Acum foarte mult timp exista un rege intunecat si o regina zambitoare.

Timp de cincizeci de ani,

regele se lupta cu un vecin de-al sau.Dupa ce el murise,sotia lui merse in fata unei icoane de
argint in fata unei bolte sa se inchine in fata ei.Dupa 9 luni ea aduse pe lume un baiat cu numele
de Fat-Frumos din lacrima.Feciorul crescu si pleca sa lupte pentru regatul tatalui sau.El merse tot
merse cu buzduganul lui pana ajunse la un castel.Cand intra in castel se intalni cu vecinul regelui
si discutara.In sat se tot auzea de o anumita Mama-a Padurilor.Dinspre miazanoapte se auzea
cum vine ea,i-ar pastorasul isi ia buzduganul si merge sa o infrunte.Cum venea vuind el o lua de
mijloc si o arunca cat colo,intr-o piua mare de piatra.Mama-Padurilor scapa de lanturi si o lua la
fuga peste dealuri.Fat-Frumos se ospata si pleca dupa urma lasata de piua pana ce ajunse la o
casa alba si frumoasa.Pe prispa statea o fata frumoasa.Fata il zari pe printisor si il chema sa il
cunoasca.El se indragosti peste cap de ea si hotarira sa fuga de la casa Mamei-Padurilor.Mama se
intoarse si i-a spus feciorului ca a scapat de lanturi si ca vrea sa lupte.Fata i-a spus pastorului ce
ii da putere Mamei-Padurilor.Fat-Frumos a baut putere si Mama-Padurilor a baut apa,asa a
invins-o pe Mama-Padurilor.Apoi el duse fata imparatului.El si imparatul planuisera sa rapeasca
fata Genarului.Pe drum se intalni chiar cu fata Genarului intr-un castel minunat.Un cal ii spune
Genarului ca fata lui a fost rapita de Fat-frumos din lacrima.Dupa ce-si recupera fata,Genarul
pleca, dar Fat-Frumos stia drumul spre castel asa ca se reintoarce si o gaseste pe fata singura si
pleaca cu ea noaptea.Genarul se intoace dupa fata si il azvarle pe fecior cat colo spre norii
negri,de ramane cenusa din el.Din cenusa lui Fat-Frumos s-a facut un izvor.Domnul si Sf.Petrea
il facusera pe print la loc om.El merse iarasi la castelul Genarului sa rapeasca fata.Cand ajunge la
fereastra fetei, vede ca plange dar cand l-a vazut pe Fat-Frumos ea se lumina.Ei doi planuira sa ia
un cal de-al imparatului si sa fuga,si ca sa nu-l vada Genarul pe Fat-Frumos,fata l-a transformat
intr-o floare rosie.Fat-Frumos ajuta cateva animale sa ajunga in mare sau sa scape de soarele
dogoritor.El ajunse la un bordei urat si murdar.Pe prispa statea o baba batrana si zbarcita.El ii
spuse ca a venit sa-I duca la pascut iepele.Manca ce-I daduse baba si pleca cu iepele la pascut.El
a pierdut caii dar i-a adus inapoi Regele Racilor si al tantarilor.Ajuns acasa la baba, el a crezut ca
era moarta ca nu se misca,dar ajutorul ei i-a spus ca doarme adanc.Se implinise anul lui Fat-
Frumos asa ca baba i-a dat un cal.El se urca pe cal,isi lua buzduganul si pleca.Ajunse intr-o
padure unde-l astepta fata Genarului.Fata-i spuse feciorului ca o arde spatele asa ca sa arunce
peria,cutea si naframa.

Fat-Frumos auzi o vraja si a vazut-o pe Miazanoaptea batrana cu aripile de arama.Baba zbura

langa lacul alb,dar Fat-Frumos o lovi cu buzduganul in aripa,i-ar aceasta cazu la pamant.Atunci
fata si calul scapasera de sub vraja.Fat-Frumos se culcase pe o manta pe care o asternuse pe jos.

Apoi o cetate ce cobori din cer.Strazile ei erau acoperite cu argint.Fata de langa el se ridica spre
luna,i-ar din ea nu ramaneau decat oasele.Atunci el inchise ochii si adormi.

Cand se trezi,fata lipsea dar calul era langa el.Pleca spre castelul Genarului.O lua pe fata
Genarului si o pune pe sa.Genarul sa pierdut in codru.Calul lui i-a spus ca ii fura fata.Genarul isi
intreba calul daca ii pot ajunge.Genarul si-a bagat pintenii in coastele calului,asa ca el o lua la
fuga ca o vijelie dezlantuita.Calul il azvarli pe Genar pana in noriLumea il crezu mort le Fat-
Frumos aaa ca venirea lui ii mira pe toti.De cand a plecat Fat-Frumos,Ileana,imparateasa,s-a
inchis intr-o gradina cu ziduri de fier in care planse incontinuu.Cu ochii orbiti de plans ea inca
mai visa la printul ei.Cand s-a intors Fat-Frumos ea i-a sarit in brate.Fat-Frumos isi spala fata in
baia de lacrimi a imparatesei,apoi el se culca in patul de flori pe care il facuse ea.Si-n
urmatoarele zile s-a facut nunta, i-ar vederea imparatesei a revenit.S-au doinit lautarii,fata
Genarului se cununa cu imparatul.

Si-au trait fericiti pana la adanci batraneti,si poate mai traiesc si astazi.

„Aleodor împărat” de Petre

Ispirescu (rezumat)
A fost odată un împărat. Atunci când ajunse la bătrâneţe, dobândi un fiu. Numele lui era
Aleodor. Pe patul de moarte împăratul i-a zis că poate să vâneze în multe locuri numai pe moşia
lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop să nu vâneze. Aleodor se urcă pe tron.
Din întâmplare, într-o zi, alunecă nu ştiu cum şi ajunse pe moşia celui slut care i se şi înfăţişă. El
îi ceru pentru a scăpa teafăr să îi aducă pe fata lui Verdeş împărat. Zis şi făcut.

Pe drum se întâlni cu o ştiucă. Era la ananghie. Aleodor vru să o mănâncce, dar la rugămintea ei
o cruţă. Ea îi dărui un solzişor şi îi spuse că atunci când va avea nevoie va veni. Mai merse el ce
mai merse şi dădu de o cioară care avea aripa rănită. Băiatul ar fi vrut să o mănânce, dar ea îl
rugă să o cruţe. Aşa şi făcu. La sfârşit îi dădu o pană şi spuse că, dacă va avea vreodată nevoie de
ea, va veni. Merge el ce merge şi dă de un tăune. Aleodor ar fi vrut să îl calce, dar, la rugăminţile
acestuia, prinţul îl cruţă. Tăunele îi dădu un puf din aripioară şi îi zise ce i-au spus şi celelalte
animale.

Ajunse în sfârşit la împărat şi îl rugă să îi dea fata. Împăratul îi zise că este de acord, dar va
trebui să respecte obiceiul de acolo ca bărbatul să se ascundă de trei ori şi fata trebuie să îl
găsească. Dacă prinţesa nu îl va găsi, o va putea lua. Prima dată el chemă ştiuca să îl ajute, iar ea
îl transformă într-o scoică şi îl ascunse pe fundul mării. Fata îl găsi. A doua oară chemă cioara,
iar ea îl transformă într-o cioară mică. Fata îl găsi şi de această dată. Ultima dată chemă tăunul.
El îl transformă într-o lindină şi o ascunse chiar în coada fetei. De data asta, prinţesa nu reuşi să-l
găsească. Aleodor se arătă şi plecă împreună cu fata. Ea se îndrăgosti de el.

Băiatul, când ajunse la Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, plecă. Fata făcu ce

făcu şi îl omorî pe slut. Apoi Aleodor şi prinţesa se căsătoriră.
„Greuceanu” de Petre Ispirescu (rezumat)

Au fost odată nişte zmei care au furat soarele şi luna care străluceau deasupra împărăţiei lui Roşu
Împărat. El trimise veste pretutindeni că cine va aduce luna şi soarele înapoi pe cer va primi
jumătate din împărăţie şi pe fiica lui de soţie. Încercară mulţi, dar nimeni nu reuşi.

Într-o zi veni să îşi încerce norocul şi Greuceanu. Pornind, îl luă pe fratele său cu el şi trecură pe
la Faurul-pământului. Se sfătuiră ei ce se sfătuiră, iar Greuceanu şi fratele lui plecară, în timp ce
faurul îl creea pe voinic din fier. Atunci când cei doi ajunseră la o răscruce, fratele rămase acolo,
continuând doar Greuceanu. Intră într-o pădure. Acolo veniră trei zmei pe rând, unul mai mare ca
celălalt, pe care eroul îi omorî, iar de la al treilea îi tăie un deget care era cheia cufărului unde
ţinea ascunse soarele şi luna pe care le eliberă.

Când se întâlni din nou cu fratele, îşi luară doi cai şi porniră spre palatul impăratului. Pe drum
făcură un mic popas într-o grădină foarte frumoasă, cu fluturi şi flori şi cu apă limpede unde
vrură a bea, dar Greuceanu, simţind pericolul, cu paloşul lovi apa şi o floare din care ieşi un
sânge negru a fetei celei mari a zmeului. Mai înainte de asta dădură de un pom cu pere de aur.
Fratele vru să guste, dar voinicul lovi cu paloşul şi îndată căzu un sânge negru a mamei
zmeoaică. Începuse să îi fugărească până la Faurul-pământului. Zmeoaica vru să îi înghită în acel
moment, dar în loc de Greuceanu înghiţi statuia lui şi muri.

Îşi continuară călătoria spre palat într-o trăsură construită de făurar. Mai departe merse doar
băiatul pentru că fratele luase un cal să se ducă înaintea împăratului că să vestească venirea lui.

Pe drum întâlni un diavol care scoase cuiul din capul osiei făcându-l să meargă acolo, uitându-şi
paloşul. Diavolul luă paloşul şi, dându-se de tri ori peste cap, se făcu stană de piatră. Băiatul îşi
continuă drumul.

La castel, sfetnicul se prefăcu în faţa împăratului că el a adus soarele şi luna. El de fapt se aliase
cu diavolul, căci fără paloş nimeni nu mai credea că Greuceanu este el. Venind şi voinicul şi
aflând de toate acestea se duse înapoi pe drum, sparse stana pe piatră pentru aş lua paloşul.
Dovedi că el este adevăratul erou, o luă pe prinţesă de soţie şi jumătate de împărăţie, cel puţin
până la moartea împăratului.
„Căpitan la cincisprezece ani” (rezumat) de
Jules Verne

În această carte este vorba despre un tânăr, Dick Sand, care era marinar pe puntea bricului
Pilgrim. Acest vas avea scopul de a vâna balene și a le vinde negustorilor.

Pe puntea lui Pilgrim se aflau: căpitanul Hull, un echipaj mic, bucătarul Negoro, Dick Sand,
doamna Weldon, fiul ei, Jack și vărul Benedict. Bineînțeles, acești trei din urmă nu făceau parte
din echipaj. Ei trebuiau să se întoarcă acasă, la San Francisco, la Domnul Weldon, soțul doamnei
și cel care deținea Pilgrim.

Toate aventurile lor încep atunci când, căpitanul Hull zărește în depărtare o balenă. El, împreună
cu echipajul mic, se duc să o omoare, dar nu se mai întorc. Atunci rămâne căpitan Dick Sand. Pe
urmă ei găsesc un vas părăsit, care plutea pe mare. Acolo găsiseră cinci negri și un câine pe
nume Dingo. Negrii se dovediră prietenoși și credincioși, precum și cățelușul. De acum încolo,
prietenii noștri trec prin nenumărate aventuri nu numai pe mare, ci și pe uscat, căci Negoro a
schimbat coordonatele vasului, iar acum se îndreptau spre Africa, unde vor avea parte de multe
aventuri și pericole. La finalul cărții, ajung cu toții în San Francisco și trăiesc o viață frumoasă în
continuare.

Singur pe lume” (rezumat) de Hector Malot

Această poveste este despre Remi, un copil care nu avea e nimeni. Dar ca să vă fie mai ușor să
înțelegeți vă voi povesti totul de la început:

Într-o zi, un domn cu numele de Barberin a găsit un bebeluș, pe care l-a luat în grija sa. După un
timp, nemaiavând bani să îl întrețină, l-a vândut lui Vitalis, un om care mergea din oraș în oraș și
își câștiga pâinea datorită spectacolelor pe care le dădea cu animalele sale bine dresate. Cu el a
călătorit mult timp, până când Vitalis a ajuns în închisoare. Atunci, Remi, a început să dea
reprezentații cu harpa la care învățase să cânte. A cunoscut-o pe doamna Milligan și pe copilul
bolnăvicios al acesteia, Arthur, alături de care a rămas până când Vitalis s-a întors din închisoare.

Remi a dus o viață grea. Avea ce să mănânce, avea un loc unde să doarmă, dar nu avea iubirea
unei familii adevărate de care avea atâta nevoie. În copilăria sa a trebuit să se despartă de toți cei
care îi erau dragi. În cele din urmă, Remi a avut norocul să-și regăsească familia (doamna
Milligan și Arthur), de unde fusese răpit.
Mi-a plăcut faptul că Remi a depășit cu bine toate dificultățile prin care a trecut și a reîntâlnit
ceea ce își dorea mai mult: familia. „Singur pe lume” este una dintre cele mai frumoase cărți ale
copilăriei!

Legenda lui Dragoş Vodă.

Întemeierea Moldovei

Era odată un voievod pe nume Dragoş, care trăia în acea parte din România care se numeşte
Maramureş. Era bun gospodar şi cârmuitor dibaci, dar şi meşter vânător. Îi plăcea tare mult să
vâneze zimbri, urşi, cerbi, căprioare, mistreţi şi lupi.

Legenda spune că, umblând el la vânătoare, a auzit că fraţii lui, românii de la răsărit de munţii
Carpaţi, de pe valea râurilor Siret şi Prut, sufereau mult din pricină ca-i jefuiau şi-i ucideau
tătarii. Aceştia erau pe atunci, un neam de oameni care trăiau numai din razboaie şi din ceea ce
luau de la alţii. Se ştia că nu-i întrecea nimeni la călărie. Năvăleau pe cai iuţi ca vântu. Loveau cu
nişte săbii curbate numite iatagane, iar săgeţile repezite din arcurile lor ţâşneau ca gândul şi
nimereau drept în ţintă. Pe cap purtau căciuli mari, din blană de oaie, iar de apărat se apărau cu
scuturi rotunde din fier. Conducătorul tătarilor se numea han sau han-tătar.

Cu vitejii lui din Maramureş, Dragoş a trecut munţii la răsărit, ca să-i ajute în lupta cu tătarii.
Prin munţi, în calea lui Dragoş şi a vitejilor săi, a ieşit un bour sau zimbru, mai mare ca un taur,
cu coarne ţepoase, cu grumaz gros, cu copite tari, cu păr lung negru, cu ochi holbaţi, fioroşi, cu
nări largi.

Întâi l-a simţit căţelandra lui Dragoş, numită Molda. Şi, simţindu-l, a alergat după el, lătrând
ascuţit. Dar oricât de fioros era acel bour, Dragoş tot l-a ochit cu săgeata şi l-a înţepat cu suliţă.
Rănită, plină de sânge, acea fiară a mai fugit încă mult prin pădurea cu arbori înalţi. Ba, a trecut
şi un râu cu apă mare; Molda, după dânsa, gonea, gonea din răsputeri s-o prindă. Dar râul fiind
adânc şi valurile lui repezi, biata căţelandră Molda s-a înecat.
 Călări, Dragoş cu vitejii lui au trecut râul, au lovit zimbrul drept între coarne şi, în sfârşit, l-au
doborât. Foarte mult s-a bucurat Dragoş de această biruinţă, dar mult i-a părut rău de pierderea
căţelandrei. În amintirea ei a numit acel râu Moldova.

Apoi, Dragoş a trecut încă mai departe şi a ajutat pe românii din această parte a ţării să-i alunge
pe tătarii cel răufăcători. Când s-a întors din luptă, biruitor, românii l-au ales voievod şi l-au
poftit să conducă această parte din ţară, pe care au numit-o tot Moldova, de la numele râului.

Cea mai frumoasă legendă din vremea

războaielor daco-romane: Dochia şi Traian

Se spune că împăratul roman s-ar fi îndrăgostit de Dochia, iar tânăra, în primejdie de a fi răpită,
s-a rugat zeului Zamolxis să fie prefăcută într-o stană de piatră, pentru a putea rămâne pentru
totdeauna în Dacia. Scena care ar fi inspirat legenda Dochiei a fost sculptată pe Columna lui
Traian. Legenda împăratului Traian, îndrăgostit de fiica regelui dac, Decebal, a devenit foarte
populară începând din secolul al XIX-lea, deşi exista o variantă mai veche, din vremea lui
DImitrie Cantemir. Dochia, regina Daciei, a devenit subiectul unor povestiri populare, balade şi
colinde. Etnologul Romulus Vulcănescu a susţinut că există două teme principale legate de mitul
Dochiei.
Prinţesa războinică

Prima legendă susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre
Sarmizegetusa, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. A ajuns prea târziu ca să despresoare
cetatea, a fost şi ea înfrântă de armata lui Traian şi a fugit cu resturile oastei în munţi, spre
răsărit, scria Romulus Vulcănescu. Împăratul Traian, care a văzut-o luptând şi i-au plăcut curajul
şi frumuseţea ei, a urmărit-o cu o parte din oaste şi când a fost aproape să o prindă, oastea dacă s-
a rupt în două, o parte a ţinut piept romanilor şi alta s-a retras în munţi cu prinţesa Dochia.

“Înfrângând ostaşii principesei, împăratul a înaintat în munţi în căutarea Dochiei, care, văzându-
se şi ea prinsă, ordonă ostaşilor ce o însoţeau să o lase singură şi să urce culmile, derutându-i pe
urmăritori. Dochia rămase singură şi s-a ascuns după o stâncă, a căzut deznădăjduită în genunchi
şi a rugat pe Zamolxis, zeul zeilor, să o apere, să nu o lase să fie pângărită de împărat. Şi atunci
Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lângă ea. Oastea romană, în frunte
cu Traian, s-a oprit în faţa bătrânei şi a întrebat-o dacă a văzut încotro a fugit prinţesa dacă. Baba
Dochia a arătat spre miazăzi, iar împăratul a purces într-acolo. Şi a rămas Baba Dochia stăpână
pe acel ţinut şi de atunci poate încă mai trăieşte în munţi”, relata Romulus Vulcănescu, în
volumul “Mitologie Română” (Editura Academiei RSR – 1957). Baba Dochia, preschimbată în
stâncă.
Legenda romantică
A doua legendă explică forma unei stânci din Munţii Ceahlău, despre care se spune că ar fi fost,
de fapt, închipuirea Babei Dochia, pietrificată după ce l-ar fi sfidat pe Gebeleizis, zeul
intemperiilor, împreună cu cele 20 de oi ale pe care ea le avea în grijă. Statuia Dochiei ar fi servit
ca idol pentru ritualurile păgâne, susţin istoricii. În “Dochia si Traian”, de Gheorghe Asachi,
Dochia este eroina unei legende româneşti. Pastoriţa, fiică a lui Decebal, este urmărită de Traian
şi, împreună cu oile sale, s-a prefăcut în stâncă. Stânca pietroasă ca o icoană nu încetează însă a
iubi, ceea ce face ca din al ei plâns “să se nască ploaie, Tunet din al ei suspin”. Având ursita ei
care o priveghează, adeseori, “Dochia Preste nouri luminează / Ca o stea pentru păstori”. Se
realizează un frumos portret fizic şi moral, din care se desprind trăsăturile dragostei de pământul
natal. Invocarea lui Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor are atribute profetice şi
ocrotitoare pentru Dochia.
Dumitru Almaş, în “Povestiri istorice”, îi dă o notă romantică legendei: “Decebal avea o soră
numită Dochia. Era aşa de tânără, de vitează şi de frumoasă încât, atunci când a văzut-o,
împăratul Traian a prins mare dragoste pentru dânsa. I-a zis: – Te-am văzut, Dochia, cu cât curaj
ţi-ai apărat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, când eu l-am biruit pe fratele tău Decebal şi am
cucerit Dacia, iar războiul s-a sfârşit, vreau să vii cu mine la Roma. Vei trăi acolo în bogăţie şi
mărire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe. – Mulţumesc,
împărate, a zis Dochia. Admir vitejia şi bunătatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge. – De ce? –
Pentru că sunt sora lui Decebal. Iar el şi-a curmat singur zilele ca să nu ajungă prizonierul tău.
Oricât de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o biată roabă aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai
frumoase ca mine; dacă vrei, însoţeşte-le cu romani de-ai tăi, să se zămislească un nou popor,
care să aibă în firea lui dârzenia şi vitejia noastră şi măreţia voastră. Eu însă de aici nu plec,
voiesc să mă îngrop aici, în pământul sfânt al Daciei. Traian împăratul i-a ascultat povaţa. Dar
când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a făcut păstoriţă şi a urcat în munţi, departe, s-
a supărat foc. Fiind el împărat mare şi puternic, a vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie ca o
podoabă în carul de triumf. Şi-a luat câţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmărirea Dochiei. A
mers zile şi săptămâni, peste dealuri şi văi. A găsit-o abia în vârful muntelui Ceahlău: păştea oile,
pe un plai înclinat către soare, cu iarbă deasă şi flori multe albe, roşii şi albastre. – Dochia, a zis
Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine! – Nu, împărate! Mai bine mor ca fratele meu Decebal,
decât s-ajung roabă. – Îţi vreau binele, Dochia: ai să trăieşti în mare bogăţie! – Dacă-mi vrei
binele, lasă-mă în ţara mea, aici, în Dacia. – Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te răpesc! Şi a şi
făcut semn ostaşilor s-o prindă. Speriată, Dochia a ridicat mâinile spre cer şi a şoptit: – Stană de
piatră mă fac şi rămân aici în ţara mea! În adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă,
cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte, s-au prefăcut în stânci, înfipte în piatra muntelui.
Traian a încremenit şi el de uimire. Când şi-a venit în fire, a zis: – N-am ce face; dacii,bărbaţi si
femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stâncile lor. Nu pot decât să ascult sfatul Dochiei si să
aduc aici cât mai mulţi romani. Şi zicând aşa, Traian s-a întors la Roma. Iar pe muntele Ceahlău
se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca
nişte oi brumării.” (Dumitru Almaş, Povestiri istorice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1982.)

Misterul scenei numărul XXX de pe Columna lui Traian

Legenda împăratului Traian îndrăgostit de prinţesa dacă îşi poate avea originile în scena cu
numărul 30 de pe Columna lui Traian şi în relatările istoricului latin Dio Cassius, cel care a oferit
cele mai multe informaţii despre războaiele daco-romane. În fresca de pe columnă este înfăţişat
împăratul Traian şi doi dintre camarazii săi, asistând la urcarea unei tinere prizoniere pe o
corabie de pe Dunăre. Tânăra cu înfăţişarea unei prinţese ţine un prunc la sân şi priveşte spre un
grup de femei dace, rămase în urmă, în timp ce împăratul roman pare să îi acorde o atenţie
deosebită. Episodul este bogat în semnificaţii, susţin cercetătorii, cei mai mulţi considerând că
scena înfăţişează capturarea surorii lui Decebal de către romani.

„Suntem informaţi despre acest episod printr-un pasaj păstrat din Istoria romană a lui Cassius
Dio (LXVIII, 9), în care e vorba de motivele care l-au determinat până la urmă pe regele dac să
accepte asprele condiţii de pace impuse de Traian, după ce făcuse mai multe încercări de
tergiversare. „Traian cuceri munţii fortificaţi şi găsi între zidurile lor armele, maşinile de război
şi steagul, care fuseseră mai înainte luate de la Fuscus. De aceea şi mai ales pentru că Maximus
capturase în acelaşi timp şi pe sora lui Decebal, şi o cetate puternică, regele dac se arăta gata să
consimtă la tot ceea ce i s-ar porunci, nu în intenţia de a se ţine de cuvânt, ci de a mai răsufla
deocamdată“. Confruntând acest paragraf al lui Cassius Dio cu scena XXX de pe Columna
Traiană, se constată coincidenţe cu totul izbitoare. Textul confirmă întru totul capturarea unei
femei dace de rang înalt, precizând şi situaţiei ei eminentă în familia regală dacă, ceea ce explică
interesul deosebit pe care, în scena respectivă, Traian însuşi i-l acordă. În plus, atestă
împrejurarea că această captură s-a produs cu prilejul cuceririi unei fortăreţe importante, desigur
aceea în care se află edificiul pe care îl vedem incendiat pe Columnă”, scrie Radu Vulpe, autorul
volumului „Columna lui Traian” (2002 cIMeC – Institutul de Memorie Culturală). Potrivit
cercetătorului, poporul dac nu i-ar fi iertat regelui său sacrificarea evitabilă a unui membru al
familiei sale, de aceea, răpirea surorii lui Decebal de către Traian a contribuit la acceptarea chiar
a unei păci umilitoare pentru daci.

