Introducere

Intro - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

Biblia nu lasă niciun dubiu: există un Hristos adevărat şi unul fals. Domnul
Isus a avertizat poporul Său că în ultimele zile va exista multă confuzie cu
privire la cei doi. Înţelegerea greşită cu privire la "Autorul şi Desăvârşitorul
credinţei noastre" va fi atât de fină, încât mulţi vor fi amăgiţi şi, dacă este
posibil, chiar şi cei aleşi vor fi printre ei (Matei 24, 4-5; 11-12).
Evangheliile lui Marcu şi Luca conţin aceeaşi avertizare solemnă. Apostolul
Pavel vorbeşte deschis despre "un alt Isus" pe care el nu L-a predicat, şi
care va fi urmat de un "alt spirit" şi o altă evanghelie. Grija pentru biserică
l-a împins să avertizeze pe sfinţi că "Satana însuşi se transformă în înger
de lumină" (2 Corinteni 11, 4.14).
Pavel era atât de sigur de existenţa unui Hristos contrafăcut şi a unei
evanghelii mincinoase, încât a rostit un blestem asupra celor care predică
o astfel de eroare (Galateni 1,6.9). Ioan avertizează cu aceeaşi forţă că
deosebirea adevărului de eroare va depinde de acceptarea faptului că
"Isus Hristos a venit în trup (carne)" (1Ioan 4,1-3). Cuvântul grecesc
pentru "trup" este sarx, iar în Epistola lui Ioan, ca şi în evanghelia lui,
semnificaţia acestui cuvânt este "firea pământească păcătoasă" (Ioan
1,14). Acest lucru trage o linie de despărţire între "hristosul" Romei şi
adevăratul Hristos. Acest "sarx" este "totalitatea lucrurilor necesare
neamului omenesc." [1]
Hristos nu a fost o fantomă. El a fost un om adevărat. Docetismul şi
gnosticismul, care ar dori să-L facă doar să apară ca om, nu sunt mai mult
decât filosofii păgâne deghizate sub masca creştinismului. Înţelegerea şi
aprecierea finală a ispăşirii depind de imaginea lui Hristos venit "în trup,"
luând asupra Sa natura omenească păcătoasă. Doar aşa poate face
"ispăşire pentru păcatele poporului" (Evrei 2,17).
Dacă creştinismul vrea să-şi dovedească consideraţia şi recunoaşterea pe
care le pretinde de două mii de ani, atunci nu trebuie să aibă dubii despre
Autorul lui. Poporul care pretinde că aparţine acestei religii trebuie să
cunoască deosebirea dintre Hristosul adevărat şi hristosul cel fals.
Nesiguranţa şi confuzia din biserică asupra acestui punct vital aruncă dubii
asupra întregului corp al doctrinelor şi pune la îndoială motivul existenţei
ei.
Adventiştii de ziua a şaptea nu sunt decât un segment mic al omenirii care
se numeşte creştină, dar ei trebuie să-L cunoască pe Fondatorul autentic
al credinţei lor mai mult decât toţi ceilalţi. În sânul comunităţii creştine
protestante, adventiştii pretind un loc special. Ei nu acceptă sub nicio
formă învăţăturile păgâne/papale ale bisericii Romei. Dar se dovedesc
credinţele lor mai garantate la naufragiu decât alte credinţe din oceanul
doctrinal care înconjoară pământul? Este această corabie numită
Creştinism mai de încredere decât altele? Există oare adevăr şi în
hinduism, şintoism, budism, islamism sau iudaism? Are fiecare "corabie"
acelaşi port de destinaţie, iar hărţile echipajelor arată oare acelaşi drum?
Starea critică a omenirii cere un răspuns.
Este oare arogant din partea unui corp denominaţional să îşi considere
doctrinele ca fiind unice faţă de alte filosofii, deosebite chiar în sânul lumii
creştine? Îndrăznesc adventiştii de ziua a şaptea să emită o astfel de
pretenţie? Fie că sunt adevărate sau false, raţiunea spune că nu pot fi
corecte toate aceste credinţe contradictorii. În mintea omenească există
semănată o dorinţă comună de a crede într-o fiinţă supremă. Încă nu s-a
găsit pe pământ un popor care să nu aibă o oarecare credinţă într-un
dumnezeu. [2] Evenimentele recente din lumea comunistă arată că decenii
de persecuţie severă şi opoziţie permanentă la religie nu pot ucide spiritul
uman. Acest fapt istoric întăreşte afirmaţia lui Ioan că Dumnezeu dă
lumină oricărui om venit în lume (Ioan 1,9). Această afirmaţie este
valabilă şi pentru adventişti, care mărturisesc că au "lumină." Ei au de
ocupat un loc în acest cosmos. Dacă istoria ne poate învăţa ceva, atunci
trebuie să ştim că este timpul să ne înţelegem destinul.
Începând cu cele unsprezece religii majore ale anticului Iran şi până astăzi,
[3] singura cu un caracter central esenţial existenţei ei a fost creştinismul.
Fiecare grup din lume care şi-a luat numele de creştin, mărturiseşte o
oarecare legătură cu figura istorică a unui om numit Isus Hristos. Fără
această Persoană, nu prea există altceva care să lege aceste grupuri.
Opinii divergente încearcă să explice cine a fost El şi ce legătură are cu
omenirea.
Oricât de necrezut ar părea, chiar adventiştii de ziua a şaptea au atins un
punct în care rătăcesc în ceaţa nesiguranţei, prinşi în această ţesătură a
opiniilor divergente. Impasul a devenit critic. Biserica este chiar avertizată
să nu discute natura omenească a lui Hristos, care nu este, se spune, una
dintre cele 27 de doctrine fundamentale, şi care este deci neesenţială
pentru mântuire. [4]
Ce adevăr este esenţial pentru mântuire? Poate fi altceva mai important
decât cunoaşterea Celui care este "calea, adevărul şi viaţa"? (Ioan 14,6)
Scriptura nu spune nicăieri că natura lui Hristos nu este importantă şi deci
poate fi tratată cu uşurinţă.
Scriptura arată clar că va veni timpul când locuitorii pământului se vor
îmbăta de vinul doctrinelor false. Biserica apostaziată, zugrăvită ca o
femeie, va fi ca o desfrânată, necredincioasă logodnicului ei iubit
(Apocalips 14, 8; 17,2; 18,3). Ea îşi urmează căile spirituale imorale
deoarece nu Îl cunoaşte pe Cel care a devenit "trup" spre a-i câştiga
iubirea.
Când a locuit printre oameni, natura Sa nu a fost atât de deosebită de a
copiilor lui Adam încât să fie imposibil pentru oamenii obişnuiţi să Îl
cunoască şi să Îl înţeleagă. El era un om de rând, nefiind scutit de rutina
vieţii obişnuite. Religiile populare ale lumii cer un Mesia "diferit," "scutit,"
"separat" şi dincolo de accesul omului de rând.
La sfârşitul timpului, când toate naţiunile se vor îmbăta de vinul desfrânării
Babilonului (Apocalips 14,8), omenirea va avea o nevoie supremă să vadă
un corp colectiv de oameni care cunosc diferenţa dintre adevăr şi eroare.
Ei trebuie să fie pregătiţi să-şi prezinte convingerile. Ca să-şi justifice
existenţa, adventiştii trebuie să fie acest popor. Mai mult decât ceilalţi,
misiunea lor cere să-L cunoască pe Cel al cărui nume îl poartă, Domnul
Isus Hristos.

1 W.E.Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, Oliphants

Ltd., (London 1958), p.107.
2 vezi: Geoffrey Parrinder, editor; World Religions, Facts on File
Publications, (New York. 1983), p.14.
3 Ibid., p.508.
4 Biblical Research Institute, "An Appeal for Church Unity," p.5, august
1989; Adventist Review, 1 noiembrie 1990, p.4.

Există confuzie printre adventiști?

Capitolul 1 - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

Adventiştii pretind că au ultima solie pentru o lume în agonie, şi prin

urmare ocupă un loc unic în istorie. Dacă suntem convinşi de chemarea
noastră, trebuie să ne asumăm răspunderea prezentării unei solii fără
reproş. Ea trebuie să aducă omenirea în faţa deciziei dintre adevăr şi
eroare.
Un astfel de mandat cere să "cunoaştem" pe Cel ce este "Amin, Martorul
credincios şi adevărat," "Isus, autorul şi desăvârşitorul credinţei
noastre" (Apocalips 3,14; Evrei 12,2). Bâlbâiala despre cine a fost şi cine
este El repune în discuţie întregul plan de mântuire. Certitudinea despre
legătura dintre El şi omenire este imperativă, deoarece "nu este un alt
Nume sub cer prin care putem fi mântuiţi" (Fapte 4,12).
Doctrinele pe care le proclamăm în vremea sfârşitului trebuie să provină
dintr-o cunoaştere a Autorului credinţei noastre. El este şi Omega, şi Alfa.
Nu poate exista doctrină sănătoasă fără o autentică cunoaştere a Lui. Nicio
pată de confuzie nu va rezista testului final.
Acest lucru adaugă o urgenţă surprinzătoare proclamaţiei îngerului: "A
căzut, a căzut Babilonul cel mare, a ajuns o locuinţă a demonilor, o
închisoare a oricărui duh necurat şi urât, o închisoare a oricărei păsări
necurate şi urâte" (Apocalips 18,2). Acestea sunt cuvintele lui "Isus
Hristos, martorul credincios" (Apocalips 1,5). Avem nevoie de convingerea
de nezguduit că El spune adevărul atunci când cheamă pe poporul lui
Dumnezeu să "iasă afară din el... ca să nu se facă părtaş păcatelor lui."
Vinul Babilonului produce beţie oricui îl bea, inclusiv adventiştilor.
Studiile făcute de-a lungul anilor asupra întrupării lui Hristos ar fi trebuit
să ferească de confuzie pe adventişti. Scrierile lui Ellen G.White oferă zeci
de confirmări că El a luat "asupra Sa natura omenească, o natură
inferioară naturii Sale divine." Ea spune, atât cât pot fi cuvintele de clare,
că El "nu S-a prefăcut că ia natura umană; El a luat-o în realitate, El a
avut cu adevărat natura omenească." 1 Ca să fim siguri că apreciem cât
de aproape a venit El de omenire şi totuşi a rămas fără păcat, cităm mereu
că "luând asupra Sa natura omului în starea ei căzută, Hristos nu a
participat nicidecum la păcatul ei." 2
În perioada 1888, Domnul a încercat să ajute pe copiii Săi să vadă că au
un Mântuitor care cunoaşte toate ispitele lor. Acest adevăr urma să
pregătească un popor pentru luarea la cer. Dar unii, care de atunci
gustaseră din "vinul Babilonului," nu erau siguri. Confuzia a ieşit la
suprafaţă în 1890 fără umbră de îndoială:
"Am primit scrisori în care se afirma că Hristos nu putea avea aceeaşi
natură ca a omului, căci dacă ar fi avut, ar fi căzut în faţa aceloraşi ispite
ca şi omul. Dacă nu avea natura omului, El nu putea fi exemplul nostru.
Dacă nu era părtaş al naturii noastre, nu putea fi ispitit aşa cum este ispitit
omul. Dacă nu era posibil să cedeze în faţa ispitei, nu ne poate fi de
ajutor... El a înfruntat ispita prin aceeaşi putere care este la dispoziţia
omului. El s-a prins de tronul lui Dumnezeu, şi nu există bărbat sau femeie
care să nu aibă acces la acelaşi fel de ajutor prin credinţă în Dumnezeu.
Omul poate deveni părtaş de natură divină." 3
Această făgăduinţă slăvită demonstrează o unitate de scopuri între cer şi
pământ care zguduie raţiunea. Cum a fost Hristos în unire cu familia
omenească, familia omenească poate fi în unire cu El. Această unire nu
poate fi comparată decât cu căsătoria. Aici nu este loc pentru har ieftin.
Dacă trupul adventist al lui Hristos ar crede sfatul dat, am putea trăi viaţa
bogată pe care a promis-o Hristos. Calitatea de membru nu ar mai părea o
listă lungă de interdicţii. Iată cuvintele unui martir modern, Dietrich
Bonhoeffer:
"Când oamenii se plâng, de exemplu, că li se pare greu să creadă,
acesta este semnul de neascultare deliberată sau inconştientă. Este foarte
uşor să rezolvăm problema oferindu-le remediul harului ieftin... Necredinţa
contează pe har ieftin, căci este hotărâtă să continue în neascultare...
Păcătosul se droghează cu har ieftin." 4

