UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI Drept civil.

Teoria generală
FACULTATEA DE DREPT Curs 2. Normele juridice civile

Conf. univ. dr. Carmen Todică

CURS 2. NORMELE JURIDICE CIVILE

I. Izvoarele dreptului civil

1. Noţiunea de „izvor de drept”

- în sens material – condiţiile materiale de existenţă a societăţii care au rol determinant în
procesul formării voinţei cuprinse în normele de drept;
- în sens formal – formele de exprimare a normelor de drept.

DEFINIȚIE: Prin izvor de drept civil se înţelege forma exterioară de exprimare a normelor juridice
civile,
adică a formei interne a dreptului.

2. Categorii de izvoare de drept civil

a) Acte normative:
–Legea (Constituţia; legile constituţionale; legile organice; legile ordinare - Codul civil); – Decrete-
legi;
–Decrete;
–Ordonanţele şi Hotărârile Guvernului;
–Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori ale altor conducători ai organelor
administrative publice centrale;
–Actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale;
–Reglementări europene ce aparțin instituțiilor Uniunii Europene
–Reglementări internaţionale – acorduri, tratate, pacte.

b) Uzanțele = Obiceiul (cutuma) ca izvor de drept = reprezintă o regulă de conduită statornicită în

viaţa socială de-a lungul timpului şi respectată în virtutea unor deprinderi, ca o lege nescrisă (lex
non scripta) socotită obligatorie + Uzurile profesionale – reguli profesionale care reglementează
raporturile stabilite între membrii unei profesii sau, după caz, între membri și clienți cu ocazia
exercitării profesiei.

c) Principiile generale de drept – idei de bază comune pentru toate domeniile de drept.

Doctrina juridică şi precedentul judiciar (jurisprudenţa), nu constituie în sistemul nostru izvoare de

drept, dar se recunoaşte acestora un rol important în formarea normelor de drept, mai ales în domeniile în
care normele juridice sunt echivoce sau lipsesc.

PRECIZĂRI

❑ Cel mai important izvor de drept civil este legea. Cuvântul “lege” cunoaşte două sensuri:
- în sens larg, prin “lege” se desemnează totalitatea actelor normative emise de organele
statului (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri) cu respectarea unei anumite proceduri (sensul larg
este utilizat în vorbirea curentă);

1
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI Drept civil. Teoria generală
FACULTATEA DE DREPT Curs 2. Normele juridice civile

Conf. univ. dr. Carmen Todică

- în sens restrâns, “legea” este actul normativ adoptat de puterea legiuitoare, adică de
Parlament, după o procedură prestabilită.

❑ Obiceiul are valoare de izvor de drept în două cazuri:

- când legea face trimitere expresă la el.
- în cazul “uzurilor Profesionale ”- cele din dreptul maritim.
Codul civil, într-o dispoziţie de principiu – art. 1, intitulat „Izvoarele dreptului civil” –,
reglementează atât principalele izvoare, dar şi modul de aplicabilitate:
„(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. (2) În
cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare
la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului”.
Prin urmare, în accepţiunea Codului civil, dreptul civil are trei izvoare: legea, uzanţele şi principiile
generale ale dreptului.

Tot în viziunea Codului civil, acestea nu se află pe poziţii de egalitate, dimpotrivă, art. 1 alin. (2) C.civ.
stabileşte reguli de prioritate în aplicare, şi anume:
- – mai întâi se aplică legea;
- – în lipsa unui text de lege care să reglementeze o situaţie juridică, se aplică uzanţele;
- – dacă nu există uzanţe, pentru o situaţie juridică nereglementată de lege, se aplică o lege care
reglementează o situaţie juridică asemănătoare (se va face analogia legii);
- – în măsura în care nu se găseşte o lege care să reglementeze un caz asemănător, se vor aplica
principiile generale ale dreptului (analogia dreptului).

Totodată, art. 1 alin. (3) C.civ. rezolvă şi un eventual conflict între lege şi uzanţe, dispunând: „În
materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres
la acestea”.
Prin urmare, dacă pentru o situaţie juridică există atât o lege care să o reglementeze, cât şi uzanţe,
acestea din urmă se aplică numai dacă legea face trimitere în mod expres la aceasta. Cu alte cuvinte,
legea are prioritate în aplicare.
Ex: art. 1349 alin. (1) C.civ.: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor
sau intereselor legitime ale altor persoane”; art. 613 C.civ.: „În lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege,
regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi, la o distanţă de cel puţin 2 metri
de linia de hotar (...)”;

II. Noţiunea şi caracterele normei juridice

1. Norma de drept se înfăţişează ca o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie,

edictată de organele competente ale statului, având ca scop asigurarea ordinii sociale, ce poate fi
îndeplinită la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Normele juridice, împreună cu raporturile juridice născute pe baza lor, alcătuiesc ordinea juridică (de
drept).

