GREUCEANU ( rezumat )

A fost odata un împarat care se numea Imparatul Rosu. El era mahnit ca niste zmei au
furat soarele si luna de pe cer. A trimis oameni prin toate tarile si rãvase prin orase, ca
sã dea de stire ca oricine va gasi soarele si luna, acela va lua de nevasta pe fiica sa si
jumatate din împãrãtie.
Multi voinici au încercat dar nici unul nu a izbutit sa o scoata la capat. In
vremea aceea se afla un viteaz pe nume Greuceanu, care a auzit si el de fagaduinta
împaratului. Acesta si-a luat inima in dinti si a plecat la împarat sa se învoiasca cu
slujba.
Pe drum s-a întalnit cu doi oameni pe care slujitorii îi ducea la împarat sa le taie
capul pentru cã au fugit cu niste gadine. Ei erau tristi, dar Greuceanu i-a mangaiat cu
niste vorbe asa de dulci cã le-a mai venit nitica inima. Greuceanu nu si-a pus nadejdea
în întamplarea asta si a zis ca daca va izbuti a-l îndupleca pe împarat sa-i ierte se va
insarcina si cu cealalta treaba, iar dacã nu, sanatate buna.
Prin cuvintele dulci spuse împaratului, Greuceanu i-a salvat de la moarte pe
acei oameni. Oamenii nu au mai putut de bucurie când au auzit cã Greuceanu a reusit
sa-l înduplece pe împarat sã-i ierte.
Aceastã izbânda a luat-o drept semn bun si a mers din nou la împarat sa cearã
învoire pentru a-si încerca norocul si sa ducã la bun sfarsit sarcina pe care si-a luat-o
de bunã voie.
Imparatul i-a dat binecuvântarea, iar dupã cateva zile de pregatire, Greuceanu a
pornit la drum. In aceasta calatorie, el si-a luat si fratele cu care a mers cale lungã
pânã ce a ajuns la Faurul-Pãmântului, cu care era frate de cruce.
El s-a sfãtuit cu acesta trei zile si trei nopti, dupa care a pornit din nou la drum
împreuna cu fratele sãu. Dupa plecarea acestuia, Faurul-Pãmântului s-a apucat si a
facut chipul lui Greuceanu numai din fier si a poruncit sa arzã cusnita, si ziua si
noaptea, tinând chipul acesta fãrã încetare in foc.
Ajunsi la o rãscruce de drumuri, el s-a despartit de fratele sãu împartindu-si câte
o basma. Dacã basmalele erau rupte pe margini însemna ca încã mai traieste , iar daca
erau rupte la mijloc însemna ca unul din ei a pierit.
Dupã ce a umblat mai multe zile în zadar, fratele lui Greuceanu s-a întors la
locul de despãrtire asteptandu-l pe acesta. Greuceanu a mers pe o potecã pânã a ajuns
la casa zmeilor unde s-a dat de trei ori peste cap fãcându-se porumbel si s-a pus pe un
pom în fata caselor.
Fata de zmeu cea mare a iesit din casã si a vãzut minunea. Ea si-a dat seama ca
pasãrea din pom nu era lucru curat. Atunci Greuceanu s-a dat din nou de trei ori peste
cap si s-a facut o musca, intrand în camera zmeilor unde a ascultat la sfatul
zmeoaicelor. Dupã ce a aflat cã zmeii au plecat la vânat în Codrul Verde si urma sa se
întoarcã: unul de cu searã, altul la miezul noptii si tartorul cel mare dinspre ziuã, el a
plecat sã-i astepte.
S-a luptat Greuceanu cu zmeul cel mic pânã când l-a învins si i-a tãiat capul,
dupã care a urmat zmeul cel mijlociu iar la urmã cu tat-al zmeilor. Dupã o luptã
înversunatã cu tat-al zmeilor, el a reusit sa salveze soarele si luna care erau închise
într-o culã în Codrul Verde.
Când oamenii au vãzut soarele si luna pe cer s-au veselit. Multumit cã a dus la
bun sfarsit slujba s-a întors înapoi la semnul de întoarcere unde l-a gasit pe fratele sãu.
Ei s-au îmbrãtisat de bucurie si si-au cumpãrat doi cai cu care au pornit la drum.
In calea lor au dat peste un pãr cu pere dar Greuceanu nu l-a lãsat pe frate-sau
sa mãnânce deoarece stia ce a pus la cale zmeoaicele. El a luat sabia si a retezat pãrul
de la rãdãcina omorand-o pe una din zmeoaice. Dupa ce au pornit din nou la drum au
întalnit o gradina cu flori si cu apa limpede si rece.
Dar Greuceanu a tras palosul si a lovit tulpina unei flori frumoase, dupa aceia a
împuns si la fundul fântânii, iar în loc de apã a început sa curga un sânge horât, si
astfel terminand si cu fata cea mare de zmeu. Dupa ce au pornit din nou la drum au
vazut ca în urma lor venea scorpia de mama a zmeoaicelor cu o falca in cer si una in
pamant ca sa-l înghita pe Greuceanu.
Acestia au dat bice cailor si au ajuns la Faurul-Pãmântului unde s-au înch
is in fãuriste. La rugãmintile zmeoaicei de a face o gaurã in perete ca sa-i vadã chipul,
acesta s-a înduplecat iar Faurul-Pãmântului a pus chipul lui Greuceanu cel de fier,
care a ars in foc de sãreau scântei din el. Cand zmeoaica a pus gura la spartura ca sa-l
soarbã pe Greuceanu a înghitit chipul cel de fier al lui Greuceanu si a murit pe loc.
Dupa ce au scapat de zmeoaica, Greuceanu impreuna cu Faurul-Pãmântului s-
au veselit trei zile si trei nopti, timp in care cãlfile i-au fãcut o caruta cu trei cai cu
totul din fier. El si-a luat rãmas bun de la Faurul-Pãmântului si a plecat cu frate-sau la
Rosu - Imparat ca sa-si primeasca rasplata. Au mers impreuna o buna parte din drum,
dupa care Greuceanu i-a dat un cal fratelui sãu sa se duca inainte sa vesteasca venirea
lui.
Mergand el agale a trecut pe lânga un diavol schiop care i-a scos cuiul din capul
osiei. Dupa ce a facut acesta isprava i-a spus lui Greuceanu ca a ramas fara cui la osie
ca sa-i poata fura palosul.
El a pus cuiul la capul osiei fara sa stie ca a ramas fara palos. Unul din sfetnicii
împaratului s-a fagaduit diavolului daca il va ajuta sa o ia el pe fata împaratului de
nevasta. Puterea lui Greuceanu era in palos iar fara palos era necunoscut.
Vazand palosul împaratul l-a crezut si a început pregatirile de nuntã.
Intre timp a aparut fratele lui Greuceanu cu vestea cã Greuceanu o sa soseasca
in curând. Cum a auzit sfetnicul de una ca aceasta a mers la împarat ca sa-l închida pe
fratele lui Greuceanu si sa faca nunta mai repede. Intre timp a sosit Greuceanu si s-a
înfatisat la împarat atunci si-a dat seama ca îi lipseste palosul si l-a rugat pe împarat
sa-i faca dreptate. El s-a întors la stana de piatra , acolo unde i-a scos necuratul cuiul
de la osie si i-a cerut acestuia palosul dar acesta nici nu se clinti.
Sarea în bucate
(basm popular cules de Petre Ispirescu)
Într-o bună zi, un împărat văduv le întreabă pe cele trei fete ale lui cât
de mult îl iubesc. Fata cea mare îi spune că îl iubește ca mierea, cea
mijlocie ca zahărul, iar cea mică precum sarea în bucate. Foarte
mulțumit de primele două răspunsuri, împăratul se supără grozav pe fata
cea mică și o alungă de la palat.
Fata cea mică rătăcește prin lume până ajunge la poarta unui alt palat.
Acolo primește de lucru, mai întâi ca servitoare, apoi ca buc ăt ăreas ă.
Este mereu cuminte și harnică, foarte pricepută și înțeleaptă, așa că
împărăteasa o îndrăgește și o ia pe lângă dânsa, ca pe o fiică.
Când fiul împăratului vine rănit dintr-o luptă, împărăteasa și fata au grijă
de el, pe rând. Feciorul de împărat se îndrăgostește de fată, așa blând ă
și smerită cum era. După ce își convinge și părinții, se pregătește nunta.
La dorința fetei, la nuntă este invitat și tatăl ei, iar fata îi pregătește ea
însăși toate bucatele, dar cu miere și zahăr în loc de sare. Tatăl ei nu
poate mânca nimic și îi cere explicații gazdei. Fata explică tuturor de
ce făcut mâncarea tocmai așa, iar tatăl ei își dă seama de greșeala
făcută și își cere iertare pentru că a alungat-o de acasă. Înțelepciunea
fiicei sale este apreciată de toți nuntașii.