Biserica rămăşiţei posedă un îndemn solid: "Oamenii pot avea o putere

spre a rezista răului, o putere pe care nici pământul, nici moartea, nici
iadul nu o poate stăpâni; o putere care îi va face să biruiască aşa cum a
biruit Hristos. Divinul şi umanul trebuie să fie combinate între ele." 5
Având asigurarea cerului că putem birui aşa cum a biruit Hristos, nu există
nici un motiv pentru confuzia din rândurile noastre.
Din nefericire, articolele publicate în revista bisericii, Adventist Review,
care în mod corect cheamă membrii la "unitate şi echilibru," conţin
confuzie şi opinii susţinute de Augustin. Păzitorilor sabatului li se spune că
Isus "a devenit păcat pentru noi doar ca înlocuitor" şi că nu a luat decât o
"asemănare a firii pământeşti" (adică nu asemenea, ci neasemenea).
Această confuzie este împotriva conştiinţei adventiste.
Orientarea acestei uluitoare serii de articole a făcut pe unii membri ai
bisericii să scrie redactorului, arătând îngrijorarea lor. Unele scrisori au fost
publicate. 6 Dar confuzia nu s-a încheiat cu această serie de şase articole.
Cinci luni mai târziu a fost publicată o altă serie de trei articole susţinând
aceeaşi teologie. 7
Aceste articole sunt orientate puternic pe deciziile conciliilor bisericii din
secolele trecute - Conciliul de la Nicea, în 325, şi cel de la Calcedon, în
451. Primul a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare, renumit
pentru compromisul şi amestecul păgânismului cu creştinismul. Al doilea a
stabilit un dictum asupra naturii lui Hristos care a devenit testul ortodoxiei
pentru Biserica Romano-Catolică. Poate găsim o temelie mai bună pentru
stabilirea adevărului adventist.
A doua serie de articole din Review pune o întrebare bisericii: A fost Isus
ca Adam sau ca noi? Se dă răspunsul: "(Ne) lipseşte o afirmaţie definitivă
a Scripturii... El nu a fost ca noi... A fost unic." Ce acceptă adventiştii ca
"afirmaţie definitivă"? Cuvintele din Romani sunt clare: "Isus Hristos,
Domnul nostru... a fost făcut din sămânţa (greceşte: spermatos) lui David
după trup" (Romani 1,3). Definiţia lui Pavel ne aduce "pe noi" în imagine,
adăugând: "Căci - lucru cu neputinţă legii, deoarece firea pământească o
făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească,
trimiţând din pricina păcatului pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare
cu a păcatului, pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi" (Romani
8,3-4). "Sămânţa lui David (a fost) după trup." El nu a fost în chip ciudat
în afara omenirii căzute. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său "într-o fire
asemănătoare cu a păcatului" şi El a biruit păcatul în trup. Nu îndrăznim să
negociem ce spune Scriptura.
Afirmaţia din Evrei este şi mai "definitivă," căci ea proclamă că Hristos a
devenit părtaş "sângelui şi cărnii" ca toţi copiii acestei rase. El nu a luat
"natura îngerilor," ci a luat sămânţa (greceşte: spermatos) lui Avraam."
Era necesar ca, în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu, spre a putea realiza
planul de mântuire, să fie "făcut asemenea fraţilor Săi, ca să poată fi un
Mare Preot milos şi plin de îndurare" (Evrei 2,11-18). Să fie făcut
asemenea fraţilor Săi înseamnă să ia o natură căzută. Aceasta este
singura natură cunoscută copiilor lui Adam. Dar Isus nu a participat la
păcatul omului.
"Sămânţa lui Avraam," "sămânţa lui David," "făcut asemenea fraţilor
Săi," "carne şi sânge," acestea sunt afirmaţii "definitive" ale Scripturii. Nu
există nici cea mai slabă aluzie că El a fost "neasemănător cu noi." Alături
de afirmaţiile Scripturii pot fi adăugate sute de afirmaţii ale Spiritului
Profetic, fiecare spunând bisericii că Hristos a luat natura căzută a omului,
că a fost făcut "asemenea fraţilor Săi."
O scrisoare personală făcută publică
 Versete clare ale Bibliei şi sute de afirmaţii din Ellen G.White sunt
lăsate la o parte în favoarea câtorva paragrafe dintr-o scrisoare personală,
nepublicată, către W.L.H. Baker, un membru din Noua Zeelandă, scrisă la
sfârşitul secolului trecut. Nu avem nici un indiciu despre ce a scris el lui
Ellen G.White. Teologi adventişti folosesc deseori această scrisoare spre a-
şi sprijini poziţia că Hristos nu a luat natura căzută a omului. Ei afirmă că
Hristos a luat natura lui Adam înainte de căderea în păcat. Dar scrisoarea
nu susţine aşa ceva. Este bine să fie citită în întregime spre a vedea ce a
spus Ellen G.White. Poziţia ei asupra acestui subiect nu este contradictorie.
8
Să analizăm câteva pasaje din această scrisoare. Ea descrie natura
umană a lui Hristos în acelaşi fel ca în sute dintre scrierile ei publicate.
"Fii foarte, foarte atent cum prezinţi natura umană a lui Hristos. Nu Îl
aşeza înaintea poporului ca pe unul cu înclinaţii spre păcat. El este al
doilea Adam. Primul Adam a fost creat curat, fără păcat, fără pată; el era
după chipul lui Dumnezeu. El putea cădea, şi a căzut, sub ispită. Din cauza
păcatului, urmaşii lui s-au născut cu înclinaţii inerente spre neascultare.
Dar Isus Hristos este singurul născut din Tatăl. El a luat asupra Sa natura
omenească şi a fost ispitit în toate lucrurile ca natura omenească; El putea
păcătui, putea cădea, dar nici o clipă nu a existat în El o înclinaţie rea...
Discutând umanitatea lui Hristos... controlează atent fiecare exprimare, ca
nu cumva cuvintele tale să fie interpretate ca însemnând mai mult decât
implică, şi astfel să pierzi sau să diminuezi înţelegerea clară a omenescului
Său unit cu divinul... Nu este necesar să ştim timpul exact când omenescul
s-a unit cu divinul... El s-a umilit atunci când a văzut că a fost făcut ca un
om, ca să poată înţelege forţa ispitelor cu care este asaltat omul... Primul
Adam a căzut; al doilea Adam s-a prins tare de Dumnezeu şi Cuvântul Lui
sub cele mai dificile împrejurări, iar credinţa Sa în bunătatea, îndurarea şi
dragostea Tatălui nu s-a clintit nici o clipă." 9
Afirmaţiile acestea nu lasă loc pentru interpretări diferite. Scrisoarea
spune: "A luat asupra Sa natura omenească... ispitită în toate lucrurile ca
şi natura omenească." Ea explică motivul umilinţei Lui. Luarea naturii
noastre are un scop spiritual. El a devenit om "ca să poată înţelege forţa
tuturor ispitelor cu care este confruntat omul" dar El "S-a prins tare de
Dumnezeu şi Cuvântul Său iar... credinţa Sa... nu s-a clintit nici o clipă."
Orice fiinţă umană ştie cum vine ispita spre păcat; tot la fel a venit şi
la Hristos. Faptul că nu a avut "înclinaţii rele" nu L-a făcut să nu mai fie
supus ispitelor. "Omenescul Său unit cu divinul" nu pune un zid de
despărţire între El şi poporul Său, nici nu Îl "scuză" de vreuna dintre
ispitele noastre.
În acelaşi volum 7 al Comentariilor AZŞ, unde este publicată
scrisoarea către Baker, Ellen G.White explică la pagina 943 calităţile şi
defectele "înclinaţiilor." Comentariul ei arată clar că Hristos şi poporul Său
se află pe un teren reciproc avantajos. Dumnezeu nu se uită la faţa
omului:
 "Trebuie să înţelegem ce reprezintă El pentru cei pe care i-a
răscumpărat. Trebuie să înţelegem că prin credinţă în El, este privilegiul
nostru să devenim părtaşi de natură divină, scăpând astfel de întinăciunea
care există în lume prin pofte. Astfel suntem curăţiţi de orice păcat, de
orice defect de caracter. Nu mai trebuie să păstrăm nici o înclinaţie
păcătoasă...
Devenind părtaşi de natură divină, tendinţele spre rău moştenite sau
cultivate sunt alungate din caracter, iar noi devenim o putere vie spre
bine... Dumnezeu lucrează, omul lucrează, şi omul poate fi una cu Hristos
tot aşa cum Hristos este una cu Dumnezeu. Cu greu poate mintea
omenească să priceapă care este lungimea, lărgimea şi înălţimea
realizărilor spirituale care pot fi atinse devenind părtaşi de natură divină.
Agentul uman care se supune zilnic lui Dumnezeu, care devine părtaş de
natură divină, găseşte plăcere zilnică în păzirea poruncilor lui Dumnezeu;
căci el este una cu Dumnezeu. Pentru el, păstrarea unei legături vitale cu
Dumnezeu este tot atât de esenţială ca şi aceea pe care Fiul o are cu Tatăl.
El înţelege unirea pentru care se ruga Hristos să poată exista între Tatăl şi
Fiul."

