Pagi.

1 / 105
pag. 2 din 105
EDITURA

pag. 3 din 105

pag. 4 din 105
 Coperte: arh. Victor MODORAN
Redactor şi tehnoredactor: arh. Victor MODORAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GROSU, NICULAE

Blestemele nației române:

Dr. Niculae Grosu

Bucuresti – ANTEVORTA - 2022

00000000000000000000000000000

Autorul îşi asumă întreaga responsabilitate

pentru conţinutul acestui volum

© Autorul

© Editura ANTEVORTA, București, 2022

e-mail: casaconda@gmail.com
telefon: 0722.319.214

Redactare & Imagistică - (inserare şi procesare imagini):

pag. 5 din 105

 Arh. Victor MODORAN - CASACONDA SRL
casaconda@gmail.com

Imagini pe coperte:

pe coperta 1:
Un element grafic abstract, care sugerează
un strigăt ancestral de durere
pornit din adâncurile istoriei neamului românesc, către ceruri,
și exprimat simbolic printr-o sabie medievală cu tăișul în sus,
având drept mâner titlul cărții și mai jos, numele autorului.
Alt sens ar fi cel de flacără de lumânare, sau un obelisc monolitic.

pe coperta 2:
Imagine din zona fostului bloc Continental prăbușit la cutremurul din 1977,
care a fost un cutremur puternic ce s-a produs la ora 21:22:22 în data de
4 martie, cu efecte devastatoare asupra României,
cu peste 1500 de victime din care circa 1400 În București.

pag. 6 din 105

CUPRINS
0 Preliminar
0.1. Cuprins 5
0.2. Protocoale 6
0.3. Prezentare 9
0.4. Pseudo – pretext 10
0.5. Motto cu tâlc 11
0.6. Argument 12
0.7. Prolog 13

1. Partea I-a , Inocularea blestemelor 17

1.1. Inoculări constitutive 18
1.2. Inoculări normative
22
1.3. Inoculări morale 29
1.4. Inoculări relaționale 35
1.5. Inoculări structurale 47
1.6. Inoculări tranzitive 57
1.7. Inoculări identitare
65

2. Partea II-a, Perpetuarea blestemelor 84

2.1. Perpetuări familiale

85
2.2. Perpetuări religioase 92
2.3. Perpetuări economice 107
2.4. Perpetuări educaționale 124
2.5. Perpetuări medicale 131
2.6. Perpetuări statale 139

3. Partea III-a, Addenda 157

pag. 7 din 105

 0. Preliminar
0.1 Cuprins..................................................................
0.2 Protocolarlarlar......................................................
0.3 Prezentare.............................................................
0.4 Pseudo pretext....................................................
0.5 Motto cu tâlc.........................................................
0.6 Argument.................................................................
0.7 Prolog.....................................................................

0.2. PROTOCOALE

Paradoxul românesc de popor sărac în țară bogată, provocând

înapoierea istorică a societății, a indus în subconștientul de masă
angoasa de națiune blestemată, proporțiile răspândirii în societate a
acestui tip de angoasă impunând prin sine analizarea sociologică, cu
un titlu pe măsură, Blestemele nației române.

Niculae Grosu
n.grosu@yahoo.com

pag. 8 din 105

 România este o țară pe care, cu cât o cunoști
mai bine, cu atât o înțelegi mai puțin.

Jonathan Scheele
https://ro.wikipedia.org/wiki/Jonathan_Scheele

Jonathan Scheele (n. 7 noiembrie 1948) este un diplomat britanic.

A absolvit Colegiul Trinity Hall al Universității Cambridge în 1970,
cu licența în mecanică și economie.

Din oct. 2001 - până la sfârșitul anului 2006 a fost șeful Delegației Comisiei
Europene („ambasador al Uniunii Europene”) în România.
Urmare a activității depuse în România,
SNSPA din București îi acordă pe 1 mai 2009 titlul de
doctor honoris causa.
(Sursa: Wikipedia)

pag. 9 din 105

 Ce blesteme planează asupra mea
și asupra țării în care m-am născut?

Ion Desideriu Sîrbu

Născut în familia unui miner, I. D. Sîrbu a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi
Filosofie a Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj. După cum declara el
însuşi, a fost primul student la filozofie care provenea dintr-o colonie de mineri,
cu o tradiţie muncitorească foarte veche.

În anii 1940 a activat în Cercul Literar de la Sibiu, alături de

Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Cornel Regman,
Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş etc.
Lucian Blaga i-a fost profesor şi mentor. În 1947, devenea
cel mai tânăr conferenţiar universitar din ţară.
Este însă scos din Universitate, epurat de noua orânduire, care îl consideră
un filozof cu idei reacţionare. Motivul real se pare că a fost refuzul unui denunţ
abominabil împotriva mentorului său, Lucian Blaga,
care în acel moment îi conducea teza de doctorat
A murit la 17 septembrie 1989 în urma unui cancer al esofagului.
(Sursa: Wikipedia)

pag. 10 din 105

 0.3 PREZENTARE

„Am convingerea – pe care o exprim, asumându-mi toate consecinţele! că ne

aflăm în faţa operei celui mai mare sociolog român de azi şi de ieri.
De-ar exista un Premiu Nobel pentru sociologie, l-ar merita cu prisosinţă”.

Dr. Florin Constantiniu,

istoric, membru al Academiei Române

„Această carte are o logică de fier şi

este printre cele mai logice cărţi pe care le-am citit”.

Prof. Dan Enăchescu,

medic, profesor universitar,
membru al Academiei de Științe Medicale,
fost de două ori ministru al Sănătăţii.

Aprecierile de mai sus sunt asumate olograf

pentru a se exclude contestarea.

0.4 PSEUDO PRETEXT

pag. 11 din 105

 Publicat în Gândul la 01.03.2009, 16:11
Circuitul „pulimii” de la Oprescu la Năstase:

„La mine la spital beneficiază de tratament egal

şi VIP-urile, şi pulimea”.
„Am spus pulime din respect pentru oameni...
cred că i-a plăcut şi domnului Năstase,
dacă-l foloseşte”.

În Dicţionar Urban: pulime, echivalent prostime.

pag. 12 din 105

0.5 MOTTO CU TÂLC

Doi ţărani, de pe o tarla pe alta:

Cam acestea fiind solidaritatea şi înţelepciunea
în societatea românească.

pag. 13 din 105

 Desen realizat de către arh. Victor MODORAN
după o idee exprimată de către dr. Niculae GROSU

pag. 14 din 105

 0.6 ARGUMENT

Obiectivitatea științifică impune precizarea că societatea

românească a înregistrat și realizări semnificative, dar disparate,
neintegrate sistemic în ansambluri instituționale, locale, județene și
naționale relevante ca nivel de civilizație, fiind plauzibil că ea are un
anumit potenţial, pe care însă nu și-l valorizează corespunzător,
lipsindu-i atât un ceva-anume, apt să o propulseze, cât şi un altceva-
anume, apt să o direcţioneze.
Pentru a descoperi acești determinanţi, propunem cititorului să
parcurgem împreună paginile ce urmează.

Dar, pentru a parcurge textul în cunoștință de cauză, trebuie ca

cititorul să țină cont că nația română - separată de popoarele civilizate
atât prin bariera lanțului muntos, cât și prin granițele impuse de
cotropitori,- a fost predestinată înapoierii absolute, și, aflându-se în
calea invaziilor barbare, a fost predestinată și pustiirilor repetate, astfel
ca El să-i interpreteze trecutul și prezentul prin prisma adevărurilor
istorice și a judecăților sociologice.
Autor: dr. Niculae GROSU

Apreciere din partea editorului:

Această argumentație extrem de concisă și cuprinzătoare, cu
șlefuire de briliant, poate fi apreciată drept un adevărat testament lăsat
nației române, constituind un memorandum în sens de moștenire, cu
valoare de document diplomatic, ce va forma obiectul unor negocieri
între toate părțile interesate să ajungă la o înțelegere privind
propulsarea si direcția de care ducem lipsă în epoca actuală.

Arh. Victor MODORAN

pag. 15 din 105

pag. 16 din 105
 0.7 PROLOG
Prezenta carte - bazată atât pe o
pregătire la nivel de doctorat,
survenită după alți 4+2 ani de
studii, cât și pe o experiență
intimă și instituțională cu
nenumărate situații de limită - a
fost realizată dezvoltând analiza
de neam și țară din Tratat de
Sociologie, o abordare teoretică,
(Editura Expert, București, 2000),
prin transformarea riguroasă a
conceptelor sociologice în
instrumente riguroase de
analizare a societății românești,
astfel ca rigurozitatea științifică să
fie cât mai înaltă, pe măsura
aprecierilor, asumate și olograf,
pentru a se exclude contestarea,
formulate de cărturari de prim
rang - istoricul academician
doctor Florin Constantiniu și
medicul profesor universitar
doctor Dan Enăchescu -, așa cum
se poate vedea în subcapitolul
03.
Cartea, concepută drept o
încercare de explicitare
sociologică a devenirii istorice a
nației noastre, a fost scrisă prin
prisma: exigenţei semantice, de a
conferi frazei, alegând riguros
cuvintele, virtutea preciziei;
exigenţei sintactice, de a conferi
frazei, formulând riguros enunţul,
Pagi. 17 / 105
virtutea clarităţii; exigenţei
eufonice, de a conferi frazei,
urmărind riguros armonia, virtutea
muzicalității; exigenţei logice, de a
conferi frazei, derulând riguros
raționamentul, virtutea adevărului.
Exigențele vizează inclusiv
precizia conceptuală, atât prin
alegerea substantivelor, dacă au
sau nu plural și ce formă au în
funcție de număr și gen, cât și pe
cea a verbelor, dacă sunt
tranzitive, intranzitive sau
reflexive, și cum se conjugă.
Prin exigențele de mai sus,
textul vizează, în spiritul
Principiului poetic al marelui poet,
prozator și critic literar american
Edgar Allan Poe,
Născut în ianuarie 1809, Boston,
Massachusetts, Statele Unite
Decedat la 7 octombrie 1849, Statele
Unite
Povestiri scurte: Pisica neagră, Inima
care-și spune taina, etc. (sursa:
Wikipedia)
atât nonredundanța frazelor,
adică sintaxele să nu conțină
vreun cuvânt în plus, cât și
nonredundanța cuvintelor, adică
sintagmele să nu conțină vreo
silabă în plus, astfel încât să se
realizeze sincronism fiziologic
între dinamica citirii normale și
ritmul respiraţiei de repaus și,
deci, citirea fiecărei propoziții să
se termine exact în același
moment cu expirația, acest tip de
sincronism transpunându-l pe
cititor în rezonanță cu textul.
Rezonând astfel, intelectuali
de nivel înalt au apreciat
enunțurile acestei cărți în mod
deosebit, așa cum se poate
vedea în addenda, aprecierile
respective stimulând
destăinuirea că majoritatea
cuvintelor din această carte au
fost dăltuite, nu scrise, cu dalta
încordării totale.
Și pentru că simplicitatea este
unul dintre criteriile forte de
apreciere a eleganței teoriilor
științifice, simplitatea fiind, după
cum susține Constantin
Brâncuși, complexitate rezolvată,
Pagi. 18 / 105
asigurăm că atingerea
simplicității a constituit imperativ
al scrierii prezentei cărți.
Exigenţele prezentate se
subsumează exigenţei
metodologice ca fiecare enunţ să
fie riguros în relativitate și relativ
în rigurozitate, ceea ce înseamnă
că trebuie să se bazeze pe
generalizări, nu pe absolutizări,
adică pe evidenţa că fenomenele
analizate au avut sau au loc în
majoritatea cazurilor, nu în toate,
și că deci acceptă metodologic
excepţia.
În demersul nostru de
analizare a nației, ne-a ajutat
însăși nația, prin zicalele sale
specifice, zicale ce, emanând din
peste 1900 de ani de concluzii de
viață, o descriu, o explică și o
evaluează în mod incontestabil,
fiind improprie reproșarea folosirii
acestora, chiar dacă unele par
vulgare, plasticitatea lor
complinind apodictic rigoarea
travaliului explicativ.
Apodictic, care exclude posibilitatea
unei opoziții. Dicționar explicativ al limbii
române. DEX).
Prin prisma celor prezentate
mai sus, cititorul va constata că
fiecare paragraf constituie prin
sine atât o concluzie de etapă, cât
și o premisă de parcurs, această
dublă ipostază epistemologică* -
și de concluzie, și de premisă, - a
fiecărui paragraf conferind
succesiunii lor continuitate,
claritate și consistență.
* Epistemologic, conform teoriei
cunoașterii științifice. DEX.
Realizată astfel, cartea îmi
conferă conștiința exigenței
științifice maximale și mi se
exteriorizează pe lungimea de
undă a cunoașterii științifice de
sine ca mesaj al vieții mele, pe
care îl închin memoriei celor doi
mari cărturari și, în numele
nemărginitei Lor suferinţe pentru
soarta ţării, îl dedic Românilor de
Pretutindeni.
Față de cele prezentate - inspirat
de titlul unei cărți scrise de
Gabriel García Márquez
„A trăi pentru a-ți povesti viața”
Pagi. 19 / 105
mă simt predestinat menirii de
„A trăi pentru a-mi înțelege
nația”,
adică de a o cunoaște cât mai
realist și de a o iubi cât mai
rațional
.Gabriel García Márquez
Gabriel Jose de la Concordia Garcia
Marquez (n.1927 – d.2014 la 87 de
ani)
Naționalitate columbiană, studii –
Universidad Nacional de Colombia
Activitate literară – Premiul Nobel
pentru literatură
Opere semnificative – Un veac de
singurătate, Toamna Patriarhului,
Dragostea în vremea holerei, Cronica
unei morți anunțate, Povestea unui
naufragiat.
Concluziv, sub imperativul acestei meniri, prezenta carte are
ca obiectiv abordarea sociologică a societății române ști. Și
cum starea acesteia este determinată de comportamentul
majorității membrilor săi, nu de cel al excepțiilor, acest
comportament va fi analizat în paginile care urmează și deci,
prin prisma lui trebuie văzută, interpretată și evaluată
societatea românească.

Niculae GROSU - 2023

Pagi. 20 / 105
Pagi. 21 / 105
 0.1. CUPRINS

0. Preliminar
01. Cuprins ..........................................................
02. Protocolar......................................................
03. Prezentare......................................................
04. Pseudo – pretext............................................
05. Motto cu tâlc...................................................
06. Argument........................................................
07. Prolog..............................................................

1. Partea a I-a, Inocularea blestemelor

1.1. Inoculări constitutive ................................

1.2. Inoculări normative......................................
1.3. Inoculări morale...........................................
1.4. Inoculări relaționale.....................................
1.5. Inoculări structurale.....................................
1.6. Inoculări tranzitive........................................
1.7. Inoculări identitare.......................................

2. Partea a II-a, Perpetuarea blestemelor

2.1. Perpetuări familiale........................................

2.2. Perpetuări religioase......................................
2.3. Perpetuări economice....................................
2.4. Perpetuări educaționale.................................
2.5. Perpetuări medicale.......................................
2.6. Perpetuări statale...........................................

3. Partea a III-a, Addenda

Pagi. 22 / 105
 1.Partea a I-a

1 Partea a I-a, Inocularea blestemelor

1.1 Inoculări constitutive
1.2 Inoculări normative
1.3 Inoculări morale
1.4 Inoculări relaționale
1.5 Inoculări structurale
1.6 Inoculări tranzitive
1.7 Inoculări identitare

1.1 INOCULĂRI CONSTITUTIVE

Pentru a înţelege modul de constituire al societăţii româneşti

este imperativ a-i clarifica etno-geneza

Pagi. 23 / 105
 În scopul clarificării etno-
genezei nației române, este
plauzibil a se formula, conform
metodologiei cunoaşterii
ştiinţifice, următoarea ipoteză*:
*Ipoteză, presupunere cu caracter
provizoriu, formulată pe baza cunoașterii
sau pe baza intuiției, impresiei etc. Glosar,
Dr.Niculae Grosu (GNG).
Militarii romani, la momentul
lăsării la vatră, după o viaţă de
încazarmare şi campanii, nu
aveau maturitatea socială,
necesară constituirii unei familii
şi nici maturitatea economică,
necesară constituirii unei
gospodării, motiv pentru care ei
s-au manifestat impropriu în
rolurile de cap de familie, de
părinte şi de gospodar,
afectându-se astfel etnogeneza
poporului român.
Conform acestei metodologii,
din evidenţa istorică rezultă că:
a). iniţial, eterogenitatea
etnică a foștilor militari şi a
colonilor romani – proveniţi din
diverse provincii ale imperiului,
cu pondere de 40-50% din
populaţia Daciei Romane, – a
împiedicat integrarea în modele
unitare a rolul de părinte, ca factor de forţă
comportamentelorspecificeacest
or roluri, tot astfel putându-se
explica şi faptul că românii nu
au biotip, ei fiind, ca fizionomie,
Pagi. 24 / 105
culoare, înălţime şi grosime cam
de toate felurile;
b).ulterior, năvălirile barbare
au devastat inclusiv începutul de
constituire a unor modele
naţionale de comportament;
c).în final, stăpânirea
multiseculară străină (ungară,
turcească, rusească, austriacă)
asupra provinciilor româneşti a
influenţat divergent formarea
modelelor naţionale de
comportament, reieşind că
manifestarea în rolurile de cap
de familie, de părinte şi de
gospodar şi, respectiv, etno-
geneza poporului român au fost
şi mai grav afectate.
Pe acest temei explicativ, din
ipoteză se pot deduce, conform
metodologiei specifice,
următoarele consecinţe:
- manifestarea improprie în
rolul de cap de familie, ca factor
al relaţiilor sociale, a frustrat
formarea primelor generaţii
mixte, daco-romane, de modelul
de personalitate respectiv,
acestea rămânând astfel
socialmente dezbinate;
- manifestarea improprie în
şi de autoritate, a frustrat
formarea primelor generaţii
mixte, daco-romane, de modelul
de personalitate respectiv,
acestea rămânând astfel
psihologiceşte slabe;
- manifestarea improprie în rolul
de gospodar, ca factor al
motivaţiei* muncii și al priceperii
gospodărești, a frustrat formarea
primelor generaţii mixte, daco-
romane, de modelul de
personalitate respectiv, acestea
rămânând astfel nemotivate.
* Motivație, ansamblu al necesităților
determinante pentru comportamentul
individului. (GNG).
Cele trei consecinţe –
dezbinarea, slăbiciunea psihică
şi nemotivarea – au avut,
conform metodologiei amintite,
următoarea involuţie:
- dezbinarea, ca indiferenţă
faţă de soarta celorlalţi şi a ţării,
fiind obligată de dificultăţile vieţii
să se definească atitudinal şi
cum n-a avut premise să devină
atitudine pozitivă, de colaborare,
a degenerat, prin confruntarea
intereselor, într-o atitudine
negativă, de duşmănie, astfel
încât până şi balada naţională
simbol, Mioriţa, îşi extrage
proiecţia filozofică din invidia, ura
şi crima dintre români, motiv
pentru care resentimentele s-au
generalizat în nevoia, indusă din
aproape în aproape, „să moară
capra vecinului”. Prin acest
Pagi. 25 / 105
proces, „murind toate caprele”,
ţara a rămas, structural şi
ireversibil, săracă, fiind cert că
numai în mediile viciate grav de
dezbinare se scornesc expresii
tânguitor-justificativ-
compensatorii de tip „fiecare cu
p..da mă’sii*, „facerea de bine e
f…re de mamă” și „pe cine nu
laşi să moară, nu te lasă să
trăieşti”;
- slăbiciunea psihică,
nepermiţând maturizarea prin
confruntare cu duşmanii –
românii retrăgându-se în păduri
şi munţi – a degenerat în
slugărnicie faţă de străini, motiv
pentru care românul a decăzut în
străin şi slugă în propria ţară,
astfel încât, chiar şi în prezent, el
vorbeşte cu minoritarii în limbile
acestora, iar în cazul familiilor
mixte el acceptă formarea
copilului în spirit etnic minoritar,
fiind cert că numai în mediile
viciate grav de slăbiciune psihică
se scornesc expresii tânguitor-
justificativ-compensatorii de tip
„sărmanul nostru românaş”,
„capul plecat, sabia nu-l taie” şi
„mămăliga românească nu
explodează”;
- nemotivarea, nepermiţând
stimularea, mobilizarea şi
direcţio¬narea individului spre un
scop, a degenerat în delăsare şi,
respectiv, în haos, asftel că, în
mod curent, românul îşi amână
treaba până în ultimul moment şi
apoi, în grabă, o strică şi o ia de
la capăt, motiv pentru care,
pierzând mai tot timpul, el este
permanent grăbit, fiind iarăşi cert
că numai în mediile viciate grav
de nemotivare se scornesc
expresii tânguitor-justificativ-
compensatorii de tip „lasă, că
merge ș-așa”, „leneşul mai mult
aleargă” şi „se învârte ca un coi*
într-o căldare”.
* Cuvânt existent în DEX.
Şi cum prin dezbinare şi
duşmănie nu se pot crea valori,
prin slăbiciune psihică şi
slugărnicie, eventualele valori nu
se pot integra în sistem, iar prin
nemotivaţie şi, respectiv,
delăsare şi haos, eventualul
sistem de valori nu se poate
înălţa în ideal, este limpede că,
fără valori, fără valori integrate în
sistem şi fără sistem de valori
înălţat în ideal nu poate exista
identitate naţională, fiind plauzibil
a se con¬sidera că, în momentul
începerii comunizării (1944-
1947), societatea românească
se găsea, din punct de vedere
etno-genetic, la stadiul de masă
amorfă, specifică stării de
Pagi. 26 / 105
populaţie, în cadrul căreia se
constituise după Revoluţia de la
1848 un nucleu valoric, specific
stării de popor, ce a fost apt să
confere societăţii româneşti sens
existenţial, concretizat în unirea
Principatelor, dobândirea
independenţei, întregirea
naţională şi un ritm semnificativ
de dezvoltare.
Devine astfel plauzibil că în
momentul începerii comunizării
societatea românească se găsea
din punct de vedere etno-genetic
la un stadiu căruia, metodologic,
i se poate spune de pre-popor.
Stadiul de pre-popor a fost însă
devastat în timpul comunismului.
Aceasta, pentru că – spre
deosebire de ocupanţii externi
(unguri, turci, austrieci, ruși),
care, interesați să subjuge, nu să
ucidă, au ucis doar în caz de
împotrivire și revoltă, excepție
făcând ungurii, ei ucigând din
cruzime – regimul comunist,
însă, ca regim de ocupație
internă, urând de moarte
credinţele, valorile, normele,
tradiţiile, moravurile, legile şi
modelele de comportament ale
nației, le-a supus din interior
distrugerii, distrugându-i astfel
esențele umane și, deci,
provocându-i dezuma¬nizarea,
și, în consecință, românească a fost împinsă la
deznaționalizarea, ceea ce stadiul anterior, de populaţie.
relevă că, prin comunism,
societatea românească a trecut Ajunși prin demersul
printr-o evidenţă de factură explicativ la concluzia de mai
contra-istorică. sus, ipoteza prezentată la
început se confirmă și devine
În aceste condiţii, cele trei teză sub forma următoare:
cupluri de consecinţe au avut
următoarea involuţie:
– dezbinarea şi, respectiv,
duşmănia au degenerat, prin
părăsirea voluntară masivă a
ţări, în dezertare naţională;
– slăbiciunea psihică şi,
respectiv, slugărnicia au
degenerat – prin afectarea
involuntară a nivelului de trai al
populației, urmare acțiunilor
diasporei împotriva regimului –,
în trădare de neam, cel mai grav
afectând acțiunile pentru ca SUA
să nu acorde/să suspende
României clauza națiunii celei
mai favorizate;
– nemotivarea şi, respectiv,
delăsarea şi haosul au
degenerat, prin pervertirea
centralismului democratic în jaf
centralizat, iar a noului liberalism
democratic, în libertinism de jaf.
Din cele de mai sus rezultă că
starea de pre-popor a fost
distrusă și că deci, societatea