Legenda ghiocelului
Ghiocelul gingas, subtirel la trup, cu clopotelul delicat de un alb pur, a fost ales de catre
Zana Primavara sa vesteasca intregii naturi ca domnia Zanei Iarna a luat sfarsit. In jurul
ghiocelului, simbol al inocentei si al smereniei, plutesc numeroase superstitii, mituri si
legende, fie crestine, fie de natura pagana.

Cel mai cunoscut si iubit simbol al primaverii, ghiocelul, se spune ca ar fi fost un barbat
vaduv care avea opt copii, patru fete si patru baieti. Recasatorindu-se cu o femeie haina la
suflet, copiii au fost alungati din casa de aceasta. Necajiti, ei s-au transformat in opt specii
diferite de flori. Cand tatal le-a observat lipsa, i-a cautat si negasindu-i s-a metamorfozat si
el intr-o floare, in ghiocel. De aceea, se spune ca in fiecare an, primavara, ghiocelul apare
primul si cheama toate celelalte flori.

Legendele balcanice povestesc ca ghioceii au aparut dupa ce mai multi copii au fost
alungati de acasa de catre parinti si lasati afara in viscol. Neavand nici un loc in care sa se
adaposteasca, ei au murit. Dar Dumnezeu, fiindu-i mila de aceste fiinte nevinovate, a
hotarat ca trupurile lor firave sa se transforme in ghiocei albi ca suflete lor pure si sa
vesteasca oamenilor venirea Primaverii si renasterea naturii.

O alta varianta a acestor legende balcanice spune ca, copiii Vantului de Primavara si-au
pierdut mama. Tatal lor s-a recasatorit cu fiica Vantului de Miaza – Noapte, o femeie cu o
fire si ursuza. In absenta sotului, mama vitrega a alungat copiii de acasa, pe o vreme rea,
vijelioasa, tocmai cand se lupta mai amarnic frigul cu caldura. Pentru ca nu mai puteau sa
indure frigul si foamea, copiii l-au rugat pe Dumnezeu sa le vina in ajutor iar Acesta i+a
transformat in ghiocei, primele flori ale primaverii.

Conform unei legende crestine ghioceii au aparut in momentul in care Adam si Eva au fost
alungati din Rai. Ajunsi pe Pamant si nemaivazand asemenea viscol si ninsoare, au incercat
sa caute calea de intoarcere in Rai, dar nu au mai gasit-o. Un inger a transformat fulgii de
zapada in flori de ghiocei pe care i-a daruit acestora drept simbol al sperantei si al
posibilitatii izbavirii de pacat.

Intr-una din legendele despre ghiocel, se spune ca atunci cand Dumnezeu i-a alungat din
rai pe Adam si Eva, pe pamant era iarna si totul era acoperit de zapada. Eva era copletita de
frig si a inceput sa planga, amintindu-si cu regret de gradinile Raiului. Pentru a o consola,
Dumnezeu a transformat cativa fulgi de zapada in flori de ghiocei. Potrivit acestui mit,
ghioceii sunt cele dintai flori aparute pe pamant si sunt un simbol al sperantei.
O alta varianta a acestei legende spune ca: „Dupa ce Dumnezau ii alunga din Rai pe Adam
si Eva, acestia privira imprejur si era tare urat. Erau numai nori, zapada si ceata si era frig
de-ti ingheta inima. Eva incepu sa planga. Dar Martisor, zbura cativa fulgi de nea direct in
mana plina de lacrimi a Evei. Si cum de cadea un fulg pe o lacrima, de indata se si prefacea
in ghiocel! Pana se facu un buchet mare si frumos! Iar Eva incepu a rade pentru ca era un
semn de la Dumnezau care-i spunea ca venea primavara.” (legenda povestita de Doda
Balasa, Valcele, Tismana, 1975)

Germanii au o alta legenda despre ghiocel. Ea spune ca atunci cand Dumnezeu a facut toate
lucrurile pe pamant, El a rugat zapada sa mearga la flori si sa ia putina culoare de la ele.
Una dupa alta, florile au refuzat sa-i dea culoarea lor zapezii. Atunci, foarte suparata,
zapada a rugat un ghiocel sa-i dea putin din albul sau pur. Ghiocelul, marinimos din fire, a
acceptat. Ca rasplata, de atunci si pana in zilele noastre, zapada il lasa pe ghiocel sa
infloreasca primul si sa vesteasca oamenilor venirea primaverii.

Intr-o legenda engleza, o tanara fata pe nume Kerma, si-a gasit iubitul mort. Ca ofranda ea
a asezat in rana lui o floare de ghiocel. Tanarul nu a revenit la viata, dar trupul sau s-a
transformat intr-un palc de ghiocei.

O legenda de pe meleagurile moldovene spune ca, in timpul luptei Primaverii cu Iarna

(care nu vroia cu niciun chip sa-i cedeze locul), frumoasa Primavara s-a taiat la deget, iar
picaturile de sange au cazut pe pamant, in zapada care s-a topit. In scurt timp, in acel loc a
rasarit primul ghiocel, simbolizand victoria Primaverii asupra Iernii.

Eugen Jianu, ne povesteste despre o legenda a ghiocelului dintr-o cu totul alta perspectiva.
"Iarna in puterea ei: peste tot numai omaturi. Si intr-o buna zi, sfielnic, alb si plapand,
ghiocelul isi suna clopotelul.
- Cine indrazneste sa mi se impotriveasca? se burzului Baba Iarna, scuturandu-si cojoacele
de nea si turturii de gheata. Abia dupa ce se uita bine-bine, jur-imprejur, a descoperit
ghiocelul. Tu erai? Tu ti-ai gasit sa mi te impotrivesti? Daca imi pun mintea cu tin , o sa te
inghet la noapte.
- Nu va maniati, baba Iarna si mos Omat, le-a spus ghiocelul. Mie soarele mi-a trimis veste
printr-o raza jucausa, cerandu-mi sa ma arat lumii. M-am frecat la ochi si iacata-ma-s!
Si, peste noapte, Baba larna si mos Omat au chemat gerul intr-ajutor. A mai suflat si
crivatul.
- Unde esti ghiocelule?, au chicotit cei doi. N-ai inghetat? Mai cutezi sa ni te ridici impotriva?
- Drept sa va spun, baba Iarna si mos Omat, mi-a fost tare-tare frig. Era cat pe ce sa ma
smulga si vantul. Abia m-am putut piti dupa un bulgare de pamant. Of, daca si la noapte o fi
tot atat de frig, cu siguranta voi muri inghetat!
Soarele auzind cu cata bunatate vorbeste ghiocelul vrajmasilor sai, i-a trimis in ajutor
multime de raze calde, intarindu-l.
Asa ca, dis de dimineata, ghiocelul a putut vedea alaturi de el, frati si surori rasarind printre
petece de nea.
- Baba Iarna, mos Omat, rasunau clopoteii lor in poiana, Baba larna, mos Omat, hai sa ne
jucam de-a prinselea!
Asa s-a dovedit ghiocelul mai tare decat iarna, vadindu-si rostul sau pe lume: acela de a fi
cea dintai floare care sa bucure omul."

Una dintre legendele lui I. I. Mirea, spune ca:

"Un inger calatorea intr-o zi prin inaltimea cerului, leganandu-se printre stelele
stralucitoare. El se apropia de fiecare stea si, de ici de colea, culegea cate o floare. Dupa ce
culese din fiecare stea, el se pogora pe pamant si rupse si de aici o floare. Pe urma se sui in
cer si disparu sub bolta albastra.
Florile de pe pamant, care vazusera ingerul stralucitor, fara sa vada ce floare luase cu el, se
intrebau care sa fie sora lor pe care ingerul a cules-o si a dus-o cu el!
- Este un trandafir - ziceau trandafirii.
- Este un crin alb ca si ingerul - ziceau crinii.
- Ba nu, drept sa va spun surioarelor, ca nu poate fi decat o lalea - zicea, ingamfandu-se, o
lalea foarte frumoasa.
Chiar si micsuneaua, care-i asa de modesta, zicea si ea, cu glas dulce, ca ingerul luase o
micsunea.
Deodata din inaltul cerului, o lacrima pica si veni sa straluceasca pe ghiocelul care avea o
tulpinita rupta. Ingerul nu se arata, insa un glas ceresc se auzi:
- Sarmana floare, floare cu adevarat modesta! Fiindca te-am rupt, cere-mi o rasplata!
Spune-mi ce ceri?
Ghiocelul tacu.
- Vrei tu mirosul trandafirului?
- Nu!
- Dragalasenia lalelei?
- Nu!
Vrei sa fii albastra ca floarea de liliac?
- Nu!
- Ce doresti atunci?
- Fiindca ai placerea sa-mi daruiesti ceva, fa sa ma nasc si sa infloresc indata ce se duce
zapada. Oamenii amortiti si ingetati de viscol si de ger, cand m-or vedea si cand vor simti
mireasma mea dulce, sa se simta incalziti si mangaiati ca se apropie primavara.
Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintai floare cere ne zambeste dupa iarna posomarata."
Legenda Rândunicăi

A fost odată o babă şi un moşneag care nu aveau copii. Ei doreau din tot sufletul să aibă
unul măcar. Pentru aceasta ei au umblat pe la toate babele din sat şi pe la toţi vrăjitorii, dar
totul fu în zadar.
Într-o zi, baba s-a hotărât să ia un copil de la o femeie săracă din sat care avea mai mulţi.
Dar această femeie, nu vru să îi dea nici unul, căci îşi iubea foarte mult copiii.
Într-o Duminică, baba s-a dus cu moşneagul la biserică şi a lăsat nedereticat în casă, căci se
sculase târziu. Când au venit, marea le-a fost mirarea pentru că au găsit aranjat totul. Nu
ştiau ce să creadă, dar se gândiră că poate tot ei au făcut şi au uitat. A doua Duminică au
păţit tot aşa. Dar, a treia Duminică, ei s-au întors foarte repede înapoi. Uitându-se pe
fereastră au văzut nuca deschisă, iar o fată foarte frumoasă deretica în casă. Moşneagul a
ascuns repede cojile de nucă, apoi a spus fetei că rămâne a lor. Ea nu vru întâi cu nici un
chip şi cerea mereu cojile de nucă. Bătrânul nu voi să i le dea şi ea se învoi să rămână fiica
lor.
O păzeau ca pe ochii din cap, căci era foarte frumoasă şi le era tare dragă. Din cauză că
flăcăii din sat începură să se învârtească împrejurul casei lui, moşneagul a ridicat un gard
foarte înalt, ca să nu poată privi nimeni înăuntru.
Într-o seară, când bătrânii stăteau afară şi se uita la stele, fata le-a spus povestea ei: ea era
fiica Soarelui şi se căsătorise cu Luceafărul. Dar ei nu-i plăcea, căci el pleca tot timpul de
acasă. Ea fugi înapoi la Soare, dar Luceafărul o găsi. Atunci fugi pe pământ prefăcându-se
într-o nucă şi a găsit-o moşneagul.
Pe când ea îşi povestea viaţa sa, bătrânilor, Luceafărul o văzu şi se porni imediat după ea,
transformat într-un tânăr. Când ajunse în satul ei, dădu o masă mare şi spuse că fiecare
părinte, care va veni cu fata, va bea gratis. Făcu şi un scrânciob şi chemă pe fete să se suie în
el.
Bătrânii se duseseră şi ei cu fata, pe care o chema Rândunica, şi cu toate că ea nu voia să se
suie în scrânciob, căci parcă presimţea ceva, ei o făcură să se suie.
Luceafărul, atât aştepta. Imediat dădu drumul scrânciobului şi se înălţă cu Rândunica.
Atunci ea îl rugă să o lase să îşi arunce rochia pe pământ, ca amintire bătrânilor. El se învoi,
dar ca ea să nu îşi dea şi ea drumul, o legă la gât cu brâul său roşu. Însă Rândunica se
smunci tare şi căzu şi ea.
Rochia ei se prefăcu în frumoasele floricele rochiţi de rândunele, iar ea în rândunică. De
atunci îşi face cuibul lângă casa oamenilor şi e roşie la gât din cauză că a fost legată cu brâul
roşu al Luceafărului.
O călătorie spre centrul Pământului – Rezumat

O călătorie spre centrul Pământului este un roman scris de Jules Verne din seria Călătorii
extraordinare şi publicat în 1864.
Profesorul Otto Lidenbrock, lector în mineralogie, locuia într-un apartament din Hamburg,
împreună cu un nepot pe nume Axel, o servitoare Martha şi cu nepoata sa, Grauben . Într-o zi
profesorul a adus acasă o carte veche care conţinea o foaie cu un limbaj codat, semnată „Arne
Saknussemm”.
În ciuda celor mai laborioase eforturi, profesorul Lidenbrok eşuează în încercarea sa de a
descifra codul; pentru asta se autopedepseşte cu înfometare, extinzând această pedeapsă şi asupra
celorlalţi membri ai casei sale. Din întâmplare Axel, rămas singur în odaia acestuia, descifrează
mesajul şi vrea să-l arunce în foc după ce îi citeşte conţinutul, adică instrucţiunile lui Arne legate
de o descindere în centrul Pământului: "Coboară în craterul lui Yocull din Snefells, pe care
umbra lui Scartaris vine să o mângâie înaintea calendelor lui Iulie, călător îndrăzneţ, şi vei
ajunge în centrul Pământului. Ceea ce eu însumi am facut. Arne Saknussemm.". Profesorul
vine acasă, află şi el mesajul şi imediat îşi face bagajele, care includeau tot felul de accesorii de
alpinism etc., spre dezamăgirea lui Axel, care nu era pregătit pentru o astfel de călătorie din nici
un punct de vedere.
Cei doi pleacă spre Islanda. Ajunşi acolo îl angajează pe Hans, un localnic bucurându-se de
renumele de a fi o călăuză încercată. Cei trei se duc la vulcanul stins Sneffels şi încep coborârea.
Au lanterne, mâncare, târnăcoape pentru câteva luni bune. La un moment dat rămân fără apă şi
Hans îi ajută făcând o gaură în perete de unde ţâşneşte apă, fierbinte dar potabilă. Axel se
rătăceşte la un moment dat, dar mai târziu este găsit. Călătorii ajung la o pânză de apă care mai
târziu se va dovedi a fi o mare subterană; ei încearcă să o traverseze construindu-şi o barcă.
Curenţii îi împing însă de unde au plecat, deşi pe drum ei descoperă fosile cu care profesorul ar
putea să-şi îmbogăţească colecţia şi să-şi sporească reputaţia. Ei continuă să cutreiere regiunea în
care au ajuns şi găsesc nişte semne care atestau că Arne a fost pe acolo, precum şi un tunel blocat
de o stâncă. Ei detonează stânca cu dinamita ce o au la dispoziţie, dar forţa exploziei a fost atât
de mare încât apa începe să cadă, prin gaura făcută de explozie, la un nivel inferior; apa în
mişcare îi lua şi pe ei cu tot cu barca lor. Ei coboară cu o viteză vertiginoasă; deodată ei ajung la
concluzia că nu mai au nici un instrument, mai grav, încep să urce împinşi de lava din jurul lor.
În cele din urmă ei sunt aruncaţi prin vulcanul Etna în Marea Mediterană, pe insula Stromboli, în
apropierea Siciliei. De acolo ei se întorc acasă, iar Axel şi Grauben se căsătoresc.

Cei trei muschetari de Alexandre Dumas - rezumat

Va prezentam rezumatul pentru unul din cele mai frumoase si citite romane ale lui
Alexandre Dumas, Cei trei muschetari.

D’Artagnan este fiul unui fost soldat care doreste sa intre in slujba domnului de Treville
(capitanul muschetarilor). D’Artagnan primeste de la tatal sau o scrisoare de recomandare,
o punga de bani (cincisprezece scuzi – vechi monede de argint), precum si spada sa si un
cal, iar de la mama sa primeste o buna reteta pentru tamaduirea ranilor. In drumul sau,
D’Artagnan intalneste multi oameni care rad de el, mai ales cand vad calul sau care este
foarte ramolit.

Are loc o confruntare intre D’Artagnan si slujbasul cardinalului. Acestia ii fura scrisoarea de
recomandare in Meung.

D’Artagnan merge sa depuna plangere domnului de Treville. Cu aceasta ocazie, la Paris,

intalneste pe Porthos, Aramis si Athos (trei vestiti muschetari nedespartiti). Din cauza unor
neintelegeri, el este provocat de cei trei la duel, insa duelul este intrerupt de garzile
cardinalului … Pana la urma, insa, cei patru se imprietenesc si ucid cativa soldati din
subordinarea cardinalului. Dar Treville tine foarte mult la ei si intervine pe langa rege ca
sa-i ierte.

Cei trei sunt in mare criza de bani, de aceea ei sunt nevoiti sa manance foarte putin.
D’Artagnan se indragosteste, dar iubita sa este rapita. Cei patru muschetari intra in slujba
reginei pentru o problema foarte dificila, iar Aramis, Porthos si Athos sunt raniti. La
intoarcere, D’Artagnan ii gaseste pe cei trei in viata. Ei descopera ca sotia lui Athos, pe care
el cu mana lui o ucise, traieste si incearca sa-l omoare pe cumnatul ei pentru a obtine banii
lui. Milady ura o doamna incantatoare, dar care stia sa joace foarte bine teatru si era
complice cu cardinalul.

Deoarece izbucneste razboi intre Franta si Anglia, cei patru sunt nevoiti sa-si faca rost de
echipament corespunzator. D’Artagnan ii joaca cateva feste d. Milady, de aceea ea incearca
sa-l omoare. Dupa unele incercari esuate, cei patru merg la lupta. Cei patru reusesc pana la
urma sa o opreasca pe Milady sa-l omoare pe d. Buckingham si o judeca pentru toate
crimele ei, omorand-o. Tot ea o ucide si pe d. Bonacieux, iar D’Artagnan a fost numit
locotenent pentru muschetar, Aramis a imbracat haina monarhala, Athos a ramas
muschetar sub ordinele lui D’Artagnan, iar Porthos s-a casatorit cu sotia unui fost avocat.
Pestisorul de aur (basm rusesc) referat

PESTISORUL DE AUR
(basm rusesc)

A fost odata ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu sotia sa in apropierea
tarmului unei mari indepartate. Bordeiul lor era neingrijit si darapanat, iar batranul, slabit de
povara anilor, abia isi mai ducea zilele. Nu mai iesea pe mare, la pescuit, de teama ca n-ar putea
face fata valurilor mai puternice. Indraznea doar sa se urce in barca lui veche, legata de o
radacina uscativa de pe tarm, de unde isi arunca in apa undita. Prindea doar pestisori mai mici, cu
care nu reuseau sa-si potoleasca foamea.
Nevasta lui era o femeie tare rea, infumurata si certareata, mereu nemultumita. Zi de zi se
plangea de viata pe care o duceau si nu contenea sa-si invinovateasca barbatul pentru
neajunsurile lor. Intr-o buna zi, pescarul isi arunca undita in apa, nadajduind sa prinda cat mai
mult peste. Trecu o buna bucata de vreme de cand statea chircit cu undita in mana. Deodata insa
ase petrecu o minune: prinse un pestisor mic, din cale afara de frumos si de stralucitor. Nu mai
vazuse ceva asemanator: era poleit cu aur.
Pestisorul, cu glas de om, ii ceru pescarului sa-l lase in viata si sa-l arunce in apa. Pescarul era un
om milostiv, insa era teama de gura spurcata a nevestei, gandindu-se ca se va intoarce acasa fara
hrana. In cele din urma, cruta viata bietei fiinte, hotarandu-se sa o lase sa se intoarca in imparatia
apelor. Pestisorul, drept rasplata, ii promise pescarului ca-i va indeplini trei dorinte. Insa
batranelul, trecut prin atatea necazuri, nu mai credea in minuni. Isi spuse doar ca l-ar fi maniat pe
Dumnezeu daca nu ar fi crutat viata micului pestisor auriu.
Cand pescarul se intoarse acasa cu traista goala, nevasta il dojeni aspru. Pentru a o imbuna, ii
povesti intamplarea ciudata de care avu parte, ba pomeni si de promisiunile pestisorului de aur.
Pret de cateva clipe, nevasta lui se arata neincrezatoare; isi spuse ca are un papa-lapte de barbat,
mult prea milostiv. Asta trebuie sa fi fost pricina pentru care crutase viata pestisorului. Dar,
sireata cum era, se hotari sa puna la incercare promisiunea facuta de pestisor. Porunci batranului
sa se intoarca indata pe tarm si sa-i ceara pestisorului sa-i indeplineasca o dorinta.

Pescarul porni inspre mare si, cam sovaielnic, il striga pe pestisor. Acesta nu intarzie sa se arate,
iar pescarul ii destainui ce-i ceruse nevasta sa-i porunceasca. Ii ceru o covata mai mare, in locul
celei vechi, ponosite. Pestisorului nu i se paru greu sa-i indeplineasca dorinta si-i promise
pescarului ca sotia lui va fi multumita. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casa. Cand
ajunse aici, spre mirarea lui, vazu in odaia mica a casutei o covata mare si frumoasa, cum nu-i
fusese dat sa vada vreodata. Nevasta sa statea nerabdatoare langa vas, clatinandu-si capul in
semn de uimire. Acum dadea crezare puterii nemaipomenite a pestisorului de aur si nu trecu mult
timp ca nascoci din nou o dorinta demna de lacomia ei.
Gandindu-se ca aceasta covatica nu-i este de ajuns, isi trimise din nou barbatul la malul marii,
pentru a cere pestisorului de aur sa-i indeplineasca cea de-a doua dorinta. De asta-data, femeia
vroia o casa frumoasa si impodobita, pe locul celei darapanate. Zbiera cat o tinea gura,
fugarindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i taioase se auzira pana departe si pescarul nu avu incotro
decat sa-l cheme din nou pe facatorul de minuni. Om cinstit, cumpatat si modest, ii era rusine de
lacomia sotiei sale. Se temea ca pestisorul se va supara daca il cauta dupa atat de putin timp.
Poate isi va spune ca este si el la fel de necinstit si de lacom ca si nevasta sa. Isi ascunse rusinea,
isi lua inima-n dinti si-l chema pe pestisor, cu glasul cu care o sluga il cheama pe stapan. Ii aduse
la cunostinta cea de-a doua dorinta a femeii. Pestisorul il asigura ca dorinta ii era ca si
indeplinita, iar la intoarcere va gasi o casa noua, incapatoare, din care nu va lipsi nimic.

Pescarul merse inspre casa, cu capul plecat. Spre mirarea lui, in locul bordeiului darapanat, se
afla o casa mare, nou-nouta, dar nevasta lui statea in prag, tot mohorata, scrasnind din dinti de
nemultumire. “Te pomenesti ca nu-i sunt de ajuns toate bogatiile din lume”, asa ca ii povesti
barbatului sa faca din nou cale-intoarsa si sa se-infatiseze inaintea pestisorului. Urma sa i se-
indeplineasca cea de-a treia dorinta: vroia un palat. Pestisorul ii indeplini dorinta ,desi parea deja
satul si plictisit de lacomia lor. Cand barbatul se intoarse acasa, nu-i veni sa-si creada ochilor. In
locul casei era un palat care se inalta falnic in tinutul acela parasit ce pana nu mult fusese parca
uitat de Dumnezeu. Nevasta-sa era acum imparateasa si se asezase deja pe locul de cinste din
sala mare a palatului. Cand isi vazu barbatul la poarta, ii adresa niste vorbe dispretuitoare,
izvorate din inima ei haina, de piatra. Il goni de la palat, strigandu-i ca este un biet muritor,
impovarat de ani, si ca ar face bine sa-si caute norocul in alta parte. Il izgoni ca pe un dusman si-i
spuse sa ia seama ca nu care cumva sa indrazneasca sa mai puna piciorul in palatul ei.

Piele de magar

A fost odata un rege care traia fericit alaturi de frumoasa lui sotie si de dragalasa lor fiica. Acest
rege avea o mare comoara: un magar fermecat, ale carui paie apareau in fiecare dimineata
acoperite de aur.

Toata aceasta fericire fu umbrita de o boala teribila care o lovi pe regina. Pe patul de moarte,
aceasta il puse pe sotul sau sa jure ca nu se va recasatori decat cu o femeie mai frumoasa si mai
desteapta decat ea.