Solia este clară. Domnul nostru Isus Hristos nu a avut "înclinaţii spre
păcat." Cu aceeaşi forţă suntem şi noi asiguraţi că "nu trebuie să păstrăm
nici o înclinaţie spre păcat." Trebuie să citim aceste afirmaţii aşa cum sunt
ele: "Omenescul Său era unit cu divinul," dar tot aşa, cei pe care "I-a
răscumpărat" El vor înţelege că este "privilegiul nostru să devenim părtaşi
de natură divină." Devenind astfel părtaşi de natură divină, tendinţele
noastre moştenite sau cultivate, "înclinaţiile" noastre păcătoase cu care ne
naştem, vor fi îndepărtate din caracterul nostru, devenind "o putere vie
spre bine." Faptul că "nu trebuie să reţinem nici o înclinaţie păcătoasă,"
confirmă că înclinaţiile păcătoase nu înseamnă "vină moştenită" sau "păcat
originar, aşa cum spuneau Augustin şi Calvin.
Cuvântul "înclinaţie," aşa cum îl foloseşte Ellen G. White, este un cuvânt
deschis. Nu posedă o semnificaţie ascunsă, un mister profund. Hristos nu
avea în El o chemare irezistibilă spre păcat. A fost ispitit, dar prin credinţă
a respins ispita. Aceasta este o manifestare a "evangheliei lui Hristos...
puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" (Romani 1,16).
Noi "putem fi una cu Hristos aşa cum Hristos poate fi una cu Dumnezeu."
Această imensă realizare spirituală de a deveni părtaşi de natură divină ne
face să avem "o legătură vitală cu Dumnezeu, aşa cum are Fiul cu Tatăl."
Putem începe să înţelegem ce a vrut Isus să spună când se ruga: "Nu te
rog doar pentru ei (ucenicii Săi), ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin
cuvântul lor; pentru ca toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în Mine şi
eu în Tine, tot aşa şi ei să fie una în noi; ca să poată crede lumea că Tu M-
ai trimis" (Ioan 17,20-21).
Universul aşteaptă să vadă un popor care este "una cu Dumnezeu," având
conştienţa spirituală pe care a avut-o Isus când a fost făcut "asemenea
fraţilor Săi."
Isus sondează viitorul
Isus avea motive serioase să pună următoarea întrebare: "Când va veni
Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?"(Luca 18,8). Limbajul original
adaugă semnificaţie acestei întrebări: "Va găsi El credinţa pe pământ?" Cu
nenumăratele filosofii dezvoltate de-a lungul secolelor şi în mijlocul
profundei nesiguranţe a vieţii, Isus propune o temelie sigură. Va exista
"credinţa" la sfârşitul timpului, când se va întoarce Fiul Omului! Ea
deschide posibilităţi reale pentru omul obişnuit de a avea gândul lui Hristos
cu legea Lui scrisă în inima omenească. Credinţa este o apreciere din ini-
mă a caracterului Fiului lui Dumnezeu care a devenit Fiul Omului.
Depinzând de convingerea pe care o au adventiştii de ziua a şaptea,
aceste cuvinte ale lui Isus despre credinţă au implicaţii serioase. Suntem
noi aroganţi să credem că avem credinţa aceea unică şi distinctă la
sfârşitul istoriei lumii? Soliile celor trei îngeri trebuie să procure o clară
înţelegere a scopurilor lui Dumnezeu, astfel ca adventiştii să nu rămână în
confuzie. Ei trebuie să aibă discernământul unanim care se potriveşte unui
popor care vorbeşte despre înălţarea la cer.
Creştinii din secolele trecute poate nu au avut "credinţa" necesară zilei
venirii Fiului Omului. Ultima generaţie care va trăi când va cădea Babilonul
trebuie să aibă o înţelegere avansată şi pătrunzătoare despre Autorul
acelei credinţe. Ultima generaţie are de învăţat mai mult decât am crezut
noi, mai mult decât în toate secolele trecute.
Dacă există, aşa cum sugerează Isus, o credinţă a vremii sfârşitului, ea ar
putea avea o legătură cu o altă afirmaţie pe care a făcut-o El despre
"adevăr." În discuţia lungă pe care a avut-o cu ucenicii, în Ioan 15 şi 16, El
îi asigură că atunci când va veni Duhul Sfânt, El îi va călăuzi "în tot
adevărul" (Ioan 16,13). Ucenicii nu aveau tot adevărul. Istoria sacră are
multe capitole care urmează a fi descoperite. Biserica aşteaptă astăzi
realizarea finală a acestei făgăduinţe. Ultima generaţie trebuie să se
aştepte să cunoască mai mult. "Tot adevărul" nu oferă loc pentru o
teologie pluralistă, cu "alte credinţe" sau crezuri variate.
Un lucru este clar: Isus spunea că mai are multe lucruri să le spună, dar ei
nu le puteau înţelege atunci. Înţelegerea lor era prea vagă (Ioan 16,12).
Nu există nici o dovadă că El le-a spus vreodată "tot adevărul."
Binecuvântarea profundă a înţelegerii totale este rezervată pentru timpul
de strâmtorare, când "se va scula marele voievod Mihail." Atunci poporul
Său va fi înţelept şi va străluci ca cerul, iar cartea va fi desigilată datorită
creşterii cunoştinţei (Daniel 12,1-4). În ceasul acela, nevoia pentru o
înţelegere clară a adevărului va fi mai mare decât oricând de-a lungul
istoriei.
La această discuţie specială cu ucenicii, Isus spunea că tot ce a sperat
vreodată rasa umană, dorinţa neamurilor, se va afla în acel unic adevăr.
Problemele dispar când poporul Său înţelege că "viaţa veşnică este
aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus
Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17,3). Istoria dovedeşte că această
cunoaştere completă este încă în viitor. Până acum nu a existat decât un
Enoh şi un Ilie. Aceasta nu satisface condiţiile eliberării pentru cei "scrişi în
cartea vieţii Mielului," sau pentru cei ce "dorm în ţărâna
pământului" (Daniel 12,1-2). O întreagă generaţie de Enohi şi Ilie trebuie
să cunoască "tot adevărul."
Acceptând cuvintele lui Isus, viaţa veşnică înseamnă să-L "cunoşti" pe Isus
Hristos. Cu alte cuvinte, nu poate exista viaţă veşnică până când El nu
este cunoscut. Isus spunea că a venit să-L facă cunoscut pe Tatăl, şi că
dacă L-au văzut pe El, au văzut pe Tatăl. Ei nu L-au cunoscut pe Tatăl
deoarece nu L-au cunoscut pe El (Ioan 14,7-9).
Logica cere să acceptăm că a doua venire a fost amânată deoarece nu
există încă un grup unit, o biserică, un trup colectiv, o generaţie, care să-L
cunoască pe El deplin. Fără o astfel de cunoaştere, poporul Său nu poate
recunoaşte pe Fiul omului şi nici aprecia implicaţiile vieţii veşnice.
Dar există o problemă şi mai mare. Ei nu pot deosebi pe adevăratul
Hristos când va apărea cel fals. Până când Îl vor "cunoaşte," El trebuie să
se abţină să apară, spre a nu crea o situaţie pe care duşmanul ar putea să
o transforme în biruinţă.
Printre adventiştii de ziua a şaptea persistă o mare confuzie despre natura
umană a Autorului mântuirii. Acest lucru trebuie îndreptat. Răspunsul din
Review and Herald, sau tăcerea, nu oferă soluţia. Propunerea ca "aceste
subiecte să fie lăsate deoparte şi să nu mai fie prezentate poporului nostru
ca probleme necesare," evită adevărul şi nu va suporta testul timpului.
Biserica nu îşi poate îndeplini mandatul până nu înţelege clar "credinţa"
necesară pentru ceasul venirii Fiului Omului. Înţelegerea corectă a naturii
lui Hristos este de bază pentru înţelegerea evangheliei.

1 Ellen G.White, Selected Messages 1, p. 246.247.

2 Ibid., p.256.
3 Ibid., p.408.409.
4 Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship, Macmillan Pub. Company,
p.74.75.77.
5 Ellen G.White, Review and Herald, 18 februarie 1890.
6 Vezi articolele: Adventist Review 18, 25 ianuarie; 1,8,15,22 februarie
1990; Scrisori, 26 aprilie 1990.
7 Vezi articolele: Adventist Review, 29 martie, 16 aprilie 1990.
8 Scrisoarea către Baker în SDABC vol.5, p.1128, 1129; Letter 8, 1895.
9 Biblical Research Institute, An Appeal for Church Unity, p.5, 6 august
1989.
 De ce trebuie să fie adventiștii în confuzie?

