„Greuceanu” de Petre Ispirescu 

(rezumat)

Au fost odată nişte zmei care au furat soarele şi luna care străluceau deasupra împărăţiei lui
Roşu Împărat. El trimise veste pretutindeni că cine va aduce luna şi soarele înapoi pe cer va
primi jumătate din împărăţie şi pe fiica lui de soţie. Încercară mulţi, dar nimeni nu reuşi.

Într-o zi veni să îşi încerce norocul şi Greuceanu. Pornind, îl luă pe fratele său cu el şi trecură pe
la Faurul-pământului. Se sfătuiră ei ce se sfătuiră, iar Greuceanu şi fratele lui plecară, în timp ce
faurul îl creea pe voinic din fier. Atunci când cei doi ajunseră la o răscruce, fratele rămase acolo,
continuând doar Greuceanu. Intră într-o pădure. Acolo veniră trei zmei pe rând, unul mai mare
ca celălalt, pe care eroul îi omorî, iar de la al treilea îi tăie un deget care era cheia cufărului unde
ţinea ascunse soarele şi luna pe care le eliberă.

Când se întâlni din nou cu fratele, îşi luară doi cai şi porniră spre palatul impăratului. Pe drum
făcură un mic popas într-o grădină foarte frumoasă, cu fluturi şi flori şi cu apă limpede unde
vrură a bea, dar Greuceanu, simţind pericolul, cu paloşul lovi apa şi o floare din care ieşi un
sânge negru a fetei celei mari a zmeului. Mai înainte de asta dădură de un pom cu pere de aur.
Fratele vru să guste, dar voinicul lovi cu paloşul şi îndată căzu un sânge negru a mamei
zmeoaică. Începuse să îi fugărească până la Faurul-pământului. Zmeoaica vru să îi înghită în
acel moment, dar în loc de Greuceanu înghiţi statuia lui şi muri.

Îşi continuară călătoria spre palat într-o trăsură construită de făurar. Mai departe merse doar
băiatul pentru că fratele luase un cal să se ducă înaintea împăratului că să vestească venirea lui.

Pe drum întâlni un diavol care scoase cuiul din capul osiei făcându-l să meargă acolo, uitându-şi
paloşul. Diavolul luă paloşul şi, dându-se de tri ori peste cap, se făcu stană de piatră. Băiatul îşi
continuă drumul.

La castel, sfetnicul se prefăcu în faţa împăratului că el a adus soarele şi luna. El de fapt se aliase
cu diavolul, căci fără paloş nimeni nu mai credea că Greuceanu este el. Venind şi voinicul şi
aflând de toate acestea se duse înapoi pe drum, sparse stana pe piatră pentru aş lua paloşul.
Dovedi că el este adevăratul erou, o luă pe prinţesă de soţie şi jumătate de împărăţie, cel puţin
până la moartea împăratului.