Pagi. 27 / 105
 Societatea românească fiind caracterizată de dezbinare,
specifică stadiului de populaţie, nu de unitate, specifică
stadiului de popor, relaţiile sociale dintre români sunt –
inclusiv la nivelul elitelor sau în raport cu acestea – de
repulsie, de batjocură şi de jecmăneală, rezultând că viaţa
românului este, tocmai din cauza românilor, o necurmată
suferinţă şi că deci, cei mai înverşunaţi duşmani ai
românului sunt chiar românii şi că cel mai antiromânesc
comportament îl manifestă românii înşişi.

Niculae GROSU - 24 iunie 1999

„Dacă ar exista un Premiu Nobel pentru sociologie, dr. Nicolae Grosu l-ar
merita pentru acest alineat”. – dr. Florin Constantiniu, membru al
Academiei Române, în ziarul Naţional III, nr. 621 din 24 iunie 1999

Pagi. 28 / 105
 Sociologie
memorie românească
Fotograf Kurt HielscKurt Hielscher (n. 7 ianuarie 1881, Strzegom, Voievodatul
Silezia Inferioară, Polonia – d. 10 iulie 1948, Lichtenstein/Sa., Saxonia, Germania) a
fost un fotograf german, cunoscut prin albumele sale fotografice realizate în
perioada Primului Război Mondial şi în perioada interbelică, inedite la acea vreme.

Imaginea de mai sus se intitulează Aceste construcții provizirii, realizate

“Adăposturi la câmp” și se referă la un
obicei care se practică și astăzi pe
câmpurile cu recolte de sezon.
Amplasate undeva în capătul tarlalei,
de obicei către drum, au menirea de
post de pază, împotriva eventualilor
prădători, adică hoți la drumul mare.
din materiale perisabile, se pot vedea și
azi din mașină, pe șoselele din
Bărăgan, de la București către
Constanța. Acești pândari fac parte din
categoria de poliție privată, pentru că
poliția de stat, nu poate face față la
astfel de atacuri asupra recoltelor
private. (la fel ca în urmă cu 90 de ani)

Pagină realizată de arh.Victor MODORANLucrarea sa despre România este unul

dintre cele mai complexe şi profesioniste albume fotografice realizat despre ţara
noastră în acele timpuri. Albumul a fost publicat în 1933 şi prefaţat de Octavian
Goga. –(sursa: Wikipedia)

Pagi. 29 / 105
Pagi. 30 / 105
 1.Partea a I-a

1 Partea a I-a, Inocularea blestemelor

1.1 Inoculări constitutive
1.2 Inoculări normative
1.3 Inoculări morale
1,4 Inoculări relaționale
1.5 Inoculări structurale
1.6 Inoculări tranzitive
1.7 Inoculări identitare

1.2 INOCULĂRI NORMATIVE

Fiind cert că inoculările etno-genetice au provocat inoculări

normative, este imperativ a cunoaște modul în care acestea
au afectat și afectează evoluția societății românești.

Pagi. 31 / 105
 Sistemul normativ fiind format
din credințe, valori, reguli, tradiții,
moravuri și modele de
comportament, este plauzibil că
românii, de-a lungul vremurilor,
copleşiţi de nenumărate invazii,
părăsindu-și vetrele abia
încropite, n-au avut statornicia de
a-și crea un sistenm normativ
consistent și, deci, funcțional.
Aşadar, lipsiţi de sistem
normativ consistent, românii nu
suporă regulile nici măcar în
situații critice, de viață și de
moarte, precum epidemiile și
pandemiile, căci respectarea
regulilor le este insuportabilă
cam ca granulele de nisip în ochi
sau ca oasele de pește în gât ori
ca ghimpii de glădiță* în fese.
*Glădiță, arbore asemănător cu salcâmul, cu
ghimpi chiar și de peste 35 cm. DEX.
Repulsia românilor față de
norme se exprimă repulsiv prin
cele mai vulgare expresii, între
care și „ce p..a mea” și „băga-mi-
aș p..a”, folosite inclusiv de
doamne și domnișoare de
condiție din ce în ce mai bună și
de fetițe de vârste din ce în ce
mai mici. Și pentru că expresiile
respective sunt auzite
pretutindeni, inclusiv în instituții și
Pagi. 32 / 105
biserici, înseamnă că s-au indus
în mentalul românesc ca strigăte
ale identității naționale, iar
organul clamat, ca simbol
subliminal* al nației române.
*Subliminal, care este inferior pragului
conștiinței. DEX.
Expresiile de mai sus sunt
asezonate de băieți/bărbați, mai
ales în prezența fetelor/femeilor,
cu recitaluri de râgâieli, cât mai
zgomotoase, mai prelungi și mai
puturoase, cu damfuri atât de
mâncăruri, băuturi și țigări
mizerabile, cât și de boli bucale
și stomacale cronicizate, căci în
arealul româneasc râgâielile sunt
considerate dovezi feroce de
virilitate.
Și cum în societatea
românească nicio nenorocire nu
vine singură, în toate situațiile de
criză, mai ales în cele de criză
majoră, s-a dezlănțuit și flagelul
speculei. Flagelul respectiv - ca
manifestare pe față a nerușinării,
scârbei și urii față de oameni -
dezvăluie prin sine gradul de
dezbinare al societății, fiind cert
că, așa cum solidaritatea este
determinantă pentru structurarea
societății, exact așa este și
dezbinarea, ca opus al
solidarității, pentru
destructurarea acesteia,
riscându-se astfel inclusiv *Felician Pop
(n 25.11.1961 în Satu Mare)
prăbușirea și chiar și dispariția
statului, a țării.

Se întâmplă astfel, deoarece

în societatea românească,
urmare comunismului, nu mai
există, structural, ca strat social,
elite, ci doar persoane de elită,
fiind arhicunoscut, ca adevăr
absolut, că numai elitele au
Scriitor, traducător și prefațator, om de
capacitatea de a sensibiliza, cultură și televiziune, jurnalist de opinie
stimula, motiva, modela, și mentor. A publicat numeroase volume
mobiliza, propulsa și direcționa de poezie, proză, monografii, dar și
populația spre civilizație. lucrări științifice. (Sursa: Wikipedia).

Rezultă că în arealul Şi cum fără sistem de norme

românesc viaţa socială este atât şi reglementări nu poate exista
de haotică, încât poate fi guvernare, este verosimil că, fără
asemuită cu mişcarea guvernare, în arealul românesc
browniană*, nu s-au creat structuri de
*Browniană, mișcare continuă, de factură societate, ci s-au perpetuat,
haotică. DEX. anacronic şi, astfel, denaturat,
aceasta rezultând, după cum stări de clan, de proliferare mai
spune scriitorul sătmărean ales a relaţiilor de cumetrie şi de
Felician Pop*, din constatarea cârdăşie, stări dovedite curent de
curentă că „viața la români este faptul că, la români - după cum
cu susul în jos, regulile lumii spunea marele actor Toma
civilizate nu sunt aplicate pe la Caragiu „N-ai pe cineva?…
noi, în cel mai fericit caz, doar undeva?… cumva?” -, aproape
maimuțărite”. totul, de la angajarea în muncă şi
promovarea în funcţie, la
internarea în spital şi obţinerea
unui loc în cimitir, se rezolvă prin
astfel de relaţii.

Pagi. 33 / 105
 Toma Caragiu
Actor român (n.21 august 1925, Argos
Orestikό, Macedonia de Vest, Grecia – d.4
martie 1977- la 51 de ani - București).
Cauza decesului, cutremurul din 1977.
Înmormântat la Cimitirul Bellu. Religie -
Biserica Ortodoxă Română. (Sursa:
Wikipedia).
Și din moment ce în
societatea românească se spune
frecvent "frate-frate, dar brânza-i
pe bani", și, după cum spunea
încă din anul 1907 preotul-
învățător Simeon N. Moruzov
„fiul se poartă cu tatăl mai rău
decât cu un servitor”, iar rudele
sau vecinii „se judecă ani întregi,
chiar și numai pentru un pui de
găină”, rezultă că, neexistând
solidaritate între frați, părinți și
copii, rude și vecini, nu are cum
să existe solidaritate de masă
între persoane care nici măcar
nu se cunosc și că deci, românul
este, etnogenetic și istoric, lipsit
de valența solidarității, fiind
plauzibil că frustrarea, neputința
și vulnerabilitatea specifice lipsei
relațiilor de solidaritate îl împing
Pagi. 34 / 105
pe român spre devianța și
delincvența relațiilor de cârdășie
și astfel în imposibilitatea de a
ieși din josnicie.
Simeon N. Moruzov
Preotul Simeon N. Moruzov (n. în 3
februarie 1874 în com. Dimitrovca,
guvernământul Tavricischoi – d. în 1919.) a
fost un activ om de cultură, cu preocupări
multiple : publicist, monografist, traducător.
A colaborat cu istoricul Vasile Pârvan în
timpul campaniei de săpături arheologice la
Histria și în alte părți din nordul Dobrogei.
Membru corespondent al Academiei de la
Lemberg (Lvovul de astăzi). (Sursa:
Wikipedia).
Toate acestea, deoarece în
societatea românească,
majorității populației netrecându-i
prin minte să respecte vreo
normă, comportamentele sunt
imprevizibile. Și cum
imprevizibilitatea provoacă
incertitudine, aceasta provoacă
stres, iar acesta provoacă
patologii psihice și organice,
inclusiv astfel explicându-se de
ce societatea românească este
marcată de cei mai gravi
indicatori de morbiditate și
mortalitate din Uniunea
Europeană, acești indicatori fiind
agravați și de mutilările și
decesele provocate atât de
accidente de circulație, cât și de
încăierări în cârciumi și trafic
auto.
Fiind cunoscut că, în orice
societate, cultura stochează prin
sine, sub formă de modele
culturale, soluţii pentru situaţiile
de viaţă, este clar că, în cazul
societăţilor dezvoltate, cultura
stochează soluţii atât de multe și
de eficiente, încât individul nu
mai este nevoit că creeze,
riscând astfel să se manifeste
robotic, precum unele popoare
occidentale, în timp ce în socie-
tăţile înapoiate, precum și cea
românească, neexistând astfel
de soluţii, individul este nevoit să
se manifeste într-un mod ce pare
creativ.
Pare, deoarece în societăţile
înapoiate, neputând exista temei
pentru creativitate sistematică,
creativitatea poate fi doar de tip
spontan, adică de improvizaţie în
raport cu mediul obiectiv și de
Pagi. 35 / 105
șmecherie, de „șmecherie
împuţită”, în raport cu mediul
subiectiv, așa cum, la tot pasul,
se constată în societatea
românească.
Fiind cert că improvizația și
șmecheria, mai ales „smecheria
împuțită” le provoacă românilor
iluzionarea că sunt „deștepți” sau
chiar „cei mai deștepți”, este
plauzibil că respectiva iluzionare
le anulează posibilitatea de a-și
da seama în ce stare se află și,
în consecință, posibilitatea de a
ieși din ea, ceea ce echivalează
cu autocondamnarea la
stagnare.
Stagnați în toate, românii sunt
nevoiți să-și compenseze
spontan incapacitatea de a
argumenta prin înjurături. Și
pentru a fi cât mai convingători,
ei împing retrospectiv înjurătura,
în special drăcuirea, chiar și în
timp ce își fac semnul crucii și
mai spun și „Doamne, iartă-mă”,
până la ultima presupusă cauză.
Astfel, spre exemplu, dacă sunt
nemulţumiți de calitatea unei
scânduri, chiar dacă ei însiși au
compromis-o, înjură atât
scândura și lemnul din care a
fost făcută, cât și pădurea din
care a provenit lemnul și pe cei
care au plantat-o. Procedând în
acest mod, ei, firește, nu resimt
vreo vină, considerându-se
nevinovați atât în faţa oricărei
eventuale persoane, cât și, mai
ales, în faţa lui Dumnezeu.
Toate acestea, deoarece la
români, după cum surprinde
marele cărturar Camil Petrescu
Pe primul loc e-njurătura,
Ea pentru toate e un leac,
Simţi cum îţi umple toată gura,
O moştenim din veac în veac.
Căci, după cum tot el spune,
Noi facem şi băgăm de-a
valma,
Noi suduim neîncetat,
Iar la acest popor, sudalma
E o religie de stat.
Pagi. 36 / 105
Camil Petrescu
(n. 9/21 aprilie 1894, București, România
– d. 14 mai 1957, București, România) a
fost un romancier, dramaturg, doctor în
filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt
romanului tradițional și rămâne în literatura
română, în special, ca inițiator al romanului
modern. (Sursa: Wikipedia).
Deși vorbele vulgare, între care
și înjurăturile, sunt printre
cauzele falimentului național,
totuși românii nu țin cont că
acest tip de vorbe, cu toate că nu
are vreun efect fizic asupra
persoanei/persoanelor vizate,
riscă să stârnească psihic
acesteia/acestora inclusiv reacții
de a ucide, rezultând că românii
nu-și dau seama că, atunci când
vorbesc fără să gândească,
adică atunci când „vorbește gura
fără ei”,
 *Expresie reamintită de Mihai Mitran.
riscă să simtă chiar și mortal că
„gura bate curul”.
Atât prin prisma celor
prezentate, cât și prin prisma
certitudinii că nivelul de
consistenţă al credinţelor,
valorilor, normelor, tradiţiilor,
moravurilor şi modelelor de
comportament dintr-o societate
determină nivelul de maturitate al
membrilor ei, este evident că în
societatea românească acest
nivel fiind, mai ales în urma
denaturării comuniste,
inconsistent, nu are capacitatea
să îi modeleze pe membrii
societăţii.
De aceea, românii nu au
aptitudinea să gândească și să
acţioneze sistematic și, deci, nu
sunt în stare să creeze sisteme
funcţionale și să le exploateze
eficient, motiv pentru care așa-
zisele sisteme din societatea
românească, mai ales cel sanitar
și cel educaţional, se prezintă ca
pseudo-sisteme, în care funcţiile
specifice au degenerat în
disfuncţii sau chiar în antifuncţii.
Astfel, în cadrul sistemului
sanitar, funcţiile de profilaxie și
tratare au degenerat în antifuncţii
de infestări nosocomiale și de
Pagi. 37 / 105
malpraxis, iar în cadrul sistemului
educaţional, funcţiile de educaţie
și instruire au degenerat în
antifuncţii de debandadă și de
analfabetism funcţional*.
*Analfabetism funcțional, absolvenţi care
deși știu să scrie și să citească, nu înțeleg
ce citesc și ce scriu. DEX.
Aceste degenerări există
deoarece instituțiile românești
sunt formate pe baza relațiilor de
cumetrie și cârdășie și, prin
urmare, prestează prostește,
meschin și laș, ceea ce
înseamnă că ele sunt încadrate
preponderent cu indivizi proști,
meschini și lași. Și pentru că ei
sunt pe măsura nației din care
provin, cam acesta este și nivelul
nației.
Toate cele prezentate,
relevând precaritatea identității
naționale românești, se
corelează cu apatia viețuirii în
mizerie, deoarece, după cum
constată scriitorul sătmărean
amintit, „mizeria și corupția sunt
astăzi formele de relief cele mai
spectaculoase ale acestei țări
puse în mișcare, mereu, de
uriașul vulcan al ticăloșiei și
neamului prost”.
 Sub călcâiul ticăloșiei și
neamului prost, indivizii,
comportându-se reactiv, nu
reflexiv, nici nu se gândesc la
consecințe și, de aceea, în
România colțurile străzilor,
spațiile verzi, locurile virane,
marginile localităților și ale
drumurilor, desișurile pădurilor și
malurile și luciurile apelor sunt
sufocate de gunoaie, fiind
incontestabil că mizeria
gunoaielor le curge românilor
prin sânge și, deci, ei
neresimțind necesitatea, vitală, a
igienei comune, n-au ajuns,
structural, la stadiul de
comunități, ci doar la acela,
amorf, de aglomerări.
În esență, se întâmplă așa
deoarece românul, nefiind
pătruns de fiorul identității
naționale, nu are sentiment de
apartenență față de teritoriul
național și, deci, se comportă
delăsător, mizerabil și distructiv
în raport cu acesta, țara fiind
astfel prăduită și pângărită, atât
de prăduită și pângărită, încât
academicianul Ioan Aurel Pop a
ajuns la concluzia că „avem o
țară splendidă și nu mai știm
cum să scăpăm de ea”.
Ioan Aurel Pop

La acest stadiu, neexistând

forțe educative apte să
diminueze pornirea genetică a
românilor de a arunca gunoaie
pretutindeni și nici forțe lucrative
apte să le curețe puhoaiele de
gunoaie, pe întregul teritoriu se (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Țaga, Cluj,
România) este un istoric român, profesor
vor îngrămădi atât de multe universitar (din 1996) și rector al Universității
gunoaie, încât viețuirea va fi Babeș-Bolyai din Cluj (2012-2020), membru
imposibilă, populația României titular (din 2010) și președinte (din 2018) al
Academiei Române. (Sursa: Wikipedia).
riscând să piară prin propria
pornire genetică. Și cum la
această pornire se adaugă crima
„importului” de gunoaie, pieirea
nației pare pecetluită.

