Dintre toate animalele, numai păsările şi anumite specii de broaşte şi brotăcei produc sunete melodioase, plăcute auzului

nostru. Dar nu toate păsările au un cântec plăcut. Pădurile virgine ale Americii de Sud, Africii şi Arhipeleagului Malaysia răsună mai cu
seamă de ţipetele răguşite ale papagalilor, tucanilor, păsărilor-paradis şi ale altor păsări mari cu penajul strălucitor. Aici nu se aud
cântece melodioase care să poată fi comparate cu cele ale privighetorilor îmbrăcate atât de modest, cu cântecul sturzului sau al silviei
cu cap-negru.
Primavara, păsările cântă foarte mult. De ce cântă păsările?
Masculii cântă pentru a avertiza celelalte păsări din aceeaşi specie că teritoriul de cuibărit în care se află este ocupat.
Totodată, cântecul masculului este o chemare pentru femelă. Mai târziu, după depunerea ouălor, masculul cântă alături de tovarăşa lui
care cloceşte. Se pare că pentru păsări cântecul, pe lângă că este o necesitate, constituie şi un izvor de intensă satisfacţie.
Din momentul când puii au ieşit din ou, cântecul slăbeşte sau dispare complet, deoarece părinţii sunt ocupaţi să-şi
hrănească şi să-şi crească puii; în timpul acestei perioade emit ţipete caracteristice. La apropierea unui pericol, păsările lansează
chemări pline de îngrijorare, caracteristice, pentru a-şi preveni puii că trebuie să se pună la adapost.
La noi în ţară, sunt întâlnite privighetoarea de zăvoi (Luscinia luscinia), privighetoarea roşcată (Luscinia megarhynchos) şi
privighetoarea guşă-vânătă (Luscinia svecica).
Oamenii i-au pus numele de privighetoare, fiindcă priveghează noaptea, adică nu încetează să cânte nici în nopţile senine şi
liniştite ale verii.
Trebuie spus că doar masculii care nu şi-au găsit pereche cântă în mod deosebit pe durata nopţii, evident în speranţa
atragerii femelelor. Cercetătorii au mai descoperit un fapt interesant: anume că populaţiile de privighetori din oraşe cântă mai puternic
decât cele din crânguri şi păduri, deoarece trebuie astfel să acopere zgomotul de fond.
Este dificil de a diferenţia cele două sexe. Masculii au o uşoară tentă gălbuie a penajului şi sunt puţin mai mari decât femelele.
Fiind nişte păsări atât de mici(lungimea: 16,5-17 cm, anvergura aripilor: 23-26 cm, greutatea corporală: 18-24g), privighetorile
au o mulţime de duşmani naturali precum jderii, dihorii, aricii, nevăstuicile, şobolanii. Dar marele lor duşman natural rămâne uliul păsărar,
specie de răpitoare de zi adaptată în vânătoarea păsărelelor.
Privighetoarea atinge maturitatea la vârsta de 1 an, depune un număr de 4-6ouă în perioada mai-iunie din care ies puii după
13-14 zile de clocit. Cea mai vârstnică privighetoare are aproape 8 ani.
Aceasta pasăre face parte dintre speciile cântătoare. Ea migrează singură, nu în stoluri şi se întoarce când vegetaţia este deja
crescută, pentru a găsi insecte.
Privighetoarea de zăvoi (Luscinia luscinia)
Privighetoarea roşcată (luscinia megarhynchos)
Privighetoarea guşă-vânătă (Luscinia svecica)
 Îşi fac cuiburi sub formă de cupe în tufişuri, bine camuflate cu rămurele, şi le instalează bine mascate, în spinării ori tufe joase.
Cuibul este construit de femelă din vegetalele găsite pe sol și este căptușit cu rămurele, fire de iarbă, frunze, pene, păr de animale. Depun
4-6 ouă, mate, de culoare verde-petrol, pătate sau brune.
Insectele mici, larvele și ouăle acestora formează baza hranei sale, pe care o suplimentează ocazional cu seminţe, fructe şi
melci.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar
povesti. A fost odată un împărat foarte vestit şi puternic,
de care toţi împăraţii de primprejur se temeau, căci
când se supăra sau se mânia din te miri ce pricină, era
varga lui Dumnezeu nu altceva! Toată ţara şi toate
împărăţiile de primprejur tremurau de frica lui.
Împăratul acesta avea o copilă, care, după ce a
crescut mare, s-a făcut aşa de frumoasă şi arătoasă,
aşa de plăcută, că să fi umblat lumea de-a lungul şi de-
a curmezişul, alta ca dânsa n-ai mai fi aflat.
Ş-apoi, când omul e frumos, mai frumos de cum sunt
ceilalţi oameni, nu se poate ascunde de ochii lumii, ca
să nu-l vază şi nimănui nu-i poate opri să-i placă, dacă-i
place.
Aceasta a fost adică aşa, că faima despre
frumuseţea şi gingăşia acestei copile în scurt timp s-a
lăţit, cum merge vorba, peste nouă ţări şi peste nouă
mări.
Cei mai voinici, mai vestiţi şi mai frumoşi feciori de
împăraţi, cum prinseră de veste cât de frumoasă şi
fermecătoare este fata cutărui împărat, îndată alergară
din toate părţile cu fel de fel de daruri scumpe, ca s-o
peţească. Şi cum ajungeau la împăratul, tatăl copilei, i
se închinau, îi sărutau mâna şi ziceau:
—Înălţate împărate, avere-ai parte de sănătate şi
de o viaţă îndelungată! Am venit la Măria ta să-ţi
cerem domniţa în căsătorie, căci frumuseţea ei cea
rară ne-a fermecat, inima ne-a săgetat şi toată
fericirea noastră stă într-un fir de păr, dacă n-om
putea câştiga! Şi apoi, nici noi nu suntem oameni de
respins şi alungat afară! Suntem feciori de împăraţi
avuţi şi puternici, lumea ne ştie, lumea ne cunoaşte!