Dupa un timp, se adunara nobilii regatului si ii cerura regelului sa se recasatoreasca, pentru ca

vroiau un print mostenitor. Regele, in ciuda juramantului facut sotiei, trebui sa cedeze
insistentelor supusilor sai. Dar nu gasi printre toate printesele niciuna care sa aiba atat de multe
calitati cate avusese sotia sa iubita.

Intr-o nefericita zi, regele isi dadu seama ca fiica sa, frumoasa si bine educata, era singura femeie
capabila sa-si inlocuiasca mama. Cu inima indoita, regele cuteza sa-si ceara propria fiica in
casatorie. Printesa ingenunghe in fata tatalui sau si il implora sa nu o oblige sa comita o
asemenea greseala. Dar regele, orbit de focul dragostei, nu vedea nicio greseala in aceasta
legatura imorala. Printesa, disperata, ii ceru ajutorul nasei sale, Zana Liliacului.

- Ai comite un mare pacat daca te-ai casatori cu tatal tau, ii spuse zana; dar ai putea evita acest
lucru daca i-au pune o conditie: sa-ti daruiasca o rochie care sa aiba culoarea vremii; va fi
imposibil sa reuseasca.

A doua zi, copila ii ceru tatalui rochia, dar acesta reusi cu cei mai buni croitori ai regatului sa-i
faca o rochie albastra ca si cerul. Si apoi ii facu o rochie de culoarea lunii, si pana si o rochie
stralucitoare ca soarele. Regele invinsese provocarile fiicei.

Biata fata plangea disperata in fata nasei sale, zana.

- De aceasta proba nu va trece dragostea nedemna a tatalui tau, spuse zana. Cere-i pielea
magarului, care este izvorul averii sale.

Crezand ca regele nu va fi in stare sa-si sacrifice magarul, copila ii aduse la cunostinta dorinta ei.
Desi il costa mult capriciul fetei, accepta si ii aduse pielea de magar. Aceasta, fara sa mai vada
vreun remediu pentru cruda sa soarta, era de-a dreptul disperata.

Zana se incumeta sa-i mai dea un ultim sfat:

- Imbraca-te cu aceasta piele de magar si pleaca din palat cat mai departe posibil. Pe unde vei
merge, acest cufar, plin cu hainele si bijuteriile tale, te va insoti ca fermecat.

Astfel ca tanara, infasurata in pielea urata si cu chipul plin de funingine, reusi sa iasa din palat.

Regele isi trimise pe cei mai buni oameni pe urmele ei, dar nimeni nu o gasi, pentru ca ajunsese
foarte departe cautandu-si un adapost.

Murdara si urata cum era, ascunsa sub pielea de magar, ajunse sa lucreze la o ferma unde trebuia
sa suporte glumele tuturor servitorilor. Pentru a-si alina suferinta, in zilele de sarbatoare se
inchidea in cabana sa si se impodobea cu cele mai frumoase haine si bijuterii din cufar.

Se intampla ca intr-una din acele zile, fiul regelui caruia ii apartinea ferma sa se opreasca acolo
ca sa se odihneasca. Dupa ce manca, tanarul print se plimba pe mosie si se opri la cabana
printesei. Curiozitatea il impinse sa se uite prin gaura cheii; vazu atata frumusete si splendoare,
incat se indragosti pe loc. Intreba la ferma cine traia in cabana si raspunsul il nauci. Printul se
intoarse la palat complet indragostit, fara sa poata uita niciun moment din tulburatoarea aparitie.
Din cauza iubirii care il macina, facu temperatura si era in pericol sa moara. Medicii pusera boala
pe seama melancoliei si bietii parinti il rugara pe print sa le spuna motivul durerii sale. Dupa
multe insistente, printul rosti cu voce slaba:

- Mama, vreau ca fata pe care o cheama Piele de Magar sa-mi prepare o prajitura.

Regina porunci sa fie chemata fata, care si ea se indragostise de print din momentul in care il
privise de la fereastra cum pleaca. Tanara prepara o prajitura delicioasa, dar ii cazu in aluat unul
dintre inelele scumpe pe care le purta la degete.

Desi nu-i dadusera voie sa o vada pe Piele de Magar, printul manca pofticios prajitura, dar se
ineca imediat cu inelul.

Se uita uimit la smarald si la subtirelul inel de aur si gandi ca nu putea sa apartina decat celui mai
frumos deget din lume. Nelinistea ii inrautati boala. Regele si regina nu stiau ce sa mai faca, pana
cand, cu o voce stinsa, printul ceru sa fie cautata fata careia ii apartinea inelul.

Toate tinerele cutezara sa-l probeze: mai intai printesele, apoi ducesele, marchizele si baronesele;
dar nu i se potrivi niciuneia. In final chemara si femeile de rand si asa veni si Piele de Magar.

Spre uimirea tuturor, isi ridica pielea neagra si intinse cu gratie o mana cu degete mici si delicate,
iar pe unul dintre ele inelul se potrivi ca turnat.

In acea clipa, tanara isi dadu jos pielea de magar si toti ramasera inlemniti la vederea frumusetii
sale. Atunci aparu Zana Liliacului, care le spuse trista poveste a copilei. Regele si regina,
incantati sa vada ca Piele de Magar era o incantatoare printesa, acceptare dorinta fiului lor de a se
casatori cu ea. Fata dori ca la ceremonia fastuoasa sa participe si tatal sau, care, din fericire,
uitase dragostea nechibzuita ce i-o purtase fiicei sale si se casatorise cu o regina, vaduva, foarte
frumoasa.

A fost o nunta ca-n povesti, care a tinut trei luni, iar dragostea dintre cei doi tineri ar fi durat pana
in zilele noastre, daca acestia nu s-ar fi prapadit la o suta de ani dupa aceea.

Soldăţelul de plumb
Erau odată douăzeci şi cinci de soldaţi de plumb şi toţi erau fraţi, fiindcă fuseseră făcuţi dintr-o
lingură veche. Ţineau puşca în mână şi fruntea sus. Aveau o uniformă foarte frumoasă, roşie şi
albastră.

Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care
şedeau, au fost cuvintele: "Soldaţi de plumb!" Cuvintele acestea le-a rostit un băieţaş care bătea
din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos şi i-a înşirat pe masă. Toţi
semănau leit între ei, unul singur era puţin mai altfel: avea numai un picior, pentru că fusese
făcut cel din urmă şi nu mai ajunsese plumbul; dar deşi avea numai un picior, stătea tot aşa de
drept ca şi ceilalţi cu două picioare şi tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, aşa cum aveţi
să vedeţi îndată.

Pe masa pe care stăteau ei înşiraţi mai erau o mulţime de jucării; era mai cu seamă un castel
de hârtie de toată frumuseţea. Pe ferestre puteai să te uiţi înăuntru şi să vezi toate încăperile. În
faţa castelului era un pâlc de copaci şi în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea
pluteau şi se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălaşe, dar cea mai drăgălaşă era
o fetiţă care stătea în uşa castelului; era făcută şi ea din hârtie, însă avea haine frumoase şi pe
umeri o panglică subţire şi albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea
strălucitoare, cât faţa ei de mare. Fetiţa stătea cu braţele ridicate, fiindcă era dansatoare şi îşi
ridicase şi un picior, dar aşa de sus încât departe soldatul de plumb nu vedea unde-i şi credea că
fata are ca şi el numai un picior.

"Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine – se gândi el; atâta numai că e cam boieroaică,
stă într-un castel şi eu stau într-o cutie în care suntem douăzeci şi cinci de inşi; nu-s tocmai
potrivit pentru ea; da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa."

Şi s-a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De aici, putea să se uite în voie la
dansatoarea cea mititică şi subţire, care stătea mereu într-un picior, fără să cadă.

Seara, soldaţii de plumb au intrat în cutie şi toţi cei din casă s-au dus la culcare. Şi atunci,
cutia cu muzicuţă a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldaţii de plumb au început să
zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau şi ei să iasă şi să vadă ce-i, dar nu puteau să ridice
capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a tumba şi creta se zbenguia pe tăbliţă. De atâta larmă,
canarul s-a trezit şi a început şi el să vorbească în versuri. Numai soldatul de plumb şi cu
dansatoarea nu se mişcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în vârful degetelor şi cu braţele
întinse, el stătea tot aşa de neclintit pe singurul lui picior şi nu-şi lua nici o clipă ochii de la
dânsa.

Deodată, ceasul a bătut douăsprezece şi poc!, capacul tabacherei s-a deschis, dar în
tabacheră nu era tutun, era numai un drăcuşor mititel şi negru. O şmecherie straşnică!

– Ascultă, soldat de plumb – a spus drăcuşorul – mută-ţi ochii în altă parte!

Dar soldatul parcă nici n-ar fi auzit.

– Bine, ai să vezi tu mâine dimineaţă! a spus drăcuşorul.

Când s-a făcut ziuă şi copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb şi l-au pus pe marginea
ferestrei şi, deodată, c-o fi fost drăcuşorul, c-o fi fost vântul, fereastra s-a deschis şi soldatul de
plumb a căzut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A căzut cu piciorul în sus şi s-a
înfipt cu chivăra şi cu vârful baionetei între două pietre ale caldarâmului.

Fata din casă şi băieţaşul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să
calce pe el, nu l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: "Aici sunt!", desigur că l-ar fi găsit,
dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă şi nu se cuvenea să strige aşa, în gura mare.
 Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese şi de la o vreme turna cu găleata. După ce-
a trecut ploaia, au venit doi băieţi.

– Ia uite – zise unul dintre ei – un soldat de plumb! Ia să-l luăm şi să-i dăm drumul pe apă!

Au făcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre şi i-au dat drumul pe apa care curgea
prin şanţul de pe marginea străzii; cei doi băieţi alergau pe lângă el şi băteau din palme. Ce
umflată era apa şi ce valuri făcea! Fusese ploaie, nu şagă! Luntrea de hârtie se legăna încoace şi
încolo şi câteodată se învârtea aşa de repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rămânea,
faţa îi era nemişcată şi el se uita drept înainte şi nu scăpa puşca din mână.

Deodată, luntrea a intrat pe sub un podeţ. Era întuneric chiar ca în cutie.

– Oare unde mă duc? – se gândea el. Asta-i numai din vina drăcuşorului! Ah, dacă fetiţa
aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi-ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai întuneric decât
este!

Deodată, a venit un şobolan care îşi avea casa acolo, sub podeţ.

– Ai paşaport? – a întrebat şobolanul. Arată-mi paşaportul!

Soldatul de plumb n-a răspuns nimic şi şi-a strâns şi mai tare arma la umăr. Luntrea a plecat mai
departe şi şobolanul după ea! Brr!, cum îşi mai rânjea dinţii şi striga la aşchiile şi la paiele care
pluteau duse de apă:

– Opriţi-l! Opriţi-l! N-a plătit vama şi nu a arătat paşaportul!

Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut să vadă o clipă lumina zilei când a
ieşit pe sub podeţ, dar deodată a auzit un vuiet care ar fi speriat şi pe un om, cât de viteaz. Aici,
la capătul podeţului, pârâiaşul de ploaie se vărsa într-un canal mare; pentru soldatul de plumb
asta era tot aşa de primejdios cum ar fi pentru noi dacă ne-am rostogoli într-o cascadă.

Acuma era greu de tot. Luntrea a ieşit de sub podeţ; soldatul se ţinea cât putea mai drept,
nimeni n-ar fi putut să spună că a clipit măcar! Luntrea s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a
umplut de apă şi a început să se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apă până la gât; luntrea
se scufunda tot mai tare şi hârtia tot mai tare se desfăcea; apa-i ajunsese soldatului până peste
cap. El se gândea la dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată,
şi-n urechile lui răsuna un cântec:

Du-te la război, oştene,

Şi de moarte nu te teme!

Hârtia s-a rupt şi soldatul de plumb s-a prăbuşit în apă, dar n-a ajuns la fund, fiindcă, chiar
în clipa aceea, un peşte mare l-a înghiţit. Ce întuneric era înăuntru! Era mai rău decât sub podeţ
şi era aşa de strâmt locul! Soldatul de plumb însă era neclintit şi zăcea întins, cu arma la umăr.
Peştele umbla încoace şi încolo prin apă şi se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodată şi nu s-a
mai mişcat; pe urmă, o fâşie de lumină l-a străbătut ca un fulger. Lumina s-a făcut tot mai mare
şi s-a auzit un glas strigând: "Uite soldatul de plumb!"

Ce se-ntâmplase? Peştele fusese prins, dus la piaţă, vândut şi acuma ajunsese în bucătărie pe
masă şi bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l-a luat de mijloc cu două degete şi l-a
dus în casă; toţi cei din casă s-au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care călătorise pe apă până-
n pântecele unui peşte; dar soldatul de plumb nu se prea fălea cu asta.

L-au pus pe masă şi… să mai spui că lumea nu-i plină de întâmplări minunate! Soldatul de
plumb era acuma în odaia în care stătuse până în clipa când căzuse de pe fereastră. Erau tot copiii
aceia; pe masă erau aceleaşi jucării şi castelul cel frumos cu dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă.
Stătea şi acuma tot într-un picior şi cu celălalt ridicat în sus, dar fără să se clintească. Soldatul de
plumb s-a înduioşat aşa de tare încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a
gândit că un oştean nu trebuie să plângă, aşa că s-a uitat numai ţintă la dânsa şi n-a spus nimic.

Deodată, un băieţaş a luat soldatul şi l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar
nu făcuse nimic rău? Dar aici desigur că tot drăcuşorul din tabacheră şi-a vârât coada.

Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic şi se simţea năpădit de-o căldură nemaipomenită;
căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu ştia nici el.

Culorile i se şterseseră; că i s-or fi şters de zbuciumul călătoriei ori de atâtea necazuri care
dăduseră peste el, cine mai ştie? Se uita la fetiţa într-un picior, fetiţa se uita şi ea la dânsul şi
soldatul simţea că se topeşte, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată, s-a deschis uşa, s-
a făcut curent şi dansatoarea, luată pe sus de vânt, a zburat drept în sobă, lângă soldatul de
plumb, a luat foc şi s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas nimic din el decât un
cocoloş de plumb şi, când a doua zi dimineaţa servitoarea a scos cenuşa din sobă, n-a mai găsit
din el decât o inimioară de plumb; din dansatoarea cea drăgălaşă nu mai rămăsese decât steaua
de pe broboadă, dar steaua era acuma arsă şi neagră ca tăciunele.
 Printul fericit
Sus, pe o columna înalta, statea, privind peste cetate, statuia Prinţului Fericit. Era acoperita de foiţe de
aur, ochii erau doua safire luminoase, iar în manerul spadei avea un rubin.
Un Randunel, ce zbura spre calda Ţara a Egiptului, îşi facuse culcuş de odihna la picioarele statuii. Într-o
seara, pe cand se pregatea de culcare, Randunelul a simţit doua picaturi de apa stropindu-i trupuşorul.
Ochii Prinţului înotau înlacrimi.
– De ce plangi?
– Pe vremea cand eram în viaţa şi aveam inima de om nu plangeam. Stateam închis în palat şi nu ştiam
ce este dincolo de ziduri. Acum vad toata hidoşenia şi amaraciunea din cetate. Într-o casuţa vad o
femeie cu un copil bolnav. Randunelule, du-i femeii rubinul meu!
Şi Randunelul a dus rubinul.
– Ai facut o fapta buna, Randunelule! Acum te rog sa duci unuldin ochii mei de safir studentului pe care-l
vad în mansarda lui, chinuit de foame şi de frig!
Şi Randunelul a dus safirul.
– În piaţǎ vǎd o fetiţǎ care vinde chibrituri. Le-a scǎpat în noroi şiacum plange. Taicǎ-sau o va bate daca
nu duce bani acasa. Mergi şi da-i celǎlalt ochi al meu
.- Eşti orb acum, Prinţule! O sǎ rǎman cu tine mereu. Nu mai plec!
Prinţul i-a mai cerut apoi sǎ ducǎ foiţele de aur care-l înveleauoamenilor sǎraci. Iar prietenul lui,
Randunelul, aşa a fǎcut.
Apoi a venit zǎpada şi dupǎ zǎpadǎ îngheţul. Bietul Randunel abia mai avu putere sǎ zboare încǎ o datǎ
sus, pe umǎrul Prinţului. L-a sǎrutat pe obrajii lipsiţi acum de strǎlucirea safirelor din ochi şi s-a prǎbuşit
mort la picioarele lui.
Cat despre Prinţ, cand primarul şi consilierii au vǎzut cǎ statuia nu mai era frumoasǎ, au hotǎrat sǎ o
dǎrame.

BROASCA SĂLTĂREAŢĂ DIN ŢINUTUL CALAVERAS

de Mark Twain
Vrând să satisfac dorinţa unui prieten al meu, care îmi scrisese din răsărit l-am vizitat pe
voiosul şi gureşul Simon Wheeler şi, aşa cum mi s-a cerut, l-am întrebat despre prietenul
prietenului meu Leonidas W. Smiley. Iată rezultatul investigaţiilor mele.
Am o vagă bănuială că Leonidas W. Smiley nu-i decât o legendă; că prietenul meu nu a
cunoscut niciodată o astfel de persoană şi aş presupune că dacă l-aş întreba pe bătrânul Wheeler
despre dânsul - asta îi va aminti de un nemernic, cunoscut al său, Jim Smiley, şi se va apuca să
mă plictisească de moarte cu o seamă de amintiri înfiorătoare despre acesta, pe cât de lungi şi
sâcâitoare, pe atât de nefolositoare pentru mine.
Dacă ăsta i-a fost scopul, atunci a reuşit cu vârf şi îndesat. L-am găsit pe Simon Wheeler
moţăind în tihnă la gura sobei, în preajma tejghelei din cârciuma veche şi dărăpănată aflată în
cuprinsul vechii tabere pentru mineri din Angel. Am observat că era gras, chel, cu un aer de
cuceritoare blândeţe şi simplitate pe chipu-i blajin. S-a ridicat şi mi-a dat bună ziua. I-am spus că
un prieten al meu m-a însărcinat să fac cercetări în legătură cu un tovarăş de joacă al său, un
anume Leonidas W. Smiley - reverendul Leonidas- W. Smiley, un tânăr slujitor al altarului,
despre care auzisem că locuise cândva la Angel's Camp. Am adăugat că dacă domnul Wheeler
mi-ar putea povesti ceva despre cuvioşia-sa Leonidas W. Smiley, i-aş fi foarte recunoscător.
Simon Wheeler mă înghesui într-un colţ, îmi baricadă ieşirea cu scaunul său şi după ce se aşeză
şi el - începu să-şi depene povestirea monotonă, pe care o reproduc după acest paragraf. Nu
zâmbi nici o singură dată, nu-şi încruntă fruntea, nu-şi schimbă glasul, păstrând acelaşi ton
domol cu care începuse prima frază şi nici o clipă în decursul povestirii nu trăda vreo urmă de
entuziasm; în schimb, de-a lungul acestei interminabile povestiri păstră un impresionant aer de
seriozitate şi sinceritate, ceea ce îmi dovedi pe deplin că era foarte departe de dânsul gândul că
povestirea ar avea ceva caraghios sau hazliu şi că, dimpotrivă, o socotea un lucru într-adevăr
important şi-i admira pe cei doi eroi ai ei ca pe nişte oameni de o fineţe genială. Mie, însă, mi se
părea cât se poate de absurd spectacolul oferit de acest om, care se lăsa furat cu atâta seninătate
de încâlcitul fir al povestirii, fără a zâmbi măcar o singură dată.
După cum v-am zis, îl rugai să- mi spună ce ştie despre reverendul Leonidas W. Smiley şi
el îmi răspunse după cum urmează. îl lăsai s-o ia pe drumul care-i convenea şi nu-l întrerupsei
niciodată. - A extistat cândva pe aici un om cu numele Jim Smiley, în iarna lui '49 - sau poate în
primăvara lui '50 - nu-mi aduc aminte exact; totuşi, trebuie să fie una din aceste date, căci îmi
amintesc că atunci când a venit prima oară aici canalul cel mare nu era terminat în orice caz, era
cel mai ciudat om de pe meleagurile acestea, gata mereu să pună rămăşag pe tot ce-i cădea sub
ochi, numai să fi găsit pe cineva care să susţină contrariul, iar dacă nu găsea, atunci trecea de
partea cealaltă; orice-ar fi poftit celălalt, el era gata să accepte - orice, numai să pună prinsoare, 2

De câte ori era vreo întrunire a taberei era nelipsit; venea înadins ca să pună rămăşag pe
ceva în legătură cu pastorul Walker, pe care-l socotea cel mai straşnic om de duh de pe-aici - şi
aşa era, ba pe deasupra era şi om bun. Chiar dacă vedea un purice potcovit, punea rămăşag cât
timp îi va trebui pentru a ajunge acolounde voia să se ducă şi dacă te puneai cu el ar fi urmărit
purecele cu pricina până în Mexic, numai pentru a iscodi pentru ce pleca şi cât timp făcea pe
drum bâzdâgania.
O mulţime de flăcăi de pe meleagurile noastre l-au cunoscut pe Smiley şi pot să-ţi
vorbească de el. Ei, bine. lui îi era tot una - el se prindea pe orice. Al naibii om! O dată, nevasta
pastorului Walker căzuse la pat şi a bolit vreme mai îndelungată. Se părea că nu mai există
scăpare, într-o dimineaţă, pastorul dă pe la el şi Smiley îl întreabă ce-i face soţia şi pastorul îi
zice că femeia-i mult mai bine - slavă Domnului pentru mila ce i-a arătat - şi dacă va merge tot
aşa înainte, se va însănătoşi cu ajutorul proniei cereşti, dar Smiley, fără a se gândi prea mult,
zise:
-.Ei, bine, eu pun la bătaie doi dolari şi jumătate că nu se face bine, în nici un caz!"
Smiley ăsta al dumitale avea şi o iapă - băieţii îi ziceau mârţoaga şi că trecea ceasul până să facă
pasul - ceea ce era doar în şagă pentru că, ştii, mârtoaga mergea cevaşilea mai iute. Şi câştiga
bani cu dânsa, deşi era foarte înceată şi mereu avea ba tignafes, ba ceva la burtă, ba oftică, ba alte
alea. De obicei, i se dădea la pornirea în cursă un avans de două-trei sute de metri şi pe parcurs
era întrecută, dar totdeauna la sosire, acolo unde era omul cu steguleţul, iapa îşi pierdea sărita şi
venea zmeoaica pufăind, nechezând şi ridicându-se în două picioare şi zvârlind cu copitele pe de
lături, ba şi în aer, alteori chiar în gard, se stârnea din ce în ce praful şi făcea tot mai mult tărăboi
cu tuşea ei, cu strănuturile şi pufăitul ei - şi mi ţi se înzdrăvenea la potou, ajungând înainte cu o
lungime de cap că abia îi puteau desluşi isprava.
Mai avea şi un pui de buldog. La prima vedere nu dădeai doi bani pe el; buldogul ăsta
umbla într-una de colo până colo să vadă de unde ar mai putea şterpeli ceva. Dar de îndată ce
pariai pe el, era cu totul alt câine; buza de jos i se ţuguia ca prora vaporului şi îşi arăta dinţii, care
sclipeau necruţători ca nişte flăcări. Şi orice câine putea să-l atace, să-l hămăie, să-l muşte şi să-i
facă vânt, dându-l peste cap de două-trei ori că Andrew Jackson - ăsta era numele căţelului -
Andrew Jackson nu zicea nici cîrc, ca şi cum dumnealui i-ar fi plăcut treaba asta şi nu şi-ar fi
dorit altceva mai de soi.
Pariurile se dublau mereu din partea celorlalţi până se topeau toţi banii; şi atunci, deodată,
Andrew Jackson unde mi-ţi înhăţa cealaltă potaie tocmai de încheietura piciorului de îndărăt şi
nu o mai slăbea; nu o muşca, mă înţelegi, doar îi înşfăca piciorul şi-l ţinea strâns aşa, până ce
ceilalţi amatori de pariuri se lăsau păgubaşi, căci Andrew Jackson ar fi fost în stare să aştepte o
veşnicie. Smiley ieşea mereu câştigător cu javra aia, până ce într-o zi, căţelul s-a luat la luptă cu
o potaie care n-avea picioarele dindărăt, căci i le retezase un fierăstrău circular.
Şi când lui Smiley îi era lumea mai dragă, bă vrăjmaşii se încăieraseră de ajuns şi toţi
banii erau puşi la bătaie - tocmai atunci Andrew Jackson voia să înhaţe pe favorit de picior, şi-a
dat pe loc seama că fusese dus cu preşul şi celălalt îl prinsese la strâmtoare, ca să zic aşa.
Andrew Jackson păru tare mirat, apoi se uită cam descurajat şi se lăsă păgubaş, ieşind urât
scărmănat din încăierare. Se uită lung la Smiley, ca şi cum i-ar fi spus că-i dezolat şi că vina era a
dumnealui, punându-l să se ia la harţă cu un câine olog şi lipsindu-l de putinţa de a-şi arăta
străşnicia Apoi Andrew Jackson mai şchiopată puţintel, se întinse pe pământ şi muri. Era un
căţelandru bun acest Andrew Jackson şi s-ar mai fi auzit de numele lui, dacă ar fi trăit, că era
ceva de capul lui şi deştept nevoie mare. Te rog crede-mă că aşa era; dacă nu putea vorbi şi totuşi
ştia să se lupte în halul acesta, în condiţii normale, asta însemna că era blagoslovit cu mult talent.
3
De câte ori mă gândesc la ultima lui luptă şi felul cum s-a terminat, mi se strânge inima.
Ei bine, acest Smiley al matale avea şoricari, cocoşei, motani şi tot soiul de dihănii dintr- astea şi
pe orice ai fi vrut să pui rămăşag, hop că el ţi-l şi punea sub nas. Într-o bună zi, a prins un broscoi
şi l-a luat acasă, zicând că se gândeşte ce educaţie să-i dea. Ei, află că trei luni, vericule,n-a făcut
altceva decât să stea în curtea din fund şi să înveţe broscoiul cum să sară. Şi ce zici, vericule, l-a
învăţat ori ba? Îi dădea un bobârnac în spate şi îndată îl vedeai rotindu-se prin aer ca o gogoaşă
înfuriată - îl puteai vedea făcând o tumbă, sau mai multe, dacă îşi lua vânt mai bine - şi cădea jos
pe picioarele lui turtite, exact ca pisica. Îl învăţase să prindă muşte şi nu-l mai slăbea cu
exerciţiile, aşa că broscoiul îşi ochea musca oriunde se găsea. Smiley zicea că singurul lucru care