Capitolul 2 - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

Cu ani înainte de a exista vreo biserică adventistă de ziua a şaptea, când

pionierii studiau cu seriozitate motivul pentru care Isus nu s-a întors în
1844, ei nu erau confuzi cu privire la natura Sa. Ellen White le descrie
sentimentele: "După marea dezamăgire... adevărul a fost descoperit punct
cu punct şi a fost împletit cu cele mai scumpe amintiri şi simpatii ale lor.
Cercetătorii după adevăr simţeau că identificarea lui Hristos cu natura şi
scopurile lor era completă." 1
Câţiva ani mai târziu, în 1858, serva Domnului prezenta această credinţă
primilor credincioşi în timp ce le explica planul de mântuire: "Isus (spunea
îngerilor) că El trebuie să ia natura căzută a oamenilor, şi că puterea Lui
nu va fi nici măcar egală cu a lor... (Satana) spunea îngerilor lui că atunci
când Isus va lua natura căzută a oamenilor, el va putea birui şi va putea
astfel să împiedice planul de mântuire."2
Primii credincioşi puteau înţelege că Hristos a luat o natură căzută, ca a
poporului Său. Ellen White a publicat şi predicat acest lucru un secol
întreg, fără nici un fel de şovăială. Ea nu a sugerat nicidecum că Hristos a
venit în această lume cu natura lui Adam înainte de cădere. Biserica are la
dispoziţie rezultatul unei cercetări vaste, realizată de savanţi şi laici
interesaţi de acest subiect.3
Orice juriu ar putea înţelege solia în pasajele următoare, care sunt un
fragment din multe altele:
"Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. De
aceea El a luat asupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele
noastre. "În toate lucrurile El a fost făcut asemenea fraţilor Săi." Dacă noi
ar trebui să îndurăm ceva ce Isus nu a avut de îndurat, Satana ar prezenta
în acest punct puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De
aceea Isus a fost "ispitit în toate lucrurile ca şi noi"( Evrei 4,15). El a
îndurat fiecare încercare la care suntem noi supuşi. El nu a exercitat
pentru Sine nici o putere care nu ne este oferită şi nouă gratuit. Ca om, El
a înfruntat ispitele şi le-a biruit în puterea dată de Dumnezeu...Viaţa Sa
demonstrează că şi pentru noi este posibil să ascultăm legea lui
Dumnezeu.
"Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape infinită să ia
natura omului, chiar atunci când Adam stătea în Eden în nevinovăţia lui.
Dar Isus a luat asupra Lui omenescul când rasa umană fusese slăbită de
patru mii de ani de păcat. Ca fiecare copil al lui Adam, El a acceptat
rezultatele acţiunii marii legi a eredităţii. Ce însemnau aceste rezultate se
poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o astfel de
ereditate să împărtăşească cu noi suferinţele şi necazurile, şi să ne dea un
exemplu de viaţă fără păcat...
 "(Dumnezeu) I-a îngăduit să înfrunte pericolele vieţii ca fiecare fiinţă
omenească, să ducă lupta ca fiecare copil al omenirii, cu riscul eşecului şi
pierderii vieţii veşnice." 4
Acestea nu sunt decât ecourile Scripturii, şi ele nu sunt singure în lumea
teologică. Versetele biblice în engleză şi greacă nu lasă nici o îndoială când
sunt citite aşa cum scrie: "El nu a luat asupra Sa natura îngerilor, ci pe
aceea a seminţei lui Avraam. De aceea, în toate lucrurile El a fost făcut
asemenea fraţilor Săi" (Evrei 2, 16-17). A fost "în toate lucrurile ispitit ca
şi noi, dar fără păcat" (Evrei 4,15). "Dumnezeu a trimis pe Fiul Său într-o
fire asemănătoare cu a păcatului, şi din cauza păcatului, a osândit păcatul
în firea pământească, pentru ca neprihănirea legii să fie împlinită în
noi" (Romani 8,3-4). "Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,
născut sub lege" (Galateni 4,4).
Cu acest fragment din mulţimea imensă a dovezilor, nici un juriu nu poate
veni cu un verdict ambiguu sau în mai multe variante despre natura lui
Hristos. Scriptura spune că El a fost "făcut din femeie," aşa cum este
făcută toată omenirea. El era "sămânţa lui Avraam," pe aceeaşi linie
genealogică cu Isaac şi Iacov. Un astfel de "copil" nu putea fi decât un
membru al familiei omeneşti fără echivoc, excepţie sau rezervă. Ca
membru al rasei umane, experienţele Sale trebuiau să fie acelea despre
care vorbeşte Scriptura, adică "ispitit la fel ca şi noi." Nici un om nu are
nevoie de o pregătire specială ca să ştie cum vine ispita. Isus a întâmpinat
acelaşi fel de ispită.
Istoria cunoscută a multor persoane din linia genealogică a lui Hristos
confirmă că în arborele Său genealogic a existat fiecare aspect al unei
eredităţi căzute. Pasajele de mai sus afirmă clar că Isus "a acceptat
omenescul când rasa era slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca fiecare
copil al lui Adam, El a acceptat rezultatul acţiunii marii legi a eredităţii.
Care sunt aceste rezultate se poate vedea în istoria strămoşilor Săi
pământeşti."
Semnificaţia acestei legi a eredităţii este arătată în cele zece porunci: "Căci
Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepseşte
nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam" (Exodul
20,5). Ştergând porunca a doua din catehismul ei, biserica Romei a
desfiinţat această afirmaţie, pavând drumul pentru dogma "concepţiei
imaculate" care neagă legea biblică a eredităţii.
Pavel mărturiseşte fără echivoc că Hristos a venit "într-o fire asemănătoare
cu a păcatului." Acest lucru nu lasă loc pentru un Mântuitor care evită
legea eredităţii şi vine cu natura nepătată a lui Adam înainte de cădere.
"Firea pământească" nu a existat decât după cădere. "Firea păcătoasă"
este rezultatul căderii, deci o imposibilitate înainte de cădere.
Efortul susţinut de a spune bisericii mondiale că "asemenea" înseamnă în
realitate "neasemenea" produce o anomalie dincolo de orice explicaţie. 5
Când un copil seamănă cu unul dintre părinţi, tata sau mama, nu se spune
despre el că "nu seamănă" cu părinţii, implicând că este greu să ştii care
sunt părinţii lui. Din contră, copilul este asemenea părinţilor săi. Dacă
citim Scriptura aşa cum scrie ea, nu mai avem nevoie să facem semantică.
Vom şti că "asemenea" înseamnă "ca şi," mai mult decât similar. Înseamnă
după acelaşi chip.

Teologi neadventişti înţeleg

Studii extensive publicate de teologi adventişti în ultimul timp confirmă că
Hristos a luat asupra Sa natura omenească păcătoasă, şi aceste studii nu
sunt singurele. Anumiţi teologi, care nu ştiu nimic despre adevărurile
distinctive adventiste, au ajuns la aceleaşi concluzii. Cu secole înainte de
existenţa vreunui adventist, cercetători ai Scripturii proclamau acest
adevăr bazându-se pe descoperirile lor.
Întorcându-ne în secolul trei, vedem că începuse deja lupta împotriva legii,
şi începuse "depărtarea de la credinţă" despre care vorbiseră Pavel şi Ioan.
Se trăgea o linie între Hristos cel adevărat şi antihrist, iar campionii
trebuiau să-şi ocupe locurile.
Unul dintre ei a fost Gregory din Nisa (331 ? - 396 ?) care, împreună cu
fratele lui, Basil cel Mare, a luptat împotriva arianismului. Gregory era
categoric în afirmaţia că Hristos a luat omenescul deplin, aşa cum era el
după căderea în păcat. El folosea versetul lui Pavel că Isus a fost făcut
"păcat pentru noi." "Cuvântul apostolului mărturiseşte că El a devenit
păcat pentru noi şi că s-a îmbrăcat cu natura noastră păcătoasă."6 El era
clar asupra acestui punct, dar greşea în ideea că a existat un fapt
miraculos în naşterea Sa care curăţa rezultatele căderii lui Adam. Această
confuzie există până astăzi, dar Gregory era sigur că Fiul lui Dumnezeu a
luat "natura noastră căzută."7
Harry Johnson oferă o listă de savanţi de-a lungul istoriei care au înţeles
mărturia Scripturii despre natura căzută a lui Hristos. Ei au înţeles că acest
adevăr este obligatoriu dacă răscumpărarea trebuie să fie eficientă. Iată o
listă: Felix de Urgel (780) în Spania; Antoinette Bourignon (1616) în
Franţa; Peter Poiret (1646) în Germania; Gottfried Menken (1768) în
Germania; Edward Irving (1792) în Scoţia; Thomas Erskine (1788) în
Scoţia; Hermann Freidrich Kholbrugge (1803) în Olanda; Johann Christian
Konrad von Hofmann (1810) în Germania; Eduard Bohl (1836) în
Germania; Hermann Bezzel (1861) în Bavaria. Aceşti cercetători ai Bibliei
au fost de acord de-a lungul secolelor că Hristos a luat "natura noastră
căzută," lucru vital pentru planul de mântuire. Lucrul devine clar atunci
când înţelegem că Hristos nu putea muri dacă nu lua trupul naturii
omeneşti după cădere. 8
Gânditorii şi savanţii secolelor trecute nu sunt singurii. Bărbaţi din "timpul
sfârşitului" văd şi ei importanţa acestui adevăr. Karl Barth, teologul
protestant elveţian, participă şi el la clarificarea acestei chestiuni. Vorbind
despre natura umană a lui Hristos în legătură cu căderea, el spune: "El
este un om ca şi noi... egal cu noi în starea şi realitatea în care ne-a adus
neascultarea noastră." 9 Ca şi ceilalţi savanţi menţionaţi, Barth afirmă că
Hristos nu a păcătuit, deşi a luat natura noastră. El spune:
"El nu a fost păcătos. Dar în interior şi în exterior El era în situaţia
unui om păcătos...
"Afirmaţia că Dumnezeu a luat în Hristos o natură identică cu a
noastră după cădere, nu slăbeşte sau întunecă adevărul mântuitor. Dacă
ar fi altfel, cum ar putea Hristos să fie ca noi? Ce legătură ar exista între
noi şi El?...
"El nu face, în starea noastră, ce reprezintă sau produce această
stare, sau ce facem noi permanent în această stare. Omenescul nostru
nesfânt, luat şi adoptat de Cuvântul lui Dumnezeu, este sfinţit şi trăieşte în
el o viaţă fără de păcat; Cuvântul veşnic se apropie de noi în omenescul
nostru nesfinţit. Iar în sfinţirea omenescului nostru nesfinţit, El se apropie
de noi suprem şi eficient...
"Isus nu a fugit de starea şi situaţia omului căzut, ci a luat-o asupra
Sa, a trăit în ea şi a suportat-o ca Fiu al lui Dumnezeu. Cum ar fi putut
face aşa, dacă nu era expus cu adevărat ispitelor din interior, dacă nu
cunoştea, ca ceilalţi oameni, zbuciumul conflictului interior, dacă nu striga
şi se lupta cu Dumnezeu dintr-o nevoie interioară reală? În această luptă,
în care este solidar cu noi până la capăt, El a făcut ceea ce noi nu facem:
voia lui Dumnezeu." 10

