei şi cer invadarea
imediată a Atticii. La fel o delegaţie atheniană este chemată să se justifice: conform tratatului în cazul unui diferend între cele
două alianţe, există o procedură de arbitraj.
→ regele spartan Archidamos înclină spre o rezolvare paşnică a crizei, dar eforul Sthenelaidas este convins de necesitatea
războiului. Archidamos îşi dă seama că războiul avea să dureze şi bogăţia athenienilor le dă un avantaj considerabil acestora
din urmă. Oricum adunarea votează prin strigăte începerea ostilităţilor împotriva Athenei. Dar eforul este precaut mai ales că
decizia nu era unanimă, mulţi şovăind încă. Astfel el decide ca războiul să înceapă numai după consultarea oracolului de la
Delphi şi votarea acestuia în consiliul aliaţilor. Oracolul este clar: „dacă vor lupta cu tărie vor învinge”, deci exista posibilitatea
victoriei. Ba mai mult zeul întrevede posibilitatea de a împrumuta o parte din bunurile sanctuarului. În ceea ce priveşte
hotărârea consiliului, aceasta n-a venit de la sine. Corinthenii au trebuit să insiste personal pe lângă toţi membrii alianţei pentru
a vota războiul şi aceasta înainte ca Potideea să capituleze. Argumentul lor se bazează pe faptul că puternicia Athenei stă
doar în bogăţia ei, care poate fi contracarată prin împrumuturile de la Delphi şi Olympia. Prin urmare în aug. 432 î.e.n. aliaţii
decid începerea războiului.
→ totuşi ostilităţile nu încep imediat, căci peloponesienii nu erau pe deplin pregătiţi, ceea ce lasă loc unor negocieri. Dar de data
aceasta lacedemonienii nu ezită: ei cer ultimativ athenienilor să părăsească Potideea, să revoce decretele privind Megara şi
autonomia Eginei, bineînţeles inacceptabile pentru aceştia, mai ales că Pericles era un partizan al inevitabilului război. La fel
athenienii vor revoca decretele împotriva Megarei dacă spartanii se vor obliga să nu mai expulzeze pe athenieni şi pe aliaţii lor
din Pelopones Ultimatumul fiind respins, războiul este practic declarat, dar acesta începe efectiv în 431 î.e.n. în momentul în
care thebani vor efectua un raid prin surprindere asupra Plateei, vechiul lor duşman. Aceştia intră în cetate, dar răzvrătirea
poporului duce la masacrarea tuturor thebanilor, care oricum erau puţini. Atunci majoritatea forţelor thebane atacă Plateea.
Athena intervine, în timp ce peloponesienii se pregătesc să între în Attica.
→ începerea efectivă a războiului a durat atât de mult din cauza faptului că potrivnicii au ezitat în faţa amploarei acestui război:
Pericles îl dorea, dar vroia ca Sparta să fie agresorul, în timp ce Archidamos, încearcă să evite conflictul, ghicind în el o
capcană atheniană. Oricum, oricare ar fi responsabilitatea lui Sthenelaidas şi a corinthenilor pentru izbucnirea conflagraţiei,
principalul responsabil este Pericles, care încrezător în puterea Athenei, vrea s-o sporească distrugând pe toţi opozanţii
acesteia. Poate că această politică ar fi izbândit, dacă Pericles însuşi nu ar fi murit în 429 î.e.n. de ciumă.

Războiul lui Archidamos

→ este un război care se desfăşoară pe mai multe etape şi pe diferite teatre de operaţiuni cuprinzând Grecia, Thracia şi Sicilia.
→ între 431-426 î.e.n. acesta este un război de uzură, în care Athena este net dezavantajată datorită apariţiei ciumei în cetate.
→ planul principal al lui Pericles a fost un război de uzură, mai ales că acesta ştia că dacă Athena are supremaţia pe mare nu o
are şi pe uscat. Această tactică putea fi susţinută şi de puterea financiară a Athenei, care insistase pe inferioritatea finanţelor
spartane. De altfel, chiar dacă lacedemonieni ar fi găsit mijloacele de a construi o flotă, le-ar fi lipsit cu desăvârşire pregătirea,
astfel că athenieni ar fi în stare, prin măiestria şi tactica lor, să învingă şi flote mai numeroase.