Pagi. 38 / 105
Aflată în această stare,”populația Constantin (Costache) Negruzzi
românească savurează, după (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași – d.
24
cum constată jurnalistul de
televiziune Tudor Barbu “să fie
mințită, să fie furată”. „Căci, după
cum tot el spune, “e populație,
nu popor”

n.în București la 14 februarie 1959 august 1868), a fost un om politic și scriitor

român din perioada pașoptistă. (Sursa:
politician (fost senator) și ziarist român.
Wikipedia).
(Sursa: Wikipedia)

Într-o asemenea denaturare, De aceea, românii sunt

valorile sunt atât de permanent nemulțumiți, adică
inconsistente, încât criteriile de pur și simplu cârcotași, pentru ei,
evaluare sunt ca și cum nici n-ar spre exemplu, vremea fiind ori
exista, din această cauză românii prea senină ori prea înnorată, ori
neștiind să aprecieze sau prea caldă ori prea rece, ori prea
apreciind doar antinomic, în alb uscată ori prea umedă, pe scurt,
și negru. Și cum n-au avut șansa oricum ar fi, nu e bine.
să cunoască frecvent albul, le-a
intrat în fire să perceapă mai tot Și pentru că nemulțumirea
timpul în negru, această tendință anulează premisele fericirii,
de exagerare fiind, după cum românii trăind permanent în
spune scriitorul Costache nemulțumire sunt constitutiv
Negruzzi în nuvela istorică nefericiți, nefericirea reflectându-
“Alexandru Lăpușneanu”, li-se inclusiv în postură și pe
specifică „obiceiului norodului să chip, postura fiindu-le cu cap
facă din țânțar armăsar”. aplecat, coloană încovoiată și
umeri lăsați, iar chipul, cu piele

Pagi. 39 / 105
pământie, frunte încruntată, ochi
mohorâți, pomeți căzuți, obraji
scofâlciți și gură cu colțurile în
jos.
Chinuiți astfel, românii sunt
nevoiți să încerce
supracompensarea suferințelor
făcând haz de ele, adică făcând
haz de necaz, în asemenea
episoade fizionomia fiindu-le
schimonosită în rânjete tâmpe,
lipsite de expresie și destinație,
ei rânjind pentru sine, dar fără
sine, absenți în nonsensul vieții.
Cele prezentate ne
îndreptăţesc să afirmăm că
poporul român, aflându-se la un
stadiu redus de civilizaţie, nu are
maturitate civică la nivelul epocii.
Și, cum imaturitatea civică
înseamnă insuficienţa valorilor și
normelor apte de a se transforma
în modele de organizare socială,
este incontestabil că, fără
organizare, nu a fost posibilă
funcţionarea și, prin aceasta,
dezvoltarea corespunzătoare a
societăţii, deficitul de organizare,
funcţionare și dezvoltare
provocând României o întârziere
de factură istorică, ce a împins-o
la periferia civilizaţiei, stare în
încât, spre exemplu, marea scriitoare Ileana Vulpescu
Pagi. 40 / 105
care dezbinarea, devianţa,
delincvenţa, sărăcia, mizeria,
boala, deznădejdea și înjosirea
sunt, circular, în succesiune
perpetuă, atât cauze agravante,
cât și efecte agravate.
Între efectele agravate,
existența unui număr tot mai
alarmant de indivizi primitivi, atât
de primitivi încât, spre exemplu,
își calmează și adorm copiii
dându-le țuică și, respectiv, îi
hrănesc cu boluri*
*Bol alimentar, cocoloș rezultat din
mestecarea alimentelor cu salivă în
cavitatea bucală.
mestecate de adulți, în special
de bunici, aceste practici
monstruoase împingând, mintal
și fizic, ireversibil nația spre
starea de masă debilă*,
* Debil, lipsit de rezistență la efortuti și la
boli. DEX
debilitatea, mai ales cea mintală,
fiind printre cauzele pentru care
România zace, din absolut toate
punctele de vedere, la urma
urmelor lumii civilizate.
Și pentru că aceasta este
starea de fapt, incontestabil stare
de nație croită cu josul în sus,
îngrijorarea părții conștiente a
societății este atât de profundă, î
(n. 21 mai 1932 – d. 12 mai 2021, București, România)

a fost o filologă, lexicografă, prozatoare,

romancieră și traducătoare română.
A lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei
și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române
și Dicționarul explicativ al limbii române (1959--1975).
(Sursa: Wikipedia).

s-a simțit nevoită să avertizeze:

„Ține minte ce-ți spun eu! Dacă poporul ăsta va fi cândva șters de
pe hartă, nu va fi nici fiindcă l-ar ocupa ru șii, turcii, americanii, indienii,
chinezii; ci din indolența, pasivitatea, lipsa de civism, din propria
nepăsare și din complicitățile interne oferite oricărui inamic”
.

Pagi. 41 / 105
Pagi. 42 / 105
 1.Partea a I-

1 Partea a I-a, Inocularea blestemelor

1.1 Inoculări constitutive
1.2 Inoculări normative
1.3 Inoculări morale
1,4 Inoculări relaționale
1.5 Inoculări structurale
1.6 Inoculări tranzitive
1.7 Inoculări identitare

1.3 - INOCULĂRI MORALE

Fiind cert că inoculările etno-genetice și normative au
provocat inoculări morale, este imperativ a cunoaște modul
în care acestea au afectat și afectează evolu ția societă ții
românești.

Pagi. 43 / 105
 Morala constituind ansamblul
normelor de conviețuire, de
comportare a oamenilor unii față
de alții și față de colectivitate , iar
comportamentele contrare
moralei constituind devianța și
delincvența, este util a se
cunoaște că acestea se
manifestă sub formă de: crime
violente, comise împotriva
persoanei sau a proprietăţii;
crime morale, prin care făptaşii
se autovictimizează; crime
profesionale, comise de
funcţionari, specialişti şi
manageri; crime organizaţionale,
comise de conducerea marilor
organizaţii; crimă organizată,
comisă de organizaţii constituite
în acest scop. Devianţa şi
delincvenţa, depinzând de modul
în care normele se adaptează
circumstanţelor, este plauzibil că
dacă, în perioade de criză,
normele rămân inflexibile în
raport cu nivelul posibilităţilor,
societatea este nevoită să
accepte tacit atingerea
obiectivelor prin modalităţi ce se
abat de la norme, fără însă a le
contesta, adică prin norme de
evaziune*.
*Norme de evaziune, norme tacite de
încalcare contextual-adaptativă a modelelor de
comportament, fără a le contesta. GNG.
Și cum în timpul comunismului
situația economică era din ce în
Pagi. 44 / 105
ce mai grea, populația a fost
nevoită să recurgă tot mai
frecvent la norme de evaziune,
atât de frecvent încât, în timp, a
început să le perceapă ca
normale și deci, indivizii care
practicau la greu asemenea
norme, precum furtul de la
cooperativele şi fermele agricole,
erau consideraţi descurcăreţi, nu
hoţi, fiind admirați, nu incriminați,
deschizându-se astfel zăgazurile
infracţionalităţii în proces
galopant de generalizare a
corupţiei şi a jefuirii.
Trecerea contextuală a
interpretării comportamentelor de
la normal la deviant şi de la
deviant la normal, fiind o
problemă de filtrare socială,
depinde atât de pragul de
exigenţă al normelor şi legilor, cât
şi de fidelitatea agenţilor de
control social în asigurarea
respectării acestora.
Deşi fiecare societate are un
anumit prag al exigenţei
normative şi o anumită fidelitate a
agenţilor de control social, totuşi,
atât pragul exigenţei, cât şi
fidelitatea agenţilor se
diferenţiază în funcţie de statusul
socio-economic al indivizilor.
 Astfel, în societatea
românească se constată că,
pentru aceleaşi tipuri de
comportamente, indivizii cu
status social inferior (săraci,
neangajaţi, necalificaţi) sunt
consideraţi devianţi sau
delincvenţi şi, ca atare,
condamnaţi la închisoare, inclusiv
pe termen lung, în timp ce
indivizii cu status social superior
(bogaţi, manageri, mai ales
parlamentari) sunt consideraţi
normali, cazurile neluându-se în
seamă, iar dacă se iau, nu se
înregistrează; dacă se
înregistrează, nu se
instrumentează; dacă se
instrumentează, nu se judecă; iar
dacă se judecă, se achită sau se
condamnă cu amenzi sau cu
închisoare cu suspendare.
În plus, ţinându-se cont că
valoarea economică a fraudelor
comise de companii şi de
profesionişti este de zeci de ori
mai mare decât aceea a fraudelor
comise prin violenţă asupra
proprietăţii, rezultă că devianţa,
ca raportare la sistemul de
norme, este interpretată de pe
poziţii de forţă şi că decI, sistemul
de norme este un produs al
structurii de putere.
Pagi. 45 / 105
Şi din moment ce, după cum
spunea în urmă cu 2600 de ani
preaînțeleptul fabulist grec Esop
(Aisopos),
„pe hoții mărunți îi trimitem la
închisoare, iar pe cei mari îi
numim în funcții publice”, rezultă
în mod incontestabil că sistemul
de norme și instituția care îl
veghează, Justiția, au fost, sunt
și vor fi în slujba celor care deţin
puterea.
Esop
Esop
(n.
620
î.Hr. -
d.
560
î.Hr.) a
fost
un
scriitor fabulist și filozof antic grec, cunoscut
pentru fabulele lui. Se crede că a fost sclav,
mai târziu eliberat de stăpânul său. Multe
fabule ale sale s-au păstrat până în prezent.
(Sursa: Wikipedia).
Se întâmplă astfel deoarece,
după cum a constatat în urmă cu
cca 2.250 de ani comediograful
latin Titus Maccius Plautus
„așa-i slova legii, ea-i cântă
celuia care a scris-o”.
 Titus Maccius Plautus
Titus Maccius Plaut, cunoscut sub numele
de Plaut, (n, 254 î.H, Sarsina, Italia – d. 184
î.Hr., Roma, Italia), a fost un roman
dramaturg in perioada latina veche.
Comediile sale sunt primele opere literare
latine care au supraviețuit în întregime.
(Sursa: Wikipedia).
Într-un unasemenea siaj*
istoric,
*Siaj, dâră lăsată pe apă de o navă care
înaintează, al cărui curent afectează
traiectoria ambarcațiilor din apropiere. DEX.
urmare a schimbărilor survenite
în societatea românească după
anul 1989, devianţa şi
delincvenţa au luat o turnură
imprevizibilă prin: abundenţa de
obiecte valoroase şi uşor
transportabile; proliferarea
magazinelor, sucursalelor
bancare, bancomatelor şi oficiilor
de schimb valutar și/sau de
amanet; accentuarea purtării
ostentative de obiecte de lux;
înmulţirea deplasărilor la ore de
noapte şi în locuri izolate;
extinderea perioadelor de
Pagi. 46 / 105
nesupraveghere a locuinţelor;
creşterea ponderii persoanelor
vulnerabile; lărgirea pieţei de
desfacere a bunurilor şi
serviciilor.
Într-o asemenea societate,
tăvălugul devianţei şi delincvenţei
a strivit inclusiv simboluri ale
moralităţii naţionale – procurori şi
judecători de la cele mai înalte
niveluri – care şi-au pervertit
conştiinţa şi deontologia pentru
imacularea unor infractori de
impact naţional, fiind de înţeles
că, sub asemenea auspicii,
infracţiunile mărunte sunt
percepute cu toleranţă sau chiar
cu duioşie.
Se întâmplă astfel deoarece
românii, nefiind pătrunşi de
cerinţele credinţelor, valorilor,
normelor, tradiţiilor, moravurilor şi
legilor, nu simt vreun fel de
respect pentru acestea, fiind
permanent tentaţi să le încalce,
motiv pentru care ei sunt plini de
admiraţie faţă de cei care le
încalcă în stil mare şi sunt
copleşiţi de milă faţă de cei care,
încălcându-le, se află în anchetă
sau sunt condamnaţi. Aşa se
explică faptul că, la alegeri, cu cel
mai mare scor au fost aleşi sau
realeşi candidaţi aflaţi după gratii.
 Și cum despre politicienii
anchetați, trimiși în judecată sau
condamnați se spune „or fi furat
ei, dar au și făcut câte ceva”,
rezultă că în mentalul național
românesc furtul este perceput
drept ceva normal, fără de care
nu se poate, ca și cum ar avea
rol de complement, ca unsoarea
la osie, pentru funcționarea de
subzistență a societății și că,
deci, face parte din natura nației,
ca reflex înrădăcinat istoric.
Dar, trebuie ținut cont, după
cum avertizează scriitorul George
Orwell că:
“Un popor care votează
corupți, impostori, hoți și
trădători, nu este victimă! Este
complice!”
Pagi. 47 / 105
George Orwell
Nume la naștere - Eric Arthur Blair,
pseudonim - George Orwell. (n. 25 iunie
1903 India Britanică – d. 21 ianuarie 1950
(46 de ani) Londra, Regatul Unit) romancier,
scriitor, jurnalist, eseist, critic literar, de
naţionalitate britanic - (autor al alegoriei
„Ferma animalelor” şi al utopiei politice
negative „1984”) .
(Sursa: Wikipedia)
Și cum un popor „complice” la
corupţie, impostură, hoţie și
trădare se dedă la așa ceva
pentru că el însuși are în sânge
viciile respective, este cert că
aparenta societate pe care o
improvizează un asemenea
popor constituie, prin sine, un
malaxor de alterare, în stare să
altereze aproape pe oricine,
inclusiv pe mulţi dintre cei
neînclinaţi la alterare.
 Aceasta înseamnă că
alterarea s-a indus structural în
mentalul naţional, afirmaţia de
faţă fiind confirmată incontestabil
și de constatarea curentă că, deși
majoritatea populaţiei își exprimă
în public acordul pentru măsuri
drastice împotriva corupţiei, în
intimitatea gândurilor și faptelor
însă îi admiră și îi votează cu
entuziasm pe corupţi, mai ales pe
cei penali sau condamnaţi, ceea
ce relevă că mentalul naţional
românesc este scindat în
contradicţii de factură aberantă și
că deci, societatea românească
stagnează în derută.
Toate acestea pentru că –
după cum atenţiona în anul 1936
Constantin Rădulescu Motru într-
un studiu rămas de referință,
„Psihologia poporului român”
la noi este un fapt
recunoscut că legile nu se
respectă”, „nu se respectă nici
de aceia care le fac, nici de
aceia pentru care se fac”, căci
„românul consideră
nerespectarea legilor ca un
titlu de mărire și de putere”, el
nesuportând normele așa cum
pisica nu suportă băltoacele.
Pagi. 48 / 105
Și pentru că normă înseamnă
civilizație, iar absența normei
înseamnă barbarie, este cert și,
deci, incontestabil că în această
stare se află, într-o mulțime de
privințe, nația română.
Constantin Rădulescu Motru
(n. 15 februarie 1868, comuna
Butoiești/Mahedinți – d. 6 martie 1957,
București) a fost un filozof, psiholog,
pedagog, om politic, dramaturg, director
de teatru român, activist pentru drepturile
omului, academician și președinte al
Academiei Române între 1938 - 1941,
personalitate marcantă a României primei
jumătăți a secolului al XX-lea. (Sursa:
Wikipedia).
De aceea, în societatea
românească se constată curent,
mai ales după anul 1989, că
indivizii care reușesc să dribleze
statul se simt/și sunt și apreciați
„coioși*”și, deci, sunt admirați ca
deștepți sau descurcăreți, nu
incriminați ca devianți
delincvenți.
*Îndrăzneț, temerar; care are
personalitate puternică. Dicționar de argou.
(DA).
Așadar, empatia românilor
faţă de corupţi, penali și
condamnaţi fiind mod naţional de
a fi, se poate prezuma că, prin
acest tip de empatie, românii își
manifestă, de fapt, empatia faţă
de propriile predispoziţii penale
și, prin aceasta, ura și
împotrivirea faţă de lege și
justiţie.
Predispozițiile românilor
pentru infracțiuni și infractori sunt
atât de înrădăcinate, încât se
manifestă inclusiv instituțional,
conducerea unor partide, chiar și
atunci când partidele respective
sunt la guvernare, organizând, în
frunte cu prim-ministrul, în fața
tribunalelor sau în centrul
capitalei, manifestații de
susținere a tovarășilor de jaf,
arestați ori aflați în curs de
pronunțare a sentinței, aceste
forme de presiune asupra Puterii
judiciare demonstrând
incapacitatea istorică, probabil și
congenitală, a românilor de a-și
însuși vreodată principiul
democratic al separației Puterilor
sau și, deci, de a-și însuși vreodată
democrația.
În asemenea societăţi,
conform spuselor istoricului
academician doctor Florin
Constantiniu, este clar pentru
orice minte lucidă că:
„Popoarele de oi nasc
conducători lupi”,
ceea ce relevă, conform tot
marelui istoric, că „din nefericire,
am rămas un popor de ţărani, o
turmă de oi, care se lasă
exploatată, batjocorită, călcată în
picioare, fără nicio tresărire de
revoltă sau de demnitate”, adică
„o masă supusă, resemnată,
incapabilă să se mobilizeze
pentru un mare proiect sau
pentru o mare idee”.
Florin Constantiniu
(n. 8 aprilie 1933, București – d. 13
aprilie 2012, București) a fost un istoric
român, membru corespondent (din 1999)
al Academiei Române. În anul 2006 a fost
ales membru titular al Academiei Române.
Este cunoscut, în special, ca autor al cărții
Pagi. 49 / 105
„O istorie sinceră a poporului român”.
(Sursa: Wikipedia).
Și fiind clar că slăbiciunea de
personalitate a unui popor este
dată de slăbiciunea de
personalitate a majorităţii, este
cert că, cu cât este mai adânc
decalajul de putere de perso-
nalitate dintre majoritate şi
minoritatea tare (aristocraţia
materială, financiară,
managerială, medicală, judiciară,
birocratică, religioasă), cu atât
acesteia i se stârneşte pofta de a
prădui, exact aşa cum fuga
căprioarei stârneşte reacţia de
prădător a lupului.
În societatea românească,
prăduirea, transpunându-se în
corupţia pretinderii pe faţă a mitei,
constrângerii contextuale de a se
da mită şi reflexului de a mitui, se
manifestă atât de extins, încât
poate fi considerată pandemie
naţională. Se întâmplă astfel
deoarece, după cum își plânge
genialitatea Mihai Eminescu,
„mita e-n stare să pătrundă
orișunde în țara aceasta, pentru
mită capetele cele mai de sus ale
administrației vând sângele și
averea unei generații*”.
*Citat din ziarul Timpul, 18 aprilie 1879.
Pagi. 50 / 105
Sub imperiul mitei, aşa cum
prădătorii îşi pândesc prăzile în
locurile vitale din preajma
surselor de apă, tot aşa
procedează şi cei care,
controlând trecătorile obligatorii
ale vieţii, pândesc necruţători
momentele scadente de trecere
prin naștere, boală şi moarte, în
subconștientul de masă aceștia
fiind medicii chirurgi și preoții
ortodocși.
Medicii chirurgi, deoarece în
angoasa omului de rând,
predispus la exagerări de groază,
fără „plic”,
*Plic, modalitate de înmânare a mitei.
GNG.
masca glacială arogantă,
repulsivă și rapace a medicului ar
rămâne împietrită și, deci,
pacientul ar fi lăsat să moară ca
un șobolan ciumat.
Preoții ortodocși, deoarece,
tot în angoasa omului de rând,
aceștia, uscați empatic de
practica înmormântărilor și
predispuși compensatoriu spre
huzur, îmbuibare și depravare, nu
mai resimt compasiune pentru
absolut nimeni, neexistând
lacrimă de preot.
Se întâmplă astfel, deoarece în
societatea românească relațiile nu
sunt de conviețuire, ca în cadrul
fiecărei specii, ci de prăduire, ca
între speciile din fiecare lanț trofic,
ceea ce înseamnă că, între
români, relațiile sunt de factură
inumană, de care pe care, cam ca
în savană și junglă.
Captivi în relații inumane,
românii sunt dominați de
impulsii*, cea mai dominantă
fiindu-le aceea a lăcomiei.
* Impulsie, pornire psihică irezistibilă.
Prelucrare DEX (PDEX).
Aceasta, cauzată de
incapacitatea psihicului de a-şi
impune limite raţionale, este
incontestabil că ea constituie o
manifestare de dezechilibru
psihic şi, deci, un sindrom de
arieraţie, adică de imaturitate
emoţională, de incapacitate
sufletească de raportare
omenească la sine şi la oameni,
incapacitatea respectivă
manifestându-se în societatea
românească mai ales prin
intensificarea la nivel de
disperare a goanei după avere,
putere, lux, distracţii și
notorietate.
Și ca dovadă că lăcomia este
în gena românului din popor, șefii
de sindicate, spre exemplu, aleși
din rândul sindicaliștilor, deși au
Pagi. 51 / 105
menirea de a lupta pentru
echitate, se lăfăiesc pe viață, fiind
înfipți în fotolii precum căpușele în
piele, în venituri de zeci de ori mai
mari decât ale președintelui
statului, nejenându-se, cu ocazia
mitingurilor, să se maimuțărească
în fruntea mulțimilor de sărmani
disperați.
Aspectele de imaturitate
prezentate mai sus se reflectă
inclusiv în modul în care românii,
indiferent de vârstă și de tipul și
nivelul de pregătire, vorbesc fie
despre mici și bere, fie despre
accidente cu victime multiple, în
majoritatea absolută a cazurilor ei
rânjind, pentru că nu au
maturitatea empatică de a face
diferența între situațiile tragice de
cele obișnuite, această anomalie
fiind atât de frecventă, încât
folclorul a sancționat-o prin
expresia „râde ca proasta în târg”.
Imaturitatea emoţională
exibându-se inclusiv prin
nerușinare, o astfel de nerușinare
s-a exibat prin forma iniţială a
proiectului legii pensiilor
suplimentare pentru parlamentari
(pensie în plus faţă de pensia pe
bază de contributivitate, de care
aceștia beneficiază și pentru
activitatea de parlamentari), în
 proiect prevăzându-se, pentru
o activitate de parlamentar de 6
luni (timp în care abia se
formează comisiile de specialitate
și abia află unde se găsesc
bufetul și toaleta), o pensie
suplimentară mai mare decât
pensia pentru limită de vârstă a
unui inginer, medic sau profesor
după 40-45 de ani de muncă, pe
considerentul, susținut vehement
inclusiv pe posturile de
televiziune, „că nu putem pune
egalitate între un demnitar și un
cetățean normal, fie el muncitor,
inginer sau medic”.

