HANU ANCUȚEI

Publicat în 1928, volumul Hanu Ancuței repre-zintă pentru creația lui Mihail Sadoveanu ,capodopera de
la răscruce", pentru că face trecerea spre etapa marilor cărți sadoveniene, dar este si o sinteză a
elementelor întâlnite în povestirile anterioare: „lumea țărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea".

IPOTEZĂ. Povestirea Fântâna dintre plopi face parte din volumul Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu.
Realizat prin tehnica povestirii în ramă. Dar ciclul nu este doar o suită de nouă povestiri narate de nouă
povestitori, ci un ansamblu armonios pe tema povestirii înseşi, în care unificator este ritualul zicerii:
,Hanu Ancuței e cartea povestirilor, a istorisirilor de demult, a inițierii în arta desăvârşită a narațiunii!
Căci ciclul acesta are valoarea unei arte poetice pentru înțelegerea structurii povestirii, pentru
decantarea treptelor și etapelor compoziționale ale genului".

ARGUMENTE. Opera Hanu Ancuței are forma povestirii în ramă deoarece nouă narațiuni de sine
stătătoare sunt în-cadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției, care utilizează formule
specifice.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR. Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanței narative.

Există un povestitor al narațiunii-cadru care asistă ca martor la seara de la han, devenind ascul-tător al
fiecărei narațiuni rostite de ceilalți naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalți, ceea ce
dovedeşte prețuirea lor, faptul că este recunoscut ca unul dintre ei. Prezența sa este redată prin
utilizarea persoanei I în narațiune și confer autenticității. Această voce narativă este cea delegată de
autor spre utilizarea persoanei I în narațiune și conferă iluzia auto a-I reprezenta, fapt care il face pe
criticul N. Manolescu afirme: „Vocea anonimă care înfațisează obiceiurile de ta Han, la inceputul cărți,
este a autorului".

Ceilalți naratori, personaje în narațiunea-cadru şi, pe rând, ascultători, au in povestirile relatate de ei

roluri diverse: narator-martor, personaj-narator, de unde varietatea diegezei și caracterul polifonic. Ei
aparțin unor categorii sociale diferite: comisul loniță (Iapa lui Vodă), călugărul Gherman (Hara lambie),
moş Leonte Zodierul (Balaurul), căpitanul de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre plopi), lenache
Coropcarul (Cealaltä Ancuță), ciobanul (Județ al sărmanilor), negustorul Dămian Cristişor (Negustor
lipscan), orbul/ rapsod şi calic orb (Orb sărac), mătuşa Salomia şi Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei
fântânarul).

ACTUL NARĂRII. Povestirile se situează într-un plan al trecutului, principala lor caracteristică fiind
evocarea unei lumi apuse, a „celeilalte Ancuțe". Cei nouă povestitori trans-figurează prin cuvânt
măiestrit experiențe personale, mărturii ale unui vechi mod de viață, iar al zecelea, anonim, ridică aceste
experiențe la rang de cultură și le dă valoarea perenității.

NARAȚIUNE/COORDONATE. Narațiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text și include cele
nouă povestiri. Incipitul ei fixează coordonatele spațio-temporale, cadrul întâlnirii povestitorilor, ,într-o
toamnă aurie", la Hanu Ancuței. Interesul ascultătorilor este susținut între povestiri de promisiunea
comisului Ioniță de a spune “O poveste cum n-am mai auzit", promisiune neonorată până în final, ceea
ce sugerează faptul că povestea poveştilor este aceea niciodată rostită şi că se acordă tăcerii valoarea
absolută a misterului inaccesibil. Finalul narațiunii-cadru și al volumului sugerează ideea de crepuscul al
unei civilizații, pe care o salvează însă forța creatoare a povestirii.
TIMP. Timpul povestirii este magic, pentru că recon-stituie prin forța cuvântului o lume și stă sub semnul
vârstei de aur. Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii/ al naratorului anonim
(autorul), care evocă nostalgic toamna aurie „într-o depărtată vreme" a tinereții sale, timpul povestit al
toamnei aurii când se spun toate povestirile şi timpul evocat, al celeilalte Ancuțe. În povestirea-cadru, se
observă impresia atemporalitate: „într-o depărtată vreme, demult". Dar misterul timpului mitic şi
fantastic, al ploilor năprasnice și al ,balaurului negru în nouri", când se pormeau poveștile la Hanu
Ancuței, este dezlegat de indici ai timpului istoric, războiul ruso-turc: „Impăratul-alb și-a ridicat muscalii
lui împotriva limbilor păgâne". Este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spațio-temporale
relativ precise îndărătul unor imagini ce par să țină de fabulos.