→ într-o asemenea luptă între mare şi uscat, este clar că nu se pot obţine victorii totale şi imediate: într-un război de uzură trebuie
să te mulţumeşti prin a face cât mai mult rău adversarului, dar şi cu riscuri cât mai puţine. Astfel planul lui Pericles este simplu:
să transforme Athena într-o insulă unde să se refugieze majoritatea locuitorilor, lăsând câmpiile pradă lacedemonienilor, în
timp ce flota putea să o aprovizioneze de pe mare. Tot aceasta le va putea permite să facă incursiuni în Pelopones şi chiar să
taie legăturile între Pelopones şi Grecia Occidentală. Totuşi problema lui Pericle a fost necesitatea de a-i convinge atât pe
athenieni cât şi pe acarnieni (locuitorii cetăţi Acarna).
→ strategia spartanilor este de a invada în fiecare an Attica, unde să distrugă recoltele, viţa de vie şi măslinii, pentru a-i obliga
astfel pe athenieni să cedeze, demoralizându-i. Totuşi distrugerile în jurul oraşului nu au fost atât de mari datorită cavaleriei
atheniene care nu permitea apropierea infanteriei uşoare şi de altfel nu avut loc anual. Astfel în 10 ani de război au avut loc
doar 5 invazii şi nu toate de proporţii.
→ dar ceea ce într-adevăr îi loveşte pe athenieni este ciuma, sau de fapt o varietate de tifos, izbucnită în 430 î.e.n. aceasta care s-
a manifestat între 430-429 î.e.n. şi 427-426 î.e.n. a avut consecinţe devastatoare atât demografic cât şi moral şi politic. Athena
a pierdut 4000 de hopliţi din 13 000 şi 300 de călăreţi din 1 000 (1/3 din forţele armate). În domeniul politic asistăm la un
 eveniment spectaculos: athenienii îl destituie pe Pericles, îi instituie o amendă şi încearcă să încheie pacea cu spartanii. În
429 î.e.n., Pericles moare de ciumă şi, astfel Athena pierde pe cel care a alcătuit întreaga strategie a războiului. Politica de
război a athenienilor riscă sa-şi piardă coerenţa.
→ alte evenimente în această primă perioadă sunt dubla invazia a athenienilor asupra Megaridei şi asediul Plateei de către
spartani, care se va finaliza în 427 î.e.n. După un simulacru de proces, ura thebanilor a fost atât de mare încât toţi locuitorii
cetăţii au fost omorâţi, iar cetatea însăşi rasă de pe faţa pământului.
→ în ceea ce priveşte acţiunile navale, athenienii vroiau să pustiască Peloponesul. Cele mai importante expediţii împotriva
Peloponesului au fost:
 în 431 î.e.n. când a făcut ravagii în Elida şi a pus stăpânire pe Cephallenia, ceea ce le-a permis athenienilor să
menţină controlul asupra Golfului Corinthului.
 în 430 î.e.n. sub comanda lui Pericles, flota atheniană distruge partea orientală a Argolidei (Epidaur, Troizen, Hermione
etc.), fără însă să cucerească Epidaurul, totuşi datorită faptului că a atacat şi Laconia, i-a atenţionat pe spartani de necesitatea
construirii unei flote.
→ expediţia din 428 î.e.n. a fost deviată spre Mytilene, care se revoltase împreună cu toată insula Lesbos. În 426 î.e.n. după ce
pacifică Mytilene, athenienii trimit 30 de nave pentru o incursiune în Pelopones. Încă din 427 î.e.n. o mică flotilă a fost trimisă
să facă nişte incursiuni împotriva Messeniei, în Sicilia. După un an flota atheniană are de înfruntat o puternică ripostă a
Syracusei.
→ totuşi datorită slăbiciunii Athenei după ciumă, spartanii preiau ofensiva şi pe mare. Într-o acţiune combinată ei atacă Acarnania,
Zacynthos şi Cephallenia, care în caz de reuşită aveau să izoleze Corcyra, ar fi împiedicat intrarea athenienilor în Golful
Corinth şi ar fi grăbit căderea Naupactosului. Totuşi lipsa de coordonare a acţiunii duce la eşecul acesteia. Prima victorie a
athenienilor are loc la Patrai, unde strategul Phormion înfrânge flota corinthiană şi a aliaţilor acestei (47 de nave) cu doar 20
de nave. Mai departe bătălia navală de la Naupactos pare la început a fi câştigată de peloponesieni, dar urmărirea
athenienilor este defectuoasă şi va duce la o înfrângere. Totuşi peloponesienii nu se lasă şi încearcă în 428 î.e.n. să
cucerească Pireul, pe care athenieni, siguri pe ei, nu-l apără. Cu siguranţă navele corinthene şi megariene ar fi reuşit dacă
vântul nu le-ar fi fost potrivnic, fapt ce-i face să se mulţumească doar cu asediul Salaminei.
