SCHEMA GENERALĂ DE STUDIU A BAREI

Bara este cea mai simplă structură, posedând toate atributele esenţiale ale unei structuri
complexe. Ea este formată dintr-un element de bară şi două noduri situate la extremităţile
elementului de bară (v. fig. 1).
Nodurile au rolul de conexiune a elementului de bară cu exteriorul.
Elementul de bară este definit geometric de axă şi secţiune – care este transversală pe axă.
Lungimea l a elementului de bară se măsoară de-a lungul axei sale între noduri – notate cu 1 şi
2 în schema din figura 1.
Sistemul de referinţă la care se raportează bara este drept, cu originea în centrul de greutate al
secţiunii situată la o extremitate a barei, cu axa x orientată către cealaltă extremitate şi cu axele y, z
după direcţiile principale de inerţie ale secţiunii.
Barele din componenţa structurilor de navă sunt confecţionate din profiluri subţiri.
Caracteristici geometrice principale ale secţiunii transversale a barei:
A – aria secţiunii transversale ;
Afz , Afy – arii la forfecare, adică ariile prin care sunt preluate forţele tăietoare după axele z
respectiv y ; pentru secţiuni alcătuite din profiluri subţiri, forţa tăietoare Tz (Ty) este preluată practic
numai de elementele care sunt dispuse în secţiune paralel cu axa z ( y), prin tensiuni tangenţiale τzx
(τyx) constante pe grosimea acelor elemente dar variabile în lungul lor. După cum se va vedea, această
variaţie este suficient de mică faţă de valoarea medie a lor, astfel încât tensiunile tangenţiale se
consideră de obicei distribuite uniform pe ariile de forfecare;
χz , χy – coeficienţi dependenţi de forma secţiunii, care ţin seama în calculul deplasărilor de
neuniformitatea distribuţiei în secţiune a tensiunilor tangenţiale şi lunecărilor specifice
corespunzătoare;
Iy , Iz – momente de inerţie faţă de axele centrale principale y, z;
It – moment de inerţie la torsiune ; atunci când în studiul răsucirii se consideră efectul de
împiedicare a deplanării, apar şi alte caracteristici geometrice – prezentate şi studiate la cursul de
Rezistenţa materialelor.
Constitutiv, elementele de bară se consideră caracterizate de un set de constante elastice. Dacă
sunt confecţionate din materiale izotrope, elementele de bară sunt complet definite constitutiv de
modulul de elasticitate al lui Young (E ) şi de coeficientul lui Poisson (υ).
Încărcările (sarcinile) pot fi forţe şi momente concentrate aplicate direct pe noduri şi încărcări
aplicate pe deschiderea elementului de bară.
Forţele şi momentele aplicate direct în nodurile 1 şi 2 au fiecare câte 3 proiecţii pe axe,
considerate pozitive când sunt orientate după direcţiile pozitive ale axelor sistemului de referinţă.
Forţele şi momentele aplicate fiecărui nod formează vectorii Q1* , Q*2 , fiecare cu câte 6 elemente.
Vectorul cu 12 elemente *)
Q* = {Q1*T Q*2T }T (1)
este vectorul forţelor aplicate direct nodurilor.
Încărcările aplicate pe deschidere se vor nota simbolic cu (q) (a nu se confunda cu notaţia q
care a fost folosită în capitolul 2 pentru forţele interioare la structurile liniar-elastice). Uneori ele sunt
numite sarcini interne.