Poziţia lui Barth se apropie foarte mult de istoria adventistă. Teologia lui Îl
prezintă pe Hristos aproape de noi. Dar concepţia lui nu este unică. Mai
există şi alţi teologi moderni care înţeleg la fel Scriptura. Unul este J.A.T.
Robinson:
"Primul act al dramei răscumpărării este identificarea Fiului lui
Dumnezeu la limită, şi totuşi fără păcat, cu trupul omenesc în starea lui
căzută. Este necesar să accentuăm acest lucru deoarece teologia creştină
a fost extraordinar de pornită împotriva acceptării cuvintelor clare,
aproape barbare, pe care le foloseşte Pavel pentru a explica piatra de
poticnire a evangheliei." 11

Harry Johnson sugerează că această înţelegere a naturii lui Hristos este

sigură în scrierile lui Pavel. El adaugă că acest lucru nu a fost acceptat din
cauza prejudecăţilor doctrinale şi nu din cauza "expunerii biblice
sănătoase."12
Aceşti savanţi au afirmat de-a lungul secolelor că evanghelia cere un
Hristos care a luat natura umană căzută. Un astfel de teolog, menţionat
deja, este Felix de Urgel, care a trăit în Spania în jurul anului 780. Poziţia
lui sprijină poziţia adventistă. El afirmă că nu există posibilitate de
răscumpărare decât dacă Hristos a luat o natură omenească ca a noastră.
"Felix credea că dacă ispăşirea este ceva real şi nu o prefăcătorie, Hristos
trebuia să ia asupra Sa natura omenească aşa cum este ea pentru tot
neamul omenesc."13 El spunea că această natură umană posedă toate
caracteristicile umanităţii. Hristos trebuia să ia natura ce urma să fie
răscumpărată, dacă răscumpărarea urma să fie reală.
În climatul actual, în care femeia pătrunde în toate domeniile, putem nota
pe Antoinette Bourignon. Ea proclama în Franţa anilor 1600 natura căzută
luată de Hristos. Ea a dorit de tânără să intre în ordinul romano-catolic,
dar nu a putut din cauza problemelor financiare. Mai târziu a renunţat la
papalitate şi a devenit conducător religios prin proprie autoritate. Studiul
personal a convins-o că "dacă Isus nu ar fi dorit să ia asupra Sa voinţa
noastră coruptă, nu ar fi putut suferi, deoarece în cazul acesta toate
suferinţele ar fi fost insensibile pentru El." 14 Ea considera că această
doctrină are o semnificaţie răscumpărătoare ce Îi permitea lui Isus să
spună "Veniţi după Mine."
În vremea pionierilor adventişti a fost Thomas Erskine. Acest avocat
scoţian care s-a apucat de teologie, a scris mai multe lucrări în care
prezintă adevărata evanghelie. Fondul juridic în care era format l-a ajutat
să obţină o imagine scripturistică clară asupra naturii lui Hristos, şi în 1831
a publicat o carte numită Şarpele de aramă. El explica cititorilor că dacă
Hristos nu ar fi luat natura noastră căzută, "nu putea gusta moartea
pentru fiecare om, iar învierea Sa nu putea să cuprindă în mod necesar pe
toţi ceilalţi oameni." 15
Alţi teologi dau aceeaşi mărturie. Mai recent, autori ca T.F. Torrance, Nels
F.S. Ferre, C.E.B. Cranfield, Harold Roberts şi Lesslie Newbigin au scris
cărţi prezentând pe Hristos ca un Mântuitor care a luat asupra Lui natura
noastră păcătoasă, dar a trăit o viaţă fără păcat. Aceşti teologi cred, din
studiul personal al Scripturii, că Isus a trăit ca om şi a fost supus aceloraşi
ispite de foc la care suntem noi expuşi. Limbajul lor arată clar că în
această stare El a trăit o viaţă fără păcat în mijlocul păcatului, şi că a
înfruntat şi biruit păcatul în natura noastră, din interiorul teritoriului
inamic.
Nu prezentăm aceste exemple pentru a sugera că teologia acestor savanţi
ar aduce ceva doctrinei curate a adventismului. Fără o înţelegere clară a
adevărului sanctuarului, nu este posibil să aşezi laolaltă toate aceste
elemente teologice într-un templu perfect al adevărului. Dar aceşti teologi,
fără să ştie nimic despre învăţătura adventistă, au ajuns prin studiu biblic
la o concluzie care se armonizează cu solia 1888 despre natura umană a
lui Hristos.
Mulţi teologi susţin această înţelegere. Pot fi prezentate oricât de multe
citate în armonie cu Scriptura, toate confirmând învăţătura adventistă din
1888, că Hristos a luat asupra Sa o natură umană căzută. Dar acestea nu
vor fi de ajuns la judecată, sau pentru încheierea conflictului pe care l-a
adus păcatul în univers. Mai este mult de înţeles acum, la vremea
sfârşitului.

1 Ellen White, Selected Messages 2, p.109,110.

2 Ellen White, Spiritual Gifts 1, p.25.27 (1858).
3 Câteva exemple: Albert H. Olesen, Think Straight About the Incarnation,
private document, 176; Arthur Leroy Moore, Theology in Crisis, Life
Seminars Inc., p.443 (1890); Ralph Larson, The Word Was Made Flesh,
The Cherrystone Press (1986), p.365, peste o mie de citate; Ellen White,
Selected Messages 2, p.246-288; Desire of Ages, zeci de citate, etc.
4 Ellen White, Desire of Ages, p.24,48,49.
5 Vezi: Adventist Review, 8 februarie 1990, p.8,9.
6 Harry Johnson, The Humanity of the Savior, p. 130; citat din De Vita
Moysis, PG XLIV.336. Acest autor oferă o bogăţie de material istoric asupra
motivelor teologice şi persoanelor implicate în susţinerea afirmaţiei
scripturistice că Hristos a luat "natura umană căzută".
7 Johnson, p.132.
8 Vezi Johnson pentru mai multe detalii.
9 Johnson, p. 167, citând Church Dogmatics, Vol.1, partea 2. p.151.
10 Johnson, p.168,169.
11 Johnson, p.104, citând The Body, p. 37.
12 Johnson, p.105.
13 Johnson, p.135
14 Johnson, p.138, citând Antoinette Bourignon, An Admirable Treatise of
Solid Vertue, p.80.
15 Johnson, p.157, citând The Brazen Serpent, p. 43,44. Vezi şi True and
False Religion.

