JUDETUL BACĂU

Suprafaţa: 6.603 km2 (2,8% din terit. târii).

Populaţia: 684.696 loc. (3,1% din populaţia ţării, 1 iulie 1979), din care 299.248 loc. în
mediul urban; densitatea 103,7 loc./km 2.

Reşedinţa: municipiul Bacău, 141.981 loc (1979).

Aşezări: şapte oraşe (din care două municipii), 80 comune (din care şase suburbane),
491 sate.

Căi de comunicaţie: 226 km c.f. (din care 105 km electrificată); 2.299 km drumuri publice
(din care 457 km modernizate).

AŞEZAREA GEOGRAFICĂ

Situat în estul ţării, cu cea mai mare desfăşurare în bazinul Trotuşului, cuprinde în
teritoriul său versantul estic al Carpaţilor Orientali (V) şi Colinele Tutovei (E). Coordonate: prin
jud. trec meridianele de 26° şi 27° long. E, iar pe la S de Bacău paralela de 46 a30/ lat. N.
Judeţe vecine: laşi, Neamţ, Harghita, Covasna, Vrancea. Altitudinea maximă este înregistrată în
vf. Grinduşu (1.664 m) din M. Tarcău, iar cea minimă în lunca Siretului (95 m).

GEOLOGIA

De la V către E se succed: unitatea flişului carpatic, zona neogenă subcarpatică şi

Platforma Moldovenească, fiecare ocupînd circa 33% din suprafaţa judeţului.

Flişul carpatic este alcătuit, predominant, din formaţiuni cretacice şi paleogene dispuse în
pînze care se desfaşoară de la V către E. Petrografic, abundă faciesurile grezoase, grezo-
şistoase, şistos-calcaroase. Cea mai mare desfăşurare o au flişul grezos curbicortical cretacic,
faciesurile gresiei de Tarcău (paleogen), Fusaru şi Kliwa (oligocene).

1
 La exterior (semifereastra Oituz-Slănic), eroziunea a scos la zi formaţiuni argilo-grezoase
de vârstă aquitanian-helveţian. Depresiunea tectonică Comăneşti este umplută cu
conglomerate, gresii, nisipuri (sarmaţian), gresii în alternanţă cu argile şi marne (meoţian) prinse
în câteva cute. Zona avanfosei carpatice, ocupată de formaţiunile neogene subcarpatice, se
extinde până la E de Siret şi cuprinde o unitate internă cutată (miocenă) şi alta externă, necutată
(sarmato-pliocenă) limitate prin falia de încălecare pericarpatică. Sunt depozite de molasă
alcătuite în V din: marno-argile (aquitanian), gresii şi conglomerate (burdigalian), gresii, marne
cu intercalaţii de gipsuri şi tufuri, nisipuri (helveţian-tortonian), gresii, conglomerate, marne
(sarmaţian-meoţian); în E, la suprafaţă, apar marno-argile cu orizonturi de gresii calcaroase
oolitice şi calcare oolitice, argile, nisipuri, pietrişuri.

Pe fundamentul cristalin al Platformei Moldoveneşti se află sedimente mezozoice

(predominant calcaroase), eocene (marno-calcare). peste care urmează întreaga succesiune
neogenă întîlnită în sectorul extern al avanfosei.

Depozitele cuaternare sînt reprezentate prin aluviuni şi formaţiuni loessoide.

RESURSE ALE SUBSOLULUI

Structura geologică complexă justifică varietatea de materiale utile, concentrate, mai ales,
în Subcarpaţi.

Zăcămintele de ţiţei şi gaze naturale sînt cantonate, cu precădere, în gresia de Kliwa din
zona externă a flişului, dintre Tazlău şi Oituz: Geamăna, Zemeş, Moineşti, Lucăceşti, Uture,
Solonţ, Stăneşti, Dărmăneşti, Dofteana, valea Oituzului etc. De asemenea sunt întîlnite şi
exploatate în formaţiunile miocene ale zonei neogene subcarpatice (Câmpeni, Tescani, Caşin)
sau chiar ale Pod. Moldovei (Huruieşti, Homocea) unde sunt prezente mai ales gazele naturale.
Zăcămintele de cărbune brun se găsesc în bazinul Dărmăneşti, în formaţiunile sarmaţianului
superior, iar de lignit în formaţiuniie pliocene de la S de Trotuş.

Zăcămintele nemetalifere sînt reprezentate prin sarea gemă ce apare în depozite

aquitaniene subcarpatice: Moineşti, Sărata, Tg. Ocna; legate de formaţiunile salifere sunt
numeroasele izvoare cu ape mineralizate (clorosodice, feruginoase şi sulfuroase) de la Băile
Slănic, Moineşti, Tg. Ocna, Poiana Sărată, Sărata-Bacău etc. Zăcămintele de săruri de potosiu
sunt identificate la Arşiţa, Sofonţ, Stăneşti, Găleanu.

Rocile utile şi materialele de construcţii sînt reprezentate prin gipsuri în zona Perchiu (NE
de Oneşti); gresii la E de Slănic-Moldova, versantul stîng al văii Ciobănuş, zona Ghimeş-Făget,
2
Gura Slănicului; argile comune pe terit. com. Măgura, Dofteana, Călugăra; în luncile maritor
rîuri, nisipuri şi pietrişuri (Cornăţel-Urecheşti-Slobozia; Gârleni, Orbeni).