lipseşte broaştelor este educaţia şi, dacă li se dă o educaţie, apoi sunt în stare să facă aproape
orice - şi eu îl cred. L-am văzut cu ochii mei cum îl aşeza pe Daniel Webster pe jos, chiar aici -
Daniel Webster era numele broscoiului - şi îi şoptea „musca, Daniel, musca" şi într-o clipeală
mi-ţi sărea drept în sus şi înhăţa musca de pe tejghea şi bâldâbâc! cădea iarăşi jos, ca un bulgăre
de noroi, dar zdravăn, şi se apuca să se scarpene în cap cu laba din spate, nepăsător, de parcă nu
şi-ar fi dat seama că făcea în fiece dimineaţă un lucru neobişnuit oricărei broaşte. N-ai văzut în
viaţa dumitale un broscoi atât de modest şi de sincer ca el, deşi era atât de înzestrat. Şi dacă se
apuca să sară drept, pe un teren neted, apoi îţi făcea o săritură mai mare decât a oricărei gadine
din seminţia ei. Săriturile pe terenul plat erau marea lui specialitate şi când te gândeai la ele,
Smiley era gata să-şi pună rămăşag toţi banii până la ultima lăscaie. Smiley se mândrea grozav
cu broasca lui şi avea de ce, căci oamenii care vânturaseră lumea recunoscură cu toţii că Daniel
Webster întrecea toate broaştele pe care le văzuseră.
Ei bine, Smiley ţinea ditai dihanie într-o colivie şi o aducea uneori în centrul târgului ca
să pună prinsoare. Într-o zi, un om străin de aşezarea aceasta dădu peste Smiley, care tocmai
ieşise cu colivia şi îl întrebă: - Ce-ai acolo? Smiley răspunse cam în doi peri:
- Ar putea să fie un papagal, tot aşa cum ar putea fi un canar. Dar uite că nu-i decât un
broscoi!
Străinul luă colivia, o privi cu atenţie, o întoarse pe toate feţele şi zise:
- Hm, aşa-i. Ei, şi ce mare scofală e de dumnealui?
- Ei bine - zise Smiley degajat şi nepăsător - la ceva tot se pricepe, în orice caz. Eu cred
că sare mai departe decât orice broască din ţinutul Calaveras.
Omul luă din nou colivia şi o privi iarăşi cu băgare de seamă, apoi i-o dădu înapoi lui
Smiley şi zise răspicat:
- Totuşi nu văd de ce-ar fi broasca asta mai grozavă decât altele.
- Se prea poate să nu vezi, i-o întoarse Smiley. Nu zic, poate că te pricepi la broaşte, dar
poate că nu; cine ştie, poate că eşti cunoscător, dar poate că eşti numai un ageamiu în chestia
asta, aşa cum am fost şi eu. În orice caz eu ţin la părerea mea şi sunt gata să risc patruzeci de
dolari, punând rămăşag că sare mai departe decât orice broască din ţinutul Calaveras.
Omul rămase o clipă pe gânduri şi apoi zise puţin întristat:
- Ei, eu nu sunt de aici şi n-am nici o broască, dar dacă aş avea una, aş pune rămăşag.
Smiley îi răspunse:
- Nu-i nimic, nu-i nimic, dacă îmi ţii puţin colivia mă duc să-ţi aduc o broască.
Şi aşa se face că omul a luat colivia, a pus jos cei patruzeci de dolari, împreună cu cei ai
lui Smiley şi s-a apucat să-l aştepte. Stătu o bucată de vreme, gândindu-se şi tot gândindu-se în
sinea lui, apoi scoase broscoiul, îi căscă gura şi umplând o linguriţă cu alice i-o turnă pe gât, de-i
ajunseră alicele până în fălci, apoi îl aşeză din nou jos.
4
Smiley se duse la baltă şi se înfundă prin mâl, unde dibui vreme îndelungată până ce, în
cele din urmă, prinse o broasca, pe care o aduse la faţa locului. O dădu omului şi zise:
- Acum, dacă eşti gata, pune-o lângă Daniel cu labele din faţă pe aceeaşi linie, iar eu le
voi da plecarea.
Apoi zise: .un, doi, trei, săriţi!, şi atât el, cât şi străinul atinseră dindărăt broaştele. A doua
broască se săltă şi sări, dar Daniel încercă să se ridice şi se opinti din umeri - aşa - ca un francez,
dar degeaba - nu se putea urni din loc; era greu ca o nicovală şi nu se putea mişca de parcă era
ancorat.
Smiley rămase tare mirat şi oarecum deziluzionat, dar, bineînţeles, nu ştia ce se
întâmplase. Străinul luă banii şi plecă. Când ieşi pe uşă, arătă cu degetul mare peste umăr înspre
Daniel şi zise din nou, foarte liniştit:
- Ei bine, nu văd de ce-ar fi broasca asta mai grozavă decât altele.
Smiley rămase locului, scărpinându-se în cap şi uitându-se o bună bucată de vreme în jos,
la Daniel, până când în cele din urmă zise:
- Mă miră de ce dracu s-o fi dat bătut Daniel. N-o fi păţit ceva? Nu ştiu de ce, dar mi se
pare tare umflat.
Îl apucă pe Daniel de ceafă, îl ridică şi exclamă:
- Ei drăcie! Zău dacă nu cântăreşte cinci livre!
Şi întorcându-l pe Daniel cu capul în jos văzu cum îi ies din gură vreo doi pumni de alice.
Abia atunci se dumiri şi-l cuprinse furia. Puse broasca jos şi o porni după omul care-l înşelase...
dar ia-l de unde nu-i. În clipa aceea Simon Wheeler auzi pe cineva, care îl striga din curtea din
faţă şi se ridică să vadă ce voia. Întorcându-se spre mine, în timp ce se ducea, zise:
- Stai aşa, străinule. Odihneşte-te. Nu lipsesc decât o clipă.
Dar cu voia dumneavoastră, n-am socotit că ascultând mai departe biografia năstruşnicei
haimanale de Jim Smiley mi-aş putea uşura cercetările în legătură cu reverendul Leonidas W.
Smiley. Aşa că am plecat. În uşă, am dat peste prietenul Wheeler, care tocmai se înapoia. Mă
opri din drum, apucându-mă de rever şi reîncepu:
- Ei, acest Smiley al matale avea o vacă chioară, gălbuie, fără coadă, dar cu o ciuntitură
ca o banană, şi...
- Ia mai dă-l dracului pe Smiley cu vaca lui afurisită cu tot! am bombănit eu zâmbind şi
am plecat, luându-mi rămas bun de la bătrân.

Păcală în satul lui

I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să
încurce trebile altora şi să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă şi el om aşezat, ca
toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi agonisească o moşioară, – vorbă scurtă, –
să se astâmpere odată.

Şi fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi el în
satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi agonisi o
viţeluşă şi o trimise la păşune în izlazul satului.

Căci aşa se facea averea. Păscând, viţeluşa se face viţea, viţeaua se face juncă, junca se face
vacă, vaca fată, iar vaca cu viţelul o vinzi ca din preţul ei să cumperi şapte viţeluşe şi să le trimiţi
şi pe ele la păşune în izlazul satului.

De ce e oare izlazul izlaz, dacă nu pentru ca să-l pască viţeluşele oamenilor?

Păştea dar viţeluşa lui Păcală, păştea, şi cu cât mai mult păştea, cu atâta mai vârtos creştea,
încât nu era în tot satul viţea care s-o întreacă, iar când ajunse şi ea viţea, nici juncile nu se
puteau potrivi cu ea.

– Măi! ziceau vecinele lui Păcală, ce lucru să mai fie şi ăsta? viţeaua asta le întrece pe toate!
Ce-i va fi dând oare să mănânce? Ce soi o fi de creşte aşa de frumos?

Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a cătarea; viţeaua era însă viţeaua lui
Păcală, iar Păcală îşi căuta de treabă, n-avea vreme s-o mai păzească şi să nu rupă câteodată şi
din holdele oamenilor.

Ajungând junincă, viţeaua lui Păcală se făcu stăpână pe întregul hotar. Umbla şi ea cum
umblase şi stăpânul ei mai nainte de a se fi astâmpărat, şi unde n-o căutai, acolo dădeai de ea,
mai prin lanul de grâu, mai prin porumbişte, mai ştie bunul Dumnezeu pe unde.
 Iară Păcală li se plângea oamenilor că prea i s-a făcut răzleaţă juninca şi că are treabă şi nu
poate umbla după ea.

Nu-i vorbă, oamenii s-ar fi plâns şi ei, dar nu mai aveau cui să i se plângă când Păcală îi lua
pe dinainte şi li se plângea de te prindea mila de el.

Când văzură dar că juninca lui Păcală în curând are să fie vacă, oamenii se puseră pe
gânduri. Ştiau ei cum au să urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parcă cele şapte viţeluşe cum
se fac viţele, juninci, cum ajung în cele din urmă vaci şi ele, şi cum le vinde Păcală şi pe ele şi se
întoarce de la târg cu o spuză de viţeluşe, toate flămânde, toate pornite din fire să se facă viţele,
juninci şi vaci în cele din urmă.

– Măi! strigară ei, ăsta ne mănâncă şi urechile din cap cu viţeluşa lui, ne seacă, ne face
întregul hotar bătătură.

Dar ce puteau să-i facă lui Păcală? El nu era de vină şi avea treabă, nu putea să-şi piardă
vara umblând după coada junincei.

Se sfătuiră dar între dânşii şi iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, până ce n-ajunseră a se dumeri că
toată carnea pe care a pus-o viţeluşa ca să se facă viţea şi din viţea junincă e carne adunată din
nutreţul de pe hotarul lor, adică după toată dreptatea carne din care ar fi fost să fie a lor şi numai
pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse juninca şi când venise ca viţeluşă în sat.

Dumeriţi odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea şi o mâncară, iară pielea o aruncară
peste gard în curtea lui Păcală.

Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală multe se întâmplă.

Păcală, de! ce să facă! Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu
voia. Avea tragere de inimă penru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el
să-i încurce, cum ar fi încurcat a bunăoară pe oamenii din satul lui Tândală.

Întinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscă, o luă în vârf de băţ şi plecă cu ea la târg,
ca s-o vândă.

Aşa ajunse Păcală iar pe drumuri. Se duse şi tot se duse mereu, de dimineaţă până la prânz
şi de la prânz până seara. Când era pe înserate, el se opri într-un sat de la marginea drumului şi se
uită împrejurul său, ca să-şi găsească vreo casă la care să mâie, vreo văduvă ori vreo femeie al
cărei bărbat nu-i acasă.

Nu poate, că – Doamne fereşte! – ce, dar Păcală, ca om umblat prin lume, ştia că sunt
fricoase femeile, li se urăşte aşa singure, şi sunt bucuroase de oaspeţi, numai ca să ştie că e peste
noapte picior de om la casa lor.

Şi găsi Păcală chiar mai la marginea satului o femeie, al căreia bărbat se dusese la pădure să
aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu că teacă, că pungă, că nu-i este bărbatul acasă,
că ce va zice lumea; Păcală ţinea şi el să rămână aşa într-un unghi al casei, într-un şopron, în
pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N-avea biata muiere încotro, trebuia să-l
primească, dar îi şi spuse să se culce şi să doarmă, c-o fi ostenit de drum, sărmanul de el!

"Ce-o să mai fie şi asta?!" grăi Păcală. El ştia că muierile sunt şi vorbăreţe, şi doritoare de a
le şti toate câte sunt în cer şi pe pământ, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-l
întreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce mai ştie… Aici trebuia dar să fie ceva la
mijloc, şi Păcală, în loc de a adormi, trăgea când cu ochiul drept, când cu cel stâng, ca să vadă
cele ce se petrec în casă şi împrejurul casei.

Nici nu se înseră bine, şi muierea începu să fiarbă, să frigă, să coacă, să gătească fel de fel
de mâncări, şi plăcinte, şi un purcel fript, şi o coastă opărită cu varză călită. Şi apoi rachiuri, şi
apoi vinuri. Ospăţ, nu alta!

N-ar fi fost Păcală om păţit dacă n-ar fi ştiut că toate aceste nu pentru bărbatul ei le făcea
muierea cea harnică, fiindcă mai era şi ea gătită ca de nuntă.

Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-l aştepta nevasta cum
îşi aşteaptă fetele mari peţitorii, ieşind mereu în uşă şi în portiţă, ca să vadă dacă vine, dacă nu
mai vine, dacă întârzie, dacă soseşte.

Nu care cumva să creadă cineva că Doamne fereşte ce! Nu! ci fiindcă vornicul era cel mai
de frunte om din sat şi nu putea să-l primească la casa ei ca pe orişicine, iar peste zi vornicul, om
cu multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum, mai pe seară.

Alt nimic nu era la mijloc, Doamne fereşte! Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos şi
rumen de-ţi pocnea şoricul în dinţi, costiţele erau opărite, varza era călită, plăcintele abureau,
rachiul era aşezat pe masă, vinul stătea în apă rece, nu mai lipsea decât dumnealui vornicul.
Numai vornicul lipsea, când deodată – să te miri, nu alta! – se întoarse bărbatul. I se frânsese,
sărmanul de el, o osie în drum, şi nu-i rămăsese decât să se întoarcă, să pună altă osie la car şi să
plece mâine din nou la pădure.

Muierea bună şi credincioasă îşi cunoaşte bărbatul după mers, din tuşite şi strănuturi, ba
chiar şi din pocnetul biciului, iar nevasta la care îşi luase Păcală conac era şi ea muiere bună şi
credincioasă. Ea îşi cunoscu bărbatul din scârţâitul roatelor de la car, iar scârţâitul roatelor se
auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere harnică precum era dânsa să-şi rânduiască
treburile.

Ea luă purcelul cel frumos şi rumen şi-l ascunse iute după cuptor, luă plăcinta şi o puse iute-
iute pe cuptor, luă costiţele cu varză călită şi le vârî în cuptor, mai vârî tot iute-iute şi rachiul sub
perina de la căpătâiul patului, iar vinul sub pat, şi pe când carul cu boii intrară în curte, toate erau
în cea mai bună rânduială.

Nu poate că Doamne fereşte ce! dar de! tot era mai bine să nu afle bărbatul.
 Văzându-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaş, începu să se plângă, nevasta, ca toată
muierea bună şi credincioasă, îl mângâia cu vorbe bune, iar Păcală, ca tot omul cumsecade, ieşi
şi el din unghiul lui, ca să-i spună stăpânului de casă că e şi el aici, să-i ceară iertare că a
îndrăznit şi să-l mai roage şi pe el de conac.

– Fă muiere, grăi bărbatul după ce se mai încălzi în cuibul lui, mie mi-e foame; n-ai tu ceva
de mâncare?

De! ce să-i faci? omul flămânzeşte la drum. Nu-i vorbă, mai era în traistă merindea pe care
o luase la drum; dar acasă la el omul nu mănâncă bucuros merindea cu care se întoarce din drum.

– Vai, săraca de mine! răspunse nevasta, dar de unde să am? Eram să te aştept mâine. O să-
ţi fac însă o mămăliguţă bună, ca s-o mănânci cu o zămuţă de usturoi.

– Mămăliguţă să fie! grăi bărbatul. Când e flămând, omul se bucură şi de mămăliguţă. Om

umblat prin lume, Păcală ştia că o să-l poftească şi pe el la cină, ca să mai steie de vorbă, şi nici
că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot drumeţ era şi el, tot flămând – ca orişice om sosit din drum.

Şi cum stăteau de vorbă în vreme ce nevasta gătea mămăliguţa, Păcală, care nu era cap sec,
se gândea mereu cum să facă el ca să nu mănânce mămăligă, ci purcel fript, frumos şi rumen de-
ţi pocneşte şoricul în dinţi, costiţe cu varză călită şi plăcinte de cele bune; cum ar face ca să bea o
gură de rachiu şi să guste măcar o dată din vinul cel vechi.

El se încruntă o dată şi trase cam pe furiş cu băţul în piele. Şi lasă pe Păcală, că nu e nici el
de ieri, de alaltăieri! Simţise o dată mirosul, şi grija lui mai departe…

Ca om drumeţ, îşi ţinea băţul la îndemână, iar pielea cea de junincă, marfa lui, toată averea
lui, îi era la picioare.

Bărbatul se cam mira că ce va fi având cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era băţul, a lui era
pielea; treaba lui era ce făcea cu ele.

Peste câtva timp Păcală iar trase una cu băţul, ba mai se şi răsti la piele:

– Ţine-ţi gura, sluto! Bărbatul iar tăcu. Păcală dete de a treia oară, şi acum se răsti şi mai
rău.

– Ce ai cu pielea aceea? întrebă omul nostru. Păcală mai dete din umăr, mai se codi, mai se
rugă de iertare că nu poate să spună.

– Apoi, grăi el cam cu anevoie în cele din urmă, piele-ar fi de piele, dar, aşa cum o vezi, nu
e piele, ci proroc, care ştie toate cele neştiute şi vrea mereu să spună lucruri de nespus.

– Şi ce vrea să spună? întrebă mirat bărbatul.

 – Uite! grăi Păcală, şi puse urechea la piele. Mare minune! Zice să cauţi la căpătâiul patului,
c-o să găseşti rachiu.

Bărbatul căută şi găsi.

– Mare minune! Cine l-o fi pus oare?

– E taină! răspunse Păcală, asta nu se poate şti.

– Şi ce mai zice prorocul?

– Să cauţi după cuptor, că vei găsi un purcel fript, zise Păcală, după ce puse iar urechea la
piele.

– Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice prorocul?

– Caută sub pat, că găseşti vinul. Astfel înainte – până ce nu ieşiră la iveală costiţele şi
plăcintele, încât numai de-un drag să te uiţi la masa încărcată şi să te aşezi la ea.

Se mira bărbatul, se mira mai vârtos nevasta, s-ar fi mirat satul întreg, dacă ar fi fost de faţă;
numai Păcală nu se mira, fiindcă el îşi cunoştea marfa şi ştia de ce e bună.

– Apoi de! zicea el mereu, ăsta-i proroc, nu fleac, şi-ţi scoate şi cârtiţa din fundul
pământului!

Va fi fost ori nu aşa, destul că Păcală s-a săturat ca un paşă turcesc, încât abia-l mai ţineau
curelele.

– Bună treabă prorocul ăsta! grăi bărbatul nevestei după ce se sătură şi el. Nu cumva ţi-e de
vânzare?

– Doamne fereşte! îi răspunse Păcală. Cum aş putea eu să vând un lucru ca acesta? Se

poate?!

– Dar dacă ţi-aş da un preţ bun?

– Auzi vorbă! preţ bun? Un proroc ca ăsta e lucru nepreţuit.

Doritor cum era de a se hrăni bine şi de a şti totdeauna cele ce se petrec în casa lui, omul
nostru îl apucă pe Păcală la târg. Îi dete la început o pungă de galbeni, apoi două, apoi trei, şi aşa
mereu înainte, până la şapte pungi, bani frumoşi chiar şi pentru un om mai bogat decât Păcală.

– Fiindcă văd şi văd că ţii cu orice preţ să cumperi prorocul, grăi Păcală muiat, o să-ţi fac
după dorinţă, dar nu pentru bani, ci fiindcă m-ai primit la casă, m-ai poftit la masă şi mi-ai zis o
vorbă bună. Noroc să ai de ea!
 Aşa grăi Păcală, şi-i dete pielea cea de junincă, pentru ca să ieie cele şapte pungi de galbeni
– mulţi bani chiar şi pentru un om mai bogat decât Păcală.

Şi nu era pe lumea aceasta om mai fericit decât bărbatul nevestei, fiindcă putea de aici
înainte să ştie toate cele ce se petrec în casa lui şi să se mai şi hrănească bine.

Iar Păcală, după ce-şi vându pielea şi puse bine banii, se culcă să doarmă, că avea drum lung
până acasă în satul lui.

Ziua următoare îşi luă Păcală rămas bun şi plecă iar acasă. Şi cum mergea pe drum şi cum
se simţea aşa încărcat de bani, cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui, îşi puse tare şi cu
adevărat de gând că de aici înainte nu mai vâşcă nici la dreapta, nici la stânga, ci merge drept
înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din partea altora – nu! nu! nu! ci
se face om ca toţi oamenii care vor să aibă obrazul curat, se astâmpără, se pune în rând cu fruntea
satului.

Numai dacă n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnică! Ea, sărmana, nu mai avea astâmpăr,
şi parcă i se surpa casa în cap când se gândea că prorocul a rămas în paza ei. Nu poate că
Doamne fereşte ce! dar muierile sunt fricoase şi nu prea se simt bine când se află aproape de
nişte lucruri cum era pielea lui Păcală.

Ea făcu dar ce făcu, şi-şi trimise bărbatul iar la pădure, apoi, după ce rămase ea singură,
puse, ca muiere harnică ce era, furca în brâu şi porni în urma lui Păcală şi grăbi şi alergă ca să-l
ajungă şi să-l întrebe ce are să facă şi cum să dreagă, ca să facă din piele piele ca toate pieile şi
să-i ieie darul prorociei?

Păcală, de! ce să facă şi el?! De pagubă se fereşte omul, dar de câştig niciodată; mai luă şi
de la femeie şapte pungi şi îi spuse că n-are decât să opărească pielea cu apă de izvor strecurată
prin o sită deasă, şi-şi urmă calea ca şi când nimic nu i s-ar fi întâmplat.

– Acum zău că mă fac om aşezat, încât o să ajung chiar vornic în satul meu! grăi el după ce
sosi acasă.

Se şi făcu. Îşi zidi, Doamne, o casă frumoasă de nu mai era în tot satul casă ca a lui, – colea,
cu pridvor aşezat pe stâlpi şi cu cerdac mare, – îşi cumpără pământuri, car cu patru boi, cal de
călărit, vacă cu lapte, oi de prăsilă; în sfârşit, toate câte se cuvin la casa unui om cu dare de mână,
toate erau la casa lui Păcală.

Şi nu era în sat om mai aşezat decât Păcală. Numai oamenii din satul lui dacă n-ar fi fost
tocmai aşa de proşti cum erau!

Văzând cum zideşte Păcală, cum cumpără, iar cumpără şi tot cumpără, cum dă mereu fără
să ieie, vecinele începură să şoptească între dânsele şi sătenii deteră cu socoteală că va fi având
mulţi bani Păcală şi că banii aceştia îi va fi găsit undeva, îi va fi căpătat ori îi va fi luat de la
cineva. Destul că voiau să ştie de unde are Păcală banii.
 – Măi Păcală, îl întrebă dar unul dintre oameni, dar tu de unde ai atâta spurcăciune de ban,
de tot dai şi nu mai sfârşeşti?