→ ceea ce le-a dat cel mai mult de furcă athenienilor a fost răscoala mytilenilor, începută în 428 î.e.n. Încercând de mult să
scape din Liga de la Delos, mytilenii au vrut să preia controlul asupra întregii insule Lesbos, în detrimentul Methymnei, care a
rămas fidelă Athenei. Ca urmare athenienii trimit o flotă de 40 de nave. Mytilenii preveniţi cer un armistiţiu şi trimit două solii,
una la Athena şi una la Sparta (pe ascuns). Ultima participă la consiliul Ligii Peloponesiace de la Olympia, unde cere o flotă şi
o nouă invazie asupra Atticii. În acelaşi timp Mytilene este primită în Ligă. Athena fiind încolţită, improvizează o flotă de 100 de
nave pe care o trimit spre Pelopones, flota de la Mytilene rămânând intactă. Oricum, în faţa asediului, mytilenii se ceartă între
ei, oligarhii pleacă şi astfel cetatea este nevoită să se predea, înainte ca Alkidas (conducătorul flotei peloponesiace trimisă în
ajutor) să ajungă. Acesta nici nu mai încearcă vreo operaţiune, întorcându-se fericit că a scăpat fără vreo pagubă. Cu toate că
înainte au vrut să-i pedepsească crunt, fiind instigaţi de Cleon, până la urmă athenienii au dărâmat zidurile mytilenilor şi le-au
confiscat flota. Apoi au colonizat Lesbosul cu cleruhi.
→ athenienii se aventurează şi ei în lupta terestră, dar în 426 î.e.n. sunt înfrânţi în Etolia. Cu toate acestea Demosthene se
regrupează şi reuşeşte să apere Naupactosul şi să obţină o victorie împotriva peloponesienilor în Acarnania.
→ demoralizaţi de înfrângerile navale şi terestre, spartanii ar fi vrut să încheie pacea, presupusă datorită faptului că în 426 î.e.n.
peloponesienii nu au invadat Attica.
→ în 425 î.e.n. flota atheniană ce se îndrepta spre Corcyra a fost nevoită din cauza unei furtuni să acosteze la Pylos, unde au avut
timp să construiască unele fortificaţii. Demosthene rămâne aici cu 7 nave (5 atheniene şi 2 din Naupactos). Aceştia creează tot
felul de tulburări în Messenia, ceea ce îi face pe peloponesieni să ridice asediul Corcyrei şi să atace Pylosul atât pe mare cât
şi pe uscat. Flota peloponesiacă ocupă insula din faţa Pylosului, Sphacteria, în timp ce flota atheniană îi vine în spate. Astfel
peloponesienii se văd în faţă cu cetatea în care se află Demosthene, iar în spate sunt navele atheniene.
→ în faţa acestei situaţii, spartanii cer un armistiţiu mai ales că jumătate din cei blocaţi pe insulă sunt reprezentanţii unor mari
familii spartane. Armistiţiul este acceptat dar în condiţii draconice: aceştia trebuie să predea flota de 60 de nave. Se încearcă
chiar o încheiere a păcii. În ciuda propunerilor avantajoase, care ar fi dus la o pace bazată pe statu quo post bellum, Cleon
face în aşa fel încât athenienii să ceară şi cetăţile Megara, Troizen şi Ahaia, ceea ce era inacceptabil pentru spartani. Totuşi
aceştia nu resping cu fermitate, dar cer ca pacea să fie negociată în secret, pentru a nu-şi trăda aliaţii fără garanţii sigure.
Bineînţeles Cleon nu respectă această clauză, încercând să supună ecclesiei hotărârea. Din acel moment negocierile eşuează
şi Athena dă dovadă de rea credinţă, refuzând să retrocedeze flota peloponesienilor.