RELIEFUL

Corespunzător structurii geologice, peisajul geomorfologic este alcătuit din culmi

montane, dealuri subcarpatice şi de podiş ce se succed, în trepte, de la V la E. Valea Siretului
împarte regiunea colinară în unităţi cu caracteristici geografice distincte: Subcarpaţii (în V) şi
Pod. Moldovei (în E).

Regiunea montană reprezintă cca 34% din suprafaţa judeţului şi cuprinde culmi şi
depresiuni ce aparţin, precumpănitor, grupei M. Trotuşului; în S există citeva culmi din M.
Vrancei (6% din aria montană). Sînt munţi de înălţime mijlocie, altitudinea medie fiind de
1.000-1.200 m; culmile mai importante nu depăşesc decât, în câteva vârfuri, 1.600 m; luncile
principalelor văi şi Depresiunea Dărmăneşti se află la 250-500 m.

Grupa Munţilor Trotuşului ocupă cea mai mare parte a zonei montane din jud. Bacău.
Valea Trotuşului, ce îi străbate de la NV la SE, îi împarte în: M. Goşmanu (N), M. Tarcău (N), M.
Ciuc (V) şi M. Nemira (SV). Din M. Tarcău, în jud. se desfăşoară culmile din jumătatea sudică,
cu înălţimi de 800-1.600 m: Grinduşu, Aluniş, Geamăna, Uture, Berzunţ. Ultima culme apare clar
exprimată în peisaj, datorită versanţilor puternic înclinaţi ce domină, cu cîteva sute de metri,
depresiunile limitrofe. Culmile şi văile principale au caracter longitudinal, fiind dezvoltate pe
aliniamentele structurale majore.

Munţii Ciuc sînt reprezentaţi printr-o culme centrală şi mai multe culmi orientate E-V între
afluenţii Trotuşului. Desfăşurarea perpendiculară pe aliniamentele structurale şi petrografice se
reflectă în fizionomia văilor (înguste în litofaciesurile grezoase şi largi, cu bazinete depresionare,
în litofaciesuri şistoase, marno-argiloase) şi interfluviilor (masive şi vîrfuri înalte pe gresii:
Cotumba 1.252 m, Gura Muntelui 1.553 m, Cărunta 1.517 m, Lapoşu 1.337 m; culmi domoale
cu versanţi afectaţi de alunecări pe marne, argile).

M. Nemira sînt alcătuiţi dintr-o culme principală ce depăşeşte 1.600 m (Nemira Mare
1.649 şi Şandru Mare 1.640 m); ea domină cu 500-600 m mai multe culmi estice, netezite, aflate
la 1.000-1.500 m; contactele petrografice sunt subliniate prin abrupturi, vârfuri şi şei. Pe văi apar
chei şi bazinete (pe Uz, Poiana Uzului şi Valea Uzului; pe Oituz, Poiana Sărată etc.).

Între Cl. Berzunţ şi Munţii Nemira se află Depresiunea tectonică Dărmăneşti, închisă în
amonte şi aval de defileurile Goiasa-Straja şi respectiv Bogata-Tg. Ocna. Aici lunca extinsă a
3
Trotuşului este încadrată de mai multe nivele de terasă (îndeosebi pe dreapta) şi culmi joase (la
500-600 m). Văile afluente Trotuşului se lărgesc foarte mult în cursul inferior, la contactul dintre
formaţiunile miocene şi cele paleogene.

Munţii Vrancei sunt reprezentaţi de cîteva culmi desfăşurate între 1.200-1.380 m

(Zboina Neagră1350 m, Zboina Verde 1.380 m, Clăbuc 1.366 m) la limita cu jud. Vrancea şi
700-800 m deasupra Depresiunea Caşin şi văii Oituz; spre N se impune peisajul de măguri
dezvoltate pe gresii (Mg. Caşin).

Subcarpaţii ocupă cca 28% din supr. jud. Sînt formaţi dintr-un uluc depresionar la
contactul cu muntele şi un aliniament de dealuri, în partea de E, ce aparţin Subcarpaţilor
Tazlăului şi Vrancei.

Ulucul depresionar este alcătuit, în principal, din două subunităţi depresionare: Tazlău şi
Caşin. La N de Trotuş se desfăşoară Dep. Tazlăului, drenată prin axul ei de râul Tazlău. Ea
coboară în lungul rîului de la 400 la 320 m; în N este îngustă, cu cinci terase şi culmi de 600-650
m; în S se lărgeşte, fiind alcătuită din lunca extinsă a Tazlăului, şapte nivele de terasă şi culmi la
450-550 m. Dep. Caşinului se află la S de Trotuş şi pe cursul inferior al râurilor Oituz şi Caşin;
are un relief de terase, lunci şi dealuri la 300-400 m. În estul ulucului se desfăşoară Culmea
Pietricica, cu versanţi puternic înclinaţi şi înălţimi mari pe conglomerate (740 m în Capăta, 717 m
în Cărunta). În N jud. Bacău există sectorul sudic al Dep. Cracău-Bistriţa. La S de Trotuş se
defăşoară Dealul Ouşoru (753 m), cel mai nordic sector al Subcarpaţilor Vrancei. În aval de
oraşul Oneşti, valea Trotuşului are caracterul unui culoar de vale larg, cu terase extinse, mai
ales pe dreapta.

