Poveste.

“Sa fim prieteni, ca Sfintii

Teoctist si Eftimie”
July 13, 2008 10:44 pm laurentiu Povesti cu Sfinti pentru copilasi
cuminti, Raluca Toderel

Povestile acestea necesita o mica explicatie… Autoarea lor isi

doreste sa scrie cate o poveste pentru fiecare zi a lunii, pentru
ca, mai apoi, acestea sa fie publicate in fascicule lunare. Din
acest motiv, a inceput sa scrie despre Sfintii din luna septembrie,
in primul rand pentru ca e prima luna a anului bisericesc si
pentru ca nu ar avea cum sa termine povestile pentru o luna mai
apropiata decat septembrie. Rugamintea ei este sa postati
comment-uri… Are nevoie de feed-back, de sfaturi, de sugestii.
Haideti sa o ajutam! (LD.)

Raluca Toderel
3 septembrie

- „Am veniiiiiiiiit!” au strigat fetele intrând în casă. Damian le urma supărat.

- „Bine aţi venit!” a spus mami zâmbind, în timp ce s-a apropiat de ei să le dea jos
hanoracele. „Ce e cu tine, Dami?”

Băiatul s-a uitat la ea cu ochii mari, umezi şi a izbucnit în lacrimi:

-„Niciodată nu mă mai joc cu Casian. E cel mai lău plieten de pe lume. Nu vleau să îl mai
văd, nu mai vleau să melg niciodată la el”.
-„Aoleo, dar ce s-a întâmplat?” l-a iscodit mama, în timp ce fetele intraseră în camere să
se îmbrace în pijamale.

Damian a continuat printre sughiţuri:

-„Mi-a stlicat maşinuţa pe cale am plimit-o de la bunica. Nici măcal nu şi-a celut scuze.
Şi când i-am stlicat şi eu o maşinuţă, a plecat la tanti Ileana şi m-a pâlât”.
-„Tu ţi-ai cerut scuze?” a întrebat mama.
-„Nu şi nici nu am de gând” a ţipat Damian, fugind în camera lui.

După câteva minute, a intrat mama în cameră. Fetele erau în pat, povesteau de zor despre
felul în care s-au jucat cu prietenele lor, Anastasia şi Teodora. Damian era întors cu
spatele la ele şi sughiţa din când în când.
-„Ne zici o poveste, mami?”
-„Da, am venit să vă povestesc ceva. Damian, vrei să te întorci şi tu spre noi să auzi mai
bine?”
-„Nu!” a venit răspunsul hotărât.
-„Bine, nicio problemă. Bănuiesc că vei auzi bine şi aşa. Astăzi vreau să vă spun o
 poveste despre un sfânt, Teoctist, şi despre cel mai bun prieten al său, Eftimie. Aceştia
trăiau departe, undeva într-o pustie. Erau prieteni de foarte multă vreme şi niciodată nu se
certaseră”.
-„Asta n-o cled” a spus, îmbufnat, Damian. Fetele şi-au făcut cu ochiul, înţeleseseră unde
bate mama.
-„Ba să crezi, Dami. Cei doi prieteni nu se certaseră niciodată, împărţeau tot ce aveau,
erau mereu împreună, astfel că oamenii începuseră să spună, plini de dragoste pentru ei,
că parcă ar fi un singur suflet în două trupuri.
-„Trebuie să fie tare frumos să ai aşa un prieten bun” a observat Ana, cu ochi visători.
-„Da, Ana. Chiar este. Aceşti doi prieteni mergeau câteodată în pustie să se roage,
rămâneau acolo mai multă vreme, doar ei şi Dumnezeu. Şi, pot să vă asigur, cei doi
vorbeau mereu Domnului de celălalt. Astfel, Eftimie se ruga mereu pentru Teoctist, iar
Teoctist îl pomenea mereu pe Eftimie. Odată, când cei doi erau în pustie, au găsit o
peşteră mare, care le-a plăcut tare mult. Au rămas în ea – şi-au făcut un fel de căsuţa. Nici
nu vă puteţi imagina cât le era de bine şi cât erau de fericiţi”.