Ș i cum instituţionalizarea
neru ș inării,
chiar de către forul suprem
al statului,
supune alterării întreaga
societate,
astfel se prefigurează
viitorul

Niculae GROSU - 2022

Pagi. 52 / 105
 1.Partea a I-a

1 Partea a I-a, Inocularea blestemelor

1.1 Inoculări constitutive
1.2 Inoculări normative
1.3 Inoculări morale
1.4 Inoculări relaționale
1.5 Inoculări structurale
1.6 Inoculări tranzitive
1.7 Inoculări identitare

– INOCULĂRI
RELAŢIONALE

Fiind cert că inoculările

etno-genetice, normative și
morale au provocat inoculări
relaționale, este imperativ a
cunoaște modul în care
acestea au afectat și
afectează evoluția societății
românești

Pagi. 53 / 105
În derularea demersului nostru,
pornim de la considerentul că,
deși este ideal ca interacțiunea
să fie cât mai strânsă, totuși,
după cum sfătuiește marele
dramaturg britanic George
Bernard Shaw
„adevărata apropiere
presupune menținerea unei
anumite distanțe”,
astfel încât apropierea să nu
degenereze în vulgarități, jigniri,
înjurături și agresivitate și, deci,
partenerii să-și păstreze unul fa ță
de celălalt reținerea, cuviința,
respectul și sprijinul.
George Bernard Shaw
Dramaurg, polemicist, critic literar și
activist politic irlandez (n. 26 iulie 1856,
Portobello, Dublin, Irlanda – d. 2 noiembrie
1950, Ayot Saint Lawrence, Regatul Unit) –
religia, ateism - Premiul Nobel pentru
literatură.
(Sursa: Wikipedia).
Pagi. 54 / 105
Așadar,
în societatea românească
viciile relaționale se manifestă
atât prin discriminare de status
social, de gen și de vârstă, cât și
prin neintegrare în grupuri.
Din cauza discriminării de
status, relaționarea se
realizează preponderent în
cadrul fiecărei clase sociale,
apartenenţa la aceeași clasă
facilitând comunicarea și creând
cadrul de reciprocitate, motiv
pentru care se spune că
„oamenii au relaţiile pe care le
merită” și că „bogaţii cu bogaţii
şi săracii cu săracii” sau „ban la
ban și păduche la păduche
trage”.
Și pentru că în aparențe
„haina îl face pe om”, reiese că,
în jocul de aparenţe dintre
partenerii de interacţiune,
aparenţa are o importanţă atât de
mare, încât indivizii cu aparenţă
favorabilă, deși în majoritatea
cazurilor pot să se ajute singuri,
sunt întâmpinaţi slugarnic, în timp
ce indivizii cu aparenţă
defavorabilă, deși în majoritatea
cazurilor au nevoie de ajutor,
sunt respinși scârbavnic.
 Tocmai pentru că trăiesc la
nivel de aparenţă, românii
constată, atunci când
cunoașterea inter-personală trece
către esenţă, că interacţiunile lor
sunt lipsite de consistenţă și,
astfel, se dezamăgesc, viaţa
fiindu-le deci, o succesiune de
amăgiri și dezamăgiri, prin care
individul, amăgindu-se din ce în
ce mai puţin, rămâne după o
anumită vârstă complet
dezamăgit. Și cum dezamăgirea
stinge tentaţia interacţiunii, este
clar că individul, evitându-și tot
mai mult posibilii parteneri și,
respectiv, fiind tot mai evitat de
către aceștia, se izolează și
declină existenţial spre pieire.
În plus, pentru că la bătrâni nu
se mai uită nimeni, iar când se
mai uită cineva, o face în silă,
este evident că, din tandemul eu
subiectiv - eu reflectat al
personalității lor, dispărând eu-l
reflectat*, eu-l subiectiv* nu mai
are cum să se echilibreze și deci,
personalitatea li se
dezechilibrează și se prăbușește
galopant în resemnare, renunțare
și delăsare.
* Eu-l reflectat, apreciere pe care iindividul
presupune că o au de ceilalți despre el.
GNG.
Pagi. 55 / 105
* Eu-l subiectiv, apreciere pe care individul o
are despre sine. GNG.
Toate acestea și pentru că
atât în mediul rural, cât și într-o
parte din mediul urban
interacțiunile debutează
preponderent prin interjecțiile
băăă și făăă, fiind plauzibil că sub
vulgaritatea acestor interjecții nu
este loc, ca manifestare de masă,
pentru atitudinea de respect. Și
cum fără acest tip de atitudine nu
este posibilă constituirea rețelelor
de interacțiuni specifice stării de
comuniune, adică, conform DEX,
de legături puternice, de uniri
strânse între membrii
comunităților, este cert că, lipsi ți
de legături puternice, de uniri
strânse la nuvel micro, românii n-
au avut cum să se integreze
organic la nivel macro, ca popor,
ei rămânând la stadiul de masă
amorfă, de populație.
Din cauza discriminării de
gen, relaționarea se realizează
preponderent în cadrul fiecărui
gen și, prin dominare, între
genuri.
Discriminarea de gen se
manifestă din clipa aflării sexului
copilului sau, prin noile mijloace,
al fătului. Astfel, în majoritatea
cazurilor, nașterea unui băiat,
exacerbând în aroganţă
complexul de superioritate, ca
bărbat, al tatălui și compensând
în mândrie complexul de
inferioritate, ca femeie, al mamei,
inoculează băieţilor sentimentul
superiorităţii faţă de fete, în timp
ce, tot în majoritatea cazurilor,
nașterea unei fete,
decompensând în rușine
complexul de superioritate al
tatălui și agravând în umilinţă
complexul de inferioritate al
mamei, inoculează fetelor
sentimentul inferiorităţii faţă de
băieţi.
Rezultă că, în societatea
românească, sexismul* este
transmis de ambii părinţi și,
respectiv, este preluat de copiii
de ambele genuri și că deci, el se
perpetuează din generaţie în
generaţie ca o aberaţie ce pare
imanentă firii românului.
*Sexism, formă de prejudecată și
discriminare pe baza criteriilor de sex. GNG:
Această aberaţie se continuă
prin socializare*, astfel ca băieţii
să fie stimulaţi să reuşească prin
ei înşişi cât mai performant şi să
se proiecteze spre discipline
realiste, prioritar logice şi spre
poziţii supra-alterne, de medici,
universitari şi manageri, în timp
ce fetele sunt condiţionate să se
Pagi. 56 / 105
prezinte ca imagine cât mai bine
şi să se proiecteze spre discipline
umaniste, prioritar afective, şi
spre poziţii sub-alterne, de
infirmiere, învăţătoare şi
secretare.
*Socializare, proces spontan de însușire a
rolurilor sociale generale. GNG.
Prin toate acestea, copiii
dobândind conştiinţa
apartenenţei la unul dintre
genuri*, socializarea se
transformă în autosocializare. Ei
îşi fixează atât de mult imaginea
genului lor, încât o transformă
într-un model faţă de care se
raportează ca la un sistem de
referinţă şi îşi reglează
comportamentul, îşi proiectează
evoluţia şi îşi modelează
personalitatea, băieţilor accentu-
ându-li-se astfel sentimentul
supe-riorităţii faţă de fete, iar
acestora, sentimentul inferiorităţii
faţă de băieţi.
*Gen, set al rolurilor sociale dobândite de o
persoană în funcție de sex. GNG.
În practica socială, discrimi-
narea se concretizează în faptul
curent că femeile, la potenţial
intelectual egal cu bărbaţii, sunt
orientate spre pregătiri inferioare
sau mai puţin importante, iar la
pregătire egală, sunt încadrate în
funcţii inferioare sau, în caz de
încadrare egală, sunt plătite
inferior, de parcă, după cum se
spune în popor, femeile ar fi fost
blestemate să fie - atât la propriu,
cât și la figurat -, „și fu..-te, și cu
banii luați”.
Intensitatea discriminării este
direct proporţională cu nivelul
funcţiei, devenind exclusivism în
cazul funcţiilor de vârf,
exclusivismul decurgând atât din
partea bărbaţilor de la nivelul
respectiv, cât şi din partea
majorităţii bărbaţilor, care nu
acceptă să fie conduşi de femei,
sau chiar din partea majorităţii
membrilor societăţii, deci şi a
bărbaţilor, şi a femeilor, care nu
au încredere că femeile deţin
capacitatea să ocupe funcţii
importante.
Ca orice denaturare, sexismul
perverteşte conotaţiile atât ale
conceptului de valoare, femeile
cu cariere înalte fiind considerate
masculinizate şi, deci, anulate în
valoare şi merit, cât şi ale celui
de profesionist, cu semnificaţie,
în cazul bărbaţilor, de specialiști,
iar în cazul femeilor, de
ciocănitoare, corditoare sau
futiste.
La fel de mârșav este
pervertită și semnificația perechii
Pagi. 57 / 105
substantivale
meseriaș/meseriașă, în sens total
disjunct, de bun în meserie/bună
la pat, căci în mentalul bărbătesc
românesc femeia este percepută
ca obiect erotic de consum/nu
egalitar, ca personalitate , ceea ce
în termeni bărbătești autohtoni
înseamnă „facută pentru p..ă”.
Pentru că femeia, indiferent
cât ar fi de valoroasă, este
exclusă din valoare și merit, în
caz că este ceva mai în vârstă și
trecută, nu mai este luată în
seamă, fiind etichetată ca
expirată, fosilă sau babet, iar în
caz că este tânără și frumoasă,
nu este luată serios în seamă,
fiind etichetată ca pițipoancă,
gagicuță sau curvet, luarea în
neserios incitând la hărțuire
sexuală și chiar și la siluire.
Vulgarizarea etichetării feme
ilor s-a indus inclusiv în termi-
nologia relaţiilor lor. Astfel, în
timp ce în anii ’50 se spunea
despre o tânără îndrăgostită că
era amorezată și că deci, avea
amorez, în anii ’70 se spunea
însă că avea gagiu, iar după anii
’90, că are corditor sau cordaci
ori chiar și futador sau futaci,
aceste ultime specimene
percepând femeia în exclusivitate
prin obsesia „de-a i-o trage”.
Prin prisma unor asemenea
mentalităţi, în societatea româ-
nească se constată că, cu cât
femeile sunt mai frumoase, cu
atât fiind mai curtate, tot cu atât
sunt mai agasate și, deci, mai
inhibate, devenind ca
personalitate și ca sex mai reci și
mai respingătoare și, respectiv,
cu cât așteptările bărbaţilor
privind temperamentul și talentul
lor sexual fiind mai mari, cu atât
mai mult acest tip de femei,
neputând răspunde așteptărilor,
dezamăgesc, rezultând că
femeile frumoase, deși sunt de
mulţi solicitate, sunt însă de
foarte puţini preferate, fiind astfel
permanent forfecate între
suprasolicitare și însingurare.
Și cum fetele se maturizează
cu 4-5 ani mai devreme decât
băieţii, este cert că, cu cât ele
sunt mai fragede și mai
frumoase, cu atât stârnesc
insistenţa sexuală, chiar și
diabolică, a bărbaţilor,
provocându-se astfel riscul
devierii lor de la învăţătură și al
compromiterii, încă de la început,
a întregii lor traiectorii sociale.
Pagi. 58 / 105
În plus, din moment ce cam la
tot pasul, mai ales în mediul
urban, sunt văzute adolescente și
tinere cu ținute excesiv de scurte,
de decoltate sau de mulate, este
dureros de evident că
autodiscriminarea de sex, chiar și
în cazul adolescentelor și
tinerelor, este, încă, atât de
gravă, încât nu le permite să
aspire mai sus de rolul de
exponate senzuale, fiind plauzibil
că, astfel, ele însele incită
prejudecăta bărbaților să le
perceapă că au menirea doar de
a ieși cât mai devreme la produs,
adică de a presta ca obiecte de
consum sexual.
Într-un asemenea cadru
uman, relaţiile dintre cele două
genuri au devenit tot mai
pasagere și non-afective. În acest
tip de relaţii, bărbatul nu-și
angajează plăcerea în raport cu
partenera, ci o angajează pe
parteneră în plăcerea lui. Femeia
nu este deci, scopul plăcerii
bărbatului, ci doar un mijloc de
realizare al acesteia. Decăzând
de la nivel de scop, la nivel de
mijloc, ea este astfel dezuma-
nizată.
Și cum femeia, ca om,
constituie un complex – biologic,
psihologic și social-istoric, – se
constată că, în relaţiile pasagere
și non-afective, bărbatul este
intere-sat de componenta
biologică a femeii, adică „să fie
bine ca animal”, mai ales „cu cur
f.tabil”, și, deci, „bună de p..ă”
sau „făcută în ciuda p..ii”,
golănisme prin prisma cărora se
consideră că “după femeile de
peste 45 de ani mai fluieră doar
oalele cu presiune”.
Din cele de mai sus rezultă că
bărbatul este mai puţin interesat
de componenta psihologică a
femeii, adică de inteligenţa și de
sensibilitatea acesteia, și este și
mai puţin sau chiar deloc
interesat de componenta ei
social-istorică, adică de educaţia,
cultura, motivaţia și aspiraţia
acesteia, deci tocmai de ceea ce
ea are specific uman.
Astfel, femeia este împinsă să
facă saltul reductiv de la
complexul biologic, psihologic și
social-istoric la componenta
biologică a personalităţii sale și,
deci, să decadă de la om la
animalitate, fiind din nou
dezumanizată.
Prin toate acestea, devine
plauzibil că, în dinamica relaţiilor
dintre cele două genuri, femeile
Pagi. 59 / 105
dezumanizate dezumanizează
băr-baţi ingenui, iar bărbaţii
dezuma-nizaţi dezumanizează
femei ingenue, reieșind că acest
proces se autoîntreţine și se
autoagra-vează, într-o
perspectivă ce afec-tează grav
destinul societăţii.
Sub asemenea constrângeri,
diferențele sociale de status*
dintre femei
*Status social, poziție a individului în
cadrul sistemului social. GNG.
degenerează în discriminare de
sex, în sensul că femeile din
categoriile defavorizate, mai ales
cele netinere și/sau nearătoase,
sunt împinse spre statusuri de
roabe anonime, cu anti-stil de
viaţă de animal de povară, în
timp ce femeile din categoriile
favorizate, mai ales cele tinere
și/sau arătoase, sunt săltate spre
statusuri de răsfățate public, cu
stil de viaţă de fiţe, ambele
categorii – una de factură
dramatică, cealaltă de factură
caricaturală, - prăbușindu-și
statusul social spre starea
etichetată în „noua democraţie”
ca în subcapitolul 04.
Față de toate acestea,
tinându-se cont că durerile
specifice nașterii sunt interpretate
religios a fi cauzate de păcatul
primordial al femeii, acela de a fi
mușcat din fructul oprit, rezultă că
infamia* discriminării de gen este
imanentă culturilor de temei
creștin, adică este înscrisă dintru
început în fibra acestora și, deci,
este imposibil de eradicat.
*Infamie, ticăloșie, josnicie, mârșăvie.
DEX.
În societatea românească,
discriminarea de sex este
concomitentă cu exclusivismul
față de așa-zisele orientări
sexuale, majoritatea absolută a
populației considerându-le
monstruozități, iar pe adepții
acestora etichetându-i, în funcție
de tipul „orientării”, ori ca
malahiști, mehlemiști, malastropi,
cariciști, frecangii, lăbari, labiști și
labagii, ori ca dosnici, pârțari,
curiști, curlangii, bulangii,
găozari, poponari și poponauți.
Din cauza discriminării de
vârstă, relaționarea se realizează
preponderent în cadrul fiecărei
cohorte și, prin dominare, între
cohorte.
Discriminarea de vârstă se
manifestă prin marginalizarea,
diprețuirea și umilirea straturilor
de vârstă vulnerabile.
Pagi. 60 / 105
Astfel, în epoca preindustrială,
adulţii şi, mai ales, bătrânii îi
considerau pe tineri ca neformaţi,
instabili şi aventuroşi, iar în
epoca postindustrială, tinerii îi
consideră pe adulţi şi, mai ales,
pe bătrâni ca deformaţi, rigizi şi
anacronici și, percepându-i că le
bate coliva în piept, că sunt cu un
picior în groapă și că miros a
cimitir, îi etichetează în fel și chip,
pe bărbați, ca moși, babalâci,
boşorogi şi pârţogari, iar pe
femei, ca babe, hârci, hoaște și
cotoroanţe.
Prin această prismă, tinerii îi
percep pe vârstnici ca și cum ar fi
dintr-o altă specie sau chiar dintr-
o specie dispărută, ca pe un fel
de fosile ce încă se mișcă și mai
și vorbesc, căci tinerii nu-și dau
seama că, prin legea firii, și ei
sunt pre-destinați stării fosilizate
de bătrâni.
Toate acestea se constată,
mai ales, în piețele agro-
alimentare și în mijloacele de
transport în comun, prin
expresiile „babo/moșule, te caută
Moartea pe-acasă”. Și când, prin
legea firii, Moartea „îi găsește”,
nici măcar nu li se sesizează
dispariția, ca și cum n-ar fi
existat, iar în caz că li se
sesizează, nu este exprimată cu
regret, că au murit, ci în
batjocură, că „au mierlit-o”, „au
sfeclit-o”, „s-au dus pe copcă”,
„au dat colțul”, „au crăpat”, „i-a
luat Dracu’” sau chiar și,
oripilant*! „au belit p..a”.
*Oripilant, înfiorător, îngrozitor. DEX.
Prin această stare de fapt,
societatea se scindează în două
lumi contrare, în care dispreţul
adaptabililor faţă de neadaptabili
şi ura neadaptabililor faţă de
adaptabili constituie prin sine un
binom ce ţine permanent
societatea în tensiune.
Discriminându-i pe adulţi şi pe
bătrâni, tinerii, ei înşişi abia ieşiţi
din stadiul copilăriei, au faţă de
copii, pentru a se convinge că au
depăşit acest stadiu, o atitudine
de dispreţ, tratându-i ca puşti,
mucoşi şi „căcăcioşi”, fiind sigur
că, cu cât cei care discriminează
sunt mai tineri şi discriminanţi, cu
atât, prin exemplul pe care îl dau
generaţiilor mai mici, vor fi, la
rândul lor, mai devreme şi mai
intens discriminaţi, motiv pentru
care şansa de a nu fi discriminat
din criterii de vârstă presupune
neşansa de a muri cât mai de
tânăr.
Pagi. 61 / 105
Din contradicţia în termeni a
sintagmei „șansa neșansei”
rezultă că în societatea
românească viaţa socială este,
pentru copii și pentru bătrâni,
denaturată prin discriminarea lor
de către propriii părinți și rude
adulte, iar pentru aceștia, prin a-i
discrimina pe propriii copii și
bătrâni, fiind plauzibil că
manifestările de factură sadică
faţă de vârstele copilăriei și
bătrâneţii și, respectiv, cele de
factură masochistă faţă de vârsta
adultă scindează mutilant
existenţa, monstruozitatea
acestei mutilări provocând
înmulţirea cazurilor de
abandonare a copiilor și
bătrânilor și de înstrăinare a
adulţilor.
Discriminarea copiiilor de
către propriii părinți se manifestă
inclusiv sub forma neglijării, a
frustrării, aceasta dovedind-o
animația de mare veselie din
cârciumile rurale în zilele în care
se primește alocaţia pentru copii,
cârciumile fiind arhipline, părinţii,
contrar instinctului părintesc,
specific adulţilor normali,
cheltuind alocaţia pe băutură, nu
pentru creşterea propriilor
vlăstare, afectându-se astfel, încă
din scutece, evoluţia generaţiilor
viitoare și, prin cumularea
efectelor, însuși viitorul naţiei.