SPAȚIU. Spațiul povestirii are valoare mitică, imagine a paradisului pierdut: „Taberele de cară nu se mai
istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. L...1 S-atâtea oale au fărâmat bäutorii, de s-au crucit doi ani
muierile care se duceau la târg la Roman. Şi, la focuri, oameni încercați și meşteri frigeau hartane de
berbeci și de viței L.../". Belşugul roadelor face posibilă întâlnirea călătorilor într-un spațiu unic, iar
starea de beati-tudine favorizează plăcerea narării. Ospățul este un ceremonial al împărtăşaniei, al
comuniunii, care mijloceşte ritualul povestirii. Aşezat la råscruce de drumuri (destine), hanul este un loc
de popas şi de petrecere, ocotitor ca o cetate și cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte
Ancuțe. Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor
destine și poveşti ale unor oameni din diverse straturi sociale: ,Trebuie să ştiți dumneavoastră că hanul
acela al Ancuței nu era han, – era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate
cum n-am mai văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruțe şi habar n-
aveai dinspre partea hoților". Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a gra-nițelor între lumea
realului și lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii. El constituie cadrul unora dintre
întâmplările relatate și are chiar rolul unui personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „Il simțise și
hanul căci se înfioră prelung".

POVESTIREA ALEASĂ. Fântâna dintre plopi este a patra povestire şi are ca temă iubirea tragică, iar ea
personaj-narator pe căpitanul de mazili Neculai Isac. Narațiunea la persoana I, subiectivă (cu focalizare
internă) implică două planuri: reprezentarea evenimentelor trăite în tinerețe (timpul narat) şi
autoanaliza faptelor din perspectiva maturității (timpul narațiunii). Naratorul evocă (mărturiseşte/ se
confesează ascultătorilor) o întâmplare trăită de el în tinerețe, în urmă cu peste douăzeci şi cinci de ani,
„pe aceste meleaguri". În povestire se relatează un singur fapt epic, o tristă po- veste de iubire care a
avut rol de inițiere pentru tânărul de odinioară.

ATMOSFERA. Atmosfera povestirii ține de modul în care naratorul “regizează” o anumită tensiune,
suspansul, pe tot parcursul povestirii, pentru a capta atenția şi interesul ascultătorilor/cititorului.
Acțiunea se derulează alert, fiind identificabile toate momentele subiectului.

EXPOZIȚIUNEA. Intr-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ținutul Sucevei si face popas la Hanu Ancuței.
Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup de tigani care se scaldă.

INTRIGA. E întâmpinat de Hasanache, un bătrân cerşetor, care o alungă fără succes din calea boierului
pe Marga, o tigăncusă de optsprezece ani. Frumusetea fetei il tulbură şi le dă celor doi câte un ban de
argint.

DESFĂȘURAREA ACȚIUNII. Fata il caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciubotelele cumpărate cu banul
primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fântâna dintre plopi şi îşi promit o nouă întâlnire de dragoste la
întoarcerea lui de la Paşcani, unde trebuia să-și vândă marfa. A doua întâlnire la fântână are un final
tragic. Indrăgostită, fata îi mărturiseşte că Hasanache o trimisese la han ca să-l seducă, iar planul era ca
țiganii să-l omoare şi să-i ia banii de pe marfă.

PUNCTUL CULMINANT. Deşi este conştientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizează asupra
pericolului. Tânărul fuge călare, scapă cu viață, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un ochi.

DEZNODĂMÂNTUL. Însoțit cu făcli de cărăușii de la han care auziseră strigătele sale, revine la fântâna
dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă cu cruzime şi
aruncată în fântână.

Autenticitatea narațiunii este susținută prin relatarea la persoana I şi prin intervenția Ancuței, unul
dintre ascultători, care adeverește întâmplarea ştiută de la mama ei.

PERSONAJE. Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neștiutor, dar

reprezentarea faptelor este însoțită de analiza şi condamnarea lor, din perspectiva maturului, din cauza
consecințelor tragice, Acesta folosește cuvinte dure pentru auto-caracterizare: ,Eram un om buiac și
ticălos. [...] Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguțam toamna vinuri; dar
îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei călcam multe hotare".

Tânărul Neculai Isac are defectele specifice vârstei: neştiința (lipsa experienței de viață) și nesocotința
(incapa- citatea de a prevedea urmările faptelor săvârşite). Prima întâlnire cu țiganii şi cu fata care umblă
prin apă în fusta ei roşie este relatată din perspectiva tânărului, care nu vede capcana în această
„întâmplare". Marga nu este, aşa cum afirmă cerşetorul, ,o fată proastă, care n-a ieşit încă în lume", ci se
supune grupului, acceptând rolul de momeală pentru tânărul călător. Comportamentul ei ulterior este
imprevizibil pentru îndrăgostitul naiv şi pentru ascultători, care adoptă perspectiva unică a naratorului
subiectiv. Tânărul crede că trăiește etapele unei idile superficiale, dar se vede prins în capcana întinsă de
tigani. Plăteşte nechibzuința sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viață tot datorită tinereții: calitățile fizice și
seninătatea inconştientă. Dacă ar fi înțeles valoarea avertismentului fetei (sacrificiul fetei, profunzimea
sentimentelor, pericolul în care ea se afla) și ar fi încercat s-o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de
salvare. Licărul de conștiință se aprinde prea târziu, iar manifestările lui sunt regretul și
autocondamnarea. Tânărul este caracterizat în mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi.

Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului în scenă (venirea la han),
vestimentația reflectând statutul social, indicat şi în formula de adresare folosită de comisul loniță: „Nu
eşti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, căpitan de mazili?". Numele de mazili îl purtau boiernaşii care
fuseseră în slujbă la domnie, dar căzuseră în dizgrație; erau organizați într-un corp militar de rezervă,
purtând grade militare, dar fără a îndeplini slujbe active. Aerul demn şi tragic al căpitanului de mazili se
datorează rangului nobiliar și tristeții. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la han: „Era
un om ajuns la cărunțeală, dar se ținea drept și sprinten pe cal".

El povestește din dorința de a revedea trecutul pentru a-l înțelege, căci pierderea ochiului îi dă puterea
vizionară, ca unui alt rapsod clarvăzător al trecutului, Homer. Deşi fântâna dintre cei patru plopi nu mai
există, „s-a dărâmat ca toate ale lumii", el o poate vedea. Pentru el, timpul interior s-a oprit într- un
prezent etern, când a înțeles că inconștiența sa înseamnă vinovăție.

Frumoasa Marga este eroina tragică a acestei poveşti de iubire. Condiția ei umilă, țigåncuşă care se lasă
folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornici de aventuri trupeşti, este umanizată şi
metamorfozată de puterea dragostei adevărate. Aflată în situația-limită de a se supune legii nescrise a
cetei primitive sau de a-l salva pe bărbatul iubit, ea alege jertfa de sine. Personaj romantic, acționează în
situații excepționale. Inițial umilă şi demnă de dispret, se dovedeşte capabilă de gestul nobil al
sacrificiului din iubire. Fapta ei o umanizează și o plasează într-un plan moral superior față de tânărul
nesăbuit, de unde şi caracterul etic, exemplar al povestirii. Personajul este caracterizat indirect, prin
fapte, gesturi și statut portretul fizic: ,Sta aproape de mine, numai în cămaşă și-n fustă roşă. Obrazul îi
era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii social, și direct, de către personajul-narator care-i
realizează iuți mă tulburară deodată". Legătura simbolică dintre ființa ei şi elementul acvatic este
prezentă la fiecare întâlnire cu personajul-narator. Fata răsare din apă şi va sfârși în acelaşi element.

FÂNTÂNA. Semnificația fântânii cu patru plopi este de centru al lumii. loc sacru care însă nu-i mai
protejează pe îndrăgostiți, fiind pângărit de vina fiecăruia şi sortit pieirii. Apa fântânii se amestecă cu
sângele, iar în plan simbolic, iubirea cu moartea.

NARAȚIUNEA. Narațiunea se îmbină cu dialogul şi scurte pasaje descriptive. Relatarea personajului-

narator se încheie cu deznodământul povestirii, dar narațiunea are un epilog care constă în dialogul
ascultătorilor şi în comentariile naratorului anonim, care înregistrează efectul actului narării asupra
povestitorului: întoarcerea spre sine şi în trecut.

MODURI DE EXPUNERE. Modalitățile narării prezente în text sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea,
iar dominanta stilistică este oralitatea. Relația dintre narator și receptor (ascultători) este strânsă; se
utilizează persoana I și a II-a în dialogul acestora. Ceremonialul povestirii constă în faptul că dialogul
presupune un sistem de convenții (apariția povestitorului, pretextul care declanşează povestirea,
formulele de adresare etc.). Naratorul se adresează interlocutorilor într-un mod ceremonios, adecvat
rangului său nobil: „domnilor şi fraților, ascultați ce mi s-a întâm- plat...", iar ascultătorii intervin în final
cu comentarii, întrebări, reflecții.

REGISTRE STRILISTICE. Farmecul zicerii este dat de prezența elementelor de limbaj popular („singur ca
un cuc"), arhaic („catastih", „mazili"), re- gional (,buiac", ,„hojma", ,imaş", ,„roşă"). Limbajul personajelor
(tiganii) contrastează cu al naratorului-personaj (boierul). indicând diferența socială și culturală.
Expresivitatea limba- jului este dată de frumusetea metaforei: „Catastihul acetor wremuri a început să
mi se încurce", epitetul de caracterizare: „nări largi, și ochii iuți", „răcni răguşit", comparația sugestiv
„Am simțit în mine ceva fierbinte; parc-as fi înghițit o băutura tare”.

CONCLUZIE. Fântâna dintre plopi este povestire deoarece este o narațiune subiectivizată (relatare din
unghiul povestitorului, implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la evocarea unui singur
fapt epic, o întâmplare de dragoste din tinerețe, de fapt o inițiere ratată. Accentul este pus pe întâmplări
şi situații, de unde caracterul etic, exemplar al povestirii. Relația narator-receptor presupune: oralitate,
ceremonial, atmosferă.

Hanu Ancuței este o povestire în ramă pentru că naratorul și interlocutorii sunt prezenți în același spațiu
- hanul, în acelaşi timp – „într-o toamnă aurie", cadru care prilejuieşte nararea tuturor povestirilor din
ciclu.