Podişul Moldovei este format din Cul. Siretului (cca 11% din supr. jud.), vestul Col.
Tutovei, iar în N o mică porţiune din Pod. Central Moldovenesc (Col. Bălăuşeşti), 26% din
suprafaţa jud.

Valea Siretului are o luncă largă (3-4 km), cursuri părăsite, terase (îndeosebi pe dreapta)
şi un glacis larg coluvio-proluvial la contactul cu Subcarpaţii Tazlăului.

Col. Tutovei, subunitate a Pod. Bîrladului, sunt alcătuite din cîteva culmi principale
(Cucuieţi, Vîrlăneşti, Doroşan, Huţanului) desfăşurate de la N către S (scad în acelaşi sens de la
550 m la 250 m) şi din numeroase culmi secundare, în majoritate orientate NV-SE, pe direcţia
înclinării depozitelor pliocene. Existenţa tufurilor andezitice a favorizat menţinerea unor largi
platouri structurale; local apar creste în lungul văilor subsecvente. Văile au lunci largi şi versanţi

4
frecvent afectaţi de alunecări, curgeri noroioase şi torenţi. În V, în bazinul râului Parincea, există
depresiunea de eroziune cu acelaşi nume.

PROCESE GEOMORFOLOGICE ACTUALE Şl DEGRADAREA TERENURILOR

Marea diversitate petrografică şi structurală, complexitatea reliefului (podiş, dealuri,

munte, adânc fragmentate de culoare de văi, şi depresiuni, cu înclinări extrem de variate)
asigură condiţii potenţiale pentru manifestarea intensă a proceselor actuale şi, totodată,
diferenţieri zonale şi locale în asocierea şi acţiunea celor de bază. Se remarcă şi o etajare a
proceselor, precum şi activizarea lor pe suprafeţe despădurite sau acolo unde folosinţa este
necorespunzătoare (mai ales în Subcarpaţi şi podiş). Se pot diferenţia: un etaj montan şi unul al
dealurilor.

În etajul montan, în desfăşurarea proceselor, un rol de bază îl au altitudinea şi panta. Pe

suprafeţe cu înclinare mai mică de 10°, aflate la peste 1.450 m, din munţii Tarcău, Nemira,
lipsite de vegetaţie forestieră, procesele crionivale alternează sezonier cu spălarea în suprafaţă
şi alunecările superficiale. Rezultă microdepresiuni nivale, solifluxiuni, muşuroaie înierbate. Pe
supr. similare ca declivitate, dar situate sub 1.450 m (nivele de eroziune, trepte structurale,
terasele Uzului, Oituzului, Caşinului, Slănicului, glacisuri) dominante sunt spălarea în suprafaţă,
alunecările superficiale, înmlăştinirile etc. La acestea se adaugă, în jurul localit., şanţuri de
şiroire dezvoltate pe drumurile de căruţă, iar la baza versanţilor, acumulări proluvio-coluviale.
Supr. cu pantă peste 10° formează cea mai mare parte a versanţilor. În faciesurile cu roci
plastice se impun alunecările de teren al căror pat de glisare se află la adîncimi cuprinse între 1
şi 5 m (alunecări lineare în lungul unor torenţi şi alunecări de versant). Numeroasele pornituri
sunt vechi, râpele şi deluviile fiind stabilizate de pădure; cele recente se produc, cu predilecţie,
în areale despădurite sau pe versanţii subminaţi de eroziune, având frecvent caracter de
reactivări (bazinul superior al văilor Dofteana, Uz, Caşin, Asău etc.). Uneori, deluviile de
alunecare barează cursurile de apă, dând naştere la lacuri (L. Bălătău de pe Sălătruc). Pe
versanţii împăduriţi, alcătuiţi predominant din faciesuri grezoase, din Zboina, Nemira, Grinduşu,
tipul proceselor şi mai ales intensitatea manifestării lor sînt reduse; au loc slabe procese fluvio-
torenţiale, spălări în suprafaţă, procese fizico-chimice în pătura de alterare şi sol. Pe pantele
despădurite însă, torenţialitatea se manifestă deosebit de agresiv, rezultând viroage lungi de
sute de metri (versanţii Trotuşului în aval de Comăneşti). Se adaugă alunecări în pătura de
alterare, curgeri noroioase, spălarea în suprafaţâ, în albiile văilor principale (Uz, Oituz, Dofteana,
Slănic etc.). În sectoarele înguste cu o pantă generală accentuată predomină eroziunea lineară.

5
În bazinetele depresionare panta scade, eroziunea lineară se îmbină cu cea laterală, în
transport precumpăneşte saltarea, în albie au loc acumulări ce dau ostroave, iar la confluenţe,
conuri aluviale. Dezvoltarea conurilor este însoţită de împingerea albiei spre versantul opus, iar
uneori de apariţia unor trepte proluvio-coluviale.