Păcală şedea în cerdacul casei cu pipa în gură şi privea la carul cel cu patru boi care intra în
curtea cea largă şi plină.

– De unde am atâta ban? răspunse el. De unde, păcatele mele, aş putea să am dacă nu din
preţul moşiei pe care am vândut-o?

– Ce moşie, măi Păcală, că tu n-ai avut moşie?!

– Apoi vorbă?! Dar pielea jinincei a cui a fost, măi?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toată
averea: am vândut-o şi am luat bani ca să-mi fac altă avere în locul ei.

– Atâţia bani pentru o piele de junincă?

– Măi, dar greu mai eşti la cap! grăi acum Păcală, care ţinea să nu mai umble cu minciuna.
Nu înţelegi tu că juninca aceea era junincă de prăsilă? Dacă o mai ţineam, făta, şi viţelul creştea,
şi el se făcea vacă, şi aveam două vaci, şi două vaci fătau doi viţei, şi se făceau patru vaci, iar din
patru vaci se fac opt, din opt şasesprezece şi cu timpul o întreagă cireadă de vite. Aşa se face
socoteala când mergi la târg şi ştii cum să-ţi vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai iac-
aşa!

Omul dete din cap şi deteră din cap şi se puseră pe gânduri toţi oamenii din satul lui Păcală.

Aveau şi ei viţele de prăsilă. De ce adică numai Păcală să-şi vândă pielea cu preţ? de ce să
fie ei mai proşti decât dânsul? de ce să deie ei o avere întreagă pentru un preţ de nimic?

Se puseră dar degrab’, îşi tăiară cu toţii junincile de prăsilă, mâncară cât putură din carnea
lor, iar pieile le duseră la târg, să le vândă şi ei cum a vândut Păcală pe a lui.

Numai că nu se nimereşte totdeauna şi nu ştiu toţi oamenii să-şi vândă marfa ca Păcală.

Degeaba spuneau ei că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci nimeni nu voia să le deie
preţul la care râvneau, şi s-au întors ca vai de ei acasă.

Vai de ei! dar vai şi de Păcală! Când se văzură şi cu pagubă, şi cu batjocură, oamenii se
adunară iarăşi, se sfătuiră şi tot se sfătuiră între dânşii, că ce să facă şi ce să dreagă ca să scape de
Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială că-i va prăpădi pe toţi dacă va mai rămânea cu
zile.

– O să-şi deie foc la casă, ca să ne dăm şi noi la ale noastre, grăi unul dintre cei mai
prevăzători.

– O să-şi frângă vreun picior, ca să ne frângem şi noi pe ale noastre, grăi altul.
 – O să sară în fântână, ca să sărim cu toţii după el! strigară cu toţii.

Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuiau să scape de el, dacă nu voiau să piară cu toţii ca
vai de ei.

Dar cum să scape? Asta era vorba. Să-i taie boii, şi vaca, şi oile, şi calul de călărit, să-i deie
foc la casă şi să-l gonească din sat. Asta s-at fi putut. Dar cine putea să ştie dacă nu se va mai
întoarce?

Trebuia să-i stingă lumina vieţii: numai aşa erau scăpaţi, cu adevărat scăpaţi de el.

Luară dar hotărârea să-l omoare pe Păcală; fiind, însă, că nu voiau să facă nici vărsare de
sânge, nici moarte de om chiar cu mâna lor, se sfătuiră din nou între dânşii şi după mult sfat au
chibzuit să-l arunce în Dunăre, unde va fi apa mai adâncă, pentru ca nici neam de neamul lui să
nu mai poată ieşi la lumina zilei.

Şi dacă tot ar scăpa Păcală chiar şi din fundul Dunării? Asta era! Şi dacă tot ar scăpa?! Ce
era atunci?! Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuia să facă ce vor face ca Păcală să nu poată
scăpa, dar deloc să nu poată scăpa.

Se puseră dar din nou şi se sfătuiră, şi după multă sfătuire mai chibzuiră să-l bage pe Păcală
într-un sac, să strângă bine gura sacului şi să lege sacul cu Păcală cu tot de o piatră de moară,
pentru ca piatra de moară, rotundă cum este, să meargă de-a dura până la fundul Dunării şi să
ducă şi sacul cu Păcală.

Înţelegându-se astfel ei, toţi oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu mare, cum erau, luară
sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară funia, ca să lege sacul de piatră, luară cea mai mare
din pietrele de moară pe care le putură găsi cale de trei zile de jur-împrejur şi porniră cu mic, cu
mare, cum erau, asupra casei lui Păcală, ca să-l ia, să-l ridice, să-l ducă şi să nu se oprească cu el
decât în fundul Dunării.

Păcală şedea cu pipa în gură în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în
curtea lui cea largă şi plină, – şedea Păcală cu pipa în gură şi se uita, – când se pomeni cu satul
întreg, mic şi mare, de nu-i mai încăpea curtea cea largă a lui.

Ce să facă, sărmanul de el, ce să facă?! Nu-i rămânea decât să se dea prins şi legat, dacă n-a
putut să rămână pe unde fusese mai înainte, ci l-a pus păcatul să se întoarcă în satul lui, să se facă
om aşezat şi să nu mai umble cu minciuna. Dar o viaţă are omul şi o moarte.

– Mi-a fost, se vede, rânduit, grăi Păcală, să mor în satul meu ca om de treabă.

Căci mai de treabă de cum era nu se putea face Păcală; asta o simţea.

Îi părea cu toate aceste cam rău că trebuia să moară tocmai acum, când avea şi el casa lui,
masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă, şi ar fi voit Păcală să scape dacă se poate fără
minciună, căci era hotărât odată să nu umble cu minciuni, dar nu se putea, fiindcă oamenii erau
neînduraţi şi vicleni.

Se lăsa dar Păcală, se lăsa, fiindcă n-avea încotro, să-l vâre ca pe un motan în sac, să-l ia pe
sus şi să-l ducă la pierzare.

El în frunte, piatra de moară după el, fruntea satului în urmă şi satul întreg, cu mic, cu mare,
mai în coadă, ieşiră din curtea cea largă, trecură prin sat şi o luară peste câmpul nisipos drept
spre Dunărea cea mare şi adâncă.

– Staţi, măi, strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală.

Se opriră în loc cu toţii, cu mic, cu mare, cum erau.

– Am uitat un lucru, grăi omul cel cu socoteală.

– Ce-am uitat? întrebară ceilalţi.

– Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.

– Aşa-i, ziseră oamenii din satul lui Păcală, am uitat prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.

Îl aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-l arunce fără ca să ştie unde-l aruncă?

Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate prăjinile şi numai apoi îl
duseră pe Păcală la Dunăre, – prăjina în frunte, sacul cu Păcală, piatra de moară, fruntea satului
şi apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau.

– Staţi, măi! strigă iar omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii.

– Să-l legăm de piatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu prăjina fundul
Dunării!

– Să-l legăm, strigară cu toţii, ca să nu fugă! Îl legară dar pe Păcală de piatra cea mare, apoi
plecară ca să caute cu prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-l arunce.

Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuşi prăjina, dete o dată cu
ea în valuri, o izbi cât nu mai putu în jos, dar nu atinse cu ea fundul.

– Aici, zise el, Dunărea nu are fund, trebuie să căutăm alt loc.

– Aşa e, strigară cu toţii, trebuie să căutăm alt loc, unde are Dunărea fund.

Nici că se putea altfel. Vorba era ca piatra de moară să meargă de-a dura şi să se oprească
tocmai în fundul Dunării: unde se oprea piatra dacă Dunărea nu avea fund?
 Porniră dar cu toţii ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva să-l arunce la loc
nepotrivit şi să-l scape acum, după ce îl aveau prins şi legat.

Ei trebuiau să ştie unde are să se oprească piatra cu sacul şi cu Păcală cel din sac.

Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de piatra cea de moară, cea mai mare pe
care oamenii din satul lui o putuseră găsi cale de trei zile de jur-împrejur.

– Staţi! strigă omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii. Ce era la mijloc? Ca oameni
chibzuiţi, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă şi să cerceteze bine mai nainte de a-l arunca pe
Păcală în Dunăre.

Unde să-l arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce?

Unii dădeau cu socoteală că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de acolo vine apa şi n-ar
veni dacă n-ar fi destulă.

Alţii însă erau de părere că la vale e mai multă, fiindcă acolo se strânge apa, care vine de la
deal, şi dacă l-ar arunca la deal, cum vine apa şi tot vine, se scurge şi tot se scurge, s-ar pomeni
că Păcală rămâne pe uscat, iese din sac şi vai de capul lor!

Se adunară dar cu toţii de se sfătuiră ca nu cumva să facă vreo prostie, şi după multă sfătuire
se înţeleseră să caute locul cât mai devale, pentru ca toată apa să se strângă în capul lui Păcală.

Pe când oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu prăjina cea lungă,
iată că vine un jelepar de vite, care ducea o cireadă de o mie de boi la târg, şi cum mergea
jeleparul de-a lungul malului, dă de sacul cu Păcală şi se miră, cum s-ar mira tot omul când ar
vedea în calea lui asemenea lucru.

– Dar tu, măi, întrebă jeleparul, cum ai intrat în sac şi ce cauţi în el?

– N-am intrat, răspunse Păcală, ci m-au vârât alţii în el.

– Şi de ce te-au vârât?

– Ca să mă arunce în Dunăre.

– Şi de ce să te arunce?

– Iacă – păcatele mele! – răspunse Păcală, fiindcă vor să mă facă vornic şi eu nu vreau să
primesc…

– Şi de ce nu vrei, măi?

– Apoi de! zise Păcală. Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic.

 – Şi de ce nu e?

– Fiindcă are neveste multe, şi bărbaţii pleacă cu toţii la lucru, de nu se mai întorc cu
săptămânile, şi vornicul rămâne el singur cu nevestele.

– Şi de ce nu vrei să rămâi cu nevestele?

– Fiindcă sunt multe şi toate tinere şi sprintene ca furnicile şi nu pot să le stăpânesc.

Când auzi asemenea vorbe, jeleparul se miră prea mult, fiindcă el bucuros ar fi fost vornic
într-un sat ca satul lui Păcală.

– Măi, dar prost mai eşti tu, măi! grăi el. Un om mai cu minte ar primi cu amândouă
mâinile.

– Un om mai cu minte e mai cuminte şi poate când nu poate prostul, îi răspunse Păcală.
Haid’! dacă te simţi destoinic, intră în sac şi, când vei vedea că voiesc să te arunce în Dunăre,
spune-le că primeşti să le fii vornic.

– Şi ei mă vor primi oare pe mine?

– Mai ales! îi răspunse Păcală. Cu amândouă mâinile! Atât îi trebui jeleparului, care nu se
temea de nevestele din satul lui Păcală.

El dezlegă dar sacul, ca să iasă Păcală, apoi se vârî el însuşi în sac. Păcală răsuflă o dată
uşor de tot, strânse gura sacului, o legă bine, apoi p-aci îi fu drumul, nici că se mai opri decât la
cireada cea de boi, pe care o mână acasă la el, în curtea cea largă, care putea să-i încapă pe toţi.

Iară jeleparul din sac râdea în el când se gândea cum are să-i înşele pe proştii din satul lui
Păcală, care nu ştiau, bieţii de ei, că nu mai e tot un prost ca dânşii în sac.

Râdea însă mai ales când simţea că ei îl ridică pe sus, ca să-l ducă să-l arunce în Dunăre la
locul pe care-l găsiseră mai bine înfundat. Numai atunci când simţi că-i dau avânt ca să-l arunce,
abia atunci el strigă tare cât putu:

– Staţi, măi! Toţi se opriră, cuprinşi de spaimă şi de mirare, fiindcă înţelegeau şi ei că glasul
care răsuna din sac nu era glasul lui Păcală.

– Lăsaţi-mă, grăi jeleparul, că primesc să vă fiu vornic.

– Auzi vorbă! strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală, care era chiar
el vornic în sat, îşi preface glasul ca să nu-l mai cunoaştem, voieşte să ne mai fie şi vornic, ba te
pomeneşti c-o să ne spună că el nu mai e Păcală!

– Apoi că nici nu sunt! răspunse jeleparul. Când auziră vorba aceasta, oamenii se supărară,
mare minune cum se supărară, fiindcă îl văzuseră ei înşişi cu ochii lor când îl vârâseră în sac şi ei
înşişi cu mâinile lor legaseră gura sacului şi, supăraţi cum erau, năvăliră cu toţii asupra lui, îl
ridicară cu piatră cu tot şi – una! două! trei! bâldâbâc! – îl aruncară în Dunăre, ca nici neam din
neamul lui să nu mai poată ieşi la lumină.

Şi, Doamne! cât se simţeau de uşuraţi când văzură că merge drept spre fundul Dunării, că
nu mai iese la iveală şi că apa curge mereu de la deal la vale şi se îngrămădeşte asupra lui.

Iară Păcală şedea în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui
cea largă şi plină de vite frumoase.

– Staţi, măi! strigă omul cel cu socoteală. Staţi! strigă încă o dată.

– Ho, staţi! strigară toţi oamenii din satul lui Păcală când le văzură ochii ceea ce mintea nu
putea să le înţeleagă, şi se opriră cu toţii şi rămaseră încremeniţi în loc.

– Dar tu, măi, cum ai ajuns aici? întrebă vornicul satului.

– Aşa-i, ziseră cu toţii, cum ai ajuns tu aici?

– Mare lucru?! răspunse Păcală. Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum aţi ajuns şi voi, venind de
acolo până aici?!

– Dar tu eşti mort, măi? te-am aruncat în Dunăre!

– Aş! grăi Păcală. Apa Dunării e rece şi te face mai sprinten de cum ai fost.

– Mare minune! strigară oamenii. Cu ăsta nu e chip s-o scoţi la capăt! Îl arunci legat de o
piatră de moară în Dunăre, şi se întoarce mai degrabă decât tine acasă!

– Dar vitele cele multe şi frumoase de unde le ai? întrebară ei.

– De unde să le am, răspunse Păcală, dacă nu de acolo unde m-aţi lăsat voi?

– Dar cine ţi le-a dat?

– Cine să mi le dea? Le-am luat eu; ia omul cât poate şi ce nu poate lua mai lasă şi pentru
alţii.

Atât le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Aşa cum erau adunaţi la casa lui Păcală,
plecară cu toţii înapoi la Dunăre şi nu mai steteră la sfat, ci se aruncară ca broaştele – bâldâbâc!
bâldâbâc! – care mai de care mai iute în valuri, ca să ia fiecare cât poate, iar nevestele lor
rămaseră pe ţărmure, aşteptându-şi fiecare bărbatul cu turma de vite.

Era, se înţelege, şi popa între dânşii, şi fiindcă popii sunt mai lacomi decât alţi oameni, el se
repezi mai tare decât ceilalţi şi sări unde era mai afundă apa, dar potcapul tot îi rămase pe
deasupra.
 Preoteasa, care stătea pe ţărmure, lacomă şi ea, văzând potcapul, credea că n-are popa
destulă vârtute ca să se cufunde, şi că vor lua alţii toate vitele mai înainte de a fi ajuns şi el la
fund.

– Mai la fund, părinte! striga dar, mai la fund! că acolo sunt cele coarneşe!

A şi intrat popa cât de afund, dar nici nu s-a mai întors nici el, cum nu s-au mai întors nici
ceilalţi.

Aşa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui,
fiindcă, de! era numai el singur cu nevestele.

Cine o ştie mai departe, mai departe are s-o spună.

Bunicul
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad.
Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.
 Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile,
barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.

Cine trânti poarta?

– Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!

Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui "tata-moşu".

– "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

– Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?

– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

– O, voinicii moşului!…

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi
binecuvântare.

– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

– În ţara cocorilor.

– În ţara cocorilor?

– Da.

– Dar rândunelele un’se duc când se duc?

– În ţara rândunelelor.

– În ţara rândunelelor?

– Da.

– Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului,
zise băiatul netezindu-i barba.

– Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
 – Da… hî… hî… poi ce fel… şi mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

– Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

– Ţie două şi mie două… nu e-aşa, tată-moşule?

– Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

– Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.

– Cum de nu?! Mie un scatiu.

Ce fericiţi sunt!

Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme.
Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"…

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din
cântec.

E muma lor şi fata lui.

Cum îl văzu, începu:

– I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise
prelung:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…

Femeia intră în casă.

– Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în
creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

– Partea asta este a mea.

– Şi partea asta, a mea!

– Mustaţa asta este a mea.

– Şi asta, a mea!

La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

– Pe din două.

Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

– Jumătate mie.

– Şi jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

Băiatul:

– Mustaţa mea e mai lungă.

Fata:

– Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

– Amândouă sunt deopotrivă.

– Ş-a mea, ş-a ei!

– Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

– Partea mea e mai frumoasă.

– Ba a mea, că e mai albă!

 Bunicul zâmbi.

– Ba a mea, că e mai caldă!

– Ba a mea, că e mai dulce!

– Ba a mea, că nu e ca a ta!

– Ba a mea, că are un ochi mai verde!

– Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

– Ba a mea!

– Ba a mea!

Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.

Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:

– Ce e asta, viermi neadormiţi!

Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

Bunica
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

O văz, ca prin vis.

 O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura
strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.

Cum deschidea poarta, îi săream înainte.

Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

– Ghici…

– Alune!

– Nu.

– Stafide!

– Nu.

– Năut!

– Nu.

– Turtă-dulce!

– Nu.

Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.

Şi totdeauna sânul ei era plin.

Îi sărutam mâna.

Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.

Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

 Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi
subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea
că se scutură o ploaie albastră.

– Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.

– Să spui…

Şi niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream ş-o

întrebam câte ceva; ea începea să spună, şi eu visam înainte.

– A fost odată un împărat mare, mare…

– Cât de mare?

– Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi
părea rău că nu avea copii…

– Bunico, e rău să nu ai copii?

– Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.

– Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.

Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea
şi ziceam:

– Spune, bunico, spune.

– Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu
are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de
cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot…

– Cât era de mic?

– Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.

– Va să zică, nu era mic, mic de tot…

 – Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: "Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul
lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care
sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere
nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o
să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur"… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi
căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei
parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

– De ce nu legau rod, bunico?

– Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…

Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea…
norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.

– Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i
ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii
de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi
veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de
mică…

– Ca moşu de mică?

– Da, ca moşu…

– Atunci nu era mică de tot…

– Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: "Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte
de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda
merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile,
încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai
uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană
pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă"…

– Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.

– A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un

fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor…
 Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele
cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori.

– Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun…

– Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

-… ş-a luat o desagă cu merinde şi a plecaaat…

-… ş-a plecaaat…

– Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus…

-… s-a dus, s-a dus…

– Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă…

-… întunecoasă…

-… de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagile
căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era
fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi,
şi dormi, şi dormi…

Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul.

Dar basmul?

Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit
sub privirile şi zâmbetul ei.
 Dumbrava minunata

Dumbrava minunata este descrierea peripetiilor prin care a trecut o fetita Lizuca si cainele ei Patrocle pe
parcursul drumului pe care l-au strabatut de la casa fetitei pana la casa bunicilor fetitei.

Dupa moartea mamei Lizucai , tatal acesteia, domnul Vasilian s-a recasatorit cu o doamna pe care o
chema Maria Papazoglu, si care nu o agrea deloc pe fetita. Lizuca fusese crescuta de bunicii ei din partea
mamei,insa dupa casatorie tatal sau a luat-o acasa si nu i-a mai dat voie sa-si vada bunicii, deoarece
mama vitrega spunea ca a fost porost crescuta de bunici si nu a primit o educatie corespunzatoare cu
pozitia lor sociala.

Intr-o zi in timp ce tatal fetitei era plecat la Bucuresti, mama vitrega a primit vizita a doua doamne si mai
tarziu a unui domn locotenent Micus. Lizuca in timpul acestor vizite a intrat in salon si si-a bagat degetul
in chiseaua cu dulceata.A fost certata de mama vitrega si apoi batuta foarte rau de servitoare pentru
acest gest. Pentru ca nu era prima oara cand manca bataie ci acest lucru se intampala in fiacre zi, Lizuca
a considerat ca este deajuns tot ce a patimit de la moartea mamei ei si a rugat cainele sa o insoteasca la
bunicii ei.

S-au furisat din casa si au plecat in marea aventura care consta in traversarea dumbravei Buciumenei.
Fetita stia din povestile pe care i le spunea bunica ca trebuie sa lasi un semn pe unde treci, asa ca si-a
umplut buzunarul cu cenusa pe care a lasat-a sa curga pana s-a terminat

De aici inainte tot ce se intampla in povestire pare ireal deoarece,ca intr-o poveste ,florile vorbesc,
animalele vorbesc si tot ce se intampla in dumbrava pare a fi dintr-o poveste.

In drumul lor pana sa ajunga in Dumbrava intalnesc o floare mare pe care Lizuca din povestile pe care i le
spunea bunica a numit-o Sora-Soarelui si pe care a intrebat-o ce mai face,si i-a spus unde merge ea si
Patrocle. Floarea i-a raspuns ca face foarte bine si le-a spus ca drumul pe unde au luat-o spre casa
bunicii este bun.Au coborat printre livezi unde au intalnit multe ganganii marunte si rosii, punctate cu
negru pe care Lizuca le-a numit vacile Domnului.

Au ajuns in Dumbrava unde au intalnit o batrana. Si despre aceasta batrana Lizuca i-a spus lui Patrocle ca
este Sfanta Miercuri,si au vorbit cu ea .In dumbrava si-au continuat drumul vorbind cu toate pasarelele
pana s-a intunecat si nu au mai vazut drumul.Lizuca a considerat ca este mai bine sa-si caute un adapost
pana se face ziua si l-a rugat pe Patrocle sa caute un loc unde s-a doarma.

Parocle a gasit o scorbura intr-o rachita, iar Lizuca a cerut gazduire rachitei.In timpul noptii au aparut
stelele, iar Lizuca a crezut ca in cer Dumnezeu a aprins lumanarile.Pana sa adoarma in scorbura Lizuca i-a
spus lui Patrocle ca singurul de care se teme in padure este bursucul, deoarece ea stie din povestile
bunicii ca este foarte rau. Chiar in clipa aceea in fata scorburii a aparut o umbra neagra de care Lizuca s-
a speriat, insa Patrocle i-a spus sa nu se teama deoarece rezolva el si a inceput sa fugareasca umbra.
Cand s-a intors la scorbura i-a spus Lizucai ca nu era decat un iepure care se speriase si el de ei.

In lumina lunii Lizuca a vazut cum apar dintr-o scorbura niste omusori mititei sapte la numar. In fruntea
lor se afla un batranel si o batranica, iar Lizuca le-a spus ca-i recunoaste deoarece i-a vazut la bunica intr-
o carte.Omusorii i-au spus ca ei stiau ca o sa vina la ei deoarece au pus la panda la marginea padurii pe
tancul pamantului care le-a dat de stire cand au intrat cei doi in padure.Ei au povestit Lizucai ca ei ies de
multe ori noaptea si petrec cu vietatile care fug de om.

Domnita prichindeilor a invitat toate vietatile sa petreaca cu ei.I-au povestit fetitei ca traiau si ei demult
in lumina zilei,dar cand au inceput oamenii sa se inmulteasca un batran al lor a vrut sa traiasca cu ei in
pace.El avea o moara si cand oamenii veneau sa macine il necajeau pe batranel care se numea Statu-
Palma si de atunci lui nu i-au mai fost dragi oamenii si a fugit departe de ei.

Deasemenea i-a mai povestit domnita si despre zmeii din povesti si despre Stramba-Lemne,Sfarma-
Piatra si alti uriasi din stravechi timpuri. I-a mai spus domnita lui Lizuca ca desi viata lor e lunga si isi
numara anii cu miile o sa le vina si lor sfarsitul. Toate acestea se intampla i-a spus domnita pentru ca
oamenii iubesc tot mai putin povestile si-si uita usor prietenii.

puiul

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-
a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de
pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte
oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar
ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa
patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de
vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au
inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o
firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi,
cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: “Pitpalac!” repede veneau
langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat
repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit
cand s-a simtit strans in palma flacaului, numa, el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar;
dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:
— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de- abia e cat luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic,
sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau. Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din
seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se hraneau
si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de
pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se
potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub
aripile ocrotitoare ale prepelitei.
Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare.
Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in
amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii.
Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea
“trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa
indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in
curand, cand o trece vara. “Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru
orase mari si rauri, si marea.”
Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei,
aud o caruta venind si oprindu- se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele
cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. “Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au
priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita.
Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa de socoteala, le-a
poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman- tul, si cu nici un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles?
Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea fasaitul unui caine care alerga
prin miriste si din cand in cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Cainele paseste incet dupa ea.
Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o
furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul,
la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu
poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat
cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede
spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise
ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-
a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea
aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul,
cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu
face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau
in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand “Apporte!” Mai
tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-
au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-
a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul
miristii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea
unul.
— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate
partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu! piu!”… Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a
inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el… D-atunci au inceput zile
triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar
noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, si
marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.
Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de
porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au
intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase au
venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se
vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in
tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi.
In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii
sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata
de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i
moara toti puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat
cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!
A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in
zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o
ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui
de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum
o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii… miriste…un caramb de cizma pe care se
urca o furnica… aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei
impreunate ca pentru inchinaciune.

