Palatul de aur

A fost odată un împărat şi o împărăteasă care şedeau într-un palat de aur. Împărăteasa era însă o
vrăjitoare. Printre alte multe lucruri avea şi o oglinjoară. Când pleca împăratul, ea se uita în
oglinjoară şi putea vedea unde se ducea şi ce făcea; în acelaşi timp avea şi puterea să-l facă să se
ducă peste tot unde avea ea poftă, într-o zi împăratul se plimbă până ce ajunse la ţărmul mării,
întâiul lucru ce-l văzu acolo fu un marinar înecat pe care valurile îl aruncaseră la mal. Hainele lui
i se părură aşa de ciudate încât îi veni poftă să le ia; îl dezbrăcă aşadar pe marinar, se îmbrăcă cu
hainele lui şi îşi văzu de drum.
În acest timp, împărăteasa se dusese în odaia de alături; când s-a întors şi s-a uitat în oglinjoară,
văzu în locul bărbatului ei un marinar; vă puteţi închipui spaima ei. Nu mai puţin neliniştit era
acum şi împăratul căci nu mai ştia cum să se întoarcă acasă. La un moment dat întâlni o femeie
bătrână pe care o întrebă:
– Spune-mi te rog, mătuşă, pe unde e drumul la palatul de aur?
– La palatul de aur? zise femeia. N-am auzit niciodată de aşa ceva şi nu se poate să fie prin
partea locului. Vino însă cu mine la crăiasa ani¬malelor târâtoare, poate că te va îndruma ea.
Împăratul se duse cu baba şi ajunseră la palatul crăiesei animalelor târâtoare. O broască veni de
deschise poarta şi îl duse pe împărat la crăiasă. Aceasta şedea pe un jilţ înconjurată de melci,
şerpi, broaşte, şopârle şi altele, împăratul făcu temenele înaintea ei şi apoi o întrebă frumos dacă
nu ştie pe unde este palatul de aur.
– Palatul de aur? zise crăiasa mirată, nici n-am auzit de aşa ceva. Poate ştie vreunul din supuşii
mei.
Fluieră de trei ori şi o mulţime de şerpi, scoici şi viermi veniră din toate părţile, dar nici unul din
ei nu ştia unde era palatul de aur.
– Îmi pare rău, spuse crăiasa, că nu pot să-ţi dau nici o lămurire. O să-ţi dau însă o călăuză care
să te ducă la crăiasa animalelor alergătoare. Ea este mai puternică decât mine şi mai degrabă o
să-ţi poată spune unde este palatul de aur.
Făcu semn unui şarpe care să-i slujească de călăuză, împăratul mulţumi şi plecă cu şarpele.
După ce merseră multă vreme, şarpele se opri la un castel şi împăratul bătu în poartă. Un câine îi
deschise şi îl duse pe împărat în palat, în faţa unui jilţ împodobit cu cele mai frumoase blănuri.
Pe el şedea o crăiasă, înconjurată de curtea ei: lei, urşi, tigri, cerbi, lupi şi alte animale, împăratul
salută şi întrebă dacă i-ar putea spune unde este palatul de aur.
– N-am auzit niciodată de acest palat, răspunse crăiasa, poate ştie vreunul dintre supuşii mei. Ea
fluieră de trei ori şi din toate părţile aler¬gară câini, pisici, iepuri, şobolani şi şoareci şi
Dumnezeu mai ştie câte feluri de animale veniră. Nici unul n-a ştiut să spună unde era palatul de
aur. Atunci împăratul se întrista foarte tare. Crăiasa îl mângâie şi spuse:
– O să-ţi dau o călăuză care să te ducă la crăiasa animalelor zburătoare, care este mai puternică
decât mine. Dacă nu va şti nici ea, atunci nimeni pe lume nu te poate ajuta, îi făcu semn unei
pisicuţe să meargă cu împăratul. Acesta mulţumi şi plecă împreună cu pisica. După ce merseră
cât merseră ajunseră la palatul crăiesei animalelor zburătoare. Pisica miorlăi şi o lebădă
frumoasă, albă, deschise poarta şi îl con¬duse pe împărat la crăiasă.