2
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI Drept civil. Teoria generală
FACULTATEA DE DREPT Curs 2. Normele juridice civile

Conf. univ. dr. Carmen Todică

2. Trăsături:
a) este generală –se adresează tuturor membrilor societăţii, unor grupuri sociale, unor categorii de
persoane şi se aplică, de regulă, pe întregul teritoriu al ţării;
b) este impersonală – ea nu se adresează direct unei persoane. Norma nu are în vedere persoana
ce
ocupă funcţia, ci instituţia respectivă (norme ce privesc Preşedintele României, Procurorul general,
Preşedintele Curţii Constituţionale etc.);
c) este obligatorie – ea conţine prevederi ce pot fi impuse subiectului prin diferite mijloace juridice.
Obligativitatea este asigurată, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului; aceasta este şi
trăsătura esenţială ce o deosebeşte de norma morală, pentru realizarea căreia nu se poate apela la forţa
de constrângere a statului.

III. Structura logico-juridică a normei juridice

1. De principiu, o normă juridică se compune din trei elemente: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.

1.1. Ipoteza este acea parte a normei care descrie împrejurările, condiţiile în prezenţa cărora se
aplică dispoziţia normei; acestea pot fi specificate mai concret, mai detaliat – ipoteza determinată – sau
arătate, exprimate într-o formă mai generală – ipoteza nedeterminată (subînţeleasă).

1.2. Dispoziţia este miezul, esenţa normei. Ea prescrie conduita pe care trebuie să o aibă persoana
în condiţiile descrise în ipoteză: ea cuprinde comandamentul normei, adică impune săvârşirea unor
acţiuni, abţinerea de la anumite acţiuni sau poate permite anumite acţiuni. Dispoziţia poate fi
determinată sau relativ-determinată, în raport de modul de precizare a conduitei.

Pentru exemplificare, cităm câteva norme din Codul civil.

EX. 1 Potrivit art. 1180 C.civ., „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”. Ipoteza se referă la „orice persoană ce nu este declarată
incapabilă şi nici oprită să încheie anumite contracte”, iar dispoziţia (permisivă) „poate contracta”.

Ex 2 Conform art. 1270 alin. (1), „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante”. Ipoteza normei se referă la „contractul valabil încheiat”.

EX 3 - art. 1269 alin. (1) C.civ. prevede: „Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul
rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”. Ipoteza „dacă după aplicarea
regulilor de interpretare contractul rămâne neclar” se referă la împrejurarea concretă în care, cu prilejul
interpretării clauzelor unui contract, se naşte o neclaritate sau o îndoială cu privire la conţinutul vreuneia
dintre clauzele convenţiei. Dacă ipoteza este împlinită, se aplică dispoziţia prevăzută de legiuitor, şi
anume că „acesta se interpretează în favoarea celui ce se obligă”.

3
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI Drept civil. Teoria generală
FACULTATEA DE DREPT Curs 2. Normele juridice civile

Conf. univ. dr. Carmen Todică

1.3. Sancţiunea este elementul care precizează consecinţele nerespectării dispoziţiei, adică măsurile
ce pot fi luate împotriva celor ce au nesocotit dispoziţia 1.
Sancţiunea specifică încălcării normelor de drept civil este o obligarea persoanei
responsabile (debitorul) la despăgubirea victimei,

o încheierea unui act juridic civil cu nesocotirea cerinţelor prevăzute de lege (art. 1179 C.civ.)
se sancţionează cu nulitatea actului respectiv (art. 1246 C.civ.).

IV. Structura tehnico-legislativă a normei juridice

1. Normele juridice sunt cuprinse în acte normative purtând diferite denumiri (lege, hotărâre etc.),
adoptate de organele competente ale statului cu respectarea unei metodologii tehnico-juridice speciale
Structura internă a unui act normativ cuprinde diferite diviziuni, în raport de complexitatea actului
normativ şi de metodologia tehnico-juridică folosită de legiuitor (cărţi, părţi, titluri, capitole, secţiuni,
paragrafe, articole, alineate). Diviziunile structurale, în raport de conţinutul lor, au diferite denumiri (titlu
preliminar, dispoziţii generale, dispoziţii speciale de conţinut, dispoziţii tranzitorii şi/sau dispoziţii finale).
Spre exemplu, Codul civil are un „titlu preliminar”, şapte „cărţi”, care sunt divizate în „titluri”, iar acestea în
„capitole”, „secţiuni”, paragrafe, articole şi alineate.

2. Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie articolul. Precizăm însă că articolul
nu reprezintă întotdeauna o normă separată şi completă; un singur articol poate conţine mai multe norme
juridice, după cum o normă juridică poate fi cuprinsă în mai multe articole.

V. Clasificarea normelor juridice

1. Norme juridice civile dispozitive şi imperative

În funcţie de caracterul conduitei prescrise în dispoziţie, normele juridice civile se clasifică în norme
dispozitive şi norme imperative.

1.1. Normele dispozitive îngăduie părţilor să deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind Normele
dispozitive se clasifică în norme permisive şi norme supletive.