CIOBANILA

Samson, cainele ciobanesc dat de baci în grija unor gospodari, se înzdraveneşte dupa o boala grea şi
pleaca în cautarea stapanului. Ajunge însa la o altfel de turma, cu baci, tarla şi cu miei cum nu mai
vazuse pana atunci – o şcoala dintr-un sat.
Învaţatorul şi copiii îl adopta sub numele de Ciobanila. Ajuns mandria şcolii, cainele îşi primea „mieii” în
fiecare dimineaţa, îi pazea cu straşnicie şi facea fel de fel de ghiduşii, ca sa le fie pe plac.
Numai un lucru nu-i placea lui Ciobanila: dumineca şi sarbatorile… Nu pricepea de ce în zilele astea mieii
lui nu se întorc la ţarc. El ieşea în drum şi îi aştepta zadarnic… Unii copii îl zareau şi-1 strigau de departe.
El alerga şi încerca sa-i abata spre şcoala. Dar se ivea baciul, care-i mana acum în alta parte, într-o tarla
unde el nu avea îngaduinţa sa patrunda şi de unde se auzeau rasunand cantece. Atunci, în zilele acelea
uracioase, suna un clopot mare, cu vuiet adanc, nu mic şi piţigaiat, ca cel de la gatul berbecului de la
stana… Clopotul asta chema pe mieluşeii lui şi pe baci acolo. Sunetele lui îl patrundeau ca un vant sonor,
îi intrau în blana şi-1 înfiorau tot… el se resemna şi se proptea afara, dincolo de clopotniţa, unde se
punea cu botul pe labe… Dupa ce se sfarşea ce se petrecea înauntru (nu ştia ce: tuns de lana, mulsoare)
se întorcea acasa numai cu învaţatorul, amandoi posaci: mieii lor se amestecau în gloata oamenilor, de
unde nu-i mai putea scoate.
-Lasa, Ciobanila, ca maine vin iar… îl mangaia dascalul.
Dar cainele tanjea, se posomorase. Ca sa-1 mai însenineze, îl lua în ziua Naşterii Domnului la biserica.
Dupa ieşirea de la slujba a fost o tavaleala prin zapada de-a valma, cainele şi mieii rostogoliţi unii peste
alţii într-o joaca nebuna, ca sta lumea şi se uita ca la comedie. Ciobanila îşi pierduse toata seriozitatea:
facea nebunii mai rau ca un ţanc fara minte.
Atunci învaţatorului îi veni în gand ceva. Stranse elevii şi le vorbi astfel:
– Copii, lui Ciobanila i se uraşte fara voi şi va duce necontenit dorul. Eu zic sa treceţi zilnic pe la şcoala sa-
1 luaţi şi pe el.
– Pai noi ne ducem cu colindul, domnule.
– Cu atat mai bine: îl luaţi cu colindul, va însoţeşte cat mergeţi cu sorcova şi cu pluguşorul… Pretutindeni
are sa va fie paza şi tovaraş.
Copiii strigara ura, zvarlindu-şi caciulile în sus, spre marea bucurie a lui Ciobanila, care sari sa le adune de
pe jos.
Astfel, cainele îşi lua loc şi umbla într-un card de uratori pe la ferestrele gospodarilor, cu înfruptare din
covrigii, nucile şi colacii de capatat. L-a înveselit nespus clopoţelul de acioaie, în clinchetele caruia
mieluşeii lui cutreierara tarlele. S-a ridicat şi a cerut sa-1 miroasa. Avea iz bun, şi el l-a lins uşor. Aşijderi a
mirosit nuieluşa împodobita a sorcovei: nu i-a placut, florile n-aveau miresme de munte. Izul lor aducea
cu carţile purtate de copii la subţioara, cand soseau la şcoala şi el sarea sa-i miroasa.
A fost şi de Boboteaza cu cioporul întreg. E drept ca n-a intrat în biserica. Dar a mers cu alaiul pana la
malul apei unde s-a sfinţit crucea.
I-a trebuit apoi multa cazna pana sa adune mieluşeii lui, care se încurcau pe alunecuşul pe gheaţa. A fost
nevoie sa-1 ajute şi baci învaţator.
Urma apoi cealalta jumatate de iarna, de data asta cu zapezi înalte şi troiene pana la brau. Dracii de copii
se varau în ele şi-1 strigau sa-i gaseasca. El intra barbateşte în omatul pufos, racaia cu labele, îl
scormonea, îi înhaţa cu colţii de sumane şi-i scotea din gauri în hazul tuturor.
Dar s-a dus şi iarna. Curand, Pastele a luminat satul, gatit şi varuit de sarbatoare. În toate zilele vacanţei
copiii au venit sa-1 ia seara la denii, ziua la camp, unde se jucau pe iarba proaspata. Copiii îi culegeau
flori, i le faceau manunchi şi i le dadeau în gura. El le lua între dinţi şi umbla aşa cu ele un timp, ca sa le
faca placere.
De Sf. Gheorghe un copil i-a adus sa vada o pereche de miei priori. Ciobanila i-a mirosit lung şi
amanunţit. Izul de oaie adevarata îi deşteapta afunde aduceri-aminte cu aleanuri adormite, care îl
tulburara. Se mai adauga vremea, cu unduiri de adieri sosite din pajişti, cu cer albastru ca munţii şi izuri
încalcite abatute din toate parţile pamantului.
Ramase acelaşi strajuitor credincios al tarlei şi al mieilor omeneşti, şi mai ales al baciului nou. Atat ca
aproape nu mai dormea noaptea. Sarea necontenit, ieşea din curte, scruta bezna, ulma vantul şi, plin de
o mare nelinişte, de o ciudata presimţire, nu se mai culca. Aştepta… Aştepta ceva de dincolo de rosturile
obişnuite ale zilelor de aici… Mocnea în el o scanteioara de nadejde, necunoscuta, în jurul careia alergau
şi se gramadeau toate minţile în simţirile lui de pana atunci.
Într-un revarsat de zori i se nalucira zvonuri de talangi. Ascuţi auzul… Veneau de departe, de catre vale,
şi urcau. O unda de vant le şterse. Se puse jos: pamantul nu-i împartaşi nici o veste din coaja lui. Iar se
scula şi se ciuli tot… încorda pana la durere auzul, şi prin cleştarul vazduhului trezit de întaiele albe
palpairi ale luminii, suna, ca dintr-un fund pierdut de codru, talanga cu glas argintiu de la gatul lui Florin,
berbecul trufaş cu care avusese raca veche la stana. încremeni în ascultare: încet-încet, se slomneau şi
celelalte aci oaie, una de la grumazul oii nazdravane, care scapase singura din gura lupului, alta de la
gatul lui Foltea, urecheatul burtos pe spinarea caruia îl cocoţase baciul cand, bolnav, nu-1 mai ţinuse
picioarele. Mai aşteapta… Un latrat: al lui Labuş, starostele cainilor turmei.. Şi nu se mai îndoi; nu mai
pregeta… Era adevarat!… Tot culcuşul de amagiri în.care pribegia îl silise sa-şi faca popas se spulbera…
Mieii cei noi, baciul lor, tarla cea mare şi alba? Piedici, peste care sare cum a sarit cu lanţul de gat orice
poarta ce i-a stat în cale spre ai lui… Fara sa mai cate înapoi, o lua la goana înaintea lor, pe drumul
aşternut cu umbre de roua şi lumini, şi izbucni deodata, ca din pamant, drept în miezul turmei. Sari pe
pieptul baciului şi-şi rezema capul pe inima omului care-1 îmbraţişam şi-1 primi cu ospaţ mare, ca la
praznicul întoarcerii fiului pierdut.

Timp de 9 ani grecii au asediat Troia. In al 10-lea an soseste

In tabara grecilor Chryses, preot al lui Apollosagetatorul si ii

Roaga pe greci sa i-o inapoieze pe fiica lui,Chryseis care era

sclava lui Agamemnon in scimbul a unei mari sume de bani.

Insa Agamemnon nu este de acord iar preotul ii cere ajutorul lui Apollo. Acesta ii asculta
rugamintea si arunca o molima

Asupra soldatilor.Multi greci au murit de ciuma.

Eroul Ahile afla ca Apollo s-a razbunat pentru jignirea adusa preotului sau si ca va putea
fi imblanzit doar daca o vor inapoia pe Chryses tatalui ei si vor jertfi o 100 de boi.

Ahile se cearta cu Agamemnon si cel din urma cere in schimbul sclavei sale pe Briseis,
sclava lui Ahile.Agamemnon o

inapoiaza pe Chryseis tatalui ei, asa ca Apollo alunga molima din tabara grecilor,dar
cand Agamemnon trimite dupa sclava

Briseis, Ahile ii cere ajutorul lui Zeus sa-l pedepseasca pe Agamemnon pentru jignirile
aduse.Dar acesta pleaca la un ospat unde Hera ii cere socoteala pentru ajutorul ce-l va da
troienilor si incepura sa se certe dar zeuul Hefaistos le spune Aca nu are rost sa se certe
pentru niste muritori si petrecerea tinu pana la asfintit cand tot Olimpul se cufunda intr-un
somn linistit.

Pe Olimp doar Zeus nu dormea dintre toti zeii si i se infatiseaza in vis lui Agamemnon si
ii spune sa porneasca cu grecii o lupta impotriva troienilor.Cand Agamemnon se trezeste
porneste lupta,dar Hera, temandu-se o trimite pe Atena pentru a o opri.Ajunsa in tabara
grecilor se duce la Ulise si ii porunci sa-i impiedice pe greci sa paraseasca lupta.

Ulise ii indeamna pe greci sa nu ridice asediul cetatii,caci daca se vor intoarce in patrie
fara sa cucereasca Troia vor fi considerati lasi,dar batranul Nestor le vorbeste si ii
indeamna sa lupte,asa ca ostenii, condusi de comandantul lor pornira spre campul de
lupta.

Iris,vestitoarea zeilor,vesteste troienilor apropierea grecilor.

Cand ostile erau fata in fata Paris iese din randul troienilor si intreaba pe greci daca
vreunul indrazneste sa se lupte cu el.
Menelaos iese din randul grecilor pt. a se lupta cu el si cere ca indiferent cine va castiga
dupa lupta sa se faca pace.Insa pentru ca nu avea incedere in Paris el ceru sa vina tatal
lui,Priam, sa jure ca va duce la indeplinire intelegerea.Dupa ce Priam a facut juramintele
a inceput lupta.Menelaos il loveste cu sulita,dar Paris scapa si apoi il lovesteputernic cu
spada.Ramas fara sabie Menelaos il apuca de coif si il tara spre greci.Dar Afodita ii vine
in ajutor lui Paris si acesta scapa.Menelaos este numit invingator de catre Agamemnon.

In timp ce Paris si Menelaos se luptau,zeii erau la un ospat in palatul lui Zeus.Luand-o in

deras pe Hera, Zeus spune ca va pune capat luptei dintre troieni si greci deoarece
Menelaos iesise biruitor,dar Hera il roaga pe Zeus sa o trimita pe Atena in tabara
troienilor.Luand infatisarea unui soldat Atena se duce la Pandaros,un arcas renumit si-l
indupleca sa-l doboare pe Menelaos,dar cand sageata trimisa de el se indrepta catre
Menelaos Atena intervine si astfel, menelaos este doar ranit.In acest timp Agamemnon
porunceste armatei sale sa pornesca lupta.Armata grecilor era condusa de Atena iar cea a
grecilor de Ares.In lupta au cazut multi soldati.

Atena i-a dat o mare putere regelui Diomedes care il omoara il ranesta pe Eneas,fiul
Afroditei.Aceasta,incercand sa-l ajuteeste si ea ranita si pana la urma sunt ajutati de catre
Apollo care ii duce in templul sau din Troia.Vazand-o pe Afrodita ranita, Hera si Atena
au inceput sa rada si se hotarasc sa lupote impotriva lui Ares.Atena se urca cu Diomedes
in carul acestuia.Cu ajutorul Atenei Diomedes reusete sa-l raneasca pe Ares.Acesta fuge
la Zeus pentru a se plange,dar Zeus, care il ura pentru placerea lui de a varsa sange,il
ameninta ca-l va arnca in bezna Tartarului.

In acest timp grecii inaintau,ucigand multi troieni de baza.

Atunci,prorocul Helenus,fiul regelui Priam,vazand ca infrangerea troienilor este aoroape

ii roaga pe Eneas si Hector sa vina in Troia pentru a o imblanzi pe Atena.Hector asculta
ruga fratelui sau si ii imbarbatesta pa troieni,acestia respingand atacul grecilor.
Hector se intoarce in Troia si ii cere mamei sale,Hecuba,sa aduca jertfe zeitei
Atena,rugand-o sa-l imblanzeasca pe Diomedes.Hector porneste spre palatul fratelui
sau,Paris.

Hector il cearta pe Paris ca sta acasa in timp ce se lupta,riscand sa moara,iar acesta ii

raspunde ca atunci se prgatea de lupta.Apoi Hector pleaca la casa lui unde
Andromaca,sotia sa,si fiul sau, Astyanax il roaga plangand sa nu mai plece la lupta
fiindca se tem de pierirea sa.Insa Hector nu asculta de rugile acestora si,inainte de a pleca
la lupta ii roaga pe zei sa aiba grija de sotia si fiul sau.La portile cetatii Hector il
intalneste pe Paris care era gata de lupta.

Troienii s-au bucurat cand i-au vazut pe cei 2 pornind la lupta si astfel,grecii au inceput
sa dea inapoi.Atena si Apollo hotatasc sa puna capat macelului.Zeii i-au hotararea sa-l

faca sa cheme la lupta pe cel mai viteaz dintre greci.Profetul

Helenus afla de hotararea zeilor si il sfatuieste pe Hector ce sa faca.Hector lupta cu

Aiax.Arunca sulita si-l raneste pe acesta,iarAiax,de aemenea il rani pe el.Cei 2 se omoara
intr ei iar grecii si troienii hotarasc sa intrerupa lupta pentru o zi in semn de pretuire.In
ziua de pauza cele 2 tabere isi ingrapa mortii si fac un ospat in semn de multumire lui
Zeus.

Zeus chiama pe toti zei si le spune ca acela ce se va amsteca in lupta dintre greci si
troieni va fi aruncat in Tartar.Apoi se duce pe muntele Ida, unde pune un cantar si afla ca
victoria va apartine troienilor,asa ca arunca fulgere spre tabara grecilor,iar Hector
intelege ceea ce prevestea si ii indeamna pe troieni sa-i atace pe greci.Ulise ii cere ajutor
lui Zeus,iar acesta,indurandu-se arunca asupra altarului un semn ce-i incuraja pe greci si
ii respinsera pe troieni.Zeus le spune troienilor ca vor fi biruitori pana cand Agamemnon
se va impaca cu Ahile si ii va trimite daruri pentru jignirea pe care i-a adus-o.Noaptea s-a
lasat si lupta s-a oprit.Sfatuiti de Hector troienii nu s-au intors in cetate si au ramas peste
noapte pe campul de bataie.

Ingrijorat de victoria troienilor Agamemnon ii chiama pe

conducatorii armatei si le spune ca trebuie sa se intoarca acasa

dar Diomedes se infurie si spune ca el si ceilalti conducatori

Nestor il convinge pe Agamemnon sa se impace cu Ahile,dar Ahile n-a vrut sa se impace

cu el.El spune ca va lupta impotriva troienilor doar cand focul va ajunge la corabiile sale
si la cortul sau.Toti se hotatasc sa se odihneasca pentru lupta de a 2-a zi.

Agamemnon se intalneste cu fratele sau,Menelaos, in drum spre Nestor,unde se ducea sa-

i ceara un sfat si merg impreuna la acesta.Acesta spune ca ar trebui sa trimita oameni in
recunoastere in tabara troienilor ca sa afle ce au hotarat acestia, asa ca au fost alesi
Diomedes si Ulise.In acest timp si troienii trimisesera o iscoada in tabara grecilor.acesta
era Dolon,dar a fost vazut de catre Diomedes si Ulise si fu nevoit sa le spuna acestora tot
ce stia.Ajunsi la tabara troienilor Diomedes si Ulise se furiseaza printre traci si dupa ce ii
omoara pe acestia il omoara si pe regele Rhesos,dupa care s-au intors la tabara lor.

In zori Zeuz o trimite pe Eris,zeita discordiei in tabara grecilor.Ea le-a insuflat soldatilor
o mare dorinta de a lupta.

Troienii piereau din ce in ce mai multi,asa ca s-au retras spre portile cetatii.Vazand
aceasta Zeus ii porunceste zeitei Iris sa-i spuna lui Hector sa intre in lupta cand va vedea
ca Agamemnon e ranit.Deci,cand Agamemnon a fost ranit Hector a intrat in lupta,dar
Diomedes si Ulise au respins atacul,dar apoi,Paris il raneste pa Diomedes,astfel ca cei doi
au fost nevoiti sa paraseasca lupta.Patroche,ii cere lui Ahile,
care urmarea lupta de pe puntea corabiei sale,sa-i dea voie sa intre in lupta.

Lupta era tot mai apriga.Zidul si santul nu-i mai puteau apara pe greci.In toiul bataliei
Zeus trimite un semn:un vultur

si un sarpe.Sarpele musca din vultur si acesta arunca sarpele in mijlocul troienilor,dupa

care dispare.Acesta era un semn ca troienii sa inceteze lupta,dar Hector n-a luat in seama
semnul si a inaintat cu armata cucerind zidul, in timp ce grecii fugeau

spre corabiile lor.

Zeus nu credea ca vreun zeu va indrazni sa-i ajute pe greci,

dar Poseidon luand infatisarea profetului Calhas le da acestora o mare putere.Astfel,grecii

au raspuns cu mult curaj atacului troienilor.

Nestor se duce la Agamemnon,pe care il intalneste impreuna cu Diomedes si Ulise,toti

raniti.Agamemnon este gata sa lanseze corabiile la apa,dar Ulise il opreste temandu-se ca
grecii vor inceta lupta.In acest timp Hera il convinge pe Hypnos,zeul somnului sa-l
adoarma pe Zeus.Profitand,

Poseidon ii ajuta pe greci cu si mai multa putere.Astfel,grecii inaintau iar troienii se

retrageau.
 Cand Zeus se trezeste din somn si ii vede pe troini fugariti de greci
se infurie si-l trimite pe Apollo sa-i redea puterile lui Hector.Cu Hector in frunte troienii
au repornit atacul.

Sperand sa scimbe soarta luptei Patrocle se duce in cortul lui Ahile si se imbraca cu
armura acestuia.Troienii,crezand ca este chiar Ahile ,au inceput sa se retraga.Patrocle i-a
fugarit pana la zidurile cetatii,dupa care Apollo il opreste spunandu-i ca nu el este sortit
sa-i nimiceasca pe troieni,ci Ahile.Hector

Se hotaraste sa se lupte cu Patrocle.Lupta a durat mult,dar cu

Ajutorul lui Apollo Hector il invinge pe Patrocle.Inainte sa moara Patrocle ii spune ca

soarta lui este sa fie ucis de Ahile,

dar Hector n-a crezut.

Vazand trupul neinsufletit al lui Patrocle,regele Menelaos se repazi sa-l aduca in

tabara,dar Hector luase deja armura lui Ahile si pentru a recupera trupul s-a dat o
adevarata batalie.

Ahile plange moartea prietenului sau,in timp ce Hector tot incerca sa-i recupereze
trupul.Ahile,desi nu mai avea armura se hotaraste sa intre in lupta,dar cand a aparut
Atena l-a invaluit intr-o lumina stralucitoare de care troienii au prins frica si au fugit.In
timp ce troienii se adunasera la sfat Ahile si ceilalti prieteni pregateu trupul lui Patrocle
pentru

inmormantare.
Zeita Thetis ii daruieste fiului sau,Ahile alte arme facute de Hefaistos si
astfel,acesta putea sa-si razbune prietenul.

Primindu-si armele Ahile chiama la o adunare pe toti grecii ,apoi se impaca cu

Agamemnon,care ii dadu numeroase darurei imoreuna cu sclava Briseis.In
timp ce grecii tineau un ospat in cinstea zeilor Ahile il plangea pe Patrocle.

Grecii pornira apoi la lupta.Zeus porunci adunarea tuturor zeilor carora le spune ca el nu
se va amesteca in lupta,ci doar o va urmari de pe Olimp,dar ei vor putea sa fie de partea
oricarei tabere vor dori.Hera,Atena,Poseidon,Hermes si Hefaistos erau de partea
grecilor,iar Afrodita,Artemis,Leto,

Ares,Apollo si zeii unor rauri erau de partea troienilor.

Cand Ahile l-a gasit,in sfarsit,pe Hector au inceput lupta,si pentru ca Ahile era mai
puternic decat Hector Apollo l-a salvat pe acesta de 3 ori de la moarte.Furios,Ahile se
napusti si ucise alti troieni.In acest timp pe Olimp zeii impartiti in cele doua tabere s-au
luat la cearta,apoi la lupta.In Troia.Priam vazand ce se intampla cu ostenii sai a poruncit
sa se deschida portile pentru a se refugia cat mai multi in cetate,insa pe campul de lupta a
ramas doar Hector.

Priam il roaga pe Hector sa intre in cetatepentru ca-l vedea pe

Ahile venind,insa,desi era cuprins de teama Hector hotaraste sa lupte cu Ahile dar ii cere
acestuia sa faca o intelegere si anume ca cel ce ce va invinge sa nu pangareasca trupul
celui ucis,dar orbit de dorinta de a-l razbuna pe Patrocle Ahile nu a vrut sa cada la nici o
invoiala.Fiind parasit de zeul Apollo Hector a murit ucis de Ahile.Pe zidurile Toiei
Priam,Hecuba si Andromaca,alatuiri de alti troieni plangeau pangarirea lui Hector.
Grecii duc trupul lui Hector langa cel al lui Patrocle pentru a se sti ca a fost
razbunat.Adormind,Ahile il viseaza pe Patrocle care ii spune sa-i faca ritualurile de
inmormantare pentru a putea sa ajunga in imparatia lui Hades.Cand se trezeste Ahile
pune sa se faca toate cele ce i le spuse Patrocle.Spre seara toti s-au retras pentru a se
odihni,inclusiv Ahile,dar nu inainte de a inhaima caii la car, de care a legat trupul lui
Hector si a inconjurat de 3 ori mormantul lui Patrocle.

Dupa ce Priam a cazut in genunchi in fata lui Ahile si l-a implorat sa-i dea trupul lui
Hector,acesta s-a indurat.ahile l-a intrebat pe Priam de cate zile are nevoie pentru a-l
inmormanta.Acesta,raspuzandu-i ca ii trebuiesc 10 zile si multumindu-i pleaca spre
Troia unde ii organizeaza lui Hector o inmormantare si un ospat cum nu s-a mai vazut.

Multi troieni au plans si au fost indurerati din cauza mortii lui.

ODISEEA

Dupa arderea Troiei

Ulise se imbraca in haine de cersetor si intra in Troia, unde Elena il recunoaste si ii spune totul
despre cum erau construite portile si cetatea.

Aheii construiesc un cal de lenm urias , pe care il lasa la poarta Troiei, si se prefac ca se retrag la
corabii.Troienii sarbatoresc acest eveniment, iar noaptea cand portile erau deschise din cal ies
greci si ahei care se unesc cu cei care plecasera spre corabii si sunt condusi de Menelaos si Ulise.
Acestia ard Troia din temelii.
Ulise si oamenii sai pleaca spre Itaca, iar ceilalti luptatori se indreapta si ei spre tarile lor. Primul
popas al itacanilor este pe insula ciconilor, pe care o jefuiesc , dar ciconii se razbuna. Asa pier o
parte dintre itacani, cei ramasi ajung pe insula mancatorilor de lotus

de unde Ulise isi scapa cu greu oamenii din efectele plantei atat de populare pe acea insula.