→ totuşi insula trebuia cucerită, iar aprovizionarea spartanilor nu era imposibilă. În acelaşi timp apropierea iernii făcea ca blocada
să devină ineficientă. Situaţia politică la Athena este incendiară: Cleon este criticat pentru eşecul negocierilor dar dă vina pe
strategi. Nikias, simţindu-se lezat îi propune acestuia în chip de provocare, să-l înlocuiască în calitatea de strateg. Cleon
acceptă provocarea şi le promite athenienilor că în mai puţin de 20 de zile va cuceri insula. Într-adevăr cu ajutorul lui
Demosthene, îşi va respecta promisiunea. Două debarcări şi lovirea din spate a lacedemonienilor, duce la ocuparea insulei şi
la predarea acestora. 112 de peloponesieni au murit, iar restul de 292 au fost luaţi prizonieri dintre care 112 spartani.
→ victoria de la Sphacteria a fost importantă deoarece:
 moralul şi prestigiul spartanilor este şubrezit: nu numai că pot fi învinşi într-o luptă terestră, dar aceştia se şi predau în
loc să lupte până la moarte.
 menţinerea unui post militar la Pylos ameninţă direct Messenia. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu Laconia prin
cucerirea Cytherei (424 î.e.n.).
 spartanii trebuie să renunţe la invaziile lor în Attica, Athena ameninţându-i cu omorârea prizonierilor.
 victoria sporeşte prestigiul lui Cleon, care devine adevăratul stăpân al Athenei.
→ totuşi faptul că athenienii nu au încheiat atunci războiul a fost o greşeală, pe care Thucydides o recunoaşte: Athena avea
ocazia să trateze de pe poziţia învingătorului.
→ dacă anul 425 î.e.n. a fost un an bun pentru Athena, nu la fel va fi şi 424 î.e.n. Sicilia se uneşte împotriva agresorului, athenienii
nu reuşesc să cucerească Megara şi suferă o înfrângere în Beoţia, la Delion. Dar cel mai rău este că reizbucneşte răscoala în
Thracia, susţinută de regele macedonean Perdiccas. Acesta îi cere ajutorul lui Brasidas (efor la Sparta între 431-430 î.e.n.),
un aprig partizan al războiului cu Athena. Acesta traversează în marş forţat aproape tată Grecia continentală şi câştigă alipirea
cetăţilor din Thracia, lăsându-le dreptul de a se autoguverna singure: Acanthos, Stagira, Amphipolis şi Torone.
→ această expediţie a lui Brasidas reprezintă un mare eşec pentru Athena care pierde atât minele de aur, lemnul pentru construcţii
(necesar pentru nave) furnizat de bogatele cetăţi de pe malul tracic, cât şi pe conducător: Cleon. Totuşi invidia unor spartani în
ceea ce-l priveşte pe Brasidas, precum şi spaima athenienilor, duce la încheierea în 423 î.e.n. a unui armistiţiu care să
permită discutarea condiţiilor de pace.
→ pacea se explică prin oboseala ambelor tabere, dar şi prin posesia unor gajuri pe care fiecare cetate în parte vrea să le
recapete: athenienii vor înapoi cetăţile din Thracia şi fortăreaţa de la Panakton, iar spartanii vor Sphacteria, Pylosul şi Cythera.
La acestea se adaugă şi moartea fanaticilor care doreau războiul: Cleon şi Brasidas.
→ negocierile s-au încheiat în apr. 421 î.e.n. când a fost încheiată pacea numită a lui Nikias. Aceasta este încheiată pentru 50 de
ani şi prevede:
 statu que ante bellum: athenienii redobândesc cetăţile din Thracia, în special Amphipolis, fortăreaţa Panakton, în timp
ce ei dau înapoi Pylosul şi Cythera.
 nu se specifică nimic de Plateea, Nisaia, Potideea şi Egina, care se pare că rămân tacit sub dominaţie atheniană.
 Independenţa sanctuarelor panhellenice şi practicarea lor liberă
 eliberarea prizonierilor de război.
→ tragerea la sorţi obligă pe spartani să onoreze ei primii pacea, astfel că eliberează prizonierii, dar conducătorii militari nu vor să
forţeze Amphipolisul să se predea athenienilor. Ca şi consecinţă nici Athena nu retrocedează Pylosul şi nici pe prizonierii de la
Sphacteria. Până la urmă aceştia vor fi eliberaţi, printr-un acord separat defensiv care prevede întrajutorarea în caz de revoltă
 a hiloţilor în Sparta sau a hopliţilor în Athena. Această alianţă prevesteşte o dublă hegemonie asupra Greciei, ceea ce va duce
la acutizarea antagonismului dintre cele două cetăţi.