Prâslea cel voinic şi merele de aur

A fost odata un imparat care avea o gradina frumoasa, cu un pom care facea mere de aur. Insa
acesta nu mancase niciodata mere din el, pentru ca cineva le fura de fiecare data cand se coceau.
Multi voinici incercasera sa prinda hotul, chiar si fii cei mari ai imparatului, dar nu reusira.
Imparatul se hotarase sa taie pomul, dar mezinul l-a convins sa-l lase si pe el sa-si incerce norocul.
Cand merele s-au copt, Praslea a intins mai multe capcane si a reusit sa-l raneasca pe hot. Baiatul a
cules cateva mere si le-a dus tatalui sau pe o tipsie de aur,care s-a bucurat foarte tare ca in sfarsit
putea si el sa guste din merele de aur.
Praslea i-a spus imparatului ca trebuie sa plece in cautarea hotului.
Fratii mai mari il urau pe mezin pentru ca el reusise sa culeaga merele, dar hotarara sa-l insoteasca
in calatorie, cu gandul sa-l omoare. Cei trei au pornit la drum, dupa dara de sange, pana au ajuns la o
prapastie, unde urma se pierdea. Dupa ce mezinul cobori in prapastie, fratii lui au hotarat sa-l lase
acolo, pentru ca ii facuse de rusine.
Ajuns in prapastie a dat peste un palat, Aici a intalnit o fata frumoasa, care i-a povestit soarta ei si a
surorilor sale, care fusesera rapite de zmei, pentru a le lua de neveste.
Mezinul se hotara sa-i infrunte pe cei trei zmei si in final a reusit sa-i biruiasca, fiind ajutat de un
corb si de o fata, eliberandu-le pe fetele de imparat. Cu ajutorul acestora Praslea prefacu palatele in
mere de arama, argint si de aur si s-au pregatit sa se intoarca pe taramul oamenilor.
Fratii mezinului le trase afara numai pe cele trei fete, iar pe Praslea il parasi cu gandul sa-l piarda.
Ramas acolo, voinicul salveaza puii unei pasari, care drept recunostinta il scoate la suprafata
pamantului.
Ajuns la imparatia tatalui sau este recunoscut cu mare greutate.Fratii sai au fost pedepsiti, iar el s-a
insurat cu fata cea mica, urmand tatalui sau la domnie, dupa moartea acestuia.