Bricolaje / Tribulatii amoroase si misoginie

De Carmen Mihalache
14 mai 2015

La unul dintre jurnalele pe cale le-am rasfoit recent, si anume cel al sotiei faimosului filosof Nae Ionescu, cel mai
mult m-a intrigat prefata semnata de Sorin Lavric. Si am vazut ca nu sunt singura care a gasit absolut deplasate
niste consideratii misogine ale prefatatorului, la rubrica ei din „Formula AS”, unde recomanda carti spre lectura,
Adriana Bittel, scriitoare cu un foarte fin simt al observatiei, cu un stil elegant, cu un bun gust literar, declarându-le
„misogine, enervante, chiar prostesti”.

Aferim! Asadar, domnul Sorin Lavric (cu studii de medicina si de filosofie, traducator, eseist), care tine „Cronica
ideilor” în România literara, îl glorifica pe Nae Ionescu si vorbeste despre Elena –Margareta Ionescu într-un fel
mai mult decât condescendent, ca despre o femeie modesta, mama, gospodina, traind umil în umbra geniului. Or,
doamna respectiva, nu era chiar o femeie comuna, dimpotriva, era una educata, culta, provenind dintr-o veche
familie boiereasca, facuse studii de filologie, cânta destul de bine la pian, si avea o înfatisare mai mult decât
agreabila.

Ghinionul ei a fost ca a avut un sot chipes si cu o minte sclipitoare, carismatic, seducator, o mare figura, cu un
calibru intelectual de exceptie, profesor universitar si ideolog care-si hipnotiza auditoriul, tot asa cum le fascina
prin saloanele mondene pe distinsele doamne din înalta societate. Doamne care mai si picau fulgerate de geniul
lui si de amor, filosoful având câteva amante cu nume sonore, ca Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea, Lucia
Popovici-Lupa. Era greu pentru Elena-Margareta Ionescu, femeie de interior, mama a doi baieti, cu obligatii
casnice deloc usoare, sa tina piept unor asemenea rivale, asta nu-i greu de înteles. Si ea se tot plânge în paginile
jurnalului ca Nae nu mai raspunde la iubirea ei, ramasa intacta, ca la începuturi, ca e neglijata, ca a devenit
pentru el un fel de „animal domestic” (numai o femeie inteligenta si sensibila se poate autoironiza atât de amar),
dar face asta fara a-si denigra rivalele, pentru ca „rafuiala” ei era cu el, nu cu ele. Cu el, care s-a purtat, totusi, cu
multa barbatie si cu noblete fata de sotia înselata si fata de familie, nedivortând si continuând s-o întretina, pe ea,
si pe cei doi baieti, pâna la moartea sa.

Pe toata aceasta istorie deloc surprinzatoare, în fond, Sorin Lavric produce niste filosofeme cinice la culme
despre „rutul conjugal”, fidelitatea în casatorie, care nu e altceva decât „apanajul barbatilor comozi, carora fuga
dupa fuste li se pare o corvoada stricându-le ritmul siestei”, despre absurdul situatiei în care o sotie se vrea
tratata ca o amanta, în fine, despre nevoia de surpriza a barbatului, provocată de „nurii vâscosi ai amantelor
tinere”, în fine, despre „atractia pe care intelectul unui barbat grizonat o exercita asupra psihicului femeiesc”.

Apoi, si mai si, vorbeste despre o „regula a consacrarii sexului frumos”, potrivit careia „femeile se califica prin
creatorii pe care au apucat sa-i iubeasca, reputatia lor mutându-le pe o orbita cu bataie postuma”. Adicatelea,
Maruca Cantacuzino si Cella Delavrancea ar fi ramas niste necunoscute oarecare daca n-ar fi stat lânga Nae.
Ceea ce este o enormitate, desigur, pe care nici nu are rost sa o contrazic. Si cei care cunosc câte ceva despre
personalitatea celor doua femei, amândoua de exceptie, cu o inteligenta superioara si cu talent, literar, muzical,
pedagogic, stiu de ce. Ce sa mai spun despre faptul ca Sorin Lavric, recunoscând ca exista si femei „autocefale”,
spune despre acestea ca sunt „fie un accident fericit, fie un caz patologic”. Ma rog, n-am mai citit de mult atâta
revarsare de misoginie. Asa ca, rapid, am hotarât, autocefala cum sunt, adica gândind pe cont propriu, sa las
deoparte prefata respectiva, fara nervi, însa, ba chiar râzând de ridicolul unor atare afirmatii.

pag. 1 / 2
Si, ca un facut, deschizând o alta carte, a lui George Balaita, dau peste urmatoarele rânduri: „Femeia se naste cu
arta puterii si, de la început matura, ea stapâneste lumea, inclusiv a barbatilor”. Ei, ca sa vezi! De asta îmi place
mie atât de mult Balaita, pe lânga marea lui arta de prozator original, creator de lumi, pentru ca vede adevarul
lucrurilor, si-i spune pe nume. Desi acum, de când cu scandalul amantelor, cu primarele Othello de Iasi si cu o
alta blonda deputata penelista, se vede clar ca povestea cu nurii aia vâscosi ai unor tinerele puse pe capatuiala,
continua. Si ca unii barbati nu-s chiar atât de autocefali precum se cred, ei pierzându-si foarte usor capul.

pag. 2 / 2