1 În literatură se vorbeşte de sancţiune negativă, pentru încălcarea dispoziţiei, ori de sancţiune pozitivă, ca măsură
de stimulare pentru promovarea conduitei în acord cu dispoziţia (N. Popa, op. cit., p. 156). Precizăm faptul că
sancţiunile contravenţionale şi pedepsele penale sunt: relativ determinate (cuprinse între limite minime şi limite
maxime); alternative (amendă penală, închisoare sau detenţiune pe viaţă); cumulative (pedeapsă penală principală
şi interzicerea exercitării unor drepturi); principiale (art. 53 C.pen.), complementare (art. 55 C.pen.) şi accesorii (art.
54 C. pen.).

4
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI Drept civil. Teoria generală
FACULTATEA DE DREPT Curs 2. Normele juridice civile

Conf. univ. dr. Carmen Todică

A. Normele permisive nu impun o acţiune pozitivă sau negativă, ci doar permit subiectelor raportului
juridic civil să dispună potrivit voinţei lor. Ca norme permisive cităm
- art. 1108 alin. (1) C.civ.: „Acceptarea (moştenirii – s.n.) poate fi expresă sau tacită”.
- art. 559 alin. (2) C.civ., „Proprietarul poate face, deasupra şi în subsolul terenului, toate
construcţiile, plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de cuviinţă (...)”.
- art. 1447 alin. (1) C.civ., care precizează că, într-un raport obligaţional, „Creditorul poate cere
plata
oricăruia dintre debitorii solidari (...)”.

B. Normele supletive sunt acelea care stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi
numai în cazul în care acestea, prin voinţa lor, nu au stabilit o altă conduită ori din lege sau împrejurări,
ori potrivit uzanţelor nu rezultă altfel.

De exemplu, Codul civil prevede în

- art. 1666 alin. (1): „În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de
vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”;
- art. 1689 C.civ. dispune că „Predarea (lucrului vândut – s.n.) trebuie să se facă la locul unde
bunul se afla în momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor, ori, în lipsa
acesteia, din uzanţe”;
- art. 2015 C.civ. stabileşte: „Dacă plăţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat
încetează în 3 ani de la încheierea lui”;

1.2. Normele imperative impun subiectelor de drept civil o acţiune sau o abstenţiune care
trebuie
expres realizată şi care, sub sancţiunea legii civile, exclude orice derogare.

Normele imperative se clasifică în norme onerative şi norme prohibitive.

A. Normele onerative prevăd expres obligaţia pentru părţi de a săvârşi o anumită acţiune. - art.
1686 C.civ., reglementând întinderea obligaţiei de predare a bunului vândut, precizează în alin. (2):
„Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau
folosinţa bunului”.

B. Normele prohibitive interzic expres o anumită conduită a părţilor.

- în art. 1106 C.civ., care dispune că „Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se
cuvine”, - art. 17 alin. (1) C.civ.: „Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât
are el însuşi”.

2. Norme juridice civile de ordine publică şi de ordine privată

Norma este de ordine publică dacă ocroteşte un interes general, public şi este de ordine
privată

5
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI Drept civil. Teoria generală
FACULTATEA DE DREPT Curs 2. Normele juridice civile

Conf. univ. dr. Carmen Todică

dacă asigură ocrotirea interesului individual, particular al părţilor raportului juridic civil.

3. Norme juridice civile generale şi speciale

În funcţie de întinderea aplicării, normele juridice pot fi generale şi speciale.

Normele generale sunt acelea care se aplică în toate cazurile şi în orice domeniu, dacă o altă normă
legală nu prevede altfel.
Normele speciale au o aplicaţie limitată la cazurile expres reglementate; ele reglementează specific şi
amplu obiectul legii generale şi reprezintă specia în raport cu genul.

Norma generală, datorită domeniului larg de reglementare şi aplicare, reprezintă „dreptul

comun”, iar norma specială raportată la cea generală constituie excepţia.
- o normă juridică poate fi generală în raport cu a doua normă, dar poate fi specială în raport cu cea
de-a treia normă (Codul civil este o lege generală în raport cu Legea societăților nr. 31/1990 şi în
raport cu toate legile care au ca obiect de reglementare relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale
dintre persoane ca subiecte de drept civil, iar codul este o lege generală în raport cu Legea
dialogului social nr. 62/2011).

Clasificarea normelor în generale şi speciale prezintă importanţă practică deosebită.

În primul rând, în cazul în care reglementează aceeaşi materie, aparentul conflict între aceste norme
se reglementează după regulile: norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus
derogant), în timp ce norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non
derogant).
În al doilea rând, norma specială nu poate fi modificată ori abrogată de o normă generală
ulterioară decât printr-o abrogare expresă directă.
În al treilea rând, norma specială are prioritate în aplicare faţă de cea generală. Astfel, de
exemplu, Legea nr. 114/1996 – legea locuinţei – nu cuprinde dispoziţii privind cesiunea contractului de
închiriere a locuinţei, ceea ce nu înseamnă că o asemenea operaţiune este interzisă, ci, din contră,
prevederile acestei legi cu caracter special se completează cu dispoziţiile de drept comun în materie de
locaţiune prevăzute în Codul civil (art. 1805-1808). Cu alte cuvinte, pentru aspectele pe care nu le
reglementează, normele speciale nu se completează cu prevederi din alte norme speciale (genul proxim),
ci cu prevederi cuprinse în normele generale, ca drept comun.