Perioada păcii lui Nikias

→ principalii aliaţi ai Spartei nu prea aveau de gând să respecte pacea lui Nikias: Corinthul vrea să-şi redobândească două cetăţi
din Acarnania, Megara vrea să-şi ia înapoi portul Nisaia, în timp ce Theba s-a mulţumit să încheie un armistiţiu care trebuia
reînnoit odată la 10 zile. Ca urmare a acestora Argosul, Mantineea, Corinthul şi chalcidienii încheie o alianţă care se va numi
Liga Argosului.
→ relaţiile dintre Athena şi Sparta s-au răcit: Athena nu a recuperat încă Amphipolisul, iar thebanii au ras de pe faţa pământului
Panaktonul, în timp ce schimbarea eforilor la Sparta duce la o alianţă între aceasta şi Theba, ceea ce contravine alianţei cu
Athena. Conducerea Athenei începe să se schimbe, Alkibiades devenind cel mai proeminent personaj din cetate. Acesta
convinge liga Argosului să se ralieze cu Athena, ca şi o contrapondere la alianţa Spartei cu Theba. Dar Corinthul se întoarce
spre Sparta, în timp ce Elisul îi ia locul.
→ primul conflict dintre aceste tabere are loc în 419 î.e.n. când Argosul atacă Epidaurul, asediu la care participă şi contingente
atheniene. Spartanii trimit şi ei un contingent care să-i ajute pe epidaurieni, dar şovăie să intre în teritoriul Argosului. Mai
departe tot la instigaţia Argosului, athenienii atacă din nou Pylosul, în timp ce Alkibiades pune să se scrie pe stela păcii că
lacedemonienii nu şi-au ţinut promisiunile.
→ în anul următor Agis, invadează cu spartanii Argosul, dar încheie pacea. Totuşi Alkibiades reuşeşte să-i stârnească din nou pe
aliaţi şi războiul reîncepe, terminându-se cu victoria lacedemonienilor de la Mantineea (418 î.e.n.). consecinţele victoriei
sunt foarte mari:
 Sparta îşi recapătă prestigiul militar
 se încheie o alianţă cu Argosul, care le permite restabilirea influenţei spartane în Pelopones.
→ cu toate acestea Argosul este confruntat cu un serios război civil care va decima populaţia şi va distruge cetatea.
→ la Athena înfrângerea sporeşte vrajba dintre Alkibiades şi Nikias, iar umilinţa eşecului duce la fapte extreme cum sunt asediul
insulei Melos.
→ excesul cel mai nefast este expediţia din Sicilia, care poartă tot pecetea lui Alkibiades. În 416 î.e.n., Segesta atacată de
Syracusa şi Selinonte, cere ajutorul Athenei, oferindu-se să plătească cheltuielile pentru expediţie. Dar la această propunere,
athenienii se împart în mai multe tabere. Prima cea în frunte cu Nikias vrea pace, în timp ce tinerii în frunte cu Alkibiades sunt
entuziasmaţii gândindu-se la bogăţiile Occidentului. Câştigă partida lui Alkibiades, şi astfel se porneşte o expediţie de 134 de
triere şi 27 000 de oameni, care pleacă în iul. 415 î.e.n.
→ greşeala este că athenienii au trimis o flotă cu trei conducători, fiecare având puteri depline, dar şi ambiţii pe măsură: Nikias,
prudent, Lamachos care propune asediul imediat al Syracusei şi Alkibiades care doreşte o cucerire atât a Siciliei cât şi a
Carthaginei. Cum Lamachos şi Alcibiade cad de acord, planul ultimului este cel adoptat. Planul era de a atrage de partea lor
toate cetăţile siciliene, bineînţeles cu excepţia Syracusei şi a aliaţilor acesteia. Totuşi cetăţile sunt înspăimântate de amploarea
expediţiei atheniene şi nu dau gir promisiunilor acestora. Doar Naxosul pare atras de propuneri, iar în curând Catania este
cucerită, fiind transformată în bază pentru flotă. Probabil că planul ar fi reuşit dacă Alkibiades nu ar fi trebuit să fie chemat
înapoi în Athena pentru a da seama de parodierea Misterelor. În drum spre Athena acesta se refugiază în Sparta.
