Zâna Munților

cules de Petre Ispirescu

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita
micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-
se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului
de ne aducea povești:
De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărățiile dimprejurul împărăției sale îi cereau sfaturi: atâta
era de drept și înțelept. Când se isca sfadă între dânșii, la acest împărat mergeau mai întâi la judecată și,
cum zicea el așa se și făcea, fiindcă era judecător drept și iubitor de pace. Când fu aproape de bătrânețe îi
dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune câtă bucurie simți împăratul când văzu că dobândi un
moștenitor. Toți împărații vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai puțin se bucurau că vecinul lor, care îi ajuta
cu sfaturile și povețele lui cele de mult folos, a dobândit fecior.
După ce se mări, îl puse de învăță carte. El era așa de silitor, încât se mirau dascălii de dânsul cum de
învață așa repede. Ceea ce învățau ceilalți copii într-un an, el învăța numai într-o săptămână. Ajunsese să
nu mai aibă dascălii ce să-i dea să învețe. Iară tată-său scrise carte împărătească la niște filozofi vestiți ca să
vie să ispitească cu învățăturile lor pe fiul său.
La curtea acelui împărat se afla pe atunci un vânător vestit; și, până să vie filozofii cei vestiți, împăratul
dete pe fiu-său acestui vânător ca să-l învețe meșteșugul său.
După ce veniră filozofii, învăță și de la dânșii câte în lună și în soare. Bucuria tatălui său era așa de mare
unde vedea că fiu-său are să fie procopsit ca niciunul dintre fiii de împărați, încât se uita la dânsul ca la
soare. Iară el de ce se mărea d-aia se făcea mai cu minte și mai frumos. În toată împărăția lui și a vecinilor
lui împărați, altă vorbă nu era decât de înțelepciunea și frumusețea acestui fiu de împărat.
N-ajunsese să-și răsucească mustăcioara, și foile de zestre curgeau de la fel de fel de împărați, care voiau
să-și dea fetele după dânsul, dară el nu voia să se însoare așa de tânăr.
Într-una din zile mergând la vânătoare, văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui; lui îi fu milă să o
vâneze; el căuta vânaturi mari, fiindcă nu se temea de primejdii; era vânător meșter și viteaz. În cele din
urmă, dacă văzu și văzu că tot îi sărea în cale, întinse arcul și dete cu o săgeată. El se miră prea mult cum de
nu o putu omorî el, care era așa de bun vânător, ci o răni puțin în aripă, care, așa rănită, se duse de nu o mai
văzu. Cum se duse turturica, simți, nu știu cum, nu știu de ce, că îi tâcâia inima.
După ce se întoarse acasă, era tot cam galeș. Împăratul văzând că tânjește fiu-său cu sănătatea, îl întrebă
ce are, iară el răspunse că n-are nimic.
Turturica aceea era Zâna Munților care se îndrăgostise de frumusețea lui. Ei nu-i venea la socoteală să se
arate lui aievea, ca să-i dea pricină, și d-aia se făcuse turturică și îi tot sărea în cale. Nu știa însă cum să
facă, cum să dreagă, ca să se cunoască cu fiul împăratului.
Peste câteva zile de la întoarcerea feciorului de împărat de la vânătoare, o femeie săracă veni la curtea
împărătească să se bage slujnică și, fiindcă tocmai era trebuință de o găinăreasă, o primi.
Curățenia și buna îngrijire ce da găinilor și tuturor paserilor de la cotețele împărătești ajunsese de
poveste. Împărăteasa era așa de mulțumită, încât în toate zilele spunea împăratului câte o vorbă bună pentru
bărbăția acestei femei tinere, dară săracă. Ea și începuse a se gândi la norocirea bietei femei. Fiul
împăratului auzind atâtea vorbe frumoase despre găinăreasă, voi să o vază și el. Într-o zi, când împărăteasa
se duse să cerceteze găinile și să vază de cotețe, merse și fiul său cu dânsa.
Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, își aruncă ochii asupră-i cu o căutătură așa de mângâioasă și așa
de plină de dragoste, dară cu smerenie, încât feciorul de împărat se fâstâci oarecum, dară își ținu firea.
Simți că obrajii îi ard, o sudoare rece îl trecu, și inima începu să-i tâcâiască, de părea că o să-i spargă
pieptul. El însuși nu-și putea da seama ce poate să fie istoria asta. Plecă ochii în jos, nu zise nici cârc, și se
întoarse acasă.
 Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă, pentru vrednicia și curățenia ei. Ea
se purta cu toate slugile cu bună-cuviință, și nimeni nu cuteza să-i zică nici dă-te mai încolo, pentru că ea
nu le da prilej de glumă.
Într-acestea un fiu al unui împărat vecin, însurându-se, a poftit la nuntă și pe acest împărat cu toată curtea
lui. Împăratul plin de bucurie merse la acea nuntă și luă cu dânsul și pe împărăteasă și pe fiul său.
