Plumb

Poezia se încadrează în lirica simbolistă prin cultivarea motivelor specifice, prin prezența
simbolurilor și prin dramatismul trăirilor eului liric. Astfel, ipostaza eului liric este de: inadaptat,
persoană izolată, om în deznădejde, solitar, confuz și în rătăcire. Simbolul central al poeziei este
„plumbul” care însumează întregul înțeles al poeziei, proprietățile fizice ale metalului fiind sugestive
pentru ideile și al sentimentele transmise.
Titlul este chiar cuvântul-simbol central al poeziei. „Plumb” sugerează apăsarea sufletească,
nevroza. Este un cuvânt monosilabic, având o singură vocală. La rostire nu este muzical, ci rigid. Titlul
alcătuit dintr-un singur cuvânt mai poate sugera și o atmosferă perpetuuă de angoasă, fără
cunoașterea unei cauze ori a unui final, ci doar... existența unei stări mai presus de putința individului
de a o schimba.
Tema o constituie prezentarea condiției poetului inadaptat, izolat în societate. Ipostaza eului liric
de inadaptat nu este una de resemnare, ci una de rătăcire violentă a gândurilor, de pierede a simțului
temporal, de deznădejde acută, de solitudine atât de mare, încât nici căldura amorului nu mai pare a
sinelui. Eul liric rămâne gol de orice gând, de orice iubire față de sine, este o coardă care vibrează
aproape de rupere pe o notă apăsătoare.
Poezia începe cu crearea unui atmosfere triste, lugubre. Spațiul descris este cel al cimitirului,
tristețea căpătând nota specifică a înmormântării. În acest cimitir care în plan simbolic trimite către o
lume neprimitoare eului liric, care îl încarcă de apăsare și mâhnire, poetul apare a sta în centrul ei, în
„cavou”. Prin aceasta nu înseamnă că lumea este dependentă de eul liric, ci că atât de mare este
încărcătura sentimentală negativă ce vine din exterior, încât individul are impresia că toate sunt
orientate spre sine ca să mărească adâncirea lui în deznădejde. În această lume în care este supus
întristării, eul liric nu este resemnat, dar nici nu se revoltă dorind schimbare. El doar suferă intens în
condiția sa de om izolat și în schimbul vreunei acțiuni de remediere a neplăcutului din jur, el preferă
cântarea deznădejdei.
Dacă în exterior nu își găsește locul câtuși de puțin, nici raportându-se la sine poetul nu găsește
confort. Insingurarea sa e atât de mare, încât nici pe sine nu se poate iubi. Amorul său e înstrăinat de
sine. Actul „strigării” iubirii este o dovadă a ruperii legăturilor sufletești în sinea eului liric. Finalul
poeziei aduce din nou raportarea la lumea înconjurătoare, iar imaginea „aripilor de plumb”
sugerează imposibilitatea eului liric de a ieși din situația sa. Aripile – voința, fiind de plumb, sugerează
tocmai orice anihilare a capăcității de a acționa.
Poezia este structurată pe două catrene, având rima îmbrățișată, măsura versurilor de zece silabe,
ritmul iambic. Cele două strofe sunt de o mare simetrie. Astfel, versurile unu, trei și patru din fiecare
strofă încep cu același cuvânt („dormeau”, „stam”, „și”) și au același tipar sintactic. Punctele de
suspensie se regăsesc în versul al treilea în ambele strofe, iar cuvântul „plumb” este repetat de șase
ori în poezie. În ambele strofe, primele două versuri prezintă raportarea eului la lume, iar celelalte
două prezintă raportarea eului la sine.
Textul începe cu imaginea vizuală a sicrielor, realizată prin personificare („Dormeau adânc...”). Este
de remarcat că fiecare dintre cuvintele primului vers are propriul conținut semantic sugestiv pentru
apăsare, pentru staticitate. Verbul „a dormi” impune lipsa acțiunii. Epitetul „adânc” amplifică ideea.
Cuvântul „sicriele” are o semnificație puternică pentru absența mișcării, iar epitetul „de plumb”
conferă vine să împlinească ideea atmosferei apăsătoare, statice. Al doilea vers conține tot imagini
vizuale – ale florilor de plumb și ale veșmântului funerar. Poetul nu trece la altă idee, ci îngroașă
starea descrisă în primul vers, accentuează tot mai mult.
Raportarea la sine se face prin imaginea vizuală „Stam singur în cavou”. Expresivitatea limbajului
este dată de ineditul imaginii: un om viu stă într-un cavou. Interpretarea în plan alegoric este că atât
de inconfortabil, de inadaptat se simte eul liric în lume, ca și cum ar fi într-un loc lugubru și
neprimitor precum un „cavou”. Prima strofă se încheie cu imaginea auditivă a „coroanelor de plumb
care scârțâie” care amplifică ideea nepotrivirii în spațiul lumii ostile.
 Strofa a doua prezintă ideea înstrăinării de sine prin personificarea „Dormea întors amorul”.
Faptul că „amorul doarme pe flori de plumb” sugerează o anihilare a capacitatății de iubire a
poetului. Sufletul este copleșit de apăsătoarea lume. Așadar, lumea nu doar creează disconfort și
sentimentul inadaptării, ci alterează personalitatea eului liric. Imaginea din final a „mortului cu aripi
de plumb” realizată prin metaforă sugerează topirea voinței de acțiune sub influența continuuă a
stărilor negative primite din exterior.
Poezia „Plumb” este reprezentativă pentru simbolismul românesc. Cultivarea motivelor specifice
curentului (solitudinea, urâțenia lumii – contrară idealismului romantic, deznădejdea), frecvența
simbolurilor (plumbul), cromatica (simplă), dramatismul trăirilor susțin aceasta. Poezia are o formă
riguroasă, prozodia fixă fiind încă o sugestie pentru sufletul închis al eului liric.