 
 Zâna Zorilor
de Ioan Slavici

Într-o împărăţie despre careunii spuneau că nu are margini, trăiaodată un împărat care
era mai deo-sebit: un ochi îi râdea, iar celălalt îi plângea. Nu spusese nimănui de ce. Împăratul
acesta avea treifeciori: Florea, Costan şi Petru. Dupăce şi-a luat inima în dinţi, mezinul, Petru, l-
a întrebat de trei ori pe tatăl său despre motivul pentru care un ochi îi plânge, iar altul îi râde.
Supărat, acesta i-a dat de primele două ori câte o palmă, dar apoi i-arăspuns că ochiul îi plânge
fiindcă e îngrijorat că ei, feciorii lui, nu vor putea împărăţi înpace şi să apere ţara de duşmani
după ce el nu va mai fi. Ca să-i dovedească vrednicialor, le-a cerut să aducă apă de la fântâna
Zânei Zorilor, să se spele cu ea pe ochi, şiatunci îi vor râde amândoi ochii.
Primul a plecat Florea, lăsând fraţilor vorbă să-l aştepte un an, o lună, o săptămână şi o
zi, iar apoi, dacă nu s-a întors, să plece după el Costan. La singura punte peste care se putea
trece prăpastia ce înconjura împărăţia, Florea a văzut un balaur, s-a speriat şi a fugit. După
timpul stabilit, al doilea frate, Costan, a pornit şi el la drum, darnu s-a dovedit mai vrednic. Şi el
s-a speriat şi a dispărut. După încă un timp de aşteptare, a plecat în căutarea fântânii şi mezinul,
Petru, dar acesta nu s-a mai speriat de balaur, ci s-a repezit la el cu sabia scoasă. Deşi s-a luptat
din răsputeri, nu a putut să îl doboare. Fiindcă i-a obosit calul, s-a întors acasă după altul
odihnit şi a luat armăsarul din tinereţe al împăratului, pe care l-a descântat doica lui Petru şi
putea zbura. Calul avea o şa împodobită cu aur şi pietre scumpe şi un frâu la fel de preţios.
Folosindu-şi puterile, acesta l-a dus în zbor pe mezin la punte şi l-a învăţat ce să facă pentru a-l
răpune pe balaurul cu şapte capete.După ce au trecut puntea, flăcăul şi murgul lui au găsit un
pustiu întins ca vântulşi ca gândul, ca dorul şi ca blestemul. În dimineaţa celei de-a patra zile, au
ajuns la marginea pustiului, într-o pădure de aramă.
Aici, Petru s-a lăsat încântat de vorbele florilor de marginea drumului şi a rupt câteva, să
facă o cunună, deşi murgul îi spusesesă nu le atingă. Dar florile erau blestemate: cine le rupea
trebuia să lupte cu Vâlva Pădurii. Aceasta a venit şi s-a pornit o luptă mare, care a durat trei zile.
Abia atunci a reuşit Petru să-i arunce Vâlvei în cap frâul şi să o transforme astfel într-un cal
frumos.Petru a aflat apoi că acesta era un frate al calului său, care fusese blestemat demult de
Sfânta Miercuri. Au pornit cu toţii mai departe. Ajunşi în Pădurea de Argint, lucrurile s-au
petrecut la fel, iar mezinul împăratului s-a mai ales cu un cal. A urmat Pădurea de Aur, unde
lupta a fost mult mai grea, căci ultima vâlvă era cea mai puternică. Dar până la urmă Petru a
învins-o şi pe aceasta, având acum patru cai şi trei cununi de flori preţioase, pe care Murgul i-a
spus să le păstreze, că-i vor prinde bine. Au plecat mai departe şi au trecut prin împărăţia
friguroasă a Sfintei Miercuri, prin cea mult prea călduroasă a Sfintei Joi şi prin ţinutul pustiu al
Sfintei Vineri. De la ele a primit câte un dar: Sfânta Miercuri i-a dăruit o cutie în care putea să-şi