În ziua aceea, când era cununia fiului de împărat, la nunta căruia merse acest împărat cu feciorul său,
găinăreasa se ceru și ea de la vătaf să o lase și pe dânsa să se ducă la preumblare. Vătaful, cam râzând, îi
zise: „Ce-i trebuie chelului? Tichie de mărgăritar”. Apoi o lăsă. Iară ea, înghițind înfruntarea, nu zise nimic
și plecă.
Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâția feciori de împărați și domni al său se deosebea prin
istețimea, boiul și înțelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lângă el în horă. Când,
deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în niște haine cum niciuna dintre fetele de împărat nu avea.
Cosițele ei împletite cu meșteșug și date pe spate îi atingeau pulpele și ea era așa de bine făcută, încât
ochii tuturor rămaseră la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat și numai
lângă dânsul jucă până către seară.
Vorbiră, râseră, își povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era rușine feciorului de
împărat să râdă și să vorbească așa înaintea tătâne-său și apoi toți fiii de împărați își dau coate, căci
băgaseră de seamă că necunoscuta tot lângă el juca.
Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuși de schimbarea ce simțea într-însul, dară nu cuteza
să spuie nimănui. El își pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută
cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, și se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă.
Când, pieri ca o nălucă.
Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse acasă, dară cu gândul era tot la dânsa. Tată-său,
văzându-l tot pe gânduri și trist, nu știa ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Când iată că-l poftesc la
altă nuntă de împărat, unde se și duse cu împărăteasa și cu fiul său.
Ca și la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea necunoscută și frumoasă, care venise și la
această nuntă și se prinse în horă lângă dânsul. După multe întrebări, află de la dânsa că ședea tocmai înspre
partea aceea, încotro era împărăția tatălui său, doară căci nu-i zisese că șade chiar la dânsul. Atunci fiul de
împărat îi făgădui să o ducă acasă, dacă era singură, și ea primi. Însă tocmai când era să se spargă nunta, ea
pieri de lângă dânsul din horă.
Se întoarseră deci acasă împăratul și cu ai lui, însă fiul lor se topea d-a-n-picioarele și nimeni nu știa din
ce pricină. Deși se făcuse vâlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zână, el însă se apăra înaintea
tatălui său că nu știe la sufletul său nimic. Toți vracii și cititorii de stele se aduseră și nimeni nu știu să-i
ghicească răul de care suferă. Unul dintr-înșii zise că e teamă să nu dobândească lipici.
Într-aceasta împăratul fu poftit la o altă nuntă de împărat, unde nu voi să se ducă, fiindcă inima lui nu era
de veselii, ci se îngrija mai mult de fiul său. Dară dacă văzu că fiul său atâta stăruiește, îi făcu voia. Acesta
porunci la niște credincioși ai săi ca să aibă pregătit la îndemână câteva cazane cu smoală, să le fiarbă în
ziua nunții și când va fi înde seară să aștearnă pe drum smoală. După ce puse la cale toate astea, se duse la
nuntă.
De cum începu hora, fata cea frumoasă și necunoscută veni ca din senin, și iară se prinse lângă dânsul.
De astă dată era gătită și mai frumos, avea niște haine de la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba. Juca
feciorul de împărat și se uita la dânsa ca la un cireș copt. Și de astă dată o întrebă și ea îi tot răspunse cam
în doi peri. Îi făgădui și acum că se va lăsa să o ducă acasă.
Când fu înde seară la hora cea mai din urmă, pieri ca o măiastră de lângă dânsul.
Nu se poate spune cât de mult se mâhni el; căzu la pat și zăcea, fără să-i poată ajuta cineva. Tată-său ar fi
dat nu știu cât aceluia ce ar fi putut să-i tămăduiască copilul. Când iată credincioșii lui veniră cu un condur.
Măiastra, dacă se nămoli în smoală, mai bine lăsă condurul acolo decât să întârzie.
Atunci feciorul împăratului trimise pe credincioșii lui să umble din casă în casă, și să puie pe toate
femeile să se încalțe cu acel condur, și la care s-o potrivi, aceea să fie soția lui. Tată-său se învoi și el la
această otărâre. Se duseră deci credincioșii lui, ocoliră toată împărăția, cercară toate femeile condurul, și la
niciuna nu se potrivi.
Auzind feciorul de împărat una ca aceasta se îmbolnăvi și mai rău. Apoi porunci ca să încerce și femeile
din curtea împărătească. La niciuna nu se potrivi. Nu mai rămase decât găinăreasa, pe care o uitaseră; dară
împărăteasa, aducându-și aminte de dânsa, îi porunci să se încalțe și ea cu condurul. Când îl trase la călcâi,
pare că fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea începu a se văicări și a tăgădui că nu era condurul ei.
Feciorul de împărat cum auzi, porunci să i-o aducă, și cum o văzu strigă:
— Asta este, mamă.
Ea, deși tăgăduia, dar întețită de rugăciunile împăratului, ale împărătesei și ale fiului lor, în cele din urmă
mărturisi că ea este stăpâna condurului.