În etajul dealurilor, procesele şi intensitatea lor cunosc diferenţieri date, îndeosebi, de

rocă, de modul de folosinţă a terenurilor şi de pantă. Lipsa pădurii şi predominarea formaţiunilor
grezoase, argiloase, nisipoase facilitează producerea unor eroziuni întinse care au pricinuit
degradarea unor mari suprafeţe de teren. Aici se întîlnesc peste 85% din supr. cu eroziuni
excesive din jud., date, îndeosebi, de ravenări, torenţialitate şi alunecări. Pe versanţii culmilor
subcarpatice (Pietricica, Ouşoru) o mare frecvenţă o au torenţii, care creează văi adînci (în E
Culmii Pietricica) şi formează conuri extinse pe rama Dep. Tazlău, pe terasele şi în luncile
Siretului şi Tazlăului. În bazinele văilor Filipea, Valea Rea, Bălăneasa etc., pe gipsuri, se produc
dizolvări ce dau naştere la forme exocarstice. Pe podurile culmilor despădurite se desfăşoară
spălări în suprafaţâ, iar în bazinele de recepţie ale torenţilor se înregistrează alunecări în
brazde, valuri, curgeri noroioase (în N şi E Cl. Pietricica, N Cl. Ouşoru, pe frunţile teraselor înalte
ale Trotuşului, între Răcăuţi şi Tămăşoaia). În vatra depresiunilor sînt specifice procesele
fluviatile şi spălarea în suprafaţă, iar pe frunţile de terasă, ravenările şi alunecările. Trotuşul
constituie artera hidrografică ce străbate atât regiunea montană, cât şi Subcarpaţii. Albia suferă
îngustări doar în fâşiile de străpungere a culmilor, alcătuite din conglomerate şi gresii, unde
panta este mai accentuată şi precumpăneşte eroziunea lineară (în amonte de Tg. Ocna). În rest,
albia este largă, cele două forme de eroziune se îmbină şi se succed local ca importanţă,
acumulările sînt bogate îndeosebi în bazinete şi în aval de confluenţe; panta mică favorizează
despletirile, meandrarea largă, eroziuneo de mal, producerea de inundaţii. În judeţ, Bistriţa are o
luncă largă, cu numeroase cursuri părăsite. Amenajările hidrotehnice realizate in cursul mijlociu
şi inferior au dus la regularizarea regimului de scurgere şi, prin aceasta, la modificări
substanţiale în dinamica proceselor din albie (diminuarea eroziunii, transport de materiale cu
dimensiuni reduse, acumulări bogate ce dau renii, ostroave, praguri aluviale) şi apariţia altora în
cele patru cuvete lacustre (sedimentare diferenţiată în funcţie de curenţi şi de aportul lateral).

Siretul are o albie largă şi instabilă datorită pantei reduse ce permite manifestarea
eroziunii asupra malurilor (îndeosebi pe stânga) şi acumulări bogate de materiale care ridică
continuu patul aluvial. Sunt caracteristice: meandrele largi, despletirile şi ostroavele, pragurile
aluviale submerse. Creşterile de nivel, la viituri şi în timpul ploilor de durată, provoacă inundaţii

6
(cele din 1970, 1975 au avut o largă desfăşurare); retragerea apelor este frecvent urmată de
fixarea albiei pe trasee noi. Vechile cursuri sînt local folosite de albiile rîurilor afluente (ex.
Pârâul Turbata, Bistriţa etc.).

În Pod. Moldovei constituţia petrografică şi mai ales lipsa vegetaţiei forestiere facilitează o
morfodinamică deosebit de activă. Pe podurile interfluviilor, pe pante chiar mici, spălarea în
suprafaţă şi uneori deflaţia (febr.-apr.) sînt intense, producînd adeseori degradarea avansată a
solurilor (bazinul superior al Berheciului). Prezenţa depozitelor loessoide facilitează tasări, care
frecvent se combină cu sufoziuni (îndeosebi pe versantul stîng al Siretului la S de com. Negri);
apar microdepresiuni (accentuate de nivaţie), pâlnii şi hrube sufozionale. Versanţii, alcătuiţi din
nisipuri, pietrişuri, depozite loessoide, se disting prin pante abrupte afectate de şiroire,
torenţialitate, năruiri, sufoziune; la bază rezultă pante concave de acumulare. Pe versanţii în
alcătuirea cărora intră lentile sau orizonturi argiloase, torenţialitatea se imbină cu alunecările de
teren (frecvent rotaţionale) şi curgerile noroioase (Zeletin, Frunteşti, Răcătău, Soci, Godineşti).
Depozitele deplasate formează glacisuri exfinse pe fundul văilor. Celelalte văi principale
(Berheci, Zeletin, Răcătău etc.) se remarcă prin: lunci largi, chiar din bazinul superior, pante
extrem de reduse şi un depozit aluvial gros, rezultat, îndeosebi, din aport lateral, ca urmare a
unei retrageri active a versanţilor. Albia minoră este îngustă, puternic meandrată; la viituri se
înregistrează revărsări care cuprind frecvent lunca în întregime.

APELE DE SUPRAFAŢĂ

Râul Siret, care străbate judeţul de la N la S, constituie colectorul principal al reţelei

hidrografice. El intră în jud. în apropierea localit. Lereşti unde are o supr. baz. de 11.620 km 2 şi
iese în dreptul satului Costişa, la cca 20 km amonte de confl. cu Trotuşul (S=20.183 km 2),
desfăşurîndu-se, în acest sector, pe o lung. de 125 km; panta medie 0,60‰. Afluenţii cei mai
importanţi ai Siretului: Trotuşul şi Bistriţa (din supr. totală de 6.974 km 2 în jud. Bacău este
cuprinsă numai zona de vărsare).