Noi am creat confuzia în care ne aflăm

Capitolul 3 - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

Adventiştii de ziua a şaptea ştiu bine că în 1950 lumea evanghelică a venit

bătând la uşa noastră. Întrebarea lor era (şi este încă): "Sunt adventiştii
de ziua a şaptea un cult?"
Dorinţa de a fi înţeleşi de bisericile populare ne-a făcut să căutăm o
oarecare cale de a intra în graţiile lor. În lumina istoriei sacre, există o
paralelă între experienţa noastră şi renegarea lui Petru.
Petru jurase credinţă Învăţătorului. El nu se va poticni indiferent ce vor
face alţii, mărturisind că mai bine ar muri decât să se lepede de Domnul
(Matei 26,35). Dar dorinţa de a fi tolerat şi teama de a aparţine unui "cult"
l-au făcut să se clatine în faţa privirii critice a unei servitoare. Oprobriul
public aruncat asupra adevărului pe care l-a susţinut ani de zile nu făcea
decât să-i mărească disperarea. Stigmatul de a fi "urmaş" al lui Isus era
mai mult decât putea el suporta. Era dispus să meargă oricât de departe
spre a scăpa de el. Acuzaţia celei de-a doua servitoare l-a doborât,
semnându-şi lepădarea de Hristos cu jurământ. Lepădarea adevărului i-a
agravat alunecarea şi l-a împietrit în apostazie.
Acuzaţiile celor două femei împotriva acestui pescar încercat erau severe.
Dar Petru trebuia acum să facă faţă unei acuzaţii publice, care spunea că
felul cum vorbeşte arată clar că aparţine acestui "cult." Conştiinţa a cedat.
Presiunea de grup şi dorinţa de aprobare din partea lumii au fost ruina lui.
Adventiştii au înţeles prea puţin preţul cerut pentru acceptarea lumii.
Pericolul compromisului va creşte odată cu înaintarea lucrării îngerului din
Apocalips 18. Ca şi Petru, ne putem trezi negând pe adevăratul Hristos
spre a evita privirea celor care acceptă politica Babilonului şi se înrolează
împotriva Sa. Dar a existat un leac pentru încăpăţânarea lui Petru, şi
există unul şi pentru noi. Când a venit peste el convingerea, şi-a dat
seama că este un trădător. Şi-a dat seama că avea nevoie de adevărul
soliei către Laodicea, care cheamă la pocăinţă. Atunci "a plâns cu amar."
Acesta este preludiul la binecuvântarea cincizecimii. După cincizecime,
Petru a pornit predicând cu putere pocăinţa celor în faţa cărora mai înainte
îşi negase credinţa. Aceasta este puterea pocăinţei, şi aceasta este
experienţa din faţa bisericii în această oră de criză.
Noaptea suferinţei lui Petru era doar la câteva ore de Calvar. Confuzia,
şovăirea şi compromisul bisericii rămăşiţei este, simbolic, doar la câteva
ore de închiderea harului. Dar aceste ore se tot lungesc, deoarece
închiderea harului este amânată. Biserica, Mireasa Sa, va continua să
respingă dragostea Sa, căutând fascinată aprobarea lumii, până va vedea
şi va "cunoaşte" agonia pe care I-o produce Lui.
Sindromul Simon Petru astăzi
Deceniul de compromis cu evanghelicii (1950) este binecunoscut şi nu mai
trebuie să repetăm aici dovezile.1 Ele arată clar că s-a prezentat lumii o
semni-ficativă alterare a învăţăturilor adventiste. Deşi există mai mult de o
mie de afirmaţii din autori adventişti, inclusiv Ellen G.White, care spun că
Hristos a luat natura omului după cădere, noi am îndrăznit să spunem
evanghelicilor invers.
Este perfect normal să încercăm să prezentăm în faţa lor credinţa noastră
de o manieră care să-i convingă că suntem creştini. Dar în discuţia cu ei,
noi le-am prezentat o imagine deformată a soliei îngerului al treilea "cu
adevărat" (expresia sorei White despre solia 1888 - n.tr.). Acest eşec este
rezultatul direct al necunoaşterii sau respingerii conceptelor 1888 despre
evanghelie. Acestea ne-ar fi ajutat să explicăm clar evanghelicilor
doctrinele noastre adventiste. Am fi putut să-i convingem că noi credem cu
adevărat în neprihănirea prin credinţă şi că solia sanctuarului este cu
adevărat biblică. Ei ar fi putut înţelege semnificaţia mijlocirii Marelui nostru
Preot, urmare a vieţii Lui aici pe pământ, unde a luat natura noastră
păcătoasă. Greşeala noastră (păca-tul) a fost o necredinţă despre
"începutul" ploii târzii şi marii strigări trimise nouă acum un secol.
Rezultatul acestei greşeli a fost publicarea cărţii Questions on Doctrine în
1957. Ea a devenit temelia deformării prezentărilor credinţei noastre.
Cartea a devenit un fel de hartă şi compas pentru următoarea generaţie de
elevi din şcolile noastre. Avem astăzi un corp de predicatori peste tot pe
glob, a căror gândire reflectă teologia eronată a acestei cărţi.
Deoarece cartea a fost trimisă la mii de teologi ai diferitelor biserici din
toate ţările, a devenit punctul de referinţă pentru adventişti, ca să putem fi
recunoscuţi ca membri ai comunităţii evanghelice, şi nu ca un cult. Creştea
inima în noi că "ne-am ajuns." Bucuria noastră se baza pe aceeaşi premiză
ca şi renegarea lui Petru – dorinţa de aprobare.
În anul 1971 a fost publicată o altă carte, care se bucura de sprijin
teologic de primă clasă, probabil fără egal în istoria denominaţională. S-a
spus despre Mişcarea destinului că a fost "comandată" de un fost
preşedinte al Conferinţei Generale şi "aprobată" de cinci preşedinţi
succesivi şi "mulţi consultanţi." Apariţia ei "a fost posibilă prin contribuţia a
sute de izvoare şi documente nepreţuite, de la donatori individuali şi
instituţii, arhive, librării şi colecţii... Fără îndoială, nici un alt volum din
istoria noastră nu a avut înainte de publicare un aşa sprijin magnific." 2
Membrii bisericii ar putea să se aştepte, pe bună dreptate, ca o carte cu un
astfel de pedigree să fie fără reproş. Autorul oferă şase pagini de mărturii
glorioase despre împrejurările care au dus la publicarea acestei cărţi.
Cititorul este asigurat că autorul s-a angajat să fie "cinstit şi credincios
faţă de dovezi, complet şi imparţial în tratare, să prezinte o imagine
completă şi echilibrată... o imagine de încredere... credincios şi direct...
neclintit în fidelitatea faţă de adevăr. Mai presus de toate, nu pot fi
necredincios faţă de Dumnezeu şi de biserică." 3
Ce mandat măreţ! Dar materialul prezentat nu susţine premiza autorului.
Mişcarea destinului foloseşte fragmente de afirmaţii cuplate cu
intervenţiile autorului şi ignoră expunerea de vârf a lui Ellen G.White
despre viaţa lui Isus în Hristos Lumina Lumii. Se fac afirmaţii clare că
Hristos a fost "ca Adam înainte de cădere" (pag.428), fără nici o bază şi
împotriva procedurii teologice corecte. Aceeaşi tactică este folosită spre a
susţine o interpretare falsă despre istoria adventistă în era 1888. 4
Toate acestea sunt mai rele decât sindromul Petru. Dragul şi
impulsivul ucenic a fost prins în vârtejul momentului, vărsându-şi
blestemele spre a scăpa de vina prin asociere. Dar cartea aceasta, prin
plănuire premeditată, încearcă să facă biserica şi lumea să creadă că, de-a
lungul anilor, Ellen G.White a învăţat că Hristos a luat natura fără pată a lui
Adam înainte de cădere, şi că aceasta este "adevărata poziţie" a bisericii.
Pocăinţa aşteaptă
În ultimele două decenii, tensiunea în biserică a crescut. Ca o
grămadă de gunoi fumegând, fumul confuziei doctrinale crescânde este
gata să izbucnească în flăcări. Mirosul de fum a devenit aşa de persistent
încât a ajuns la vecinii noştri, iar ei se întreabă ce se întâmplă. Ce face
rămăşiţa în faţa deflagraţiei care se apropie?
"Vecinii" noştri pun întrebările în public. Ei vor să ştie ce credem noi
cu adevărat. La treizeci de ani de la dialogul iniţial despre doctrina
adventistă, revista întemeiată de răposatul dr. Walter Martin vine la obiect
fără scuze:
"Datorită controversei care a bântuit în Biserica Adventistă de Ziua a
Şaptea în ultimele decenii, multe persoane, care cunosc evaluarea
Barnhouse / Martin din anii 1950, se întreabă dacă această poziţie nu
trebuie revizuită sau schimbată substanţial... Poziţia noastră este că
evaluarea făcută de Barnhouse şi Martin este încă valabilă pentru acel
segment din adventism care stă la poziţia din QOD (Questions on
Doctrine) şi exprimată apoi de mişcarea adventistă evanghelică a ultimelor
câtorva decenii...
"Adventismul tradiţional, pe de altă parte, care pare să fi obţinut
susţinerea multor administratori şi conducători... pare să se depărteze tot
mai mult de unele poziţii prezentate în QOD... anumiţi conducători din
interiorul denominaţiunii au numit-o "o erezie condamnabilă." 5
Rămâne de văzut cât de corectă este aprecierea lor că "mulţi
administratori şi conducători" par să se "depărteze tot mai mult de unele
poziţii prezentate în QOD," şi câţi conducători recunosc "erezie" în carte.
Până în prezent, o asemenea mişcare nu este vizibilă în biserică.
Articolul continuă să spună că deocamdată se pare că "adventismul
tradiţional" este aberant, încurcând sau compromiţând adevărul biblic.
Articolul condamnă: 1) poziţia noastră despre îndreptăţire, adică, ceea ce
ei numesc "opinia aberantă de a asemăna îndreptăţirea cu sfinţirea," 2)
natura lui Hristos şi 3) recurgerea la autorităţi nebiblice, anume la Ellen
G.White.
În acest punct sindromul Petru intră brutal în acţiune, plasând în faţa
noastră o ameninţare serioasă, dar mascată: "Trebuie să spunem că dacă
tabăra tradiţionalistă continuă depărtarea ei de QOD şi promovarea lui
Ellen G.White ca interpret infailibil al bisericii, s-ar putea ca într-o zi să
merite pe deplin titlul de "cult," aşa cum recunosc şi unii adventişti."
Rechizitoriul lor este grav, suntem acuzaţi de serioase slăbiciuni teologice.
Ei ne spun că la sfârşitul anilor ‘70 eram la răscrucea drumurilor între
a "deveni" evanghelici, sau a ne întoarce la tradiţionalismul trecutului.
"Dacă cei din conducerea adventismului... nu vorbesc deschis şi nu iau
poziţie pentru convingerile lor, adventismul are puţine şanse, deoarece
adventismul tradiţional este falimentar teologic." Ar fi posibil oare ca solia
care a ţinut Biserica Adventistă împreună mai mult de un secol să fie fără
valoare, bună doar pentru a fi modelată după un tipar nou, garnisit cu
toate capcanele pe care le poate inventa Babilonul? Sau nevăzut şi
neînţeles de noi, suntem confruntaţi cu o criză care aşteaptă pocăinţă? Ei
ne provoacă practic să ne întoarcem la adevărata evanghelie pe care a
trimis-o Domnul într-o "foarte preţioasă solie" poporului Său în 1888.
Eşecul de a accepta această solie expune biserica acestor critici severe.
Care este păcatul nostru?
Adventiştii care au fost membrii ai bisericii de zece ani sau mai mult,
sunt uimiţi de diferenţa care există între biserica de azi şi cea de atunci.
Puţini ar îndrăzni să sugereze că starea spirituală de astăzi este mai bună
decât atunci.
Biserica mondială este confruntată cu o mulţime de publicaţii produse
de un întreg evantai de ceea ce se numeşte acum "instituţii
independente." Se ridică întrebarea: Sunt toate acestea rodul amăgirii şi
criticii nesfinte, sau există un motiv mai profund, o foame apărută din
cauză că în meniul bisericii se găseşte prea puţină hrană cerească? Oricare
ar fi cauza, există o nemulţumire crescândă printre conducători şi membri.
Într-o încercare de a aduce vindecare şi orientare denominaţiunii, în
august 1989 a fost pregătit de Institutul de Cercetări Biblice (Biblical
Research Institute) al Conferinţei Generale, un document numit "Un apel la
unitatea bisericii." Acest document de zece pagini abordează unele
probleme specifice care confruntă biserica. Se fac trimiteri la aproape
cincizeci de versete biblice şi se citează numeroase afirmaţii din Spiritul
Profetic. Se doreşte a fi o bază serioasă pentru călăuzirea bisericii. Acest
institut a devenit moştenitorul lui Defense Literature Committee, care se
trage cel puţin din 1951, când a apărut pe scenă situaţia Barnhouse/
Martin.
În acea perioadă aveam mandat ca biserică a rămăşiţei, şi avem şi
astăzi acelaşi adevăr de apărat. În biserică este nevoie de unitate, iar
responsabilitatea conducerii este dincolo de orice discuţie. Sănătatea
bisericii este fără îndoială în mâna celor din fruntea lucrării. Dar când
atacă vreo boală, uşoară sau gravă, tratamentul poate fi prescris doar
dacă s-a pus un diagnostic corect. Întrebarea este: Ştim noi de ce suntem
bolnavi? În lumina bătăliei cosmice, ne cunoaştem noi păcatul?
Apelul abordează probleme specifice: 1) Fanatism, 2) Lepădarea
doctrinelor creştine de bază, 3) Spirit partizan şi 4) Deosebiri faţă de
poziţia biserici pe teme neesenţiale. Derivând din punctul 4, se dă
avertizarea serioasă:
"Deşi apostazia îşi are totdeauna victimele ei, una dintre cele mai
mari presiuni asupra bisericii rămăşiţei de astăzi este efectul diviziv al unor
segmente din biserică care, totuşi, mărturisesc consacrare faţă de Hristos
şi faţă de încheierea misiunii bisericii. Aceşti membri au anumite poziţii
asupra naturii umane a lui Hristos, asupra naturii păcatului şi neprihănirii
prin credinţă în contextul timpului sfârşitului. Deoarece poporul adventist,
ca întreg, nu împărtăşeşte aceste poziţii, aceşti membri cred că biserica a
apostaziat de la credinţa pionierilor. Unii chiar sugerează că biserica
organizată nu îşi mai îndeplineşte rolul de biserică a rămăşiţei specificat în
profeţie...
"Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a căzut de acord asupra celor
27 de credinţe fundamentale, unde sunt concentrate învăţăturile biblice de
bază... Subiectele specifice amintite mai sus nu fac parte din aceste 27 de
credinţe fundamentale. Biserica mondială nu a văzut niciodată aceste
subiecte ca esenţiale pentru mântuire, şi nici pentru misiunea bisericii
rămăşiţei. Scriptura nu prezintă aceste subiecte ca fiind centrale;
informaţiile sunt vagi, şi există diferenţe de opinie ascuţite între creştini
devotaţi de ambele părţi ale baricadei.
"Nu poate exista o unitate puternică în biserica mondială a rămăşiţei
poporului lui Dumnezeu atâta timp cât aceste segmente fac publice aceste
vederi şi le agită, atât în America de Nord cât şi în alte diviziuni. Aceste
subiecte trebuiesc lăsate la o parte, şi nu prezentate insistent poporului
nostru ca lucruri necesare. Nu trebuie să-l lăsăm pe Satana să profite de
poporul lui Dumnezeu în acest punct, lăsând ca astfel de probleme să ne
dezbine şi să ne slăbească lucrarea şi părtăşia."6
Acest citat lung prezintă probleme de o seriozitate maximă. Dar la
fel de gravă este concluzia de la pagina 9, că persoanele care promovează
asemenea învăţături ce produc "dezbinare" în trup, vor forţa conducerea,
ca o ultimă soluţie, să îi separe de biserică, deşi cu dragoste şi cu părere
de rău.
În ciuda dorinţei de unitate în biserică, acest Apel prezintă obstacole
insurmontabile. Afirmaţia că subiectele menţionate nu se află în cele 27 de
doctrine este absolut neadevărată.7 Cartea Seventh-Day Adventists
Believe... o expunere biblică a celor 27 de doctrine fundamentale,
publicată în 1988 de Asociaţia Pastorală de la Conferinţa Generală, a
devenit norma pentru biserică. Aşa cum sugerează titlul, cartea explică
cele 27 de doctrine majore ale bisericii. Ea stabileşte temeliile pentru o
solie comună şi o activitate comună. Doctrina că Hristos a venit pe pământ
în natura umană a omului căzut este amintită în câteva locuri. Capitolul
"Dumnezeu Fiul," la paginile 37 şi 57, repetă fără dubii că "asemenea" în
Romani 8,3 înseamnă aşa cum scrie, şi nu neasemenea.
În multe locuri, cartea discută neprihănirea prin credinţă "în contextul
vremii sfârşitului" asigurând biserica că poporul lui Dumnezeu poate păzi
legea Sa. Este incredibil cum poate afirma acest Apel că "biserica mondială
nu a văzut niciodată aceste subiecte ca fiind esenţiale pentru mântuire sau
pentru misiunea bisericii rămăşiţei."
Astfel, confuzia din rândurile noastre a atins proporţii epidemice. A
spune bisericii mondiale că "aceste subiecte trebuiesc lăsate la o parte şi
nu trebuiesc prezentate insistent poporului nostru ca lucruri necesare,"
înseamnă să îi spunem că evanghelia trebuie lăsată la o parte. Dar în acest
context, apelul la unitate devine iraţional.
Situaţia noastră continuă să fie urmărită de evanghelici. În
Christianity Today din 5 februarie 1990, un articol de patru pagini spune
lumii: "Adventiştii... încă dezbat asupra adevăratei lor identităţi."
Nu putem schimba mărturia istoriei noastre. Ea va rămâne veşnic.
Dar o putem vedea aşa cum este, ne putem pocăi şi ne putem mărturisi
eroarea. Păcatul nostru este refuzul de a ne vedea starea. Atâta timp cât
vom refuza, individual sau colectiv, să fim confruntaţi cu istoria noastră din
1888, Domnul este cu mâinile legate. "Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat;
dar voi ziceţi: Vedem; de aceea păcatul vostru rămâne" (Ioan 9,41).
 Cuvintele lui Isus sunt destul de clare: păcatul şi confuzia noastră vor
rămâne până când vom "vedea."