Împăratul, văzând că au venit nişte peţitori aşa de
voinici, frumoşi, isteţi şi avuţi, îi râdea inima de
bucurie şi fala cea mare şi răsucindu-şi musteaţa, şi
netezându-şi barba, în semn că sosirea oaspeţilor îi
este foarte plăcută, chemă pe fiică-sa la sine,
rostindu-i nişte cuvinte foarte alese, precumpănite,
dulci şi blânde:
—Ascultă, copila mea! Anii se strecoară pe
nesimţite. Tu ai crescut acuma mare, ţi-a sosit timpul
măritatului. Iată aici un tânăr voinic ca un făt-frumos,
un fecior de împărat ca şi mine te cere de nevastă,
merge-vei după dânsul?
Şi astăzi aşa, mai după vreo câteva zile sau
săptămâni iară aşa îi zise împăratul,
în vreo câteva rânduri.
 Dar fata când auzea aceasta, sta mai multe minute — Scumpa mea, acuma a sosit timpul ca să ne
ca împietrită locului, apoi, începând a plânge şi a se ruga despărţim. Dar cum va trece ziua de astăzi şi va sosi
părintelui său, zicea: noaptea, am să vin şi am să te fur şi atunci nimeni
—Tată, iartă-mă, dar eu nu pot să mă mărit după n-are să ne păzească şi vom petrece fără teamă toată
dânsul, căci...nu sunt încă de măritat... mai este încă viaţa.
vreme!
Împăratul, de câte ori o întreba, crezând că ceea ce
îi spunea fiică-sa e adevărat, n-o silea, ci-i da bună pace,
aşteptând până ce şi-a mai lua seama. Dar n-a fost aşa,
cum îşi închipuia el. Fiica iubea de mult pe un tânăr şi din
pricina aceluia pe toţi feciorii de împăraţi câţi sosiră şi
voiră s-o ieie de nevastă îi respinse de-a rândul, zicând
că: ba unul nu-i place, ba altul e prea urât, ba că altuia
altceva îi lipseşte... Mai în scurt, fiecăruia îi afla câte o
codiţă. Împăratul, în urma urmelor, văzând că fiica sa pe
toţi peţitorii îi respinge, se mânie foc pe dânsa şi
întrebuinţă toate mijloacele, ca să afle care este gândul
ei şi din ce pricină nu poate să se mărite.
Tânăra domniţă, se vede că s-a priceput ce voieşte
să facă tatăl său, de aceea pentru ca să nu-i descopere
secretul, căută să se întâlnească cu iubitul său noaptea,
jurându-şi unul altuia credinţă până la moarte.
Într-una din nopţi, însă, petrecând asemenea toată
noaptea în grădina împărătească, colea, când s-a
revărsat de zori, luându-şi feciorul fericit rămas-bun de la
iubita sa, îi zise:
 Dar degeaba! nu e aşa cum vrea omul. Împăratul
dete de urma lor şi porunci la toţi curtenii, ca în noaptea
următoare să fie cu toţii treji, doară vor pune mâna pe
înşelătorul fiicei sale. Cine nu va asculta ceea ce le-a
poruncit, acelui să nu-i pară rău, dacă va fi pedepsit, cum
n-a fost altul în lume.
Curtenii n-aşteptară să li se mai spună încă o dată.
Ei ştiau destul de bine cine e împăratul şi ce-i în stare să
facă, dacă se mânie. Fiecare s-a pus, deci, la locul său şi
aştepta cu nerăbdare, doar vor putea pune mâna pe
înşelător.
Iată colea, pe când începuse a se amurgi bine,
tânărul nostru, socotindu-se omul cel mai fericit din lume,
s-apropia pe vârful degetelor de curtea împărătească, de Tânăra domniţă, cum a văzut aceasta, şi-a pierdut
locul unde ştia el că-l aştepta iubita sa, voind să o fure pe minţile, că nu ştia singură pe ce lume-i de scârbă şi de
aceasta şi, ducându-se apoi cu dânsa, cine ştie unde, în durerea cea mare. Şi lui Dumnezeu milă i se făcu de
altă parte a împărăţiei sau chiar în altă ţară străină, acolo păţania şi durerea fetei. Şi pe loc o transformă într-o
să petreacă în linişte toată viaţa. păsăruică, care de atunci până în ziua de astăzi a
Dar s-a înşelat foarte amar în aşteptările dorinţelor rămas tot păsăruică şi cântă de la înserate şi până
sale, căci abia s-a apropiat de curtea împărătească şi târziu noaptea, iară dimineaţa, de cum se zoreşte de
curtenii, care stăteau la pândă, prinzându-l, îl legară butuc ziuă şi până ce răsare soarele, adică cam de pe timpul
şi-l duseră dinaintea împăratului. acela când şi-a luat iubitul său rămas-bun de la dânsa
Împăratul, cum îl văzu, îl cuprinse o mânie aşa de şi pe când a avut de gând s-o fure,se ascunde de
mare şi înverşunată, că îndată porunci să-i taie capul. privirile curioşilor.
Şi cum a poruncit, aşa şi s-a făcut. Şi fiindcă ea mai toată noaptea priveghează, de
aceea s-a numit privighetoare.