În astfel de condiţii, spre

deosebire de adultul rătăcit în
pustiu, care ar mai avea ca ultim
suport speranţa de a ajunge între
oameni, bătrânul abandonat,
chiar de ai săi, între oameni,
tocmai pentru că este abandonat
între oameni, nu mai poate avea
o astfel de speranţă și, deci,
niciun fel de

Pagi. 62 / 105
speranţă, prăbușindu-se schimonosit de grimasa
gravitaţional spre moarte, dezamăgirii unei vieţi inumane.

Cele prezentate dovedesc că, în societatea românească,

viaţa bătrânilor se înrăutățește neîncetat și, prin urmare, în
agenda lor din minte se adună tot mai multe nume de morţi și
rămân tot mai puține nume de vii, ei simțind, astfel, dispera ți
cum piere „lumea” lor, în locul acesteia apărând o lume din
ce în ce mai străină și mai ostilă, atât de străină și de ostilă,
încât le induce prin sine fiori de silă de viață și de dorinţă de
moarte.

La români, pe fondul modului meteahna discriminării de vârstă

lor distructiv de a interacționa,
tragismul și dramatismul sunt
agravate mai ales prin
dezamăgire, căci pe măsură ce
înaintează în vârstă ei își dau
seama că evenimentele și
relațiile, inclusiv prieteniile și
iubirile pe care și le-au tot
amintit, au fost ori false, ori
inconsistente, și, deci, la
bătrânețe resimt deprimant, ca și
cum ar fi suspendați din
memorie, că nu mai au amintiri
sau că n-au avut vreodată, de
parcă nici n-ar fi trecut prin viață.
Prin toate acestea, în
societatea românească
este atât de insidioasă, încât cei
care discriminează nu-și dau
seama că,
de fapt, bătrânii sunt discriminaţi
de către viitorii posibili bătrâni,
fiind clar că, prin acest tip de
discriminare, tinerii își
discriminează propriul viitor, ceea
ce înseamnă că discriminarea de
vârstă constituie o modalitate
anticipată de autodiscriminare şi,
deci, o manifestare aberantă de
negare de sine.
În societatea românească,
discriminarea de vârstă este
agravată inclusiv de mass-
media, în special prin publicitate,
prin discrepanţa atât dintre

Pagi. 63 / 105
imaginea de forţă, farmec și
entuziasm atribuită tinereţii și
imaginea de neputinţă, ramolire
și renunţare impusă bătrâneţii,
cât și dintre incitarea tinerilor
spre consum, distracţii și
aventură și inhibarea bătrânilor
spre moderaţie, prudenţă și
oblojire.
În astfel de condiţii, suferinţa
este atât de întipărită pe chipurile
românilor, încât ritmul
îmbătrânirii de la o generaţie la
alta este tot mai accelerat,
accelerându-se în aceeași
măsură și discriminarea de
vârstă, tinerii nefiind în stare să
înţeleagă inclusiv că, nu demult,
părinţii lor au arătat ca ei și că,
nu peste mult timp, ei vor arăta
ca părinţii, într-un proces
galopant de înstrăinare, de
rătăcire, de nefericire.
Așadar, într-o asemenea
naţie și, ca atare, într-o
asemenea societate, tinerii, tot
mai mulţi şi până tot mai târziu,
nefiind primiţi în muncă şi, deci,
în societate, iar adulţii, tot mai
mulţi şi tot mai de devreme,
fiind excluşi din muncă şi, deci,
din societate, rezultă cât de
extinsă este discriminarea de
vârstă în societatea
Pagi. 64 / 105
românească şi că, astfel,
vârstele de intrare în/şi de ieşire
din activitate sunt obligate să
accepte descensiunea
statusului lor spre starea
etichetată în „noua democraţie”
ca în subcapitolul 04.
În rezumat, prin discriminare
de status, de gen și de vârstă,
în societatea românească
relaționarea este atât de viciată,
încât, în majoritatea cazurilor,
relațiile sunt de invidie, bârfă și
intrigă; de jignire, poreclire și
înjurare; de ciubucărire,
înșelare și hoţie și chiar și de
tâlhărire, lovire, vătămare,
violare și ucidere, pe un fond
acut de iritabilitate, de parcă,
după cum chiar ei își dau uneori
seama, „s-ar naște înțepați în
cur și cu draci pe coadă”.
Din aceleași motive, capitalul
social, adică încrederea
existentă între membrii societății,
este atât de redus, încât se
restrânge la familie şi rudele
apropiate, ceea ce denotă că
oamenii sunt nevoiţi ca şi în
societate să se sprijine pe/şi să-i
sprijine doar pe aceştia. Şi cum
aceste tipuri de sprijinire
constituie nepotism, adică o
formă de corupţie, rezultă că, cu
cât capitalul social este mai
redus, cu atât societatea este
mai coruptă şi, deci, mai puţin
aptă de funcţionare.
Încrederea românilor doar în
membrii de familie și rudele
apropiate este determinată
inclusiv de modul scârbavnic în
care se desfășoară interacțiunile
în societatea românească, cel
mai scârbavnic comportându-se
salariații de stat care lucrează cu
publicul, aceștia fiind în special
funcționarii publici și personalul
medical, ei părând a fi
permanent cu voma în gât.
Comportamentul acestora,
mai ales al celor care lucrează la
ghișee, este atât de scârbavnic
încât stârnește ură de moarte în
rândurile populației, ură ce
răbufnește frecvent în expresii de
tipul îmi vine să-i strâng de gât
pe nemernicii ăștia, căci pentru
români strângerea de gât este, la
figurat, fel de a fi național, iar la
propriu, act de bravură.
De aceea, românii tind,
aducându-se unii pe alții, să-și
creeze medii de familie și
rudenie inclusiv la locurile de
muncă, mai ales la cele din
cadrul instituțiilor și companiilor
de stat, ponderea membrilor de
Pagi. 65 / 105
familie și a rudelor apropiate în
cadrul acestora fiind atât de
mare, încât, spre exemplu, dacă
cineva ar striga, din curte,
„mamăăă!”, la ferestre ar apărea
mulțimi de capete de femei.
Fiind facil de constatat că
clanurile constituite în cadrul
organizațiilor urmăresc prioritar
propriile interese, nu pe cele ale
organizațiilor, este plauzibil că
acestea, subminate din interior,
sunt din ce în ce mai slabe. Și
cum totalitatea organizațiilor
constituie statul, reiese de la sine
că și acesta este slab, incapabil
să slujească interesele
populației, ceea ce provoacă
neîncrederea acesteia în el și, în
consecință, atitudini și
comportamente potrivnice,
efectele cumulate ale unei
asemenea stări fiind de tip cerc
vicios, în care slăbiciunea
statului și împotrivirea populației
sunt una față de cealaltă când
cauză agravantă, când efect
agravat.
Tot din cauza nivelului redus
al capitalului social, în caz că în
cadrul organizațiilor nu se
constituie clanuri, salariații –
neavând încredere atât între ei,
cât și în organizații -, nu sunt în
stare să-și unească hotărât
eforturile în fața șanselor,
necesităților și obligațiilor
comune și nici să adere ferm la
obiectivele organizațiilor,
consecințele acestor stări de fapt
fiind slăbirea implacabilă a
organizațiilor și frustrarea cronică
a salariaților, cu impact major
asupra și a statului, și a
populației.
Deși bărbații români sunt
exclusiviști în privința încrederii
în membrii de familie și rudele
apropiate, totuși au mărinimia
unei excepții, aceea a amantelor,
pe considerentul umanist că “ și
ele sunt oameni”, ei fiind atât de
statornici în raport cu acestea,
încât, chiar dacă schimbă câteva
neveste, nu-și schimbă însă și
amantele.
Neîncrederea dintre români s-
a agravat în timpul
comunismului, căci oamenii -
depinzând preponderent
impersonal de stat, nu
interpersonal de oameni - și-au
diminuat abilitatea de a
interacționa și, simultan, reflexul
de a se prețui și respecta,
comportamentele degenerând
astfel în batjocură, iar
neîncrederea, în suspectare.
Pagi. 66 / 105
Batjocură și suspectare
inclusiv pentru că românii, lipsi ți
de realism, își supraevaluează
eu-l subiectiv și, lipsiți de
reciprocitate, le este subevaluat
eu-l reflectat, falia dintre cele
două eu-ri dezechilibrând
personalitatea fiecăruia și
denaturând relațiile tuturor.
Lipsiți de relații consistente,
românii sunt cvasi-permanent în
stare de disconfort, starea
agravându-li-se în special dacă
întâlnesc, într-un loc la care nu s-
ar fi așteptat, vreun cunoscut sau
chiar și vreo rudă, ei, în loc să se
bucure, se irită, spunându- și în
gând „nici pe aici nu pot să scap
de nenorociţii ăștia”. Se bucură
însă, chiar dacă îi afectează, în
caz că, spre exemplu, după cum
constată curent administratorul
unui bloc din București, Cosmin
Popa (n, 1978), unii colocatari,
mai ales vecini, nu pot să- și
achite cota de întreținere.
Și cum după anul 1990
firavele relații reale au degenerat
– pe calculator, laptop sau
telefon mobil – în relații virtuale,
societatea românească alunecă
galopant de la stări incipiente de
structurare spre stări amorfe de
aglomerări întâmplătoare, de
însingurați incurabili în pustietăți
de masă, din rândurile acestora,
după cum constată tehnicianul
Sorin Nicolae Șerban (1970),
numărându-se cei care, cu
gândul dus și priviri absente, mor
accidentați, traversând străzile
cu ochii pe ecrane și cu căști în
urechi, el fiind convins că
efectele acestei dependențe sunt
totale și ireversibile, ca de
pandemie incurabilă.
Din toate aceste motive,
oamenii au rămas tot mai
însingurați, din multitudinea
stărilor individuale de însingurare
rezultând la nivel societal starea
de dezbinare, stare în care lupta
pentru supravieţuire a degenerat
în încăierare generalizată, cam
ca în cadrul și între haitele de
câini, ceea ce a întors contra-
istoric societatea spre stadii
imemoriale, efectele acestei
contra-întoarceri resim-țindu-se,
din 1990 încoace, la tot pasul.
Tot din cauza viciilor de
relaționare, românii nu sunt în
stare să se integreze în grupuri,
iar în caz că încearcă, relațiile
dintre ei fiind prepoderent de
indiferență și chiar și de
respingere, nu de atracție,
sentimentele apartenenței
Pagi. 67 / 105
comune și de solidaritate sunt
atât de slabe, încât, după cum
arăta în anul 1910 Constantin
Rădulescu Motru în conferinţa
„Sufletul neamului nostru”,
viaţa de grup la români este
caracterizată de „gregarism”,
adică de starea de turmă.
Din această cauză, în
grupurile românești dacă
persoana cu care se
interacţionează pare mai presus,
este sancţionată prin invidiere;
dacă pare mai prejos, este
sancţionată prin dispreţuire, iar
dacă pare cam de același nivel,
este sancţionată prin contestare.
Deci, oricum ar fi, tot nu e bine.
Căci, la români, nimic nu astupă
gura lumii.
Tot din această cauză,
românii sunt invidioși pe cei care
performează și. astfel, în caz de
reușită au tendința să supra-
dimensioneze sau chiar să
absolutizeze meritul propriu și,
respectiv, să sub-dimensioneze
sau chiar să anuleze meritul
celorlalți, iar în caz de eșec, au
tendința să sub-dimensioneze
sau chiar să anuleze vina proprie
și, respectiv, să supra-
domensioneze sau chiar să
absolutizeze vina celorlalți.
 Această dublă forfecare
psihică, specifică fenomenului de
atribuire*,
*Atribuire, interpretare tendențioasă a
rezultatelor acțiunilor personale și/sau ale
altei(or) persoane, menită să asigure
autoprotejarea. GNG.
le compromite românilor posibili-
tatea de a se asocia, motiv
pentru care minoritarii, în special
evreii, spuneau că „așa cum nu
pot exista târle de câini, tot așa
nu pot exista asociații de
români”, fiind clar pentru oricine
că este imposibil a muta liber –
dintr-un țarc în altul, în ordine, ca
pe o turmă de oi – o haită de
câini, aceștia devenind, chiar din
clipa ieșirii din țarc, de
nestăpânit.
Din aceleași motive, în
contextul atât al disprețului,
specific nației, față de reguli și
autoritate, cât și al silei față de
modul depravat - de amantlâc,
gașcă și cumeterie -, în care se
fac numirile în funcții de
conducere, românii nu suportă
să aibă șefi, iar în caz că au,
chiar dacă sunt capabili, îi
contestă prin cele mai caustice
porecle și sarcasme, fiind de la
sine înțeles că, fără șefi sau cu
șefi contestați, organizațiile
românești, de la nivel de stat la
Pagi. 68 / 105
nivel de mici colective,
funcționează în regim de avarie.
Toate acestea însemnând
imaturitate emoțională, devine
explicabil de ce grupurile
românești – de la echipe sportive
la echipe guvernamentale – nu
au capacita-tea de a acționa
convergent, deci unitar, simultan
și îndârjit spre un scop comun,
membrii acestora manifestându-
se, inclusiv în mo-mente cruciale,
dezbinat, egoist și potrivnic.
Ceea ce se întâmplă în cadrul
grupurilor se întâmplă și în
relațiile dintre grupuri, așa cum
sunt alianțele de partide,
acestea, deși își declară, cu
îmbrățișări publice ale liderilor,
loialitate veșnică și par integrate
organic, se despart însă în mod
cu totul straniu și trec
instantaneu pe poziții adverse,
de dușmani de moarte, de
nerecunoscut de la o zi la alta,
fiind cert că astfel de evenimente
derutează electoratele proprii,
afectează maturizarea politică a
populației și perturbă
consolidarea statului și evoluția
societății.
În plus, preponderenţa
interacţi-unilor de tip respingere-
respingere îi inoculează
individului resentimente faţă de
grupul de apartenenţă* și îi
induce atracţia referenţială spre
alte grupuri, el fiind astfel scindat
între o apartenenţă nedorită şi o
aspiraţie neîmplinită, din această
scindare decurgând o stare de
privare relativă*, care riscă ori să
provoace prăbuşirea
motivaţională a indivi-dului în
grupul de apartenenţă*, ori să-i
producă saltul motivaţional spre
grupul de referinţă*.
*Privare relativă, stare subiectivă de
frustrare, cauzată de satisfacerea
necesităților sub nivelul așteptărilor sau în
comparație cu alții, de status socioeconomic
asemănător. GNG.
*Grup de apartenență, grup de care
apaține un individ. GNG.
*Grup de referință, grup spre care tinde un
invivd. GNG.
Într-o astfel de derută
existenţială se află o parte
însem-nată a tineretului român.
Trăind în România, deci în grupul
de apartenenţă constituit de
poporul român, dar tânjind spre
ţările civilizate, deci spre
grupurile de referinţă constituite
de popoarele respective, ei
suportă o forfecare sufletească
dramatică, prin care cea mai
mare parte a populaţiei se va
prăbuşi motivaţional – ori în
apatie, ori în delincvenţă – în
grupul de apartenenţă românesc,
Pagi. 69 / 105
iar restul (acesta, de ordinul
milioanelor) va încerca saltul
motivaţional – ori prin muncă
asiduă, ori prin delincvenţă – în
grupurile de referinţă din stră-
inătate.
Forfecată astfel motivațional,
populația României s-a scurs
către afară în proporție de 20%,
emigrația românească fiind –
alături de cea siriană, aceasta
însă după ani și ani de război
civil – în vârful fenomenului
mondial, cele peste 4 milioane
de persoane ducându-se,
scârbite de sărăcie și, mai ales,
de golănie, fără gând să se mai
întoarcă, efectele emigrării
asupra nației și țării fiind
ireversibile, în țară rămânând
resturi dezolante de bătrâni
terminați, adulți ratați și tineri
încă neorientați.
Prin prisma celor prezentate,
viaţa în societatea românească
este percepută moralmente ca
mizerabilă, nu doar grea, ea fiind
în mod obiectiv grea în caz de
războaie, crize economice
mondiale, calamităţi
devastatoare şi pandemii, motiv
pentru care se afirmă din ce în
ce mai des că cea mai gravă
nenorocire pentru un om este
aceea de a se fi născut şi de a fi Existențialism, Irationalism – Principalele
nevoit să trăiască într-o „ţară de interese: Sinucidere, antinatalism, nihilism,
etică, literatură, estetică, poezie, religie,
c…t”. muzică. (Compilație Wikipedia).