Trotuşul, cu izv. în Cl. Păltiniş (jud. Harghita), are o lungime totală de 158 km (125 km în
jud. Bacău, între localităţile Făgetu de Sus şi Slobozia) şi un bazin cu o supr. de 4.440 km 2
(peste 90% în jud. Bacău). Pe acest traseu străbate, în reg. montană, depresiunile Ghimeş-
Palanca, Brusturoasa şi Dărmăneşti, separate de îngustări şi defilee, între care mai însemnat
este cel dintre Dofteana şi Tg. Ocna. În aval de Tg. Ocna, în zona depresionară subcarpatică
Tazlău-Oneşti, există o importantâ arie de confluenţă (cu Oituzul, Caşinul, Tazlăul). Afluenţii
principali pe stînga: Asăul (izv. M. Goşmanu, jud. Neamţ; S=205 km 2, L=38 km) şi Tazlăul (izv.
7
M. Goşmanu, jud. Neamţ; S=1098 km 2, L=85 km; are ca afluent pe Tazlăul Sărat); pe dreapta:
Sulţa (izv. vf. Viscol; S=118 km2, L=23 km); Ciobănuş (izv. vf. Viscol; S=135 km2, L=30 km); Uzul
(izv. vf. Alb, jud. Harghita; S=475 km 2, L=46 km); Dofteana (izv. vf. Nemira Mare şi Şandru
Mare; S=110 km2, L=20 km); Slănicul (izv. vf. Ghepar; S=126km2, L=28 km; în cursul superior
are 16 izvoare minerale, oligo-minerale, bicarbonate, sulfuroase, clorosodice, pe seama cărora
s-a dezvoltat staţiunea Slănic Moldova); Oltuzul (izv. vf. Muşat, jud. Vrancea; S=318 km 2, L=57
km); Caşinul (izv. vf. Clăbuc şi vf. Zboina Neagră; S=325 km 2, L=45 km). În Subcarpaţi mai
primeşte pe Bogdana, Câiuţi, Bâlca care, datorită debitului mic şi formaţiunilor permeabile,
seacă destul de frecvent. În N jud., în aval de Buhuşi, pe cca 42 km, se desfăşoară cursul
inferior al Bistriţei pe o supr. de 574 km 2; în aval de Bacău străbate lunca Siretutui împrumutând
traseul unei vechi albii a acestuia. Afl. sunt scurţi şi înregistrează frecvent procese de secare. La
E de Siret o parte dintre râurile care fragmentează Colinele Tutovei şi care se varsă în Bârlad îşi
au obîrşia în jud. În NE, Tutova curge pe cca 15 km; în E, Pereschivul are un curs pe aproape
25 km; Zeletinul (L=68 km) şi Berheciu (S=495 km 2, L=66 km) şi-au dezvoltat bazine asimetrice
(extinse în V) pe cea mai mare parte a regiunii; Rocotou/ (S=183 km 2, L=29 km), Soo şi Moro
sunt principaiii afluenşi ai Siretului pe stînga. Regimul de alimentare se modifică treptat din reg.
montană (ploi, zăpezi şi subteran) către reg. colinară joasă (predominant din ploi şi zăpezi),
ceea ce se răsfrînge în regimul scurgerii. Debitul mediu multianual specific variază, pe terit. jud.,
între 10 l/s. km2, în reg. montană şi 2 l/s. km2, în unit. colinare. Debitul mediu multianual al rîului
Siret, la intrarea în jud., pe perioada ultimilor 30 de ani, este de 70 m 3/s, iar la ieşirea din jud. de
137 m3/s. Debitul mediu multianual al râului Trotuş, la ieşirea din jud., este de 33 m 3/s. Pentru
Bistriţa se poate admite debitul mediu multianual de 66,0 m 3/s ca fiind reprezentativ pentru
întreg parcursul pe terit. jud. Dintre celelalte râuri mai importante din punct de vedere al mărimii
debitelor medii multianuale sunt: Uzul (5,2 m 3/s), Oituzul (3,40 m3/s), Asăul (2,00 m3/s) şi Tazlăul
(6,00 m3/s). Volumul maxim scurs pe sezoane se înregistrează, în general, primăvara (apr.-iun.),
iar cel minim iarna (dec.-febr.) cînd se scurg, în medie, cca 45-50% şi respectiv 11-12%
din vol. mediu anual. Excepţie fac râurile cu bazinele dezvoltate în unităţile colinare (Berheciu,
Zeletin, Pereschiv) pentru care vol. maxime se constată în perioada febr.-apr., iar cele minime în
perioada aug.-oct. Valoarea cea mai ridicată a debitului mediu lunar, de pe râurile din munte şi
Subcarpaţi, se înregistrează, în mod obişnuit, în luna apr. şi cea mai scăzută în ian. cînd se
scurg, în medie, 17-18% şi respectiv cca 3% din vol. anual. La râurile din Col. Tutovei, valoarea
maximă se înregistrează în luna mart., iar cea minimă în oct. Cele mai importante debite
maxime s-au produs în anul 1975. Pe Trotuş, la s.h. Vrînceni, s-a înregistrat un debit max. de 1
8
700 m3/s, iar la s.h. Răcătău, pe Siret, 1.960 m 3/s. Debitele maxime cu probabilitatea de
depâăşire de 1% (o dată la 100 ani) variază pe Siret între 2 530 m 3/s, la intrarea în jud., şi 3.300
m3/s la ieşirea din judeţ. Cu aceeaşi probabilitate (1%) se pot înregistra valori de 2.500 m 3/s pe
Trotuş (s.h. Vrânceni) şi 1.890 m3/s pe Bistriţa (Bacău). Volumele de apă care se scurg în timpul
viiturilor au valori ridicate. Astfel volumul maxim scurs cu probabilitatea de 1%, într-o perioadă
de 10 zile, este de 1.550 mil. m3 pe Siret (s.h. Răcătău), de 430 mil. m 3 pe Trotuş (s.h. Vrînceni)
şi 600 mil. m3 pe Bistriţa în zona de vărsare. Debitele medii zilnice minime (anuale) cu
probabilitatea de depăşire de 80% (o dată la cinci ani) variază pe Siret între 6,0 m 3/s, la intrare şi
20,0 m3/s la ieşirea din jud. şi are valoarea de cca 2,00 m3/s, pentru Trotuş la s.h. Vrînceni şi
8,00 m3/s, pentru Bistriţa la Bacău, în regim natural de scurgere. Considerând ca perioadă de
referinţă intervalul iun.-aug., în care cerinţele pentru irigaţii sînt maxime, valorile debitelor medii
zilnice minime cu probabilitatea de depăşire de 80% variază între 13,5 m3/s şi 35 m3/s pe Siret şi
are valori de 5,2 m 3/s pe Trotuş, la s.h. Vrînceni, şi 15,0 pe Bistriţa la Bacău pentru regimul
natural de scurgere. Debitele medii multianuale specifice de aluviuni în suspensie variază pe
terit. jud. între 1,0-2,5 t/ha an, valorile mici fiind caracteristice reg. foarte înalte şi foarte joase, iar
cele maxime reg. colinare lipsite de pădure. Debitul mediu multianual al aluviunilor în suspensie,
calculat pe perioada ultimilor 30 ani, este de 95 kg/s pe Siret, la intrarea în jud. şi de 115 kg/s, la
ieşirea din jud.; pe Trotuş, la s.h. Vrînceni, de cca 35 kg/s şi pe Bistriţa, la Bacău, de cca 20 kg/s
pentru regimul natural de scurgere. Debitele medii multicinuale de aluviuni târâte au valori
nesemnificative în raport cu cele în suspensie, în zonele joase unde pantele râurilor sunt
reduse, şi au valori importante, putând depăşi pe cele în suspensie, în reg. montane unde
pantele râurilor sunt accentuate. Fenomene de îngheţ (gheaţă la mal, curgeri de sloiuri, pod de
gheaţă) se înregistrează în fiecare iarnă şi au o durată medie de 50-70 zile, în Subcarpaţi şi Col.
Tutovei şi 80-90 zile, în reg. montană. Podul de gheaţă apare o dată la cca doi ani şi durează, în
medie, 20-30 de zile în reg. deluroase şi aproape în fiecare an, cu o durată medie de 40-50 zile,
în reg. înalte.