*)
În continuare va fi acceptată denumirea de vector pentru o matrice coloană. Un vector transpus este o matrice linie.
2 STATICA STRUCTURILOR
Conexiunile cu exteriorul se realizează prin legături elastice aplicate nodurilor. Legăturile
rigide sunt cazuri particulare ale celor elastice. Dacă pe direcţiile axelor sunt aplicate în noduri
legături simple elastice de translaţie şi de rotaţie, rigidităţile acestora se includ în matricea diagonală,
⎡Cix ⎤
⎢ Cixr ⎥
⎢ ⎥
⎡C 0⎤ ⎢ Ciy ⎥
C=⎢ 1 , = ⎢ ⎥ , i = 1, 2 . (2)
C2 ⎥⎦
C i
⎣0 ⎢ Ciyr ⎥
⎢ Ciz ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ Cizr ⎥⎦

Pentru o legătură dublă aplicată în i (i = 1, 2) după o direcţie oarecare υ (l, m, n), cu rigiditatea
Ca pentru translaţie şi Ct pentru rotaţie, matricele Ci au forma (v. p. 1.4.5)
(i )
⎡ l2 lm ln ⎤
⎢ ⎥
⎢ ml m2 mn × Ca ⎥
⎢ nl nm n 2 ⎥
Ci = ⎢ ⎥ , i = 1, 2 . (3)
⎢ l2 lm ln ⎥
⎢ Ct × ml m 2 mn ⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ nl nm n 2 ⎦⎥

Răspunsul barei având legături elastice cu rigidităţile C şi supusă acţiunii încărcărilor (q) şi Q*
poate fi complet determinat dacă este cunoscut vectorul Δ al deplasărilor nodurilor – aceleaşi cu
deplasările extremităţilor elementului de bară,
Δ = { Δ1T ΔT2 }T . (4)
În general, vectorul Δ are 12 componente, câte 6 la fiecare extremitate: 3 componente pe axe ale
vectorului deplasare liniară şi 3 componente pe axe ale vectorului deplasare unghiulară.
Componentele vectorului Δ sunt pozitive când sunt orientate în sensurile pozitive ale axelor
sistemului de referinţă.
Deplasările necunoscute Δ se obţin din analiza globală care constă în stabilirea şi rezolvarea
ecuaţiilor de echilibru a barei. O bară este în echilibru când sunt în echilibru nodurile sale. Acestea
sunt în echilibru sub acţiunea încărcărilor exterioare Q* aplicate direct asupra lor, forţelor (– F )
transmise de la elementul de bară şi reacţiunilor (– CΔ) din legăturile elastice (semnul ”–” apare din
cauză că reacţiunile se opun deplasărilor). Sub formă matriceală, echilibrul nodurilor este dat de
ecuaţia (s-au păstrat notaţiile folosite la prezentarea MEF în cadrul capitolului 2)
– CΔ – F + Q* = 0 . (5)
Vectorul F conţine eforturile de la extremităţile elementului de bară. Fiind cauzate de încărcările
(q) şi de deplasările Δ, expresiile componentelor vectorului F se obţin în două etape, folosind principiul
superpoziţiei.
1. În prima etapă se consideră deplasările Δ nule şi se notează cu

{ }
T
Fq = FqT1 FqT2 (6)

vectorul forţelor şi momentelor care apar la extremităţile fixe ale elementului de bară datorită
încărcărilor (q). Acestea trebuie să fie evident în echilibru cu încărcările (q). Pentru obţinerea forţelor
Fq este suficient să se determine reacţiunile pentru elementul de bară încastrat la capete şi încărcat cu
 Bara – Schema generala de studiu 3
sarcinile (q). Determinarea forţelor Fq reprezintă o problemă locală, întrucât poate fi rezolvată
indiferent de încărcările nodale şi de condiţiile la limită impuse prin legături. Forţele
Qo = – Fq (7)
transmise nodurilor de către elementul de bară în condiţia Δ = 0 se numesc sarcini de pe deschidere
reduse la noduri. Ele transmit la noduri acţiunea sarcinilor interne, de aceea uneori sunt numite sarcini
externe echivalente cu cele interne. Sarcinile de pe deschidere intervin în echilibrul nodurilor (deci în
analiza globală a barei) tocmai prin aceste forţe Qo.
2. În a doua etapă se consideră nule încărcările (q) şi se notează cu FΔ forţele şi momentele
(compatibile cu deplasările Δ şi autoechilibrate evident) de la extremităţile elementului de bară. În
calculul liniar, între vectorii FΔ şi Δ se poate scrie relaţia
FΔ = k Δ , (8)
unde matricea pătrată k este matricea de rigiditate a elementului de bară. Elementele acestei matrice
sunt mărimi constante care depind de caracteristicile geometrice şi mecanice ale elementului de bară
(l, A, Afz, Afy, χz, Iy, Iz, It, E, υ). Scriind relaţia (8) sub forma partiţionată
⎧ FΔ1 ⎫ ⎡ k11 k 12 ⎤ ⎧ Δ1 ⎫
⎨ ⎬=⎢ ⎨ ⎬ , (9)
⎩FΔ 2 ⎭ ⎣k 21 k 22 ⎦⎥ ⎩Δ 2 ⎭