Adică, după cum spune

filozoful Emil Cioran,

o țară în care „viitorul este

perimat chiar înainte de a se fi
născut”,

Emil Cioran

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Comuna

Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris, Franța),
a fost un filosof și scriitor român, devenit
apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit
până la moarte, fără să ceară cetățenia
franceză.– Școală: Pesimism filozofic,

Pagi. 70 / 105
 Ori, după cum spune scriitorul silnică şi 8 ani de degradare civică, cu
Petre Pandrea confiscarea averii personale. A fost închis
la Aiud în perioada 1958 - 1964, fiind
eliberat în baza Decretului nr. 176/1964.
Conform Deciziei nr. 28/20 august 1968,
„o țară de mâna a doua, unde hotărârile judecătoreşti în baza cărora a
moartea se trăiește cu fost condamnat au fost casate, iar Petre
anticipație”, Pandrea achitat.
Petre Pandrea a fost ales post mortem
membru al Academiei Române (2013).
(Sursa: Wikipedia).
Petre Pandrea
Iar istoricul Adrian Majuru, o
țară în care

„la naștere, copiii ar trebui să

primescă și un certificat de
deces, căci moartea sălășluiește
alături și sub alte chipuri:
lehamite, anxietate, angoasă,
frustrare, ratare, senilitate,
mizerie, sărăcie…”.Adrian Majuru
Petre Pandrea este pseudonimul literar
al lui Petre Marcu (n. 26 iunie 1904, Balş‐
Oltenia - d. 8 iulie 1968, Bucureşti),
avocat, scriitor, publicist şi eseist român.
Ca avocat a pledat adeseori gratuit,
patetic şi ofensiv, cu o impresionantă
investiţie de inteligenţă şi erudiţie, în
favoarea unor persoane sau organizaţii
persecutate: ʺ1933‐1944, pentru PCR şi
israeliţi; 1947‐1948, pentru PNŢ; 1953‐
1958, pentru ordinele călugăreşti
persecutateʺ. A fost arestat de patru ori în
perioada 1940-1944, perioada maximă de
detenţie a fost atunci opt zile.
Pe 14 aprilie 1948 a fost arestat și
închis la Ocnele Mari în perioada 1948 -
1952 fără a fi cercetat şi condamnat, ci Adrian Majuru (n. 19 decembrie 1968,
internat şi uitat în închisoare. În 15 iunie Bucureşti) este un istoric, antropograf şi
1959 a fost condamnat la 15 ani de muncă jurnalist român, este directorul Muzeului

Pagi. 71 / 105
Municipiului Bucureşti şi
permanent cursuri la Facultatea de
Urbanism şi Arhitectură „Ion Mincu”.
Adrian Majuru este licenţiat în istorie al
Universităţii din Bucureşti (1997), unde a
susţinut şi doctoratul în domeniul
geografiei umane (2004). (Sursa:
Wikipedia).
Din toate aceste motive,
locuitorii României, striviţi de
starea de fapt, privesc resemnaţi
la gravele disfuncţii din societate
(drumuri distruse, şcoli
dărăpănate, spitale infestante,
servicii publice scârbavnice,
corupţie, vulgaritate, agresivitate,
cerşetori, câini vagabonzi,
gunoaie şi câte și mai câte),
considerând în mod fatal, ca şi
cum ar fi fost blestemaţi în
neputinţă, că „n-avem ce face,
asta-i situaţia, din moment ce
trăim în România”.
susţine De aceea, spre
exemplu, dacă cineva va
trece pe lângă vreun
grup de câteva persoane,
chiar și din treacăt va
auzi vorbindu-se numai și
numai despre boli,
sărăcie, hoție, corupție,
haos, mizerie, dușmănie
și alte inimaginabile
absurdități, toate acestea
inducând părții conștiente
a populației convingerea
fatalistă că nația română
este predestinată unei
existențe absurde, de
haos perpetuu și de
nenorociri scade

Așadar, în țarcul de haos perpetuu și de nenorociri scadente, în care,

conform Apostolului Pavel , „chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa
încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic” –
(Corinteni, 13:2), subconștientul românilor e pătruns de angoasele că
propria nație este „o nație-scârbă”, iar propria țară, „o țară a tuturor
nenorocirilor”.

Niculae GROSU - 2022

Pagi. 72 / 105
Pagi. 73 / 105
 1.Partea a I-a

1 Partea a I-a, Inocularea blestemelor

1.1 Inoculări constitutive
1.2 Inoculări normative
1.3 Inoculări morale
1,4 Inoculări relaționale
1.5 Inoculări structurale
1.6 Inoculări tranzitive
1.7 Inoculări identitare

1.5 – INOCULĂRI STRUCTURALE

Fiind cert că inoculările etno-genetice, normative, morale

și relaționale au provocat inoculări structurale, este imperativ
a cunoaște modul în care acestea au afectat și

afectează evoluția societății

românești.

Pagi. 74 / 105
 Efectiv, structurarea socială este procesul de constituire a
ansamblului societal, elementul prim al acestui proces fiind pozi ția
individului în masa umană, poziție denumită status social. Acesta
rezultă de la sine din competiția dintre membrii unei mase umane de a
avea în cadrul acesteia, diferențiindu-se din cât mai multe puncte de
vedere de toți ceilalți, o poziție strict personală.

Statusurile sociale, în Şi cum instituţiile sunt, prin

măsura în care sunt consistente, funcţiile îndeplinite, tot
coerente şi echilibrate, în complementare, ele se
aceeaşi măsură se delimitează integrează în ansamblul
şi devin comple-mentare, deci societății, prin care aceasta se
interdependente, precum structurează ca sistem
statusul de profesor cu cel de atotcuprinzător, dobândind astfel
elev/student, cel de medic cu cel durabilitate și, chiar și în condiții
de pacient, rezultând că vitrege, constanță în funcționare.
statusurile respective se gene-
rează în mod complementar Dacă însă, aşa cum s-a
unul întâmplat în societatea
pe altul şi că ele pot exista românească în timpul
numai în recipro-citate. comunismului, statusurile
profesionale se creează prioritar
Prin interdependenţă, pe bază de favoritisme
statusu-rile complementare de (nepotisme, „pile”, relaţii), nu în
un anumit fel se integrează în funcţie de potenţialul indivizilor,
instituţii sociale*, ele se constituie în mod fals şi,
*Instituție socială, ansamblu stabil de prin integrare cu celelalte
credințe, valori, norme, tradiții, moravuri și
modele de comportament, apt să
statusuri, le falsifică pe toate.
îndeplinească o funcție socială
fundamentală. GNG. Şi pentru că statusurile
sociale falsificate se raportează
precum statusurile de profesor şi unele faţă de altele într-o falsă
de elev/student în instituţia complementaritate, rezultă un
educaţiei, cele de medic şi de mod fals de structurare a
pacient în instituţia medicinii. societăţii, prin care aceasta îşi

Pagi. 75 / 105
falsifică însăşi condiţia de sistem
şi funcţionalitatea. Din aceste
motive, societatea comunistă s-
a autoprăbuşit, iar tranziţia, ca
proces de defalsificare, fiind fără
precedent în istorie, este
imprevizibilă în evoluţie şi
finalitate.
Individul fiind viu,
socialmente se mişcă
permanent, dar nu cum și-ar
dori, ci, sub presiunea societăţii,
conform statusului său, motiv
pentru care el este nevoit să
practice modelele de
comportament specifice
acestuia – diferenţiate însă atât
în funcţie de statusul partenerilor
de interacţiune, cât şi de
circumstanţele interacţiunii –
comportamentul conform
statusului constituind rolul
social*
*Rol social, ansamblu al
comportamentelor așteptate față de o
persoană care ocupă un anumit status
social. GNG.
Prin prisma relației dintre
status și rol, în caz că indivizi
proveniţi dintr-o populaţie cu
personalitate de bază* slabă,
*Personalitate de bază, personalitate
statistică, specifică unei nații. GNG.
aşa cum sunt românii, ocupă
statusuri sociale de forţă, aşa
Pagi. 76 / 105
cum sunt cele de manager,
magistrat şi poliţist, se constată
un mod caricatural de a-şi juca
rolul.
Şi fiindcă ansamblul statusu-
rilor de o anumită specializare
constituie o instituţie, este cert
că un ansamblu de statusuri ai
căror ocupanţi îşi joacă rolul în
mod caricatural, în loc să
structureze o instituţie,
improvizează o butaforie*
*Butaforie, ansamblu de obiecte de
decor pentru scene. DEX.
şi, deci, în loc să presteze, se
scălâmbăie, convertindu-şi func-
ţiile în disfuncţii sau chiar în
antifuncţii.
Astfel, se poate explica de ce
în societatea românească sunt
încă multe cazurile în care
poliţişti și chiar și procurori şi
judecători prestează în batjocură
sau se manifestă ei înşişi, în stil
mare, ca infractori, iar inclusiv
mari manageri se comportă
capricios, țâfnos, meschin,
injust, vulgar și brutal.
Într-o asemenea societate,
dramatismul traiectoriei existen-
ţiale atinge frecvent paroxismul,
atât în cazul tinerilor, prin
imposibilitatea de a dobândi un
status social şi, deci, de a juca Consistenţa stratificării
vreun rol, cât şi în cazul sociale depinzând de
vârstnicilor, prin pierderea cu maturitatea culturală a societăţii,
mult anticipată a statusului devine explicabil faptul că
social şi, deci, imposibilitatea de societatea românească fiind, în
a mai juca vreun rol. stadiul preindustrial, înapoiată, a
fost vag structurată, motiv
Şi cum prin legea firii, în pentru care în cadrul acesteia n-
orice om normal pulsează a existat aristocrație și, deci,
nevoia – pentru a se simţi util şi, comunitățile românești (satele și
deci, încă viu – de a juca un rol, târgurile), neavând stăpân, au
este plauzibil că o parte rămas atât fără autoritate,
semnificativă a tinerilor, predestinându-se astfel anarhiei,
vârstnicilor şi chiar și a adulţilor cât și fără modele valorice,
este socialmente condiţionată să predestinându-se astfel
încerce să joace vreun rol stagnării.
inclusiv tatonând traiectorii
deviante şi delincvente, aceste Anarhia şi stagnarea din
fenomene de deturnare stadiul preindustrial, fiind
existenţială fiind printre cauzele structurale, au afectat
agravării stării etichetate în structurarea societăţii inclusiv în
„noua democraţie” ca în stadiul industrial, motiv pentru
subcapitolul 04 şi, prin aceasta, care în societatea românească,
ale supraaglomerării închisorilor în timpul capitalismului,
din România. liberalismul de piaţă s-a pervertit
în libertinism de jaf, iar în timpul
Deşi societatea românească comunismului, „centralismul
se prezintă astfel, inclusiv în democratic” s-a pervertit în jaf
cadrul acesteia se constată un centralizat.
proces de stratificare,
conceptualizat ca stratificare Cu toate acestea, în
socială* perioada interbelică societatea
*Stratificare socială, proces de românească începuse să se
diferențiere și organizare socială în straturi,
în funcție de accesul la bogăție, venituri,
structureze valoric, sub formă de
putere și prestigiu. GNG. piramidă, vârful acesteia, de la
savanţi la ţărani gospodari,