Lacurile cele mai mari de pe terit. jud. Bacău au luat naştere ca urmare a amenajărilor
făcute în ultima perioadă de timp. Cele mai importante sînt: Bacău l (Vol.=9,3 mil. m3), Bacău II
(Vol.=5 mil. m3), Racova (Vol.=10 mil. m3) şi Gârleni (Vol.=6,8 mil. m3) pe Bistriţa; Belci
(Vol.=12mil. m3) pe Tazlău şi cel mai important, L. Poiana Uzului pe Uz (Vol.=90 mil. m 3; S=350
ha la nivelul normal de retenţie). Singurul lac natural este L. Bălătău (S=7 ha; ad. 3,7 m;
Vol.=150 000 m3) situat pe Izvorul Negru, afl. al Uzului, care a luat nastere printr-o barare
naturală în 1883.
9
 CLIMA

Unităti climatice. Teritoriul jud. Bacău se încadrează în cea mai mare parte a sa în
climatul de dealuri şi podişuri, respectiv în districtul climatic al subcarpaţilor estici şi într-o
măsură restrînsă, cu extremitatea sa vestică, în sect. de climă montană, ţinutul climatic al
munţilor cu altitudini medii, acoperiţi cu păduri. Regimul climatic general. Jud. Bacău constituie
un exemplu de tranziţie gradată de la nuanţele de continentalism climatic pronunţat, în E, la cel
moderat, in V. De asemenea, prezenţa treptelor de relief subcarpatic şi montan constituie factori
genetici ai unor particularităţi topoclimatice dezvoltate pe spaţii ceva mai largi desfăşurate pe
aliniamente orientate N-S. Vara este relativ caldă în cuprinsul jud., uşor răcoroasă pe culmile
montane şi mai uscată şi călduroasă în E şi SE.

Radiaţia solară globală. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale ating valori de
127 kcal/cm2, în condiţiile în care predwnină timpul senin. Valorile medii anuale cele mai mici
sînt înregistrate în dec. (cca 3 kcal/cm2), iar cele maxime în iul. (18,5 kcal/cm 2), media anuală
fiind de cca 9-10 kcal/cm2 Circulaţia generală a atmosferei. Advecţia aerului uscat din direcţia N
şi a aerului continental din Asia Centrală determină un accentuat grad de continentalism. Seceta
de vară este un fenomen frecvent, relativ accentuat şi, în unii ani, de durată ceva mai mare.
larna este prezentă advecţia aerului coptinental fbarte rece din direcţia NE şi E şi a aerului
arctic. De asemenea, se manifestă obişnuit stagnarea aerului dens şi rece care condiţionează
inversiunile termice.