Aceasta stătea pe un jilţ măreţ, împodobit cu pene frumoase de tot felul de culori, iar pe cap purta
o coroană de pene şi mai frumoase, în jur stăteau tot felul de păsări: vulturi, păuni, pasărea
paradisului, lebede, porumbei şi privighetori, împăratul se înclină şi spuse:
– M-am rătăcit şi nu mai ştiu să mă întorc la palatul de aur.
– Palatul de aur? întrebă crăiasa mirată, ani¬malele mele nu mi-au vorbit niciodată despre aşa
ceva şi ele zboară prin lumea întreagă. Dar am să le mai întreb o dată.
Fluieră şi o mulţime de păsări umplură sala. Crăiasa întrebă:
– Care din voi ştie unde este palatul de aur?
Nu răspunse însă nici una. Crăiasa mai fluieră o dată şi o mulţime mare de păsări veni, dar nici
ele nu putură să spună nimic. Crăiasa fluieră a treia oară şi în jurul ei se adunară cele mai ciudate
păsări. De trei ori întrebă ea «Care din voi ştie unde este palatul de aur?». Toate tăcură şi se uitau
mirate unele la altele, căci nu auziseră nicio¬dată de palatul acesta. Bietul împărat era
deznădăjduit. Când iată că una din păsări văzu pe cer un punct care se apropia tot mai mult şi se
făcea tot mai mare şi când fu foarte aproape văzură că era o barză. Crăiasa se supără că n-a venit
la prima fluierătură şi o întrebă unde a rămas aşa de mult. Barza a răspuns:
– Nu vă supăraţi, vin de departe. Şedeam pe palatul de aur, când aţi fluierat prima dată.
Împăratului îi tresări inima de bucurie. Nu ştia cum să-i mulţumească crăiesei. Ea îi dete barza ca
să-l călăuzească, împăratul se sui călare pe barză, care se ridică cu el în văzduh. Aproape de
palatul de aur barza se lăsă tot mai jos până ce coborî pe acoperiş.
Vă puteţi închipui bucuria împărătesei cînd îşi văzu bărbatul pe care de mult îl credea mort. Nici
bucuria împăratului n-a fost mai mică când s-a văzut în sfârşit acasă. După ce au plâns de
bucurie, împăratul i-a spus berzei:
– Îţi mulţumim de mii de ori, barză dragă, că m-ai adus aici. Spune-mi acum cu ce să te
răs¬plătesc.
– Nu-ţi cer nimic decât pe fiul tău cel mare; am să vin să-l iau peste şapte ani.
Şi barza pieri, împăratul şi împărăteasa rămaseră locului ca trăsniţi.
Şi aşa s-a şi întâmplat. Trecu un an şi împărăteasa născu un fecior peste măsură de fru¬mos. Cu
cât creştea cu atât se făcea mai frumos şi mai deştept.
Veni şi al şaptelea an şi toată lumea din palat era cu inima cernită; cu toate acestea împăratul
făcu pregătiri pentru a primi cum se cuvine pe barză. Şi ea veni. Cu lacrimi în ochi şi cu durere în
suflet împăratul şi împărăteasa înfăţişară berzei copilul şi o rugară numai să nu-l omoare. Văzând
barza aşa, bătu veselă din aripi şi le zise:
– Ţineţi-va fecioraşul; crăiasa animalelor zburătoare este foarte mulţumită că v-ati ţinut de
cuvânt. … Bucuria şi veselia ce a urmat după aceea în palat nu o poate spune graiul omenesc.
Împăratul făcu o masă mare la care şezu şi barza, având înaintea ei un blid cu peşti şi broscuţe.
După câteva zile barza plecă.
Împăratul, împărăteasa şi feciorul lor trăiră de atunci fericiţi şi mulţumiţi. Şi dacă palatul de aur
nu s-o fi năruit, stă şi azi în picioare. Dar unde? -întrebaţi barza.