Pagi. 77 / 105
constituind elitele, care au fost
apte să asigure stimularea,
modelarea, motivarea,
mobilizarea, propulsarea şi
direcţionarea societăţii. Dar cum
regimul comunist a distrus
elitele, societatea fiind astfel
decapitată valoric, este clar că
vârful piramidei (format din elite)
a fost spulberat și că legătura
realizată prin sine de către vârf
între muchiile laterale ale
piramidei a fost distrusă şi, prin
urmare, straturile sale s-au
prăbuşit într-o masă informă,
peste care s-au aburcat
categoriile reziduale. Adică
neumanizate, aflate în această
stare ori pentru că nu au
beneficiat de condiții
umanizante, ori pentru că au
fost imposibil de umanizat, cei
mai inumani în distrugerea
„revolu-ționară” a elitelor, mai
ales a filfizonilor care au învățat
la Paris*, dovedindu-se
delincvenții, bărbați și femei,
analfabeți.
*Filfizoni care au învățat la Paris,
etichetare comunistă a intelectualilor, deși
majoritatea învățaseră în țară.
Și cum fără structură nu eistă
ierarhie, fără ierarhie nu există
autoritate, fără autoritate nu
există ordine, fără ordine nu
există funcţionalitate, fără
Pagi. 78 / 105
funcţionalitate nu există
dezvoltare, reiese că regimul
comunist a fracturat societatea
românească și că, astfel, între
societatea, populaţia şi
persoana de până la comunism
şi de după, nu mai este absolut
vreo legătură.
În esenţă, în societatea
românească, în urma vechiului
capitalism a rezultat, prin explo-
atare economică, o masă săracă
material, categorisită prin sufixul
„-ime”, de fosta protipendadă, ca
sărăcime, iar în urma comu-
nismului a rezultat, prin spălarea
creierului, o masă săracă cu
duhul, categorisită şi ea tot prin
sufixul „-ime”, de noii parveniţi,
ca în subcapitolul 04.
Această categorie este atât
de inconsistentă – deși ar
reprezenta, după cum apreciază
juristul și politologul Ion Varlam,
aproxi-mativ 95% din totalul
populației -, încât se
automarginalizează, motiv
pentru care ea nu contează ca
strat social şi, deci, societatea,
în loc să se stratifice, se
polarizează într-o margine
amorfă, jefuibilă la discreţie, şi
un vârf ascuţit, de jefuitori
discreţionari.
 Ion Varlam
S-a născut la 8 Iunie 1938, la
București.
Bancher; Secretar General al Uniunii
Mondiale a Românilor Liberi – UMRL;
Preşedinte al Organizației Adevăr şi
Dreptate, Consilier politic al Regelui Mihai
I si al lui Corneliu Coposu.
Condamnat ca opozant anticomunist:
1952 –1954, condamnat politic ca
membru al unei organizaţii de elevi
anticomuniști; 1956 –1961, condamnat de
Tribunalul Militar București în legatură cu
evenimentele din Ungaria, 2 ani și
jumate de temniţă şi 2 ani de muncă
silnică; 1961 – 1963, condamnat
administrativ la deportare în Bărăgan, ca
“element nereeducat, neintegrabil
societăţii”.
În 1965 emigreazã în Franţa în urma
unui demers al ministrului francez de
finanţe (Valery Giscard d’Estaing).
Vorbește si scrie curent română,
franceză, engleză, spaniolă, germană.
Locuieste în Franța si România. (Sursa:
Wikipedia).
Şi cum o asemenea
polarizare este atât disfuncţio-
nală, blocând evoluţia societăţii,
cât şi periculoasă, riscând să
arunce societatea în haos,
devine plauzibil că societatea
Pagi. 79 / 105
românească va putea să se
stratifice conform unui model
funcţional – în care clasa de
mijloc să fie atât de consistentă
încât să descurajeze excesul
celei de sus şi să stimuleze
progresul celei de jos – atunci şi
numai atunci când dezvoltarea
clasei de mijloc nu va mai fi
trenată de existenţa categoriei
amintite, adică, numai după ce,
prin legea firii, vor dispărea
categoria etichetată ca în
subcapitolul 04 şi urmaşii
urmaşilor lor.
Până atunci însă, se va
constata că acea categorie
nedorindu-și proiecte, ci amăgiri,
şi nici soluţii, ci chilipiruri, este
cert că, dacă acesteia i se oferă
la alegeri o porţie de fasole şi un
ţoi de ţuică, este veselă un ciclu
electoral, patru ani nefăcând
altceva decât să rânjească
tâmp, ha-ha-ha, să se
scobească adânc în nas, să
râgâie prelung, să se scarpine
insistent în cur şi/sau la coaie* şi
în plus, cu glas smiorcăit, să se
şi vaite, „vai, ce viaţă amărâtă
trăim”.
*Cur, coi, cuvinte existente în DEX.
Expresie formulată astfel la sugestia Deliei
Beatrice Gheorghiu.
 Întru nuanțarea imaginii de
mai sus, trebuie reținut că acea
categorie, ca masă electorală
naivă, este disputată, prin a se
preface că îi plâng de milă, de
către cele mai hulpave grupări
de jefuitori de țară, pentru
acestea existența categoriei
respective constituind un fel de
platformă de simulare
nerușinată a demo-crației și
economiei de piață, cu
scenaristică și recuzită de
minciună sfruntată, prefăcătorie
patentată, demagogie
deșănțată, îndobitocire pe față,
manipulare în batjocură și jaf în
văzul lumii.
Toate cele de mai sus,
întrucât în timp ce în societățile
mature conducătorii partidelor
provin din clasele pe care
partidele respective le
reprezintă, în socie-tatea
românească însă conducă-torii
partidului care afirmă că
reprezintă interesele categoriilor
sărace nu au vreo legătură, ca
stare materială și sentimente de
compasiune, cu acestea, ei fiind
putred de bogați și sufletește
uscați, dar, abuzând de sărăcia
și naivitatea lor, le căpușează,
prostindu-le în fel și chip și,
astfel, manipulându-le
Pagi. 80 / 105
discreționar atât pentru demon-
strații de masă, cât și pentru
voturi angro.
Fiind strident că acești
deghizați în politicieni
acționează în contra sensului
istoric, este cert că diversiunile
lor de pe scena politică sunt de
tip defensiv-ofensiv, adică de tip
„ia-l de pe mine, că-l omor” , și
că, deci, ticluind fel și fel de
false premise și îndrugând fel și
fel de false raționamente, ei
urzesc, pentru ochii și urechile
naivilor, mârșăvii după plac*.
*Paragraf inspirat de Mihai Isbășescu.
În acest cadru, au fost și sunt
resuscitate și, deci, ținute pe
verticală, cu cârje de
îndobitocire și alocații sociale, în
scopuri strict electorale, atât
cele mai decăzute rămășițe ale
comunismului, cât și cohortele
de devianți trândavi,
stratagemele resuscitării și ținerii
pe verticală dovedindu-se atât
de perverse, încât, la toate
alegerile, rezultatele au fost grav
denaturate și, prin acestea,
însăși evoluția societății.
Asemenea practici au loc
deoarece regimul comunist,
urmărind îndobitocirea întregii
populații, a abordat mai întâi
partea vulnerabilă, categoriile
defavorizate, cărora – pentru a
le zgândări exact rănile suflete ști
cele mai dureroase, acestea
fiind sentimentele de
inferioritate, invidie și ură față de
categoriile favorizate -, le-a
trâmbițat torturant sloganuri că
toți vor fi egali, seducându-le,
cum nicio altă doctrină nu a
reușit, total și ireversibil, inclusiv
astfel expli-cându-se existența,
la atâta timp de la înlăturarea
regimului, a atâtor nostalgici.
Și pentru că îndobitocirea
este extinsă și adâncită
programatic, este clar că
manipulatorii vizează
ireversibilitatea, context în care
orice contra-dovadă și orice
contra-argument, în loc să
convingă, întărâtă și, deci, în loc
să stimuleze recuperarea,
agravează împotrivirea și, astfel,
blocarea definitivă, cu urmași cu
tot, în starea de masă electorală
captivă.
Masă electorală atât de
captivă, încât, după cum se
spune din ce în ce mai frecvent,
candidații partidului respectiv ar
fi votați chiar dacă în chenarul
destinat fotografiei ar fi plasată
imaginea unei găleți sau a unei
Pagi. 81 / 105
mături, ceea ce relevă că
reflexele îndobitocirii sunt pe
măsura condiționării.
În rezumat, se constată că
toate au drept concluzie că
regimul comunist a distrus
personalitatea românilor, ceea
ce relevă că regimul a urmărit
aceasta pe toate căile și prin
toate mijloacele, uzurpatorii
comuniști fiind siguri că, prin
distrugerea personalităţiii,
„victoria deplină și definitivă a
socialismului la orașe și sate”
urma de la sine. S-a întâmplat
astfel deoarece ficțiunea
comunistă a fost întocmită pe
urzeli de minciuni,
instituționalizarea minciunilor
con-strângând populația
românească să se scindeze
psihic în a se exprima altfel
decât a gândi, scindarea
alterându-i afectivitatea,
moralitatea și motivația atât de
grav, încât a distrus
fucționalitatea societății,
societatea românească aflându-
se la sfârșitul anului 1989 în
stare generalizată de faliment și
agonie.
Față de cele de mai sus, este
evident că nostalgicii regimului
comunist nu știu că evaluarea
unui regim politic trebuie
realizată sistemic, ca
funcționalitate a întregului, nu
doar punctual și că deci, chiar
dacă un astfel de regim ar fi avut
unele măsuri deosebit de
benefice, dar ca sistem, ca
întreg, nu a funcționat, așa cum,
catastrofal, s-a dovedit regimul
comunist în România,
înseamnă că fost lipsit de
valoare și, prin urmare, nu e
cazul să fie regretat.
Dar, din moment ce, în lunile
premergătoare prăbușirii
regimu-lui, în rândurile popula ției
urbane circulau relativ slobod
expresiile „mai repede cu
congresul* că ne moare
realesul”
*Congresul al XIV-lea al partidului
comunist, finalizat cu 27 de zile înainte de
prăbușirea regimului.
și „un an nou bun și fără nea.”
*Fără „nea” Ceaușescu, nu fără
zăpadă.
iar în subteranele nomenclaturii,
întrebarea „cine vrea să meargă
la genoflexiuni?”, adică de a fi
aleși să participe la congres ca
săltăreți-țopăitori și guriști-
aplaudaci, rezultă în mod
incontestabil că atât populația
respectivă, cât și nomenclatura
Pagi. 82 / 105
erau conștiente de iminența
prăbușirii regimului.
Toate acestea, deoarece în
cadrul lagărului comunist,
regimul din România a fost total
atipic. Căci, în statele comuniste
central-europene, existând
anterior structural proletariat,
dictatorii aveau ceva pregătire
profesională și experiență în
muncă și, deci, regimul a fost, la
limită, suportabil, iar ruperea de
regim, pașnică, de „catifea”. În
România însă, neexistând
anterior structural proletariat,
dictatorii, fiind lipsiți de
pregătirea și experiența
respective, au fost pur și simplu
derbedei, precum și ultimul
„secretar general”, și, deci,
regimul a fost dur insuportabil,
iar ruperea de regim,
sângeroasă, cu peste 1000 de
morți.
Revenind la expresia
„revoluție de catifea”, rezultă că
regimurile comuniste s-au
prăbușit instanta-neu, precum
„castelele” de nisip sub lovitura
primului val, și că deci, au fost
artificiale, neviabile. Aceasta,
deoarece în timp ce societatea
sclavagistă a fost condusă de
clasa stăpânilor de sclavi; cea
feudală, de clasa nobilimii; cea
capitalistă, de clasa burgheziei,
societatea comunistă însă nu a
fost condusă de vreo clasă, ci de
o tagmă, de tagma politrucilor,
recrutați din rândurile tinerilor
muncitori înainte ca aceștia să
dobândească conștiință de clasă,
astfel ca pervertirea în
absurditate de cretin și fanatism
de posedat să fie totală și
ireversibilă.
Drept dovadă că în regimul
comunist muncitorimea n-a fost
clasă conducătoare, în
momentul în care regimul s-a
prăbușit, muncitorimea n-a
mișcat un deget pentru a-l salva,
ci s-a năpustit furibundă asupra
bârloagelor lui, căci sediile așa-
ziselor comitete locale și
județene de partid și al așa-
zisului comitet central nu erau
sedii instituționale, ci bârloage
antinaționale de lichele.
Și din moment ce, în
decembrie 1989, muncitorimea
n-a sărit să apere regimul, ci s-a
năpustit asupra bârloagelor lui,
rezultă că ea nu a fost clasă
conducătoare, ci talpă a
regimului, adică, conform DEX,
masă obligată să suporte tot
greul îndatoririlor.
Pagi. 83 / 105
Din această stare, încă din
ziua de 15 noiembrie 1987,
muncitorii brașoveni, mânați de
istovire, neplată, foame,
întuneric și frig, au luat cu asalt
bârlogul județean, ei constatând
măsura batjocurii la care erau
supuși inclusiv prin proporțiile de
jaf ale stocurilor de alimente și
băuturi de lux ticsite în frigidere,
lăzi și camere frigorifice. Și
pentru că regimul comunist, prin
teroare, dezrădăcinare și
spălarea creierului*,
*Spălarea creierului, (la figurat),
distorsionare a judecății prin îndobitocire.
GNG.
a pervertit nația română întru
minciună, prefăcătorie,
vulgaritate, mizerie, lenevie și
hoție, iar regimul neocomunist,
prin politicianism, corupție și jaf,
a alungat din țară peste
4.000.000 de tineri și adulți
(peste 20% din populație), între
care și un număr neștiut de fete
și femei ca sclave sexuale,
rezultă că ambele regimuri au
dezumanizat-o, că i-au distrus
genomul etnic, adică tiparul
genetic al nașterii și evoluției
etnice, ceea ce, în 2000 de ani,
nicio invazie, nicio stăpânire,
niciun cataclism și nicio
pandemie nu au reușit.
 La nenoricirea părăsirii în
masă a țării se adaugă
nenorocirea înstrăinării de țară,
iar prin copiii născuți în
străinătate, nenorocirea stării de
străini față de țară, fiind cert că
astfel nația română se
împuținează atât biologic,
românii rămași în țară având tot
mai puțini copii, cât și identitar,
copiii românilor plecați din țară
formându-se tot mai puțin ca
român.
În România, din moment ce
structurarea societății a fost
falsă, este cert că și mobilitatea
socială, adică urcarea/coborârea
în structura societății, a fost tot
falsă, căci prin industrializarea
rapidă - 45% din populație fiind
strămutate din rural în urban -,
ruralul a fost pustiit, iar urbanul
ruralizat, acesta neavând
capacitatea să integreze mase
de peste 4 ori mai numeroase.
Și pentru că masele strămutate
din mediul rural și-au pierdut
normele rurale și, neputând fi
integrate în mediul urban, n-au
dobândit nici norme urbane, au
rămas, astfel, total fără norme,
adică anomice.*
*Anomos, nelegiut, lipsit de lege.
Biblia, ediția jubiliară, 2001.
Pagi. 84 / 105
De aceea, după cum spune
marele umanist Petru Creția în
cartea „Luminile și umbrele
sufletului”, „în destule privințe
civilizația românească aduce
încă bine cu o mahala
degenerată”.
Petru Creția
Petru Creția (n. 21 ianuarie
1927 Cluj – d. 14 aprilie 1997 (70 de ani)
Bucureşti), filolog, clasicist, traducător,
eminescolog, profesor universitar.
Din 1952 până în 1971 urmează o
carieră universitară: este asistent, apoi
lector la Secţia de Limbi Clasice a
Facultăţii de Litere din Bucureşti, unde
ţine cursuri de filologie greacă, alături de
soţia sa, Gabriela Creţia, profesor la
aceeaşi facultate. Între 1971 şi 1975 este
cercetător la Institutul de Filozofie al
Academiei Române. Din 1975 editează,
alături de Dumitru Vatamaniuc şi un grup
de auxiliari de la Muzeul Literaturii
Române, sub egida Academiei Române,
ediţia naţională a operei complete a
poetului Mihai Eminescu. Din 1971
coordonează, în colaborare cu Constantin
Noica, ediţia Platon la Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
A fost unul din ultimii vorbitori din
balconul Pieţei Universităţii, înaintea
mineriadei din 13-15 iunie 1990. (Sursa:
Wikipedia).
Așadar, fiind lipsite de norme
și, în consecință, atât de rațiune,
cât și de afectivitate, masele
rezultate din comunism n-au fost
și nu sunt comuniste, ci
anarhice, manifes-tându-se
absurd și, deci, imprevizibil,
imposibil de guvernat, această
imposibilitate înscriindu-se
printre cauzele pentru care
regimul comunist s-a prăbușit,
iar regimul democratic nu se
poate edifica.
Ca un exemplu simplu de
comportament anarhic, primele
generații cu grup sanitar în
interior, deși sunt din greu pățite,
nu înțeleg de ce în fiecare
primăvară li se înfundă toaleta
după ce răstoarnă în ea butoiul
cu varză murată.
De aceea, majoritatea
absolută a bătrânilor rezultați din
comunism nu sunt vârstnici
venerabili, ci, după cum este
convins proiectantul Ionel
Dănciuc (n. 1963), scârbe
bătrâne, atât de scârbe încât,
Pagi. 85 / 105
chiar și în gravă criză sanitară și
economică mondială, scheunau,
amenintând cu instanța, să li se
majoreze, conform unei
diversiuni electorale, pensia cu
40%, aceștia neținând cont dacă
țara este îngenunchiată, căci
țara este pentru ei ca hoitul
pentru hiene. Ceva de sfâșiat!
Și cum copiii de anomici sunt
tot anomici, neavând cum să fie
altfel, rezultă că revenirea
societății românești la existență
bazată pe norme și, astfel, la
viață normală este improbabilă.,
Într-un asemenea cadru
societal, statusurile dobândite,
chiar şi cele înalte, de inginer,
de economist, de profesor –
manifestându-se, conform
principiilor comuniste, necom-
petitiv, deci în mod nevaloric, şi,
conform practicii comuniste, sub
presiunea discreţionară a
activiştilor şi securiştilor, deci în
mod antivaloric – s-au
devalorizat la nivel de roluri de
mici funcţionari şi chiar de
necalificaţi, pentru corvezi în
agricultură, construcţii şi
salubritate.
În acest fel, mobilitatea
socială, constând în obţinerea
de diplome, nu de statusuri
sociale autentice, a fost o
mobilitate aparentă, care,
creând indivizilor anumite
pretenţii de status, dar nu şi
posibilităţile de rol de a şi le
satisface, a provocat forfecarea
şi prăbuşirea motivaţională a
acestora într-o apatie ce pare de
neurnit, chiar şi la atâţia ani de
la Revoluţie.
Deşi unele statusuri sociale
vitale, precum cele din medicină,
şi-au putut practica rolurile,
ţinându-se cont însă că aceasta
s-a produs în condiţii de
întârziere informaţională şi
tehnologică de ordinul deceniilor
faţă de nivelul mondial şi,
respectiv, în condiţii de
salarizare ce au convertit
deontologia în lichelism, rezultă
că şi în aceste cazuri mobilitatea
socială ascendentă a fost, într-o
măsură semnificativă, tot
aparentă.
Față de toate acestea, este
plauzibil că dacă, în societatea
românească, mobilitatea socială
s-ar manifesta ca într-o
societate deschisă*, societatea
îşi poate încadra funcţional
poziţiile cu indivizi valoroşi,
devenind astfel tot mai
performantă, iar indivizii se pot
Pagi. 86 / 105
împlini performant, devenind
astfel tot mai valoroşi,
complemen-taritatea creată în
acest fel între individ şi societate
generând atât echilibru dinamic,
apt să prevină convulsiile
specifice mişcărilor egalitariste,
cât şi un nou sistem de valori,
bazat pe pregătire, carieră,
cultură şi prosperitate. Astfel, ar
exista şansa ca ponderea
categoriilor etichetate ca în
subcapitolul 04 să scadă şi,
deci, să se diminueze inclusiv
efectele trenante ale inerţiei lor
statice asupra dinamicii
societăţii.
*Societate deschisă, tip de societate care
permite mobilitatea socială. GNG..
Dar, cum în societatea
românească, după Revoluţie, au
parvenit, prin îmbogăţire,
preponderent mitocanii, este clar
că, îmbogăţindu-se, mitocanii n-
au mai resimţit constrângeri
materiale și, astfel, nici
constrângeri comportamentale,
comportându-se exact „așa cum
vrea mușchii lor”, adică și mai
mitocănește, ceea ce înseamnă
că, prin parvenire, mitocanii nu
se emancipează, ci se hiper-
mitocănizează.
 Acest specimen, cu
răspândire de epidemie
naţională, este sesizabil
instantaneu, el fiind cu sau fără
ceafă încreţită şi burtă
revărsată, dar sigur, cu frunte
încruntată, privire injectată, faţă
schimonosită, gură strâmbă, gât
răsfrânt a şmecherie iritată, glas
horcăit, savoare a muzicii
asurzitoare, dexteritate a România a fost împinsă spre un
proiectării gunoaielor pe
fereastră, ticuri de a împroșca
flegme la distanţă, reflexe
publice de râgâit decibelic şi
fixaţii verbale pe expresiile „ce
p..a mea” şi „băga-mi-aş p..a”.
Ponderea acestui fel de
indivizi este atât de extinsă,
încât societatea românească se
află, la nivel central, strivită de
călcâiul clanurilor de cumetrie,
iar la nivel judeţean şi local,
închisă în feudele noilor baroni,
prin puterea de şantajare pe
care o au aceştia de a acorda
alocaţiile sociale în funcție de
interesele lor electorale, inclusiv
unor „sărmani” cu Mercedes și
„orbi”, ași ai volanului.
Cele prezentate relevă că
starea etichetată ca în
subcapitolul 04 este supusă
programatic perpetuării ca
Pagi. 87 / 105
iobăgime electorală, partidele
populiste fiind sigure de
fertilitatea explozivă și
imunitatea la învăţătură,
calificare și muncă ale acestor
mase și, deci, de manipularea
lor discreţionară.
Așadar, închisă în feudele
baronilor locali, este evident că
stadiu de factură feudală, stadiu
în care existând și ceva
economie de piață, i se poate
spune neo-feudal. Astfel, țara,
deși garnisită inclusiv cu
telefoane mobile de ultimă
generație, este întoarsă spre
stadii imemoriale, motiv pentru
care ea se prezintă ca o scenă
generalizată de dezmăţ
perpetuu, scenă pe care
clanurile de cumetrie, gașcă și
amantlâc se dedau la
spectacole de cea mai grotescă
factură; jefuiesc pe faţă în
proporţii de feude; se
înscăunează în funcţii și pe
salarii de prăpăd; se
împopoţonează cu cele mai
înalte titluri academice și ordine
de stat; se trimit unii pe alţii în
excursii de stat pe tot globul; își
savurează zgomotos
patriotismul în concedii exotice,
toate acestea derulându-se ca și
cum ţara a fost predestinată să
le fie pradă.
Tocmai pentru că societatea
românească este, prin
polarizare, scindată între o
minoritate foarte bogată și o
majoritate foarte săracă, se
constată curent că cei foarte
săraci, nebeneficiind de nimic,
urăsc totul, în timp ce cei foarte
bogaţi, beneficiind de totul, nu
se mai bucură de nimic,
rezultând că existenţa sub un
standard decent este prin sine
deșartă, iar prin acumulări peste
acest standard devine prin sine
o deșertăciune și că, deci,
extremele sociale se identifică în
vidul trăirii, starea sufletească
de vid exteriorizându-se
generalizat pe chipuri în palori,
încruntări și grimase de naţie
tristă.
De aceea, românii au
decăzut la josnicia de a tânji
spre pseudo-libertăți de tip chiul,
ciupeală, ciubuc și destrăbălare,
nu spre adevăratele libertăți, de
tip politic, economic, cultural și
circulație internațională, în
această stare de fapt rămășițele
valoroase ale societății
chircindu-se într-atât, încât,
după cum spune scriitorul
Pagi. 88 / 105
sătmărean Felician Pop,
„oamenii adevărați s-au închis,
deziluzionați ori speriați, în
mărunta cochilie a unei vieți
anonime și fără niciun orizont”.
Dar, pentru că nu întreaga
populaţie a ţării este în stare de
iobăgime electorală, au început
să se manifeste proactiv adulţi și
vârstnici cu spirit tânăr și să
apară tineri cu vocaţia
adevărului, libertăţii și demnităţii,
apţi de judecăţi, opinii și opţiuni
exprimate raţional, franc și
civilizat, inclusiv prin mitinguri și
marșuri grandioase, cu potenţial
atât de re-deșteptare a trăirilor
de unitate și identitate naţională,
cât și de refacere a prestigiului
inter-naţional.
Marile mitinguri și marșuri
relevând că societatea este
scindată valoric între o parte
evolutivă și una stagnantă, este
clar că rezultanta vectorială a
orientărilor celor două părţi
determină direcţia viitorului
României, ori de prăbușire în
mârlănie, ori de ascensiune spre
civilizaţie, semnele de
ascensiune înregistrate la unele
mitinguri, la unele rânduri de
alegeri, la unele referendumuri
și în cadrul unor instanțe de
judecată fiind încă
neconcludente.

Pagi. 89 / 105
 Ioana Chivu

Până când semnele respective vor deveni concludente, dacă vor

deveni, sunt incontestabile spusele prezbiterei
Ioana Chivu (1913-2001) din Făcăieni - Călărași,

„vai de țara în care curul ajunge cap”.

Pagi. 90 / 105
 afectează evoluția societății
românești.

1.Partea a I-a

1 1.Partea a I-a, Inocularea blestemelor

Inoculări constitutive
Inoculări normative
Inoculări morale
Inoculări relaționale
Inoculări structurale
Inoculări tranzitive
Inoculări identitare

1.6 – INOCULĂRI
TRANZITIVE

Fiind cert că inoculările

etno-genetice, normative,
morale, relaționale și
structurale au provocat
inoculări tranzitive, este
imperativ a cunoaște modul
în care acestea au afectat și

Pagi. 91 / 105
 În succesiunea generațiilor, dinamica societă ții se realizează prin
socializare, acesta fiind întâiul proces de formare a personalită ții, care
începe din prima clipă a vieţii și se realizează prin ceea ce copilul vede
și aude în mediul în care crește, el însușindu- și astfel primele roluri
sociale și devenind ființă socială.
personale şi este prins în cârligul
Deşi socializarea constituie socializării”, acest proces
un proces spontan, neintenţionat, demonstrând că socializarea
ţinându-se cont însă că se constituie „un proces prin care
realizează atât prin expunerea individul învaţă ceea ce trebuie
selectivă către copii a com- să facă pentru ceilalţi şi ceea ce
portamentelor pozitive şi poate, în mod legitim, să aştepte
escamotarea comportamentelor de la ei”.
negative, cât și prin implicarea şi
responsabilizarea treptată a Și pentru că toate acestea se
copiilor în activităţi consacrate însușesc de-a lungul întregii vieți,
social și, respectiv, rezultă că socializarea continuă
recompensarea comportamen- atât în grupurile de prieteni,
telor pozitive şi sancţionarea coechipieri și colegi, cât și ca șoț,
comportamentelor negative, părinte și bunic, ceea ce
rezultă că socializarea vizează, înseamnă că socializarea
implicit, sensul valoric al depinde atât de cerinţele
societăţii. societăţii, cât şi de necesităţile şi
posibilităţile individului, reali-
Şi cum modelarea şi, deci, zându-se în funcţie de
comportarea conform cerinţelor multitudinea combinaţiilor
sociale, conferindu-i individului acestor trei factori.
gratificaţii, îi satisfac necesităţile,
este clar, după cum arată studiile Așadar, indivizii socializându-
de antropologie culturală, că, prin se în funcţie de cerinţele
jocul conformităţilor şi al generale ale societăţii devin
gratificaţiilor, „individul muşcă din umani şi, respectiv, în funcţie de
momeala satisfacerii imediate şi cerinţele specifice instituţiilor
fundamentale ale acesteia,
precum educaţia, economia,