Ciclopul Polifem

Furtunile imping corabiile lui Ulise pe insula ciclopilor. Ulise ia doisprezece oameni si pleaca pe
insula. Ajung in pestera ciclopului Polifem , care ii tine inchisi si mananca o parte din itacani.
Orfeu straspunge ochiul ciclopului cu un tarus incins. Oamenii se ascund sub berbecii lui
Polifem ies din pestera si scapa fugind pe carabii.

Ciclopul isi roaga tatal Neptun-Poseidon sa ii faca drumul lui Ulise cat mai anevoios si lung
posibil.

Circe vrajitoarea

Ulise poposeste pe insula Eolia, unde domneste regele Eolus, care stapanea vanturile zburatoare,
pe care i le pune lui Orfeu intr-un burduf sa nu-l mai incurce tot timpul drumului. Ajunge in
Itaca, oamenii de acolo deschid burduful si corabiile lui Orfeu sunt impinse de vant inapoi pe
insula Eolia, de unde, acum, este gonit. Marea inpinge corabiile pana pe insula lestrigonilor, care
distrug toate corabiile mai putin pe cea a lui Ulise. Care isi continua drumul pana pe insula
vrajitoarei Circe, Eea, care la inceput transforma zece din oamenii lui Ulise in porci. Dar cu
ajutorul lui Mercur Ulise scapa si Circe ii devine foarte buna pritena, astfel, cei zece oameni ai
lui revin la normal.

Vrajitoarea il gazduieste pe Ulise si pe echipajul sau timp de un an. si mai apoi il ajuta pe Ulise
sa gaseasca calea buna spre casa. Astfel, Ulise merge in Infern la inteleptul Tiresias si afla de
mania lui Neptun si modul in care poate scapa de acest blestem. Apoi se intoarce la Circe care il
indruma cum sa scape pe drumul sau de sirene, de monstrii Cribda si Scila , ca mai apoi sa
ajunga pe insula lui Apolon, de unde ar fi putut scapa cu viata daca fratele sau Euriloh nu ar fi
indrumat echipajul sa manance din boii lui Apolon. Astfel, Jupiter razbuna pierderea fiului sau ,
corabiile ajung din nou in gura monstriilor din mare, de unde scapa numai Ulise, iar valurile il
duc pe insula Ogigia la fiica lui Atlas, frumoasa Calipso, unde sta timp de sapte ani.

Zeii isi amintesc de Ulise

Minerva il convinge pe Jupiter sa-i dea drumul lui Orfeu din gazda lui Calipso, aceasta se
intampla prin intermediul lui Mercur.
Minerva, tranformata in batranul Mentor, merge la fiul lui Ulise, Telemac, sa ii spuna sa mearga
la Menelaos dupa vesti despre tatal sau. Tot in acest timp palatul lui Orfeu este impanzit de
petitorii Penelopei, sotia lui Ulise, care furau averea vechiului stapan.

Calatoria lui Telemac

Telemac isi alege cei mai buni oameni si pleaca, in secret, spre Menelaos. Poposeste mai intai la
insula batranului Nestor care i-l da ca ajutor pe fiul sau, Pisistrate. Astfel, ajunge la Menelaos
caruia ii povesteste ce se intampla in Itaca cu averea tatalui sau, iar acesta ii spuse unde ii
zisesera zeii ca se afla Ulise, in insula Ogigia.

Intoarcerea lui Ulise pe mare

Ulise pleaca de la frumoasa Calipso, iar pe mare il intalneste pe Poseidon-Neptun, care ii

distruge corabia, ce se izbeste de un talaz . Scapa numai Orfeu si cu ajutorul zeilor ajunge pe
insula feacilor, unde domnea Alcinous, acestia il primesc calduros si ii asculta cu drag povestirile
despre tot ce a patit pe lungul sau drum. Tot acum poporul feacilor afla ca eroul este protejat de
zeita Minerva care li infatiseaza. Astfel regele Alcinous decide sa il ajute pe Ulise sa ajunga in
Itaca cu una din corabiile sale. Corabierii ajung in Itaca unde il lasa pe Orfeu, dar la intoarcere
sunt transformati intr-o imensa stana de piatra care este aruncata peste insula lor de catre Neptun.

In Itaca

Orfeu este Transformat intr-un batran de Minerva si gazduit de catre Eumeu. Astfel, Ulise vrea
sa vada cat de loiali ii sunt slujitorii. Orfeu i se arata numai fiului sau intors de sfatul Minervei
din calatoria sa.

Ulise ajunge ca un batran cersetor printre petitorii din palatul sau care doareau sa il omoare dar
batrinul il ucide pe uriasul Irus si este primit , pentru un timp in ospatul petitorilor.

Ziua razbunarii

Minerva sfatuieste pe Penelopa sa dea arcul lui Ulise petitorilor si cel care va reusi sa treaca o
sageata cu el prin doisprezece inele acela ii va fi sot. Numai batranul cersetor reuseste si atunci
isi arata adevarata fata de luptator celor care doareau sa-i fure averea si sotia. Alaturi de Minerva,
Telemac, Filetes si Eumeu reuseste sa-i ucida pe petitori, Eurimac, Antinous, Amfinomus,
crutand numai doi, crainicul Medon si cantaretul Femius. Mai apoi le spanzura pe slujitoarele
necredincioase. Asa ajung Penelopa si Ulise din nou impreuna.

Pacea din Itaca

O parte din regii ai caror fii, petitorii Penelopei, au fost ucisi de Ulise pornesc o rascoala in
frunte cu Eurit, tatal lui Eumeu, Orfeu cere ajutor tatalui sau, Laerte, caruia Minerva ii daruieste
puterea din tinerete si acesta il omoara pe Eurit. Armatele sunt separate de fulgerul lui Jupiter, iar
rasculatii ingroziti fug de la lupta. Astfel este din nou pace in Itaca. Ulise ii povesteste sotiei sale
de blestemul lui Neptun si ca trebuie sa gaseasca un om pe o alta insula care sa tina in mana o
lopata de masurat graul pe care Ulise trebuie sa o infiga in pamant si sa-i aduca jertfa lui Neptun
un vier si un berbec, ca numai asa va fi iertat.
David Copperfield-Rezumat
David Copperfield
De Charles Dickens
In ziua nasterii lui David Copperfield, bogata si excentrica matusa Betsey Trowood se agitase in
dezaprobare pentru ca noul copil nu era fata. David este crescut de tanara sa mama, vaduva dinaintea
nasterii sale si de loiala slujnica(servitoarea) Clara Pegotty. Dar copilaria sa idilica este intrerupta cand
Mr. Murstone cel cu barba neagra incepe sa o curteza pe doamna Copperfield. David merge bucuros cu
Pegotty sa viziteza familia acesteia in Yarmouth - fratele ei pescar Daniel si nepotul si nepoata adoptati,
Hane si Little Emily (Micuta Emily).Cand David se intoarce acasa Murdstone si mama sa (erau casatoriti)
se casatorisera si nu mult dupa, sora lui Murdstone, Jane se muta la ei. Murdstonii o stanjenesc pe
mama lui David iar el ii terorizeaza pana cand intr-o furie rebele acesta ii musca mana lui Murdstone.
Drept pedeapsa David e trimis la Salem House ( Casa Salem), o scoala internat langa Londra, unde e
nefericit. Totusi isi face doi prieteni - stersul si modestul Tommy Traddels si sclipitorul James Sturforth,
un student mai mare pe care David il idolatrizeaza. Zilele de scoala ale lui David sunt intrerupte de
vestea ca mama sa si nou nascutul murisera. Dupa inmormantarea lor, David nu este trimis inapoi la
casa Salem, ci tinut acasa. Pegotty este concediata si se casatoreste cu un sofer de vagon, Barkis. In final,
Murdstone spune ca el l-a sustinut pe David facandu-i rost de o slujba, sa lucreze in depozitul din Londra
al afacerii cu vinuri a lui Murdstone.David care are 10 ani,incepe sa munceasca mai multe ore pe zi,sase
zile pe saptamana,printer baieti murdari soiosi si needucati,pentru doar sase silingi.Singura lumina in
acea perioada intunecata este prietenia cu datornica familie Micauwber,care i-au dat cu chirie o camera
lui David din apartamentul lor.Cand familia Micawber paraseste Londra,David se hotaraste sa fuga la
matusa sa Betsey,pe care nu o intalnise niciodata.Pe jos fara nici un ban,inconjurat (atacat),de hoti si
pungasi David calatoreste pana la casa matusii Betsey in Dover.
Desi tulburata de acest copil zdrentaros la usa ei,Betsey se ataseaza imediat de el,mai ales dup ace
familia Murdstone vine s ail i-a si ea vede( isi da seama) ce il asteapta.David se integreaza cu bine intr-un
nou cerc de prieteni:simplul domn Dick(Mr.Dick)care traieste la Betsey;avocatul lui Betsey,Mr.
Wickfield,dulcea sa fiica Agnes si servitorul functionar Uriah Heep;directorul noii scoli a lui David,Dr
Strong,tanara sa sotie Annie si varul sau Jack Maldon.
David devinne un tanar barbat si odata terminate scoala,matusa s ail trimite la Londra sa-si faca o
cariera.In Londra,David da peste vechiul sau prieten James Starforth care-l duce pe David acasa,sa-I
intalneasca mandra si posesiva mama si prietena sa Rosa Dartle.De asemenea David il ia pe James cu el
in Yarmouth,sa o viziteze pe Pegotty si familia sa.James se intelege perfect cu totii si cumpara o barca
pentru a-I putea vizita in mod regulat.Inapoi la Londra David si Betsey merg la birourile legale din
Spenlow si Jarkins;In Doctors Commons,unde David este angajat la firma.David o intalneste pe draguta
fiica a domnului Spenlow,Dora si se indragosteste nebuneste.Il intalneste sip e Tommy Tradells din
nou,si afla ca alaturi de el la internat se afla si Micawberii.Apoi David este chemat la Yarmouth,pentru
inmormantarea lui Barkis.In acea noapte Emily care fusese logodita cu Ham,dispare lasand un billet ca
fuge cu Steerforth fara nici un plan de casatorie.
Apoi Betsey soseste la Londra cu vestea ca si-a pierdut toti banii si se muta la David traind dintr-un venit
mic.In ciuda acestei piedici,David continua sa o curteze in secret pe Dora pana cand,dupa moartea
subita a domnului Spenlow,isi pot anunta logodna.Dar domnul Spenlow a lasat-o pe Dora fara nici un
ban,si David trebuie sa munceasca din greu pentru a avea destui bani pentru casatorie.Isi i-a a doua
slujba ca secretar la fostul sau invatator domnul Strong( Dr. Strong) care se mutase la Londra.David
invata stenografia si incepe sa lucreze reporter scriind dezbateri parlamentare.In final strange suficienti
bani pentru a se casatori cu Dora,si cei doi se muta intr-o casuta vizavi de Betsey.David descporea ca
adorabila sa mireasa nu stie deloc sa conduca o gospodarie,si desi inca o iubeste,este nemultumit de
viata lor domestica.Se ingroapa in munca sa si incepe sa-si construiasca un renume ca scriitor.In acest
timp i-a parte la impacarea dintre Annie si Dr.Strong,care fusesera nefericiti impreuna din cauza flirtului
lui Jack Maldon cu Annie.Auzind-o pe Annie cum ii spunea lui Dr.Strong ca dragostea pentru ea i-a dat
putere si intelepciune,David se intreaba daca propriul sau mariaj va supravietui cu bine.
Vestile din Cantenbury,de la vechii prieteni al lui David familia Wickfield devin tot mai triste.Domnul
Wieckfield,deprimat si band tot mai mult isi pierduse afacerea in favoarea lui Uriah Heep,care spera de
asemenea sa se casatoreasca cu Agnes.Vesnicul somer domnul Micawber lucra acum la Heep si
personalitatea sa devenise ciudat de secretoasa si dura,spre disperarea domnului Micawber.David si
Traddles il intalnesc pe Micawber la Londra,si afla ca si acesta era la mana lui Heep.Dar el intentiona cu
putin ajutor sa-l demaste pe talhar.In timp ce Traddles il ajuta pe Micawber sa descopere dovezi
impotriva lui Heep,David il ajuta pe Danie Peggoty sa o gaseasca pe Emily,care se intorsese,ruinata,la
Londra.Ea si unchiul sau planuiesc sa emigreze in Australia,unde trecutul le va fi necunoscut.
Intre timp dup ace nascuse un copil mort,Dora se imbolnavise serios.David o paraseste pentru un timp
pentru a merge la Canterbury sa-I vada pe Micawber si Traddles confrutandu-l pe Heep acesta
cunoscandu-I siretlicurile.Heep e alungat, numele domnului Wickfield e curatat de rusine si investitiile
,,pierdute,,ale lui Betsey sunt recuperate.Betsey ii sugereaza lui Micawber ca si el si familia sa sa
emigreze in Australia,ii imprumuta niste bani pentru a incepe o noua viata.La Londra David o ingrijeste
pe Dora,dar Agnes este cea care ca o sora si plina de calm,sta langa ea cand aceasta moare.
Plin de durere David ii ajuta pe emigranti sa se pregateasca de plecare,si accepta sa trimita o scrisoare la
Emily pentru Ham.Dar o furtuna puternica loveste Yarmouthul in acea noapte,iar David il vede pe Ham,
ce pare acum indifferent fata de viata,cum inoata in largsa salveze niste oameni de la un naufragiu.David
singur recunoaste ultima victima a naufragiului ca fiind Steerforth.Paradoxal,Ham se ineaca incercand
sa-l salveze pe omul ce-I distruse fericirea.Cadavrul lui Steerforth este adus la mal.
Emigrantii pleaca spre Australia,iar David merge in Elvetia pentru cateva luni pentru a-si reveni dupa
doliu.Intr-un final el scrie un roman despre experientele sale.Se gandeste de asemenea foarte mult la
Agnes Wickfield si realizeaza ca a fost mereu indragostit de ea,regretand ca ea simte fata de el doar
sentimente fratesti.Intorcandu-se in Anglia,isi maruriseste in final sentimentele pentru Agnes si afla ca si
ea il iubise tot acest timp.
Cei doi se casatoresc,au copii si traiesc fericiti pana la adanci batraneti.

” Oliver Twist” (rezumat) de Charles Dickens

În această carte este vorba despre peripețiile unui copil, Oliver Twist. El a fost singur de mic. A
fost dus la azilul de copii. Ducea o viață destul de sumbră și anostă. Atunci când el cerea de
mâncare sau puțină odihnă, era certat și i se spunea că era nemulțumit.

Cei de la azil, săturându-se de Oliver, se hotărâră să îl dea ucenic cuiva. Acel cineva s-a dovedit
a fi antreprenorul parohial. Nici această viață, alături de acest domn, nu a fost plăcută pentru
Oliver pentru că și acolo era certat din aceleași motive. Pentru că acel trai nu era plăcut deloc, a
fugit la Londra.

Făcuse un drum lung și era obosit. Pe străzile Londrei se întâlni cu un băiat căruia i se spunea
Șmecherul. Oliver îi spuse că îi era foame și că era foarte obosit din cauza drumului lung.
Șmecherul îi zise că știa un bătrân evreu care era foarte bun cu el și îi dăruia un adăpost și că ar
putea să îi ceară să îl primească și pe el. Oliver acceptă, iar amicul său îl duse la casa evreului,
unde mai întâlni un băiat. Aici sărăcia domnea. Totul era vechi și dărăpănat. Până la urmă Oliver
își dă seama că cei trei erau niște hoți și începu să se distanțeze de ei. După un timp, îl salvează
din mâinile ticăloșilor un domn care se numea Brownlow. Îl primi în casa lui, îl îngriji și făcu
totul ca băiatul să se simte bine.

Peripețiile lui Oliver Twist nu se opresc aici. Urmează alte aventuri, printre care o nouă întâlnire
cu cei trei hoți. La final, Oliver rămâne la o familie care îl iubește și care îl va feri de primejdiile
ce l-au amenințat până atunci.

„Aventurile lui Huckleberry Finn” (rezumat)

de Mark Twain

În această carte este vorba despre prietenul lui Tom Sawyer, Hucleberry Finn. După ce cei doi au
găsit comoara, o văduvă l-a adoptat pe Huck. L-a învățat bunele maniere, ce este bine și ce este
rău, dar băiatul nu se simțea în largul lui. Voia să fie propriul său stăpân. Așa că a fugit de acasă.
Și-a făcut o plută, și dus a fost. A navigat până a găsit o insulă unde a rămas. De atunci în colo
aceasta avea să fie casa lui. Trecură zile, săptămâni, ba chiar luni și toți îl credeau pe Huck mort.
Într-o zi, pe insulă, băiatul se întâlni cu Jim, negrul sorei văduvei care îl adoptase. Negrul se
bucură să îl vadă pe Huck, iar el de asemenea. Îi explică faptul că a auzit-o vorbind despre
plecarea lui în sud. Așa că a fugit. Jim i-a mai spus că trebuie să fie atenți, căci văduva a pus o
recompensă pe el.

Așa cei doi trec prin mai multe aventuri, printre care am să vă povestesc una : Era o zi obișnuită.
Huck nu îl mai avea pe Jim. Cineva îl găsise. Neavând ce face, căută un loc unde să se
adăpostească. Găsi o colibă. Când intră, un bărbat și o femeie se bucurau nespus, zicând că
nepotul lor, Tom Sawyer, era acolo. Huck minți și spuse că este Tom. Mai târziu presupuse că ar
trebui să vină și adevăratul Tom. Așa că se gândi să iasă, să îl întâmpine. După ce îl zări, alergă
spre el. Îi spuse ce se petrece, iar Tom îi făcu jocul lui Huck spunând că el este Sid, fratele lui.
Mătușa Sally și unchiul nu bănuiseră nimic. După câteva zile, cei doi băieți constatară că lângă ei
exista o mică colibă. În ea locuia, sau mai degrabă era captiv Jim. Așa că se gândiră să îl
elibereze. După multe zile au reușit. Mai târziu, mătușa Polly a venit în vizită la mătușa Sally și
clarifică toate problemele.

La finalul cărții, mătușa Sally îl adoptă pe Huck, iar acesta rămâne cu Jim. Aceasta este una din
cele mai frumoase cărți! Citiți-o!

Aventurile lui Tom Sawyer (povestire pe capitole)

Cartea îndrăgitului autor Mark Twain înfățișează cu umor deosebit aventurile nemaipomenite ale unui
băiat năstrușnic, pe nume Tom. Copilul este orfan și este crescut, alături de fratele său, Sid, de o mătușă.
Tom este un copil aventurier care reușește să găsească în orice împrejurare un motiv de a-și trăi cu
intensitate copilăria.

Aventurile lui Tom Sawyer

Mark Twain

 Capitolul 1: Tom Sawyer este un băiat năzdrăvan, pus mereu pe șotii. Mama sa a murit iar el,
împreună cu fratele său, Sid, trăiesc în casa mătușii Polly, alături de verișoara Mary și negrul Jim,
care o ajută pe mătușă la treburile gospodăriei.

Mătușa Polly a aflat că năzdrăvanul Tom chiulise de la școală și fusese la scăldat. Acest lucru nu-l
împiedică nicidecum pe Tom s-o zbughească de acasă și să se plimbe pe străzi fluierând. În dreptul
târgușorului a văzut un băiat necunoscut, îmbrăcat în haine de sărbătoare. Pe Tom această ținută l-a
enervat la culme, așa că provocă o discuție care se termină cu o bătaie zdravănă între cei doi. Tom iese
învingător din încăierare, dar și el, și băiatul cel nou au hainele rupte și prăfuite. Mătușa Polly, văzându-l
ăn ce hal s-a întors Tom acasă, se hotărăște să-l pedepsească punându-l să lucreze în zi de duminică.

 Capitolul 2: Era o zi însorită de duminică. Tom, foarte supărat, cu găleata de var într-o mână și
cu pensula în cealaltă, se uita cu ciudă la gardul pe care trebuia să-l vopsească. Nici nu începu
bine treaba că se și așeză pe o buturugă să se odihnească. Imediat apăru Jim care se ducea la
fântână. Tom îl momi cu promisiune că îi va da o bilă albă și îi va arăta buba de la picior. Mătușa
 Polly apare, ca din senin, chiar în mijlocul tranzacției, îl alungă pe Jim iar Tom trece din nou la
văruit. Nu după mult timp apare un alt băiat, Ben Roger, care îl compătimește pe Tom că trebuie
să lucreze într-o zi atât de frumoasă de duminică. Tom îi prezintă lui Ben altfel situația. El se
declară extrem de fericit că are privilegiul de a vopsi un asemenea gard. Ben îl ascultă uimit pe
Tom și, privindu-l cum văruiește, îl roagă din tot sufletul să-l lase și pe el să văruiască. Tom se
lasă greu convins dar cedează atunci când Ben îi oferă un măr din care mușcase doar o dată. Au
mai venit și alți băieți care s-au declarat bucuroși că Tom le oferă privilegiul de a vopsi gardul.
După-amiază Tom își număra fericit avuțiile strânse: douăsprezece bile, un mosor fără ață, o
clanță, un pisoi chior… iar gardul era văruit.

 Capitolul 3: Mulțumită de nepotul său care tocmai a terminat de vopsit gardul, Mătușa Polly se
îndură și-l lasă pe Tom să plece la joacă. Dar Tom avea alte planuri: în piața publică armata sa de
băieți trebuia să se înfrunte cu cea condusă de Joe Harper, prietenul său. În urma nor
confruntări aprige, echipa lui Tom a ieșit învingătoare. Băiatul se îndrepta singur spre casă dar a
văzut o fetiță necunoscută chiar în grădina lui Jeff Tatcher. Ca să-i atragă atenția, Tom începu să
se maimuțăreasă în fel și chip. Fetița îi aruncă peste gard o panseluță iar acest gest îi umplu lui
Tom inima de fericire. Acasă Mătușa Polly îi trase lui Tom o săpuneală zdravănă, ba îl mai și
plesni din pricina lui Sid care a spart o zaharniță. Nefericit, Tom plecă cu floarea în mână pe
malul râului să-și plângă amarul. Seara se duse la casa fetiței și se așeză pe iarbă. Trist și
nefericit, Tom își imagina cum ar fi dacă fata l-ar găsi mort, cu floarea pe piept. Tocmai atunci o
servitoare a aruncat un vas cu apă iar Tom, renunțând la visat, se întoarse în grabă acasă.

 Capitolul 4: A doua zi Tom trece prin chinul spălatului și îmbrăcatului pentru a merge la școala
de duminică. Acolo copiii studiau Biblia și erau obligați să învețe pe de rost pasaje întregi din
aceasta. Efortul lor era răsplătit cu tot felul de cartonașe de culori diferite. Cine aduna un anumit
număr de cartonașe primea în dar o Biblie legată în pânză. Tom este dornic s-o impresioneze pe
fetița necunoscută . I-a convins pe băieți să-i dea din cartonașele lor în schimbul altor mici
comori strânse de Tom. Nu după mult timp Tom a reușit să strângă un număr suficient de
cartonașe pentru a primi o Biblie. Directorul a fost foarte uimit când l-a văzut pe Tom cu teancul
de cartonașe, dar îi oferi totuși cartea. Totuși întrebarea directorului în legătură cu cei doi
apostoli îl puse pe băiat în mare încurcătură. După lungi cugetări, Tom răspunse fără să
clipească: „David și Goliat.”

 Capitolul 5: După școala de duminică urma slujba. Majoritatea credincioșilor se plictiseau, dar
nici Tom nu se dădea în vânt după slujba de duminică. El scoase dintr-o cutiuță un gândac căruia
îi spunea „Ciupici” deoarece pișca destul de tare. Gândacul îl ciupi pe Tom de deget, băiatul
scutură mâna ca să se apere iar vietatea căzu între bănci. Un cățeluș care tocmai intră în biserică
a zărit gândacul și s-a luat la luptă cu el. Cățelul a obosit repede și s-a așezat cu burta chiar pe
gândac care îl ciupi. De durere, câinele sări drept în brațele stăpânului care, luat prin
 surprindere, îl aruncă pe fereastră.Această întâmplare neașteptată îi distră pe credincioși iar
slujba de duminică se încheie mai vesel ca de obicei.
 Capitolul 6: Urmează dimineața zilei de luni când Tom trebuie să meargă la școală. Băiatul
încearcă s-o convingă pe mătușa Polly că nu va putea face acest lucru deoarece este grav bolnav:
are cangrenă la buba de la picior. Mătușa Polly râde și Tom, văzând că n-o poate convinge,
invocă o acută durere de dinte. Dar mătușa are soluție și pentru această situație: îi scoate
dintele lui Tom și-l trimite la școală. În drum spre școală Tom primește de la Huckleberry Finn o
chichiriță în schimbul dintelui. Cei doi stabilesc să meargă la cimitir în noapte aceea. Discuția se
lungește și Tom ajunge cu întârziere la școală. Aici o găsește pe fata cea nouă și face tot posibilul
să stea cu ea în bancă. Fata îi spune că se numește Becky Tatcher. Tom este foarte fericit, dar nu
mai poate fi atent la ore și se împotmolește la toate materiile
 Capitolul 7: În timpul pauzei Tom și Joe Harper se joacă cu chichirița nou achiziționată de la
Huckleberry Finn, dar joaca este întreruptă de bățul învățătorului. Tom se întâlnește cu Becky și
îi mărturisește dragostea lui. Amândoi sunt de acord că acest lucru înseamnă „logodnă” și își
pecetluiesc jurămintele cu un sărut copilăresc. Dar Tom scapă o vorbă cum că nu ar fi la prima
„logodnă”. Fetița începe să plângă iat Tom, neputând s-o împace, pleacă de la școală și colindă
împrejurimile.