Temperatura aerului. Valorile medii anuale ale temperaturii sint cuprinse între 9,0°C în
jumătatea de E a jud. şi 2-3,0°C în marginea sa de V. 0 caracteristică a repartiţiei teritoriale a
valorilor termice o constituie distribuţia lor insulară, condiţionată de specificul treptelor şi
formelor de relief. Acest caracter este mai pregnant în cadrul culmilor din aria montană propriu-
zisă. Mediile lunii celei mai calde, iul., au valori cuprinse între 12,0°C pe marginea de V a terit.
jud. şi 20,0°C în S şi E. Mediile lunii celei mai reci, ian., sînt cuprinse între -4,0°C în estul şi
centrul jud. şi -5,0°C in V, local aceste valori fiind modificate, spre exemplu, în cazul ariei
montane, unde se ajunge la -6,0°C şi -7,0°C în perimetrele culmilor mai înalte, ca şi în unele arii
depresionare intramontane. Timpul umed şi cu ninsori din zona carpatică şi subcarpatică şi
timpul mai secetos din sect. de E, cauzat de pătrunderea aerului continental dinspre NE şi E,
condiţionează, uneori, abateri mari de la valoarea medie lunară, aşa cum a fost în ian. 1954,
când, la Bacău s-au înregistrat -12,0°C. Temperaturiie extreme absolute ale aerului exprimă
caracterul continental al climatului. Temperatura maximă absolută de 40,8°C a fost înregistrată

10
la Tîrgu Ocna la 5 iul. 1916, iar valoarea minima absolută a fost de -32,5°C la Bacău la 20 febr.
1954. Aceste temperaturi extreme absolute pun în evidenţă existenţa unor amplitudini termice
foarte mari care pot depăşi 70,0°C. Îngheţurile sunt, în general, timpurii toamna şi se manifestă
primăvara cu întârziere, atât pe culmile carpatice, subcarpatice şi de podiş, cît şi în culoarul de
vale al Siretului. În timpul anului se pot produce, în medie, 123 zile cu îngheţ.

Precipitaţiile atmosferice. Regimul precipitaţiilor atmosferice prezintă variaţii anuale,

anotimpuale şi lunare destul de importante. Cantităţile medii anuale cresc de la 550,0 mm, pe
limita de E a reg., la 1000,0 mm pe culmile montane din V. Între aceste două extremităţi valorile
medii anuale se păstrează între 600 şi 800,0 mm. Pe culmile carpatice cele mai înalte, aceste
valori se ridică la 1100,0 mm. Cantităţile rnedii ale lunii iul. sunt cuprinse între 60,0 mm în E şi
100,0 mm în V. În timpul verilor secetoase cantitatea medie de precipitaţii din luna iul. se reduce
în partea de E a jud. până la 20-30,0 mm. Cantităţile medii ale lunii ian. se încadrează între 30 şi
60,0 mm, local mai ridicate, sau puţin mai coborâte. Cantităţile maxime căzute în 24 de ore se
datoresc ploilor sub formă de averse. În acest sens sunt semnificative valorile înregistrate la
Gheorghe Gheorghiu-Dej, 200,0 mm la 23 mai 1926; Târgu Ocna, 110,0 mm la 11 iul. 1935;
Comăneşti, 99,0 mm la 25 aug. 1953; Brusturoasa, 80,3 mm la 31 aug. 1928 ş.a.

Stratul de zăpadă. În zona montană prezenţa stratului de zăpadă este semnalată

începînd, uneori, cu luna oct. iar topirea zăpezii începe în a doua jumătate a lunii apr., alteori
chiar mai tîrziu. În E ninsorile sunt cu mult mai reduse, în general viscolite, iar stratul de zăpadă
relativ subţire nu durează decât pînă la jumătatea lunii mart. La nivelul celor mai înalte culmi
montane, mai sus de 1500 m, grosimea stratului de zăpadă ajunge în unele ierni la 60-70cm.

Vînturile. Frecvenţa medie anuală a vânturilor denotă o predominare accentuată a

circulaţiei aerului dinspre N, NV, NE şi, mai limitat de la S şi SE. Viteza vânturilor atinge valori
mari în general iarna în timpul deplasării maselor de aer rece, dislocate din regiunea
anticiclonului siberian. Vittezele medii anuale cele mai mari ale vântului sînt cuprinse între 4 şi 6
m/s. Direcţia dominantă a circulaţiei eoliene la nivelul culmilor montane înalte este din V şi NV.
Vara, toamna şi primăvara, pe versanţii carpatici şi subcarpatici cu orientare E şi SE, deplasarea
maselor de aer dinspre V şi NV generează o nuanţă climatică de tip föhnal. În astfel de condiţii
se produc creşteri locale ale temperaturii aerului, înseninări şi uscarea aerului. În mod deosebit,
culoarul de vale al Siretului, canalizînd curenţii de aer, generează anumite particularităţi topo- şi
microclimatice evidenţiate în timpul anului prin abateri de la valorile medii ale temperaturii
aerului, inversiuni termice în sezonul rece şi reducerea cantităţii de precipitaţii atmosferice.

11
 SOLURILE

Expresie a interacţiunii elementelor peisajului fizico-geografic - relief, climă, vegetaţie,

facies petrografic - este varietatea mare a tipurilor şi subtipurilor de sol.

Pe o suprafaţă apreciabilă sunt răspîndite, îndeosebi, soluri de pădure şi soluri montane.