pag 92/105
arta, medicina, guvernarea şi
religia, se particularizează ca
tipuri umane, într-o tipologie ce,
conform studiilor de psihologia
personalității, include: omul
teoretic, preocupat de
cunoaşterea ştiinţifică; omul
economic, preocupat de bogăţie;
omul estetic, preocupat de artă;
omul activist social, preocupat de
ajutorarea semenilor; omul
politic, preocupat de putere;
omul religios, preocupat de
transcendenţă.
Deşi aceste tipuri se regăsesc
în toate societăţile civilizate,
fiecare societate caracterizându-
se însă prin anumite idealuri
valorice – așa cum sunt hărnicia
treburilor efectuate la timp,
calitatea lucrului bine făcut,
ordinea stabilă a vieţii publice,
prosperitatea certă pe termen
lung, spiritualitatea stilului de
viaţă, decenţa modului de
relaţionare, solidaritatea trăirii în
comunitate –, pune accent pe
tipul de personalitate care
corespunde celui mai important
ideal valoric, transformându-l în
ideal de personalitate*, aşa cum
sunt „specialistul” pentru
germani, „businessman”-ul
pentru ameri-cani, „gentleman”-ul
pag 93/105
pentru en-glezi şi „descurcăreţul”
pentru... români.
*Ideal de personalitate, tip de
personalitate, idealizat într-o anumită
societate. GNG.
Astfel, cu cât cultura unei
societăţi este mai consistentă, cu
atât forţa celui mai important
ideal valoric al societăţii
respective fiind mai intensă, se
subînţelege că, proporțional, cu
atât mai clar și mai atractiv se
conturează idealul de
personalitate și, deci, cu atât
creşte ponderea membrilor care
se încadrează în cerinţele
acestuia, fiind plauzibil că, în
momentul în care ponderea
acestora devine majoritară,
atunci idealul de personalitate se
instituie ca personalitate de tip
naţional, ca fel de a fi al unei
naţii, adică drept personalitate
de bază.
Tocmai pentru că reprezintă
felul de a fi naţional, persona-
litatea de bază este aptă să pună
în evidenţă în mod unitar
situaţiile de interes naţional,
adică toţi membrii societăţii să le
perceapă şi să le evalueze la fel
şi, respectiv, să asigure
consensul emoţional şi acţional
faţă de acestea, adică toţi să
simtă şi să acţioneze la fel, ceea
ce înseamnă, după cum constată
studiile de sociologia comporta-
mentului, că „personalitatea de
bază constituie acel tip de
personalitate care exprimă cel
mai bine valorile unei culturi”.
Reţinând că personalitatea de
bază „exprimă cel mai bine
valorile esenţiale ale unei culturi” ,
este logic că, dacă într-o
societate nu există „valori
esenţiale” (aşa cum este cazul
societăţii româneşti, românul
nedând doi bani pe hărnicie,
calitate, ordine, prosperitate,
spiritualitate, decen-ţă și
solidaritate), nu poate exista
ideal valoric, fără acesta nu
poate exista ideal de
personalitate, iar fără acesta,
populaţia nu are cum să se
modeleze unitar și, deci, nu
poate exista nici personalitate de
bază.
Şi din moment ce copiii,
adolescenţii și tinerii normali din
societăţile mature au în „ochii
minţii” modelul de personalitate
ce îl conferă prin sine
personalitatea de bază specifică
naţiei lor, este plauzibil că fiecare
copil, adolescent sau tânăr va
tânji să se modeleze în lumina
acelui model, proces în urma
pag 94/105
căruia personalităţile individuale
vor constitui, în funcţie de
particularităţile native, „variaţiuni
pe aceeaşi temă” ale modelului
de personalitate respectiv. Astfel,
este din nou logic că, dacă într-o
societate nu există personalitate
de bază, nu există model de
personalitate și, deci, destinul
personalităţilor individuale se va
desfăşura fără să aibă la bază
vreun model.
În societatea românească,
deși majoritatea adulţilor care au
copii se îngrijesc de formarea lor,
totuși, deoarece nu reușesc să îi
formeze corespunzător, înseam-
nă că în relaţia de formare dintre
părinţi și copii lipsește ceva, ceva
apt să modeleze, acest ceva fiind
modelul de personalitate, adică
ceva coerent și consecvent,
părinţii nefiind purtători de model
de personalitate, pentru că nici ei
nu au fost modelaţi.
Așadar, adulții români nefiind
purtători de model de
personalitate – precum în cazul
celor care, deși sunt cu ţigara în
gură, le spun copiilor că nu este
bine să fumeze deoarece „fac
buba în gât” sau în cazul celor
care, deși preocupați să-și educe
copiii, îi învăță în glumă să-i
înjure pe adulți, inclusiv pe
celălalt părinte – nu au cum să-și
modeleze urmașii, devenind cert
că aceștia își parcurg copilăria,
adolescenţa și tinereţea fără să
aibă la bază vreun model, adică
în haos, haosul constituind
focarul tuturor formelor de
devianţă (trândăvie, vagabondaj,
cerșetorie, alcoolism, minciună,
bârfă, intrigă, vulgaritate, insultă,
desfrânare, perversiuni) și de
delincvenţă (prostituţie,
proxenetism, înșelătorie,
corupţie, hoţie, tâlhărie,
distrugeri, trafic de stupefiante,
loviri, răpiri, trafic de carne vie,
viol, crimă).
Deși, după cum se constată
la radiojurnale și telejurnale,
toate formele de devianță și
delincvență enumerate se
întâmplă curent în societatea
românescă, totuși românii, lipsiți
de suportul unei personalității de
bază puternice, nu sunt, în
comparație cu națiile vecine, nici
cruzi, nici dușmănoși și nici
răzbunători. Ei sunt considerați,
în accepțiune proprie, un popor
de isteți, harnici, cinstiți, blânzi,
sociabili, generoși și hotărâți, iar
în accepțiunea națiilor vecine, un
amestec de mămăligari blegi,
leneși, hoți, vulgari, flecari,
pag 95/105
meschini și lași, care de-a lungul
întregii sale istorii a fost tot timpul
cotropit, fără să cotropească
vreodată.
Acest fel de trecut, anterior
apariției dreptului internațional,
când relațiile dintre popoare erau
de tip „care pe care”, relevă că
românii au fost slabi, nu pașnici,
cea mai sărmană nație de pe
continent, atât de sărmană,
încât, după cum constată
asistenta medicală Mariana Ilie
(n. 1978),
„n-a biruit niciodată nimic,
preferând să stea cu capul lăsat
și umil, și călcată în picioare, fără
sorți de izbândă”, starea de
umilință dezvăluindu-se la fiecare
pas în privirea românilor de rând,
privire supusă ca de cățel bătut,
fiind cert, după cum conchide
Emil Cioran, că „atâta timp cât
un popor n-a purtat un război de
agresiune, el nu există ca factor
activ în istorie”.
 Această stare de fapt
deoarece, după cum spune
călătorul francez Charles „neam pribeag, nu undeva,
Pertusier, „nu găsești la români, emigrant în țara sa”,
oricare ar fi treapta lor socială, neam convins că-i este „scris,
nicio energie, nici cea mai slabă a fi liber doar închis”,
scânteie de însușiri războinice, naivă nație c-ar „fi stăpână,
prin urmare, nimic care să te cu cătușele pe mână”.
autorizeze a promite destine
înalte acestei nații”.
Starea fiind în gena nației, era Nicolae Dabija
neschimbată în secolul al XX-lea,
generalul francez Henri Matias
Berthelot (1861-1931) constatând
că , în România, în timpul și
imediat după Marele Război,

„toată lumea e la pământ”,

nevenindu-i să creadă „ce lașitate
domnește peste tot”.

Îndurerat de lașitatea ce dom-

nește peste tot, poetul Nicolae
Dabija (1948-2021) înțelege că
românii, ca „țară prinsă între
imperii”, se simt,
Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948,
Codreni, Moldova – d. 12 martie 2021,
Chișinău, Moldova), a fost un scriitor,
istoric literar și om politic din Republica
Moldova, membru de onoare al Academiei
Române și membru corespondent al
Academiei de Științe a Moldovei. (Sursa :
Wikipedia).

Nația fiind atât de umilă, este

explicabil de ce un istoric sârb,

pag 96/105
 Miodrag Stanojevic,
Nume - Miodrag Stanojević (n. 19 iulie
1981), naţionalitate – Muntenegru. (Sursa:
Wikipedia).
vorbitor de română, a ținut să
transmită unei gazete din
România că „sunteți un popor
imbecil de tolerant”, adică de
bleg, de laș, de nedemn,
precizând că, dacă cei 2000 de
suporteri unguri care, în drum
spre București, au afișat pe
vagoane „Transilvania aparține
Ungariei”, și „românii egal țigani”,
ar fi îndrăznit așa ceva în Serbia,
afișând „Vojvodina aparține
Ungariei” și „sârbii egal țigani”, în
mod sigur „în aceeași seară ar fi
cinat în Infern”, adică în sicrie.
Deși afișajele „Transilvania
aparține Ungariei”, și „românii
egal țigani” au lovit exact în
identitatea statală a României și
în identitatea națională a
pag 97/105
românilor, românii însă nu au
reacționat, rezultând că lor nu le
pasă, că nu resimt vreun
sentiment de apartenență statală
și de identitate națională, pentru
că pur și simplu nu-l au, și că
deci, ei constituie doar o
populație, lipsită de identitate, nu
un popor, manifest în identitatea
sa.
Manifestările de non-identitate
națională s-au agravat într-atât,
încât, spre exemplu, sub privirile
și rânjetele tâmpe ale adulților,
ostașii care fac de gardă la
Mormântul Eroului Necunoscut
sunt înjurați și scuipați de către
adolescenți. Și cum atât privirile
și rânjetele tâmpe ale adulților,
cât și huliganismele
adolescenților răbufnesc din
adâncurile subcon-știentului
nației, înseamnă că aceasta este
nația. Nație-non-nație. Rebut
etno-genetic irecuperabil!
Și cum fără identitate,
persoana nu are temei de
energie, voință și prestanță,
devine explicabil de ce, după
cum spunea psihologul Nicu
Porsenna (1892-1971),
„românul este complet lipsit de
mândrie omenească, cetățe-
nească și națională” și, deci,
„rabdă ca o piatră să fie călcat în
picioare, pălmuit, scuipat, jefuit,
strivit, insultat”, el suportând
pasiv totul, convins că „trece și
asta”, adică, după cum conchide
marele psiholog, „fără nicio
tresărire de mânie mântuitoare”.
Nicu Porsenna
Nicu Porsenna (n. 1892 – d.1971).
Dincolo de jurnalistică și literatură, pe Nicu
Porsenna îl mai pasionează două domenii
mai puțin cunoscute în România anilor
1930: filosofia socială și psihologia
paranormală. Scrie scenariul
colaborare cu Isaiia Răcăciuni) la filmul
„Se aprind făcliile” (ecranizare după
romanul său apărut in 1923), la care
devine și producător, riscându-și averea.
Este inventatorul unui vehicul popular, al
unui dispozitiv de sincronizare a imaginii
cu sunetul, precum și al unui dispozitiv de
stingere a incendiilor la sonde.
Între anii 1957 și 1964 Nicu Porsenna
este deținut politic la Jilava, Văcărești și
Aiud, fiind condamnat ca „dușman al
poporului”, conform art.209 Cod Penal,
pentru „vina de a fi uneltit împotriva ordinii
sociale”.
Lucrarea „Regenerarea Neamului
Românesc” a fost elaborată pe trei
coordonate: „Instituţii sociale şi factorul
om”, „Reeducarea colectivă a naţiunii” şi
„Organizarea şi programul şcolii interne”.
Tocmai ce ne trebuie azi. (Sursa:
Wikipedia).
Toate acestea, inclusiv pentru
că, după cum se referă la români
poetul George Țărnea în poezia
„Egloga destinului tragic”,
Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
și, deci,
Că el, oricum, din post în
post,
E învățat s-o ducă prost.
Și pentru că, cine „e învățat
s-o ducă prost”, se prostește,
este vizibil de la distanță că
românii trec prin viață prostindu-
se în fel și chip, inclusiv
amăgindu-se, prin reacții de haz
(în de necaz, cu aberații de tipul
expresiei „obișnuit cu răul, mă
simt foarte bine”.
pag 98/105
 George Țărnea
George Ţărnea (n. 10 noiembrie 1945,
Şirineasa, judeţul Vâlcea – d. 2 mai 2003,
Bucureşti), a fost un poet român,
supranumit poetul iubirii. (Sursa:
Wikipedia).
Prostia fiind insidioasă, se
infiltrează incluiv în relațiile cu
minoritățile etnice. Astfel dacă,
spre exemplu, în caz că unui
grup de români ardeleni, care
stau de vorbă, se alătură un etnic
maghiar, deși acesta, ca
cetățean român, știe românește,
românii însă, fără să li se ceară,
vor vorbi, atât cu respectivul, cât
și între ei, pe ungurește. Similar
se întâmplă și în instituțiile din
Transilvania în care există
salariați și, mai ales, manageri
de etnie maghiară, etnicii români
adresându-se acestora, chiar
pag 99/105
dacă nu li se pretinde, în limba
lor.
Rezultă că românii nu doar
„rabdă ca o piatră să fie călcați
în picioare, pălmuiți, scuipați,
jefuiți, striviți, insultați”, ci le este
în genă, în gena de slugă, să fie
tratați astfel și că deci,
personalitatea lor națională este
atât de josnică, încât cei care
sunt conștienți de această stare
se simt blestemați de neșansa
de a se fi născut într- o „nație de
c...t”, adică într-o nație non-nație.
De-a lungul timpului,
nimicnicia de non-nație a nației
române s-a dovedit atât de
insuportabilă, încât până și
dramaturgul național, Ion Luca
Caragiale, tocmai pentru că era
cunoscător de geniu al nației, a
fost nevoit, la vârsta de 52 de
ani, să emigreze definitiv, el
exprimându-și tranșant decizia
de a emigra prin versurile:
Trec astăzi neștiut prin lume,
Dar trainic las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor
 Ion Luca Caragiale
Ion Luca Caragiale (n. 13 februarie
1852, Comuna Haimanale – d. 9 iunie
1912, Berlin, Germania), a fost un
dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet,
scriitor, director de teatru, comentator
politic și ziarist român.
George Călinescu îl considera a fi cel mai
mare dramaturg român și unul dintre cei
mai importanți scriitori români. A fost ales
membru post-mortem al Academiei
Române. (Sursa: Wikipedia).
Și cum starea de imbecilitate
de la momentul respectiv, din
anul 1904, a fost agravată prin
imbecilizare programatică în cele
trei sferturi de veac de tiranie
comunistă și perversiune
neocomunistă, este șocant de
evident că gradul de imbecilitate
a atins, ca extensie și gravitate,
cote pre-explozive și că deci,
starea de non-nație este
ireversibilă.
pag 100/105
De aceea, marele umorist,
scenarist și regizor Dan
Mihăescu, adresându-se in
memoriam lui Ion Luca
Caragiale, ține să spună:
„Să avem rezon, coane
Iancule, tălică ai scris pentru
copii, scenarii de desene
animate. Eşti mărunt,
neicuşorule! Moravurile de pe
vremea matale erau parfum. În
fruntea soţietăţii s-au aburcat
mitocanii şi nu le poţi bate
obrazul, întrucât mitocanul se
naşte jignit. Încolo, frică ne e că
ne-am născut în România şi o să
murim în Becalia! Dar, să fim
optimişti, că dacă nu murim, o să
fie şi mai rău!“
Dan Mihăescu
Dan Mihăescu (n. 5 iunie 1933 – d. 24
ianuarie 2013, București), a fost un
umorist, scenarist și regizor român.
Mihăescu a fost un apropiat al actorului
Toma Caragiu, pentru care a scris și a
regizat cele mai multe momente satirice,
printre care „Așa e în tenis” și „Fabula”.
(Sursa: Wikipedia).
Și pentru că un asemenea
cadru istoric nu oferă suport,
este logic că nu poate exista
raport fără suport și, deci, nu pot
exista reale manifestări
naționaliste la non-nații, în cazul
acestora aparentele manifestări
naționaliste nefiind decât
simulacre identitare ale unor
indivizi lipsiți de identitate.
În această stare de
inconsistență, totul fiind versatil,
românii sunt atât de nestatornici,
încât, atunci când dau de bine,
se boieresc repede. Astfel, ei au
trecut în doar una-două generații
de la modelul familial cu mulţi
copii la acela cu un singur copil,
impactul fiind și demografic, și de
formare a personalității. Aceasta,
deoarece atunci când familia
avea mulţi copii, viaţa era, pentru
majoritatea populaţiei, atât de
dificilă, încât relaţiile dintre părinţi
și copii erau prioritar funcţionale,
de subzitenţă și formare, și, deci,
copiii, constrânși de sărăcie să
preia din zbor modelele de
personalitate ale părinţilor și ale
celor mai mari din jur, se
modelau înainte de vreme,
devenind apţi să vieţuiască și să
convieţuiască eficient.
pag 101/105
În cazul familiei cu un copil
însă viaţa este, pentru o parte
semnificativă a populaţiei, atât de
facilă, încât relaţiile dintre părinţi
și copii sunt prioritar de tip
emoţional, de hiperprotejare și
răsfăţ, și, deci, copilul, sufocat de
excesul de ocrotire specifc
hiperprotejării și de excesul de
atenţii specific răsfăţului – este
atât de agasat de cei din jur,
încât îi respinge reactiv,
respingându-le astfel inclusiv
modelele de personalitate.
Și fiind plauzibil că, fără
modele de personalitate, copilul
nu are cum să se modeleze, este
cert că el, rămânând nemodelat,
este inapt să vieţuiască și să
convieţuiacă eficient, victimă
denaturată a excesului nenatural
de bine. De aceea, când
asemenea copii ies în lume, ei
constată că aceasta nu este,
precum părinţii, la picioarele lor,
ci, cel puțin în sens concurenţial,
mai ales pentru admitere,
angajare, promovare și afaceri,
dur împotriva lor și, deci, se vor
simţi atât de dezamăgiţi și
neputincioși, încât riscă să devie -
ze spre patologie și sinucidere.
Din cele prezentate rezultând
că în societatea românească nu
există criterii operaţionale de
apreciere și devenire valorică,
este explicabil de ce, pe de o
parte, cultura românească a fost
și este penetrată cam de tot ce s-
a dovedit mai rău în lume, printre
care corupţia turco-greco
fanariotă, vulgaritatea rromă
(ţigănească) și, recent, consumul
de droguri, iar pe de altă parte,
de ce în societatea românească
nu s-a apreciat și nu se
apreciază absolut niciun fel de
valori, atât umane, oamenii de
valoare fiind luați în râs de-a
lungul întregii vieți, căci „ la noi,
pe un om de cultură nu-l arăți cu
degetul, ci îl scuipi”*,
*Horațiu Mălăele, (n. 1952), actor - citat
din cartea Poezii și vorbe-n vânt.
cât și materiale, acestea fiind
distruse cu înverșunare, de
parcă setea de distrugere ar fi
înscrisă în genom, încă din
fragedă pruncie.
Aceasta și pentru că, urmare
a comunismului, valorile nu prea
mai sunt valori, devalorizarea
fiind atât de gravă, încât inclusiv
profesori universitari-directori de
mari spitale sau rectori de mari
universități sunt zeflemizați cu
cele mai batjocoritoare porecle și
caricaturi.
pag 102/105
Și pentru că un filosof de talie
mondială, Emil Cioran, afirmă
despre propria nație că „n-am
întâlnit om care să aibă o mai
slabă aderență la valori ca
românul”, devine explicabil de ce
în societatea românescă oamenii
de valoare au fost și sunt,
conform aprecierii scriitorului
Felician Pop, excluși din ierarhie,
„printr-un mecanism sumbru de
înăbușire și chiar de exterminare
a elitelor, care funcționează
cumplit de eficient încă din
grădiniță și până la Academie”.
Rezultă că românul nu are
nici ochi și nici urechi pentru
valori, iar în caz că i se prezintă
vreuna, lui îi vine să râgâie și,
astfel, să-și împroaște duhoarea,
ceea ce, direct, relevă că ne-
aderența la valori este imanentă*
firii românului, iar indirect, prin
intuiție și predicție, că societatea
românească este lipsită de sens
valoric.
*Imanent, care este propriu naturii
obiectului. DEX.
În esență, se întâmplă așa
deoarece românul, nefiind
pătruns de fiorul identității
naționale, nu are sentiment de
apartenență față de co-naționali
și, deci, se comportă vulgar,
agresiv și perfid în raport cu
aceștia, societatea rămânând
astfel dezbinată și vulnerabilă,
motiv pentru care se spune „la
omul sărac nici boii nu trag”.
Situația este agravată de
particularitățile minorității rrome,
căci personalitatea formându-se
prin procesele de socializare,
educație și instruire, între care
trebuie să existe compatibilitate
și continuitate ca între
vagoanele unei garnituri de
tren, este plauzibil că, în cadrul
comunităților rrome socializarea
fiind de tip tribal este total
încompatibilă cu educația și
instruirea de tip societal și că
deci, copiii socializați tribal nu
au cum să treacă – în mod
obiectiv, nu din rea voință -, la
educație și instruire de tip
societal, ei rămânând astfel, - ca
masă etnică, nu ca excepții
individuale -, socialmente
needucați și neinstruiți, adică
rebel-necivilizați, acest deficit de
civilizație afectând semnificativ
atât viața societății, cât și
imaginea țării.
rușine să-și recunoască obârșia,
iar cei care se implică, o fac mai
ales pentru căpătuială, cu fonduri
de la ONG-uri sau salarii și pensii
de parlamentari/consilieri din
partea etniei.
Față de toate cele prezentate
se impune precizarea că
socializarea, tocmai pentru că
este întâiul proces de formare a
pesonalității, este determinantă
pentru celelalte două procese -
educația și instruirea -, fiind
realist că dacă socializarea este
pozitivă, tinându-se cont de riscul
derapajelor de parcurs, educația
și instruirea vor fi doar probabil
pozitive, iar dacă socializarea
este negativă, educația și
instruirea vor fi cert negative.

Starea de mai sus, inclusiv

pentru că rromii care reușesc cât
de cât să se ridice,
în loc să se implice în ridicarea
mediilor din care provin, se
îndepărtează, fiindu-le chiar și

pag 103/105
 Așadar, din moment ce în societatea românească
socializarea este de factură haotică, prin inducerea acestei
facturi, haotică este și educația, și tot haotică este și
instruirea. Și cum cele trei procese se întind pe aproape
toată viața, rezultă că haotică este predestinată să fie via ța
în societatea românească.

Niculae GROSU - 2022

Pagi. 104 / 105

Pag. 105 /105