vadă tatăl,  iar Sfânta Vineri i-a dăruit un fluier care adormea pe oricine şi l-a învăţat ce are de
făcut în Împărăţia Zorilor, fiindcă Zâna Zorilor era păzită de fiare şi de zmei. După ce a mers un
drum lung, Petru a ajuns la cetatea Zânei Zorilor, de o frumuseţe neasemuită. Folosindu-şi
fluierul de la Sfânta Vineri, Petru i-a adormit pe paznicii cu un ochi în frunte, pe balaurii cu
şapte capete şi pe leii cu părul şi colţii de aur. Le-a adormit şi pe zânele care se scăldau în laptele
răului, în grădina cea minunată cu arbori de aur a Zânei, apoi a mers către palat. În încăperea
cea mai frumoasă a palatului se afla fântâna cu apă fermecată, iar lângă ea dormea chiar Zâna
Zorilor, într-un leagăn de aur. Feciorul a sărutat-o, i-a pus pe cap din Pădurea de aur, şi-a
umplut ulcioarele cu apă, apoi s-a întors din drum. La întoarcerea spre casa părintească, Petru a
trecut din nou pe la cele trei sfinte.Sfânta Joi l-a sfătuit să nu aibă încredere în nimeni şi i-a dat
o năframă care îl apăra deorice, de suliţă, de sabie sau de glonţ. De la cutia fermecată, mezinul
află că cei doi fraţiai săi, supăraţi că el se va întoarce cu apa cerută de împărat şi astfel va obţine
tronul, şi-au pus în gând să îl ucidă. Nevrând să creadă aşa ceva, feciorul sparge cutia, supărat.
Într-adevăr, cei doi fraţi ai săi i-au ieşit în cale cu vorbe dulci, dar cu gânduri negre. Au reuşit să-
i ia apa de la Zâna Zorilor şi l-au aruncat într-o fântână adâncă, apoi i-au dat împăratului apa
din fântână, să-şi spele ochii cu ea. Acesta a împărţit împărăţia în două, câte o jumătate pentru
fiecare fecior, şi s-a retras în curtea sa cea mare.Când s-a trezit, Zâna Zorilor şi-a dat seama că
cineva a luat apă din fântâna ei şi a trimis paznicii, şi balaurii şi leii să îl găsească pe cel care
făcuse asta şi îi lăsase cununa de aur. Dar căutările lor au fost zadarnice. Atunci, Zâna i-a
poruncit soarelui să îl caute, dar nici măcar el nu l-a putut găsi. Atunci ea a poruncit soarelui să
nu mai lumineze, izvoarelor să nu mai curgă, florilor să nu mai miroasă, şi le-a spus tuturor că
va fi întuneric până când va veni la ea cel care luase apa din fântână fără permisiunea ei.
La dorința împăratului, cei doi fii ai săi s-au dus, pe rând, căci n-au avut încotro. Dar
minciuna lor a fost pedepsită, căci zâna i-a dovedit că mint şi i-a orbit. Lumina soarelui tot nu
era pe pământ. Ştiind că cel căutat de Zâna Zorilor era Petru, Sfânta Vineri a trimis Vântoasele
să-l caute, iar acestea i-au găsit oasele în fundul fântânii. Cele trei sfinte l-au înviat şi l-au făcut
de o sută şi de o mie de ori mai frumos şi mai voinic şi mai mândru decât fusese. Petru s-a dus la
zână, iar de bucuria ei că îl vede în sfârşit soarele a început dinnou să strălucească, izvoarele să
curgă, şi florile să miroasă dulce. Voinicul a plecat acasă, să-şi aducă la nuntă părinţii cei
bătrâni, şi a făcut o nuntă mare, apoi a devenit împărat peste amândouă împărăţiile.
Zâna Zorilor le-a dat şi celor doi fraţi ai lui Petru lumina ochilor înapoi, ca să poată vedea şi ei
fericirea lui Petru.
 FĂT-FRUMOS DIN LACRIMĂ
                                                                                          de Mihai Eminescu
   (povestire)