În E, în Col. Tutovei, (Pod. Bârladului) se succed pe direcţia SE-NV cernoziomuri cambice
(levigate), soluri cenuşii şi soluri brune podzolite, asociate, pe pante, cu faze erodate şi chiar
rego-soluri. De-a lungul văilor Siret, Bistriţa şi Trotuş, în limitele jud. Bacău, apar întinse
suprafeţe cu soluri aluviale şi lăcovişti, în lunci, sau cernoziomuri cambice şi soluri cenuşii pe
terase. În regiunea dealurilor subcarpatice domină solurile brune podzolite şi solurile podzolite
argiloiluviale, la care se adaugă spre V soluri brune acide; local, acestea se asociază, pe
alocuri, cu soluri negre de fâneaţă umedă, pseudorendzine şi solurile brune eubazice. În
regiunea montană apar, îndeosebi, soluri brune acide şi solurile brune podzolice, frecvent
scheletice şi cu grosimi reduse. Solurile aluviale ocupă o suprafaţă de cca 73.000 ha, iar
celelalte tipuri cca 528.000 ha, din care cca 108.000 ha erodate în diferite grade (în care sunt
incluse şi importante suprafeţe cu alunecări, cca 61.000 ha ), iar cca 386.000 ha cu pericol de
eroziune (din care 120.000 ha cu folosinţă agricolă). Îndeosebi, relieful puternic fragmentat a
influenţat mult asupra folosirii agricole pe scară mai largă a resurselor de sol. Mecanizarea
lucrărilor agricole se realizează cu restricţii mari cu excepţia terenurilor din şesurile aluviale.
Folosirea intensivă a resurselor variate de sol necesită o atenţie mare în sensul aplicării unei
agrotehnici corespunzătoare condiţiilor pedoclimatice şi unele lucrări pedoameliorative dintre
care cele de prevenire şi combatere a eroziunii solului sînt cele mai importante.

VEGETAŢIA

Se încadrează aproape în exclusivitate în domeniul forestier. Zona silvostepei este

localizată, pe o mică suprafaţă, în SE jud., fiind alcătuită din pajişti secundare puternic stepizate
(cu păiuşuri, fîscă, colilie etc.) şi terenuri agricole (Festuca valesiaca, Stipa sp. etc.). Etajul
pădurilor de foioase este prezent, în partea estică a jud., în Col. Tutovei, prin şleauri de deal, în
care, alături de gorun şi stejar, participă, în proporţii variate, alte specii de foioase ca: teiul,
jugastrul şi carpenul, în alternanţă cu făgete şi făgeto-cărpinete şi cu pajişti secundare puternic
modificate, cu fîşcă (Festuca valesiaca, Festuca pseudovina) şi bărboasă (Botriochloa sau
Andropogon ischaemum). reprezentînd o extindere a pajiştilor de silvostepă în domeniul
forestier, ca urmarea influenţelor antropice. În zona subcarpatică se întind gorunete în alternanţă
cu făgete, pajişti secundare cu Agrostis tenuis şi Festuco rubra şi terenuri agricole; în Dep.
12
Tazlău apar, insular, pajişti de Festuca rupicola şi Botr/och/oa sou Andropogon ischaemum.
Munţii sînt acoperiţi cu întinse păduri de amestec (fag, brad şi molid); local, pe gresii, se intilnesc
şi păduri de pin (Pmus si/vestris). Pajiştile montane secundare au extensiune mică, pădurile fiind
în general compacte. Etajul pădurilor de molid" ocupă suprafeţe relativ reduse, pe culmile mai
înalte din NV jud. Este interesantă prezenţa in cadrul jud. a unor endemisme proprii masivelor
Şandru—Nemiraca: Rubus ocnensis, R. Mâgurensis, Hieracium levicaulef. Slâniense, ca şi a
unei mari rarităţi europene, element armeano-caucazian, Saxifraga cymbalaria var.
eucymbalaria. Vegetaţia azonală. Prin lunci apar zăvoaie de sălcii, plop şi anin, presărate printre
pajişti mezofile şi culturi.

FAUNA

Domeniul forestier se caracterizează prin dominaţia speciilor de pădure: cerbul, ursul,

jderul, mistreţul, viezurele, lupul, vulpea, pisica sălbatică, căpriorul, veveriţa şi rîsul (ocrotit). în
partea de SE a jud. apar popîndăul şi bizamul. Avifauna este numeroasă, fiind reprezentată prin:
cocoşul de munte, corbul, şoimul de scorbură (ocrotite), turturele, porumbelul sălbatic, auşelul şi
codobatura (specii granivore). Ihitofauna este reprezentată prin: păstrăv şî lipan, în cursul
superior, scobar, clean şi mreană, în cel mijlociu. în lacurile de acumulare au fost colonizate
ciprinidele. De-a lungul văii Siretului se axează unul dintre importantele drumuri de migraţie sud-
est europene pentru vînatul aripat: sarsela, raţa mare şi pitică, lişiţa, gîrliţa, potîrnichea.

REZERVAŢII NATURALE

Prezenţa plantelor şi asociaţiilor rare a permis delimitarea pe teritoriul jud. a mai multor
rezervaţii naturale cu caracter forestier: Parcul dendrologic Hemeiuş (47,5 ha), Izvorul Alb (3
ha), Dofteana (23,7 ha), Arsura (34,5 ha), Slănic Moldova (671,3 ha), Codrul secular Runc-
Racova (57,5 ha) si a uneia botanice- D. Perchiu (90,6 ha).

13