 Capitolul 8: Foarte supărat din cauza celor petrecute, Tom ajunge în pădure. Acolo,
nostalgic cum era și foarte trist, începe să se gândească din nou cum ar fi să moară.
Această nostalgie se sfârșește repede. Tom începe să viseze că pleacă din localitate și se
întoarce plin de glorie și victorios ca un adevărat erou. El își dorește mai întâi să devină
soldat, apoi căpetetenie de indieni sau pirat: „Răzbunătorul Negru al mărilor vijelioase”.
Apare între timp Joe harper și cei doi se bat cu săbii de lemn. Ca fiecare să simtă gustul
victoriei, băieții „interpretează” pe rând rolul lui Robin Hood.
 Capitolul 9: În miez de noapte Tom aude afară un miorlăit de pisică: era Huckleberry
Finn care îi dădea semnalul de plecare la cimitir, așa cum se înțeleseseră de dimineață.
Băieții s-au dus la cimitir și s-au așezat lângă mormântul unui bărbat decedat de curând.
Ei așteptau să vadă cum vin dracii să-i sa sufletul păcătosului decedat. Nu trece mult și în
cimitir apar tei siluete înfricoșătoare. Nu erau însă dracii așteptați de băieți, ci trei
bărbați localnici: doctorul Robinson, moș Muff Potter și Joe Indianul. Cei trei au început
o ceartă aprigă care s-a transformat imediat într-o bătaie aprigă. Moș Muff Potter, care
era beat criță, a căzut la pământ iar Joe Indianul a scos un cuțit și l-a înjunghiat mortal
pe doctor. Binecunoscut pentru nelegiuirile sale, Joe Indianul nu se pierde cu firea. El
pune cuțitul în mâna lui moș Muff Potter și, când acesta se trezește, îi spune că el este
ucigașul doctorului. Cum moș Muff Potter nu-și amintea nimic din cauza alcolului, cade
în genunchi în fața lui Joe implrându-l cu disperare să nu spună nimănui că el este
autorul crimei.
 Capitolul 10: Speriați de cele văzute și întâmplate în cimitir, Tom și Huck Finn au fugit
într-un suflet spre târg. Ei își promit unul altuia că nu vor povesti nimănui cele văzute și-
și pecetluiesc promisiunea cu un jurământ scris,chir cu sângele lor, pe o bucată de lemn
pe care o îngropară.

De dimineață Tom se trezi foarte mirat că nimeni nu a venit să-l cheme la masă. El nu știa că
fratele său, Sid, descoperise absența lui Tom peste noapte. Băiatul îi găsi pe toți, îngândurați și
tăcuți, la masă. Mătușa Polly îi făcu o morală care lui Tom i se păru mai aprigă decât zece bătăi.
Nici la școală nu-i merse lmai bine. Alături de Joe Harper primi o chelfăneală pentru chiulul din
ziua precedentă iar Becky îi înapoie bulbul pe care i-l dăruise în ziua logodnei.

 Capitolul 11: Vestea crimei s-a răspândit repede în târg. Învățătorul i-a lăsat liberi pe
elevii săi, în timp ce localnicii se îndreptau îngrijorați și curioși spre cimitir, acolo unde
avusese loc crima. Tom se duse acolo și se întâlni cu Joe Indianul care era foarte calm. El
mărturisi în fața șerifului împotriva lui Muff Potter. Tom și Huck au tăcut de frica
Indianului. Timp de o săptămână Tom a visat urât și a vorbit prin somn. Sid i-a povestit
mătușii ce se petrece cu Tom dar mătușa a considerat că este normal, că Tom a fost
foarte impresionat de crimă, fără să știe însă că Tom era unul din martori.
 Capitolul 12: Tom este tot mai supărat: Becky lipsește de la școală pentru că este
bolnavă. Băiatului nu-i mai arde nici de joacă, așa că mătușa găsește un bun prilej de a-i
aplica niște tratamente despre care citise în revistele medicale. Tom consideră că
tratamentul este atât de rău încât nu merită luat. Prin urmare varsă doza zilnică într-o
crăpătură din podea, spunând mătușii că a luat siropul. La un moment dat pisoiul
mieună să-i dea și lui iar Tom îi toarnă medicamentul pe gât. Motanul începu să sară și
să se izbească de mobilă și, tocmai când intra mătușa, a sărit pe fereastră. Întrebat de ce
a făcut una ca asta, Tom i-a răspuns că motanul nu are o mătușă care să-i dea un
medicament ce-ți arde mațele. Mătușa a înțeles greșeala și i-a suspendat tratamentul lui
Tom. Băiatul a ajuns devreme la școală și pândea apariția lui Becky. Atunci când a apărut
fata, Tom începu să se maimuțărească în fel și chip. Becky îi spunea unei prietene că
băieții ar face orice ca să-ți atragă atenția. Rușinat, Tom are din nou inima frântă.
 Capitolul 13: În urma celor întâmplate, Tom pleacă forte supărat de la școală. Se
întâlnește cu Joe Harper care era și el supărat din cauză că a fost acuzat pe nedrept că a
mâncat niște smântână. Joe îi mărturisește lui Tom că vrea să se facă sihastru și să
trăiască într-o peșteră. Tom îl convinge că ar fi mai bine să se facă amândoi pirați. La o
distanță de vreo cinci kilometri de târgușor, pe râul Mississippi se afla insula Jackson, o
insulă mică, plină cu vegetație, nelocuită. Băieții au ales acest loc ca sălaș pentru pirați.
Tom și Joe au plecat să-l caute și pe Huck Finn să li se alăture. Toți trei au hotărât ca pe
la miezul nopții, cu provizii furate de acasă, să fure o plută și să pornească spre insulă.
Noaptea au pus proviziile pe plută și, după vreo două ore, au ajuns la locul stabilit. Au
aprins focul, au mâncat și și-au povestit tot felul de lucruri care constituiau avantajele
vieții de pirat. Huck își meșteri o lulea dintr-un cocean de porumb și începu să fumeze,
spre admirația lui Tom și Joe. După ce mai vorbiră de avantajele vieții lor ca pirați, se
culcară. Huck a adormit imediat, dar în sufletele lui Tom și Joe începu să apară îndoiala
că faptele lor nu ar fi tocmai glorioase. Ei se gândeau că furatul alimentelor din cămară
este o mare greșeală și adormiră cu gândul să nu mai fure nimic niciodată.
 Capitolul 14: Dimineața băieții s-au scăldat, au prins pește și, după ce l-au fript, l-au
mâncat. Aventurieri din fire, ei plecară să exploreze insula. Au descoperit că este o
insulă mică. Apoi s-au scăldat din nou și iarăși au mâncat. Deodată au auzit bubuituri
puternice și au văzut vaporașul însoțit de multe bărci. Și-au dat seama că localnicii îi
consideră pe ei înecați și-i caută în râu. La început au fost încântați la gândul că au pus
pe jar atâta lume dar, ulterior, atât Tom cât și Joe au realizat că familiile suferă în urma
dispariției lor. Joe pomeni despre întoarcere dar Tom și Huck nu au fost de acord și
băiatul tăcu, să nu fie luat drept un fricos. În timp ce Huck și Joe dormeau, Tom scrise
ceva pe o coajă albă de sicomor. O bucată o puse în buzunar, pe cealaltă o puse în
pălăria lui Joe și fugi în direcția vadului.
 Capitolul 15: Tom a ajuns la vaporașul care pornea spre oraș. Curând a ajuns acasă.
Acolo le văzu stând de vorbă pe mătușa Polly, Sid, Mary și mama lui Joe Harper. Mama
lui Joe plângea iar mătușa vorbea foarte frumos despre Tom. Din discuție Tom a înțeles
că toată lumea îi credea înecați. Dacă nu îi vor găsi până duminică li se va face la biserică
slujba de îngropăciune.Târziu, când toată lumea adormi, Tom se strecură din nou afară.
El făcu cale întoarsă și le povesti băieților tot ce aflase. Auzind spusele lui Tom, toți se
considerau adevărați eroi.
 Capitolul 16: A doua zi băieților li se făcu dor de casă și Joe se hotărî primul să se
întoarcă, apoi Huck. Cei trei au mâncat, apoi Tom și Joe s-au hotărât să se apuce de
fumat. Ei considerau că acest lucru va impune respect în rândul copiilor din orășelul lor.
Numai că, la primele fumuri trase, celor doi li s-a făcut rău. Când Huck le oferi o a doua
țigară, băieții au refuzat spunând că le este rău de la mâncare.
 Capitolul 17: În toiul nopții se porni o furtună năpraznică. Băieții au fugit din culcușurile
lor de sub sicomori și s-au adăpostit în cort, dar vântul a smuls și cortul cu totul. După
furtună băieții au constatat că sicomorul cel mare a fost trăsnit.Cum peste tot era numai
noroi, cei trei băieți se mânjiră din cap până-n picioare și s-au jucat de-a indienii.În
încheierea jocului au fumat pipa păcii iar după ce au mâncat au mai fumat o țigară,
bucuroși că au trecut cu bine de această încercare.
 Capitolul 18

Duminică dimineaţă slujba se desfăşură într-o tăcere plină de tristeţe. În faţă stăteau
familia lui Tom şi familia lui Joe, toţi în haine negre, de doliu. În timpul predicii preotul
zugrăvi atât de frumos calităţile băieţilor pierduţi, încât adunarea începu să plângă din
ce în

Mai tare. Deodată uşa bisericii scârţâi. Preotul rămase încremenit, cu ochii ţintă. Unul
câte unul enoriaşii întoarseră privirile şi ei,apoi toţi se ridicară uluiţi în picioare. Pe
cărarea dintre bănci se apropiau cei trei băieţaşi pierduţi şi regăsiţi. Toată lumea îi
sărută şi îi îmbrăţişă, preotul dădu semnalul ca toată lumea să cânte un imn de slavă, iar
Tom simţi că trăieşte clipa cea mai măreaţă din viaţa lui.

Capitolul 19

Acesta fusese secretul lui Tom, planul de a se înapoia acasă chiar în timpul slujb

ei lor de înmormântare.

A doua zi, la masa de dimineaţă, Tom începu să-i povestească mătuşii Polly cum că ar fi
visat
-o în noaptea când el fusese pe furiş acasă. Dădu atâtea amănunte despre ce spusese ea
şi ce spuseseră ceilalţi, încât mătuşa rămase uimită şi socoti că fusese o minune.

Copiii plecară la şcoală, unde Tom şi Joe fură priviţi cu respectul cuvenit eroilor, iar când
terminară de povestit şi îşi aprinseră câte o lulea, gloria lor ajunse la apogeu. Becky
încercă să îi atragă atenţia lui Tom, se juca şi se alerga cu copiii tot prin preajma lui.
Vanitatea lui Tom fu satisfăcută, dar nu-i ajunse. Incepu să vorbească cu Amy Lawrence
şi degeaba Becky înfiripă cu o fetiţă o conversaţiedespre serbarea pe care avea să o dea
de ziua ei chiar lângă cei doi,Tom nu avea ochi decât pentru Amy. Atunci, pentru a
se răzbuna, Becky îl atrase lângă ea pe Alfred Temple, care de mult aştepta oasemenea
fericire. Şi iată că Tom suferea lângă Amy, dar nici lui Becky nu îi era mai bine
lângă Alfred. In pauza de prânz Tom plecă spre casă, nemaiputând să suporte
supărarea,iar Becky îl izgoni de lângă ea pe Alfred. Dornic de răzbunare, acesta intră în
clasa goală şi vărsă cerneală pe cartea de citire a lui Tom, crezând că nu îl vede nimeni.
Totuşi, Becky era chiar atunci la fereastră şi îl văzu, fără ca el să o vadă. Încă supărată
pe Tom, fetiţa hotărî să nu spună ce văzuse, astfel ca Tom să încaseze pedeapsa pentru
cartea pătată.

Capitolul 20

Când ajunse acasă, posomorât şi supărat, Tom dădu de alt necaz. Mătuşa îl aştepta să-l
judece pentru minciuna cu visul. Aflase de la mama lui Joe Harper, care, la rândul ei
aflase de la fiul ei, că nu avusese nici un vis şi că de fapt fusese chiar acolo, în casă.

Supărată că o făcuse de râs, mătuşa îi reproşă că nu i-a dat prin cap să le lase şi lor un
semn că e în viaţă, ca să nu mai sufere atâta. Tom îi spuse că vrusese să-i lase biletul
scris pe coajă de copac, dar îi dăduse prin cap planul cu apariţia la slujbă şi atunci băgase
scoarţa la loc în buzunar.

Mătuşa, îmbunată, dar încă neîncrezătoare, îl sărută şi îl trimise înapoi la şcoală. Cu

teama de a numai suferi o dezamăgire, mătuşa Polly se duse la haina lui Tom , întinse
mâna de două ori şi o retrase, dar a treia oară îşi făcu curaj şi căută în buzunar. Cu
lacrimi de bucurie în ochi scoase coaja şi citi ceea ce îi scrisese Tom în acea noapte.

Capitolul 21:Tom porni vesel şi cu sufletul uşor spre şcoală. Dădu cu ochii de Becky, şi se
duse drept la ea,
cerându-şi iertare, dar fata îl respinse cu dispreţ, aşteptând cu nerăbdare să-l vadă cum
e pedepsit pentru cartea de citire. Soarta făcu însă ca ea să ajungă exact în aceeaşi
situaţie.

Domnul învăţător Dobbins avea în sertarul catedrei o carte misterioasă în care trăgea cu
ochiul întimp ce şcolarii rezolvau vreo temă.

Clasa era goală, iar Becky,intrând, nu rezistă şi se duse , luă cartea şi o deschise. Tocmai
atunci intră Tom şi umbra lui căzu drept peste carte. Becky se smuci,speriată şi sfâşie
fără să vrea, de sus până jos,pagina la care deschisese. Disperată, începu
să plângă,spunând că ea nu luase niciodată bătaie la şcoală şi că era sigură că el o s-o
pârască.

Începu lecţia. “Domnul” descoperi cartea de citire pătată. Tom îşi luă aproape
nepăsător pedeapsa, în timp ce Becky se tot gândea dacă să spună adevărul sau nu, dar
tăcu până la urmă. După aceea învăţătorul le dădu ceva de făcut elevilor, ei se apucară
de treabă, iar el îşi luă cartea să se uite în ea. Când descoperi pagina ruptă, îi luă la
întrebări pe rând pe fiecare, ştiind că făptaşul se va da singurde gol. Înainte de a-i veni
rândul lui Becky, Tom, văzându-i faţa albă ca varul, sări în sus şi spuse căel a rupt-o.
Bătaia cruntă pe care o primi şi cele două ore de arest trecură nebăgate în seamă, căci
ştia el cine o să-l aştepte după aceea…

Seara, Tom adormi după ce în mintea lui se perindaseră gânduri de răzbunare împotriva
lui Alfred Temple, căci Becky îi spusese cine îi pătase cartea, dar în final gândurile lui se
opriră la ultimele cuvinte ale fetei : “Ah, Tom, ce suflet nobil ai !”

Capitolul 22În preajma vacanţei învăţătorul deveni nemilos. Dorea să facă o impresie
extraordinară în ziua examenului final, aşa că împărţi bătăi cu nemiluita, fără a obosi,
căci, deşi peruca îi ascundea o chelie totală şi lucioasă, el era în plină putere. Băieţii cei
mici încercau mereu să se răzbune, dar după ce reuşeau, de fiecare dată învăţătorul era
şi mai crunt. Atunci puseră la cale un plan măreţ, în care un rol de seamă îl avea băiatul
zugravului de firme,căci învăţătorul locuia şi mânca în casa părinţilor acestuia. Se ştia că
“domnul” îşi făcea curaj cu băutură înainte de marile evenimente, iar băiatul urma să-şi
facă datoria pe când va moţăi ameţit. Apoi trebuia să

-l trezească în ultima clipă, ca să plece în mare grabă spre şcoală.

Sosi şi ziua mult aşteptată. La ora opt seara şcoala era luminată şi împodobită cu flori.
“Domnul”, binedispus, era pe o estradă, aşezat în scaunul său mare, în faţa tablei şcolar
e. Sala era plină de părinţi, de autorităţi, de elevi.
 Începu demonstraţia pregătirii excelente a elevilor. Întâi recită nişte versuri un băiat
mititel de tot,apoi o elevă mică. Tom atacă şi el voiniceşte recitarea unei poezii, dar pe la
mijloc se poticni, se bâlbâi, apoi se opri de tot şi se retrase pe fondul unor aplauze slabe
care se stinseră îndată. Urmară alte recitări, demonstraţii de lectură, apoi de ortografie,
iar recitări, dar în limba latină, şi în finalul demonstraţiei elevilor, câteva eleve mari citiră
plicticoase compoziţii proprii.

Primarul înmână premiul serii unei eleve, apoi urmă demonstraţia supremă : învăţătorul
se întoarse la tablă să deseneze harta Americii, pentru ca elevii să arate ce ştiu
la geografie. Numai că, în timp ce el se căznea şi tot ştergea şi iar desena şi iar ştergea,
prin gura podului, aflată chiar deasupra sa,cobora o pisică, legată cu o sfoară de
picioarele dinapoi şi cu o cârpă în jurul capului, să nu miorlăie. Pisica se zbătea şi îşi
încleşta ghearele din faţă în aer, dornică să se prindă de ceva, în timp ce cobora încet-
încet spre capul învăţătorului. Lumea râdea din ce în ce mai tare, iar ea era din ce în ce
mai aproape. Ajungând, în sfârşit, destul de aproape, îşi înfipse ghearele în perucă şi fu
trasă iute înapoi cu ea cu tot în pod. Sub ea rămase chelia “domnului” care strălucea
ca soarele, căci băiatul zugravuluide firme o poleise cu aur pe când dormea în scaun,
ameţit de băutură. Răzbunarea băieţilor fusesemăreaţă şi sosise şi vacanţa mare !

Capitolul 23La începutul vacanţei, Tom s-a înscris într-o organizaţie “Voluntarii
cumpătării”, secţia de tineret. A promis să nu mai fumeze, să nu mestece tutun şi să nu
vorbească urât, dar abia atunci s-a simţit chinuit de dorinţa de a fuma şi a înjura. S-a
chinuit un pic, apoi a părăsit organizaţia. Acum putea să fumeze şi să înjure, dar nu mai
avea poftă.

În scurtă vreme Tom îşi dădu seama că nu prea are ce face în vacanţă. Veni şi plecă o
trupă de cântăreţi, apoi trecu şi sărbătoarea de 4 iulie, fără prea mare distracţie, căci a
plouat cu găleata. A venit apoi un circ şi timp de trei zile băieţii s-au jucat de-a circul,
apoi s-au plictisit. Au mai fost câteva petreceri pe la băieţi şi fete şi gata. Becky era
plecată din târg, petrecea vacanţa cu părinţii ei în altă parte.

Şi Tom se îmbolnăvi de pojar… Zăcu două săptămâni şi, când reveni

în târg, avu surpriza să descopere că,

în urma unei campanii de propagandă religioasă, toată lumea, inclusiv copiii,dobândise

“harul credinţei “. Pe Joe Harper îl găsi citind Vechiul Testament, până şi
Huckleberry Finn îl întâmpină cu un citat din Evanghelie, aşa că se târî spre casă şi se
v ârî în pat. Noaptea se

dezlănţui o furtună cumplită, iar băiatul îşi trase plapuma peste cap, speriat.
În ziua următoare lui Tom îi reveni boala, care de data aceasta ţinu trei săptămâni.
Când, în sfârşit,ieşi iar afară, lumea lui îşi revenise. Pe un drumeag se întâlni cu Joe
Harper şi cu Huck Finn caremâncau cu mare poftă un pepene de furat !

Capitolul 24Apăru şi un eveniment care zgâlţâi târguşorul: începu judecarea procesului

omorului. Tom şi Huck nu se simţeau deloc la largul lor ştiind că văzuseră crima şi nu
puteau spune nimic, de frica Indianului. Băieţii jurară din nou să nu spună nimănui, ca să
nu-i lichideze

criminalul adevărat, dar le era şi tare milă de moş Potter. Îşi aminteau ce detreabă
fusese cu ei, cum le reparase el zmeele şi cârligele de undiţă şi se duceau la închisoare să
îi ducă tutun şi chibrituri.

Tom şi Huck dădeau mereu târcoale judecătoriei, fiecare pe seama lui, se ocoleau unul
pe altul. Decâte ori ieşeau oameni din judecătorie, de la dezbateri, trăgeau cu urechea, d

ar auzeau numai lucruri

triste pentru soarta lui Muff Potter. Sosi ziua în care juraţii aveau să ia o hotărâre. Toată
lumea era
în judecătorie, cu mic , cu mare. În văzul tuturor se aflau Muff Potter, acuzatul, şi Joe Ind
ianul,

martorul principal. Martorii fură audiaţi din nou, dar, spre mirarea publicului, avocatul
care îl apărape Muff Potter nu le puse nici o întrebare, părea că nu îl interesează soarta
clientului său. Cândprocurorul spuse că, fără îndoială, cel de pe banca acuzaţilor este
criminalul, abia atunci apărătorulacuzatului spuse că nu mai pledează faptul că Potter a
comis crima sub influenţa alcoolului şi ceru să fie chemat ca martor Tom Sawyer. Tom
povesti tuturor întâmplarea din cimitir, iar când ajunse la momentul în care Joe Indianul
sărise cu cuţitul la doctor, Joe sări ca fulgerul pe fereastră şi dispăru.

Capitolul 25Tom deveni eroul zilei, numele lui ajunse chiar şi în gazeta târgului. Oamenii,
care uitaseră că vruseseră să-l linşeze pe Muff Potter, se înghesuiau acum să-l ia în braţe
şi să-l răsfeţe.

Tom se bucura de gloria dobândită prin fapta lui bună, dar noaptea tremura de groază,
cu gândul la Joe Indianul. Huck era şi el înspăimântat, căci Tom, în noaptea dinaintea
deznodământului neaşteptat, se dusese la avocat şi îi povestise totul. E adevărat că
fuga Indianului făcuse să nu mai fie chemat şi Huck ca martor şi nimeni nu ştia de
amestecul lui, dar el se temea să nu îl ia gura pe dinainte pe avocat, mai ales că Tom,
deşi jurase nu se ţinuse de cuvânt şi vorbise.

Joe Indianul fusese căutat de oameni prin tot ţinutul, ba venise chiar şi un detectiv de la
St.Louis, darnu au reuşit să-l găsească, aşa că băieţii se simţeau tot timpul în
nesiguranţă. Cu trecerea zilelor, începură să se mai liniştească totuşi.

Capitolul26Pe Tom îl apucă deodată dorinţa de a căuta comori ascunse. Îl luă tovarăş pe
Huck, care nu prea pricepea nici cine ar ascunde comorile, nici de ce, el ar fi cheltuit
banii şi ar fi petrecut pe cinste. Apoi, nu înţelegea nici cum vor găsi comoara, degeaba
îi explica Tom că sunt anumite semne şi că nu se îngroapă în orice locuri.

Porniră, în sfârşit, cu un târnăcop şi o lopată, cale de cinci-şase kilometri. Ajunşi la locul

stabilit,săpară sub un copac, apoi sub altul, dar nici urmă de comoară. După ce osteniră,
Tom îşi dădu seamacă făcuseră o greşeală: trebuia să vină la miezul nopţii şi să vadă
unde cădea umbra ramurii uscate aunui copac şi exact acolo să sape !

Zis şi făcut. Noaptea băieţii reveniră, stabiliră locul pentru săpat, dar tot nimic. Atunci se
gândiră ei că ar fi bine să încerce să caute comoara la casa cu stafii şi, cu toată frica lor
de strigoi, hotărâră să vină a doua zi să sape acolo, ziua, ca să nu se întâlnească cu
strigoii.