se obţin expresiile (v. şi fig. 1)

FΔ1 = k11 Δ1 + k12 Δ2 , FΔ2 = k21 Δ1 + k22 Δ2 . (10)
Din relaţia evidentă
F = FΔ + Fq (11)
şi ţinând seama de (8) şi (7), rezultă ecuaţia
F = k Δ + Fq ⇔ F = k Δ – Qo , (12)
numită ecuaţia de echilibru a elementului de bară sau simplu ecuaţia elementului de bară.
Ecuaţia de echilibru a nodurilor se obţine prin înlocuirea relaţiei (12)2 în (5). Rezultă
( k + C ) Δ = Q* + Qo , (13, a)
sau
KΔ = Q , (13, b)
unde s-a notat
K=k+C , (14, a)
Q = Q* + Qo . (14, b)
Echilibrul nodurilor implică automat echilibrul elementului de bară, de aceea relaţia ((13, b) se
numeşte ecuaţia de echilibru a barei sau simplu ecuaţia barei iar K este matricea de rigiditate a
barei. Schema folosită la obţinerea ecuaţiei ((13) este prezentată în figura 1.
Ca aspect şi semnificaţie fizică, relaţia matriceală ((13, b) este similară relaţiei scrisă pentru o
legătură elastică simplă, însă este mult mai complexă, deoarece :
– în locul unei singure deplasări, în ((13, b) intervin toate cele 12 componente ale deplasărilor
nodurilor barei (Δ) ;
– în locul unei singure forţe (sau moment) care apare în ecuaţia legăturii elastice simple, în
ecuaţia de echilibru a barei intervin toate forţele, aplicate atât elementului de bară (prin Qo) cât şi
direct nodurilor (prin Q* );
4 STATICA STRUCTURILOR
– în locul rigidităţii C a unei legături elastice simple, în ((13, b) intervine matricea de rigiditate a
barei (K), care conţine atât coeficienţii de rigiditate ai elementului de bară (k) cât şi rigidităţile
tuturor legăturilor elastice aplicate la noduri (C).

Q*1ι Q*2ι

Δ1 Bara 1–2i Δ2
C1x, C2x,
1 (q ) 2
x
C1y,
C1z, C2y, C2z,
y
z

C1ι C2ι
* o
– CΔι + Q + Q – k Δ =

K = k + Cj Q = Q* +
i

K Δ = Qj
– C1Δ1ι – C2Δ2
1 2
Q*1ι Nodurile 1 2 Q*2ι

Qo1 – Qo2 –

Elementul de bară 1–2

– F1 – F2
(l, A, Afz, Afy, χz, Iy, Iz, It, E,

(q )
F1 = F1Δ – – Qo1 = F1qi F2q = – Qo2i F2 = F2Δ – Qο2ι
(k
( F1Δ ) ( F2Δ )
F1Δ = k11 Δ1 + k12 Δ2 FΔ = k Δο F2Δ = k21 Δ1 + k22 Δ2

Fig. 1