1 Pentru cea mai vastă lucrare despre natura lui Hristos produsă
vreodată de un adventist în istoria denominaţiunii, şi cum a fost coruptă
această învăţătură prin metode de cercetare frauduloase, vezi The Word
Was Made Flesh, de Ralph Larson.
2 LeRoy Edwin Froom, Movement of Destiny, Review & Herald
Publishing Association (Washington, D.C. 1971), p.8.
3 ibid., p.17-23.
4 În 1974 a fost pregătit de către autor (D.K.Short) un manuscris
particular pentru Conferinţa Generală, în care erau prezentate multe
nepotriviri din cartea Movement of Destiny. El a fost publicat mai târziu cu
titlul Mystery of 1888.
5 Christian Research Journal, vara 1988, luat dintr-un articol de şapte
pagini numit From Controversy to Crisis, An Apdated Assessment of
Seventh-Day Adventism, de Kenneth Samples. Articolul afirmă că
reprezintă "cuvinte de la un prieten, care se roagă fierbinte ca actualii
conducători ai Bisericii Adventiste să onoreze Scriptura şi evanghelia
harului mai mult decât distinctivele denominaţiunii lor." Articolul este o
chemare clară ca acei "conducători actuali" să îmbrăţişeze deplin
adevărurile soliei 1888 despre neprihănirea lui Hristos.
6 "Un apel pentru unitatea bisericii," Biblical Research Institute,
august 1989, p.5.
7 Vezi: Seventh-Day Adventists Believe..., Asociaţia Pastorală,
Conferinţa Generală (Washington D.C. 1988).

Când ne vom înțelege confuzia?