A fost odată un împărat bătrân și trist, care avea o împărăteasă tânără. Nu aveau copii și,
când împăratul era la război, împărăteasa s-a rugat mult la icoana Maicii Domnului să o ajute.
Icoanei i s-a scurs o lacrimă, împărăteasa a sorbit-o și a rămas grea. Tare mult s-a bucurat
împăratul când împărăteasa a născut un băiat, pe care l-au botezat Fat Frumos din lacrima.

Fat Frumos din lacrima crescu într-o lună cât alții într-un an. Când se făcu mare își luă
buzduganul și plecă să lupte cu împăratul cu care se dușmănea tatăl său.  Merse el ce merse și
ajunse la un palat de marmură albă, pe o insulă de smarald. Aici îl găsi pe cel pe care îl căuta,
dar împăratul nu voi să se lupte cu el, ci îl chemă să se lege frați de cruce.
Împăratul îi povesti apoi lui Fat Frumos din lacrima că îl necăjește rău Mama-
Padurilor. Ca să nu distrugă tot, sate, târguri, se învoise să-i dea la răstimpuri dintre copiii
oamenilor, un copil din zece. Chiar în ziua aceea trebuia să vină să-și ia birul.
Când sosi Mama-Padurilor, Făt-Frumos din lacrimă o prinse, o trânti într-o piuă mare
de piatră pe care o acoperi cu o stâncă, iar pe aceasta o legă de piuă cu șapte lanțuri de fier.
Mama-Padurilor fugi acasă la ea, cu piuă cu tot.
Fat Frumos din lacrima îi luă urma. Acasă la Mama-Padurilor, o găsi pe fata ei, pentru care
simți iubire, chiar dacă era fata cui era. Fata îi spuse că, dacă se va duce să o vadă pe mamă-sa,
de furie aceasta își va rupe lanțurile și va scăpa. Va sări să lupte cu el. Când vor obosi, îi va spune
să se oprească să bea apă, dar ea va bea din butea cu putere, iar el din cea cu apa. Așa că să
schimbe între ele cele două buți, ca să o învingă.
Așa se și întâmplă. Cum bău din butea cu putere, Fat Frumos din lacrima o izbi cu puteri
îndoite pe babă cu buzduganul și o ucise. O luă apoi pe fată și plecară la curtea fratelui său de
cruce. Acesta îi mulțumi, dar îl rugă să i-o aducă pe iubita lui, pe care încercase să o răpească,
dar nu izbutise. Iubita lui era fata Genarului, un om sălbatic și puternic care trăia în depărtări.
Fat Frumos din lacrima  nu prea se îndura să se despartă de iubita lui, Ileana, dar puse frăția
de cruce mai presus decât a sa iubire și plecă. Ileana îi spuse că va plânge până când el se va
întoarce.
Trecând de codrii pustii și de șirul munților, Făt-Frumos ajunse la apele mării, deasupra
cărora, pe o stâncă, era palatul Genarului. Vorbi cu fata Genarului, care abia aștepta să ajungă
la iubitul ei, împăratul, fratele de cruce al lui Fat Frumos din lacrima. O sui pe cal și fugiră,
numai că în palat stătea de veghe un motan năzdrăvan, cu șapte capete. Motanul mieună și îl
auzi calul Genarului, cal năzdrăvan și el, cu două inimi. Calul îi spuse Genarului că i s-a furat
fata și îl duse în goană după Fat Frumos din lacrima. Genarul își luă fata înapoi, dar îl iertă de
această dată pe voinic, că prea era frumos.
Făt-Frumos nu se lăsă. Se întoarse și fură iar fata, dar de data asta Genarul, când îl
ajunse, îl aruncă tocmai în nori, unde fu ars de fulgere. Căzu pe pământ, într-un pustiu, ca o
cenușă, iar aceasta se transformă într-un izvor cu apă rece, înconjurat de arbori umbroși.
Trecură pe lângă izvor Dumnezeu și Sfântul Petru și se răcoriră așa de bine, că Sfântul Petru îl
rugă pe Dumnezeu să facă acest izvor să fie iar ce a fost înainte. Și izvorul și copacii dispărură,
iar Fat Frumos din lacrima se trezi din nou la viață.
Voinicul se întoarse iar la palatul Genarului, dar de data aceasta fata îi spuse că trebuie
să capete un cal mai puternic decât calul Genarului. Îl trase pe tată-său de limbă și Făt-Frumos
află ce are de făcut.
Porni flăcăul la drum și în cale se întâmplă să îi ajute pe împăratul țânțarilor și pe
împăratul racilor. Aceștia promiseră să îl ajute și ei dacă va avea nevoie. Ajunse la babacare
avea  caii cu pricina și se tocmi să o slujească un an.
 Anul era de trei zile, iar slujba era să ducă iepele babei la păscut noaptea. Dacă izbutea să
le aducă acasă de fiecare dată, după cele trei zile primea un cal pe care și-l alegea el. Dacă nu
reușea, baba îi tăia capul.
În prima noapte, după ce mâncă, Fat Frumos din lacrima plecă cu iepele la păscut.
La mijlocul nopții fu doborât de somn și, când se trezi dimineață, iepele erau scoase din fundul
pădurii de un roi mare de țânțari, conduși de împăratul lor.
În dimineața următoare îl ajută la fel împăratul racilor, căci iepele se ascunseseră în
apele mării. În ziua aceea roaba babei îi spuse lui Făt-Frumos să nu mai mănânce bucatele
făcute de babă, că acelea îl adorm. Îi spuse ce cal să aleagă, și să o ia și pe ea, că îi va fi de ajutor.
În dimineața plecării, baba scoase inimile din șapte cai frumoși și lucioși și le puse într-un cal
slab și jigărit. Voinicul îl alese chiar pe acesta și degeaba stărui baba să ia unul dintre cei frumoși
că el nu îl voi decât pe cel slab.  Încălecă pe cal și porni la drum.
În pădure îl aștepta roaba, care luase cu ea o cute (o piatră pentru ascuțit), o perie și o
năframă (o basma). Se sui pe cal, la spatele lui Fat Frumos din lacrimă și porniră la goană. După
un timp, simțind că o arde în spate, fata se uită înapoi. Era baba. Fata aruncă peria în urmă și se
făcu un codru des, plin de sălbăticiuni. După o vreme, iar o arse în spate, aruncă cutea și se făcu
o stâncă uriașă. Baba roase stânca și trecu. Când se apropie iar de ei fata aruncă năframa și se
făcu un lac. Baba înotă până la mijloc, apoi se înecă.
Noaptea îi prinse în pustiu. Dimineață, fata nu mai era, se întorsese în lumea umbrelor,
de unde o adusese baba, cu vrăjile ei.
Fat Frumos din lacrima o fură iar pe fata Genarului, numai că, de data asta, Genarul nu
mai putu să îi ajungă. Cei doi ajunseră la palatul împăratului. Ileana plânsese de iubire și de
dor până își pierduse vederea. Lacrimile le adunase într-o scaldă (baie, bazin), iar de jur
împrejur crescuseră niște flori palide, florile durerii. Când auzi că i-a sosit iubitul, Ileana stropi
florile cu lacrimi din scaldă și acestea căpătară culoarea albă și strălucitoare a mărgăritarului
(perlei). De atunci au apărut lăcrămioarele sau mărgăritărelele.
Ileana îi făcu lui Fat Frumos din lacrimă un pat de flori. El se spălă pe față cu lacrimi din
scaldă și se culcă pe pat. Ileana se culcă lângă el și visă că Maica Domnului îi așezase pe frunte
două stele. A doua zi, când se trezi, vedea din nou. A treia zi se însură împăratul cu fata
Genarului, iar a patra zi, Fat Frumos din lacrima cu Ileana lui.