→ încă din 415 î.e.n. athenienii au parte de câteva succese. Astfel ei intră până în portul Syracusei, dar mai apoi se retrag înapoi la
Catania. Syracusa însă îşi revine şi strategul Hermocrate reorganizează cetatea, antrenând trupele şi îmbunătăţind
fortificaţiile.
→ anul 414 î.e.n. este anul în care Syracusa este asediată, athenienii construind un dublu zid circular în jurul fortificaţiilor. În
acelaşi timp având şi supremaţia pe mare blochează aprovizionarea cetăţii. Nikias rămâne singurul conducător al athenienilor,
Lamachos murind în luptă.
→ Alkibiades este vinovatul înfrângerii athenienilor în Syracusa. Stabilit în Sparta, acesta îi convinge pe spartani că expediţia
athenienilor în Syracusa reprezintă un pericol pentru Pelopones şi astfel spartanii îl trimit pe Gylippos. Acesta sosind cu 4
triere în Italia şi auzind că syracusanii încă nu s-au predat, adună oameni pentru o armată, reuşeşte să intre în cetate şi
câştigă, în oct. 414 î.e.n., bătălia fortificaţiilor. Ambele tabere se întăresc succesiv: athenienii trimit în ajutorul lui Nikias pe
Demosthene şi Eurymedon cu 73 de nave şi 20 000 de oameni., iar syracusanii primesc şi ei întăriri şi îşi îmbunătăţesc tehnica
navală.
→ în aug. 413 î.e.n. se dă bătălia finală pe platoul Epipoles, unde athenienii aproape că sunt masacraţi. Problema lor era acum
să-şi asigure retragerea. Dar se pierde timp preţios datorită refuzului lui Nikias de a se întoarce. Flota syracusană intră în rada
portului şi înconjoară flota atheniană, care încercând să spargă frontul suferă o serie importantă de pierderi. Flota syracusană
se retrage pentru scurt timp, dar militarii athenieni descurajaţi refuză să se îmbarce pentru a pleca spre Athena.
→ astfel retragerea trebuie să se facă pe uscat, dar şi în acest caz se pierde timp, în care syracusanii, conduşi de Gylippos au tăiat
calea împărţind corpul athenian în două. Corpul de armată lui Demosthene fiind încercuit se predă, în timp ce corpul lui Nikias
este masacrat la Asinaros. Amândoi strategi athenieni sunt prinşi şi în cele din urmă omorâţi de Gylippos.
→ înfrângerea a fost absolut dezastruoasă: Athena a pierdut 50 000 de oameni dintre care 12 000 de athenieni, precum şi 200 de
nave. Mai ales pierderea bătăliei pe mare va încuraja pe duşmanii ei să reînceapă conflictul. Surprinzător agonia Athenei va
mai dura încă 9 ani.

Căderea Athenei (413-404)

→ eşecul expediţiei din Sicilia a produs un grav dezechilibru în ceea ce priveşte raportul de forţe dintre cele două combatante.
Athena este în inferioritate numerică atât pe apă cât şi pe uscat: pierderea a 3000 de hopliţi şi pierderea întregii flote. În
acelaşi timp superioritatea financiară a Athenei începe să şubrezească, fapt consemnat de folosirea ultimei rezerve de 1000
de talanţi. Astfel va fi de ajuns ca Sparta să primească unele sponsorizări din partea persanilor, pentru a acapara şi
superioritatea financiară. În fine, Athena începe să fie părăsită de către aliaţii ei, mai ales că aceasta nu-i ai poate stăpânii.
→ Athena este astfel constrânsă să aplice o tactică defensivă: chiar dacă va câştiga nu va învinge Sparta, iar dacă pierde
supremaţia navală, va fi obligată să capituleze.
→ revolta ioniană se explică prin trei factori:
 atitudinea aliaţilor Athenei, care nu ezită sară ajutorul Spartei sau Imperiului Persan pentru a scăpa de hegemonia
atheniană
 atitudinea satrapilor Tisafernes (pentru Sardes) şi Farnabazos (pentru Daskyleion), care vor să elibereze Ionia
 atitudinea lui Alkibiades (acesta se afla la Sparta) care-i instigă pe spartani să intervină în Ionia.