Între timp, Damian se întorsese şi o asculta pe mami cu ochi mari. Se vedea că e măcinat
de ceva…
-„Deşi elau numai ei doi nu se celtau chial deloc?”
-„Chiar deloc, Damian. Dar să ştiţi că nu au rămas multă vreme singuri, pentru că au fost
găsiţi de oameni. Aceştia veneau la peşteră să îi asculte, să simtă dragostea celor doi
prieteni şi, cu timpul, unii dintre vizitatori au hotărât că nu vor să se mai întoarcă în oraş.
Aşa că cei doi prieteni au fost nevoiţi să construiască o bisericuţă şi o mănăstire acolo,
fiind mereu înconjuraţi de oameni şi de alţi călugări. Eftimie, în dragostea sa, l-a lăsat pe
Teoctist să fie stareţ. Să nu credeţi că Teoctist a devenit îngâmfat din cauza asta, nu,
deloc. L-a pus pe Eftimie să fie mâna lui dreaptă şi întotdeauna îi cerea sfatul. Iată, nici
când a fost vorba de putere, ei nu s-au certat.

Vreau să vă spun că cel mai mult le plăcea acestor sfinţi să facă fapte bune. Ei vindecau
oameni, dăruiau mâncare, haine celor săraci şi se chinuiau să facă mereu bucurii. Iar
seara, înainte de culcare, se întâlneau în cămăruţa lor şi povesteau. Îşi spuneau ce
făcuseră ziua, se sfătuiau despre viitor şi, mai ales, vorbeau de Dumnezeu. Atunci când se
adunau cei doi, toată camera era invadată de lumină, dar ei nu îşi dădeau seama. Nu ştiau
că dragostea şi prietenia lor se înmănunchia în lumină, dar ştiau că erau fericiţi să fie
împreună. Aşa au trăit mulţi ani, până au îmbătrânit. Teoctist a murit primul, iar prietenul
lui a fost cel care a slujit la înmormântarea sa. Deşi era necăjit puţin şi ştia că îi va fi dor
de prietenul său, Eftimie se bucura la gândul că Teoctist a mers la Dumnezeu, că e
înconjurat de îngeri. Să ştiţi voi, licurici dragi, că prietenia lor nu s-a terminat nici atunci.
Eftimie îl purta mereu în suflet pe Teoctist, iar Teoctist îl veghea, împreună cu îngerii şi
Măicuţa Domnului, pe Eftimie. Iar când s-a mutat şi acesta la cer, mare a fost bucuria lor
de a se regăsi. Eu cred că şi acum, în cer, sunt mereu împreună şi mai cred că ei îi ajută
pe prieteni să nu se certe niciodată sau, dacă se ceartă, să se împace degrabă”.

-„Mami”, a spus Dami înlăcrimat, „clezi că dacă îi log pe ei, mă vol ajuta să mă împac cu
Casian”?
-„Eu cred că da!” a spus mama zâmbind.
-„Sfinţilol, plietenilol, vă log să mă ajutaţi să mă împac cu Casian, nu am vlut să îl supăl
şi îl iubesc mult şi nu vleau să ne mai celtăm niciodată”.

În timp ce Dami se ruga, fetele făceau şi ele o cruce pentru el, ca să i se împlinească
rugăciunea. Deodată, a început să sune telefonul. Mama a fugit să răspundă şi, după
câteva clipe, a venit cu el în cameră.
-„Dami, e Ileana. Zice că ar vrea Casian să vorbească cu tine. Ce zici?”
-„Da, daaaa. Da-mi-l! Alo, Casian? Vleau să te log să mă ielţi. Nu, tu pe mine, că eu am
gleşit. Să ştii că eşti cel mai bun plieten al meu şi că nu vleau să ne mai celtăm niciodată.
Să fim aşa ca Teoctist şi Eftimie. Cine sunt? Lasă că îţi povestesc eu când ne întâlnim”.

Când a închis telefonul, întreaga lui faţă era numai un zâmbet. Fericit, s-a aşezat în
genunchi în faţa icoanei să mulţumească. Apoi, şi-au spus cu toţii rugăciunea dinainte de
somn, iar după ce i-a închinat, mama a ieşit bucuroasă din cameră….