→ vara lui 412 î.e.n. Alkibiades pune stăpânire pe Chios de la care confiscă 20 de nave, după care se predă Miletul, Eritreea,
Tenedosul şi Ephesosul, timp în care perşii rup pacea cu athenienii şi fac o alianţă cu spartanii.
→ athenienii termină de construit noua flotă şi îşi asigură o bază în Samos, de unde controlează Lesbosul, singura insulă ioniană
rămasă sub stăpânirea lor.
→ totuşi, pe uscat Eubeea este cucerită, în timp ce Athena însăşi este dezbinată din cauza luptelor politice, în care ies învingători
oligarhii. Aceştia prin intermediul Celor Patru Sute sunt pregătiţi să încheie pacea.
→ Alkibiades are de gând să se întoarcă la Athena şi de aceea împiedică ruptura dintre flota din Samos (rămasă credincioasă
democraţilor) şi Athena. Acesta preia conducerea flotei şi împiedică părăsirea Samosului.
→ între timp peloponesienii atacă Hellespontul, încercând să taie căile de aprovizionare ale Athenei. Totuşi aceştia sunt înfrânţi în
trei bătălii succesive: Kynossema, Abydos şi Cyzic. Descumpănirea spartanilor este atât de mare încât aceştia propun o pace pe
sistemul statu quo post bellum, cedând Deceleea în schimbul Pylosului. Cum un asemenea acord i-ar fi făcut pe athenieni să-şi
piardă întreg imperiul, aceştia refuză.
→ recucerirea Hellespontului şi încheierea unei alianţe cu Ciprul conferă Athenei proviziile necesare pentru un lung asediu.
Acestea îi aduc lui Alkibiades puteri depline în Athena. Dar dacă el a reuşit să înlesnească o alianţă a Spartei cu perşii, nu a reuşit
să îmbunătăţească relaţiile athenienilor cu aceştia, cei care de altfel vor da lovitura de graţie Athenei. Oricum popularitatea lui
Alkibiades la Athena a fost de scrută durată, acesta fiind destituit după înfrângerea de la Notion (407 î.e.n.).
→ noua politică a perşilor va da un avantaj spartanilor de care Lysandros va şti să se folosească: venirea lu putere a tânărului
Cyrus, care primeşte comanda tuturor forţelor armate din V imperiului şi care îl simpatiza mult pe Lysandros. Din această cauză
Cyrus va mări cotizaţia de 500 de talanţi, ceea ce le va permite spartanilor să-şi plătească mai bine mateloţii, dar şi sa
ademenească pe unii din cetăţile aliate Athenei.
→ în 406 î.e.n. Callicratidas, succesorul lui Lysandros reuşeşte să adune o flotă de 170 de nave, cu care îl învinge pe athenianul
Conon, blocându-l la Mytilene. Acesta ar fi fost sfârşitul Athenei dacă aceasta n-ar fi făcut un efort extraordinar pentru a aduna
încă o flotă de 110 nave. Conon va reuşi să învingă, la Arginusai, flota spartană, dezorientată de moartea lui Callicratidas. Dar deşi
nu pierd decât 25 de nave, strategilor athenieni le este intentat un simulacru de proces şi sunt toţi omorâţi.
→ în 405 î.e.n. Lysandros este din nou în fruntea flotei spartane, ca şi secretar al navarhului, şi reuşeşte să învingă flota de 180 de
nave a athenienilor la Aigos-potamoi, unde capturează 160 de nave: din acest moment nu mai există flotă atheniană. Toţi
athenienii de la Aigos-potamoi sunt omorâţi, în timp athenienii din restul cetăţilor ionice cucerite sunt trimişi înapoi la Athena, ceea
ce face ca numărul gurilor de hrănit să crească.
→ cu toate încercările lor disperate de a le acorda samienilor cetăţenia sau de a întări zidurile, athenienii fiind blocaţi şi pe uscat şi
pe mare, încep să sufere de foame.
→ totuşi spartani se văd mulţumiţi şi în 404 î.e.n. se încheie pacea. Athenienii acceptă mai ales pentru a nu-şi vedea cetatea
ajunsă în starea de a fi rasă de pe faţa pământului (cum ar fi vrut corinthenii sau thebanii). Spartanii refuză măsurile extreme şi se
mulţumesc cu unele hotărâri moderate: Athena îşi va distruge Zidurile Lungi şi fortificaţiile Pireului, îşi va preda flota şi va deveni
clientelară Spartei. Este momentul în care se instaurează hegemonia spartană.