Capitolul 4 - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

Se pare că dialogul pe care conducătorii bisericii noastre l-au avut cu

evanghelicii în anii ‘50 are o paralelă în istoria sacră, paralelă care sună ca
o parabolă solemnă.
În zilele împăratului Ezechia, "înţelepţii Babilonului," care studiau
astronomia, au văzut umbra soarelui întorcându-se cu zece trepte pe
cadranul ceasului. Au fost uimiţi. Curând au sosit ştiri că această minune
era rezultatul rugăciunii împăratului Ezechia către Dumnezeul lui Iuda
pentru o prelungire a vieţii. Nu numai că a fost vindecat şi i s-a promis
încă cincisprezece ani de viaţă, dar cerul a confirmat această
binecuvântare cu un semn care a uluit lumea ştiinţifică a zilei.
Împrejurările i-au forţat pe aceşti oameni mari ai lumii, care cunoşteau
mişcările soarelui, să-l viziteze pe regele acestui mic regat, care se
vindecase aşa miraculos. Ambasadorii din Babilon au sosit la regele
Ezechia, felicitându-l pentru însănătoşirea lui, curioşi să afle despre
Dumnezeul care făcuse o asemenea minune.
Iată o ocazie unică pentru rege să spună demnitarilor din Babilon despre
Creatorul şi Susţinătorul universului. Acesta urma să fie un test pentru
recunoştinţa lui şi o demonstraţie a aprecierii pe care o are faţă de
adevărul pe care l-a dat Dumnezeu poporului Său. Istoria spune: "Când au
trimis căpeteniile Babilonului soli la el să-l întrebe de minunea care
avusese loc în ţară, Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, ca să cunoască
tot ce era în inima lui" (2 Cronici 32,31).
Ezechia a fost "prins" de aceşti emisari. Mândria din inima lui şi dorinţa de
a fi acceptat de societatea oamenilor mari ai lumii l-au biruit. Cei care se
închinau soarelui, lunii şi stelelor, şi nu cunoşteau pe Dumnezeul cerului,
au devenit confidenţii lui. El se ruşina de solia pe care a încredinţat-o
Dumnezeu lui Israel. În mândria lui, le-a arătat ambasadorilor ce credea el
că îi interesează - argintul, aurul şi bogăţiile materiale pe care Dumnezeu
le-a aşezat în mâinile poporului Său. Valoarea imensă a uneltelor
sanctuarului, clădite şi modelate să slujească adevărul, a fost degradată la
valoarea Babilonului. Ustensilele dedicate slujirii Creatorului au ajuns vase
pentru vinul de pe mesele Babilonului. Valoarea şi puterea susţinătoare a
tainelor lui Dumnezeu încredinţate lui Israel au fost depreciate şi
dispreţuite. Un asemenea compromis a adus în final distrugerea şi ruina
sanctuarului.
Dacă Ezechia ar fi profitat de ocazie, mărturisind puterea şi slava
adevărului încredinţat lui Israel (care era evanghelia), lumina s-ar fi
răspândit printre păgâni. În loc de aşa ceva, conceptele Babilonului au
devenit norma pentru poporul lui Dumnezeu. Sămânţa rea semănată
atunci a răsărit mai târziu, producând un seceriş de pustiire. Păcatul lui
Ezechia a constat în faptul că a adus mânie asupra lui Iuda şi asupra
Ierusalimului (2 Cronici 32,25).
Primirea emisarilor din bisericile evanghelice în anii ‘50, ne-a făcut să le
arătăm lucrurile pe care consideram noi că le vor aprecia şi vor dori să le
vadă. Faptul că i-am "primit" nu a fost rău. Ce a fost rău, a fost că am
ascuns de ei "cu adevărat solia îngerului al treilea," "o foarte preţioasă
solie" pe care ne-a trimis-o Domnul. Am prezentat în faţa lor o solie
confuză. Până astăzi insistăm că am spus ce trebuia. Confuzia nu face
decât să se înmulţească.
Spre deosebire de Ezechia, noi nu ne-am pocăit şi nici nu ne-am
recunoscut păcatul. "Ezechia s-a umilit de mândria inimii lui, el şi locuitorii
Ierusalimului, astfel că mânia Domnului nu a venit în timpul vieţii lui
Ezechia" (2 Cronici 32,26). De la rege şi conducătorii poporului şi până la
cei mai umili locuitori ai Ierusalimului, toţi s-au pocăit. Dar sămânţa rea a
fost semănată şi urma să dea, la timpul ei, o recoltă de pustiire şi vai.
Dumnezeu avea un plan
Vizita înţelepţilor din Babilon nu era lipsită de scop. Scriptura spune clar că
Dumnezeu avea un plan. El dorea să-l "încerce, ca să ştie ce se află în
inima lui." Ezechia nu îşi cunoştea inima. Dacă ar fi murit în timp ce era
bolnav, în loc să ceară o prelungire de cincisprezece ani, experienţa tristă
cu înţelepţii Babilonului nu ar mai fi avut loc. Fără ca el să ştie, exista în
camerele ascunse ale minţii lui ceva care trebuia descoperit.
A fost oare experienţa bisericii rămăşiţei cu trimişii lumii evanghelice
diferită de a lui Ezechia? Noi am crezut că o să facem impresie asupra lor.
Am sperat că o să fim acceptaţi sau, în cuvintele articolului din Christianity
Today, să fim consideraţi "un corp esenţial creştin ortodox," deşi puţin cam
neobişnuit. Dar criticii noştri evanghelici nu sunt satisfăcuţi cu ce s-a
întâmplat în anii ‘50, şi sugerează acum că ne îndreptăm într-o direcţie
greşită. Tot aşa, mulţi dintre membrii noştri nu sunt satisfăcuţi, în lumina a
ceea ce spune Scriptura. Ei consideră că părăsim "pietrele de hotar," ba
chiar sunt siguri. Ce va spune istoria? Eşuăm şi noi ca Ezechia, stricând
planul lui Dumnezeu?
Ne-am pierdut identitatea?
Evanghelicii au analizat cu grijă confuzia pe care ne-am creat-o singuri. Ei
ştiu când şi cum au început problemele noastre. Ei sunt familiarizaţi cu
istoria adventistă, ştiu cum au studiat pionierii şi cum au ajuns la
convingerea că sunt o "rămăşiţă" cu un adevăr unic. Acest lucru nu era
pentru ei un secret, când au venit la noi, dar ei respingeau ideea. Ei afirmă
deschis că noi "experimentăm o criză de identitate," şi că ea este în
"contrast direct cu părerea pionierilor adventişti." Ei vor să ne facă, pe noi
şi lumea, să înţelegem că
"(Adventiştii) credeau că Ei sunt mişcarea specială a lui Dumnezeu
pentru ultimele zile ale pământului. Această identitate măreaţă a rămas
intactă până la contactul adventismului cu evanghelismul în anii ’50.
"O mare parte din controversa doctrinală care a izbucnit în adventism
în ultimele decenii se datorează discuţiilor lor cu evanghelicii în anii ‘50.
Până la acea dată, exista un consens printre teologii evanghelici că
adventismul de ziua a şaptea era cu puţin mai mult decât un cult
necreştin... Questions on Doctrine... a repudiat doctrinele adventiste
unanim acceptate, ca noţiunea că Hristos a moştenit o natură umană
afectată de cădere, şi credinţa că ultima generaţie de credincioşi va atinge
o desăvârşire fără păcat."1

Nu există umbră de îndoială în cuvintele cu care ne fac portretul. Ei merg

chiar mai departe, sugerând că există un motiv pentru liberalismul nostru
care caută "respectabilitate teologică şi culturală." Ei înţeleg divergenţele
noastre din trecut ca rezultat al alergării după diplome universitare. Iată
ce spun ei lumii în revista lor:
"În anii ‘50 şi ‘60, mulţi studenţi adventişti au început să obţină
diplome de la universităţi neadventiste. În multe cazuri, şcolile frecventate
de aceşti tineri adventişti erau de orientare teologică liberală. Astfel,
teologii adventişti au fost influenţaţi de critica biblică modernă şi de
teologia liberală."
Din nefericire, istoria susţine afirmaţiile lor. Ne-am pierdut identitatea. Am
fost jefuiţi de specificul nostru şi ne complacem să fim o biserică printre
alte biserici. Am neglijat raţiunea noastră de a exista; dar nu suntem
primii care păţesc aşa ceva. Părinţii noştri spirituali, copiii lui Avraam dintr-
o altă generaţie, s-au împotmolit într-o greşeală asemănătoare.
Acum o jumătate de secol, un fiu de sânge al lui Avraam, pastor adventist,
avertiza conducătorii bisericii. Fratele F.C. Gilbert publica în decembrie
1933 un articol în Ministry care s-a dovedit a fi o profeţie. Articolul lui se
numea "De ce l-au lepădat iudeii pe Isus ca Mesia." Studiul şi expunerea
lui asupra raţionamentului evreu prezintă o imagine uluitoare despre ce s-
a întâmplat cu noi în ultimele şase decenii.
El spune că omenirea se miră de ce naţiunea iudaică L-a lepădat pe Isus,
deşi Scriptura este plină de preziceri, tipuri şi profeţii privind venirea Lui.
De ce L-a refuzat sămânţa lui Avraam, sinedriul, pe Isus ca Mesia? Gilbert
explică în detalii triste: "Pentru unii pare aproape inexplicabilă respingerea
lui Isus de către farisei, deşi erau recunoscuţi ca lideri care stau pe scaunul
lui Moise." Desfăşurând istoria acestei respingeri, motivul devine evident.
După ce Alexandru cel Mare s-a închinat în templul de la Ierusalim, între
greci şi evrei a început să se dezvolte un spirit de prietenie. "Grecii
asigurau pe evrei că vor să le fie prieteni şi binefăcători. Ei doreau să
cunoască mai multe despre Dumnezeul evreilor." Astfel, grecii au sugerat
ca tineri iudei talentaţi să meargă la Alexandria pentru educaţie şi instruire
în filosofia, ştiinţa şi învăţământul grecesc. În discuţiile din jurul acestui
proiect, mulţi dintre bătrânii lui Israel şi-au manifestat îngrijorarea faţă de
acest pas. Ei avertizau că s-ar putea să se dovedească ruinător pentru
viitorul poporului evreu. Dar sfatul grecilor a fost urmat, iar scena era gata
pregătită pentru lepădarea "fiului lui David, fiul lui Avraam." Descrierea
sună ca o predică de înmormântare:
"Grecii asigurau pe bătrânii lui Israel că pot să-şi păstreze
standardele religioase... Obţinând recunoaştere din partea celei mai mari
naţiuni de pe pământ, absolvenţii şcolilor evreeşti vor avea numai
avantaje... Bărbaţii lui Israel erau făcuţi să creadă că avantajele pentru
savanţii evrei vor fi nemăsurate... Treptat, şcolile evreeşti au început şi ele
să ofere diplome absolvenţilor lor... Pas cu pas a început să se creeze o
aristocraţie scolastică, din care s-a format sinedriul de mai târziu. Acest
cuvânt este de origine grecească...
"An după an Cuvântul lui Dumnezeu era studiat mai puţin, iar cultura
şi filosofia se înmulţeau. Programul de studii... era influenţat către
intelectualism... Evlavia se răcea treptat, în timp ce formele şi ceremoniile
se înmulţeau. Pe măsură ce studentul înainta în vârstă şi se dezvolta
intelectual, el studia mai puţin Cuvântul lui Dumnezeu şi mai mult scrierile
omului.
 "Rabinul licenţiat era recunoscut după haine. Licenţele rabinice erau
esenţiale pentru persoana care dorea să se adreseze fiilor lui Avraam.
Aceasta era situaţia din Iudea când au apărut în ţara lui Israel Ioan şi
Isus...
"Amestecând filosofia umană cu Cuvântul lui Dumnezeu, forţa
spirituală şi puterea Scripturii au început să lipsească din viaţa cărturarilor
şi poporului. Ei nu mai aveau discernământ spiritual... Influenţa educaţiei
lumeşti a împiedicat toate categoriile societăţii de atunci să-L întâmpine pe
cel care "a venit la ai Săi." Ai Săi nu L-au primit. Cerinţele Lui erau cereşti;
poporul era pământesc. Cerul şi pământul nu se armonizează."

Fratele Gilbert nu putea şti că articolul lui era o descriere a timpului

nostru. El îşi încheia prezentarea istoriei iudaice astfel: "Conducătorii lui
Israel au cedat, în mare măsură, cerinţelor şi învăţământului grecilor,
sperând să obţină prestigiu şi influenţă. Ei au fost făcuţi să creadă că pot
contribui mai mult la mandatul pe care l-au primit de la Dumnezeu,
asimilând standardele de educaţie ale lumii, decât ţinând tare la
standardele transmise de strămoşii lor evlavioşi." Omenirea cunoaşte
rezultatul: L-au lepădat pe adevăratul Mesia! (vezi Nota la finalul
capitolului)
Articolul fratelui Gilbert zace acum în arhivele noastre, dar dovada despre
ce spun evanghelicii despre noi se poate găsi uşor, fără cercetare, în
publicaţiile noastre actuale. O dată ce înţelegem conflictul, dificultatea în
care ne găsim devine evidentă. Întrebarea este: Cine este acest "Hristos"
pe care mărturisesc că îl urmează toate bisericile populare? În Biblie nu
este prezentat decât un singur Hristos adevărat, deşi se aminteşte că
există şi un hristos fals. Este imposibil de acceptat că "piatra din capul
unghiului" are dimensiuni diferite. Nu poate exista decât o singură temelie
pentru construcţia ridicată a fi un "templu sfânt în Domnul, o locuinţă a lui
Dumnezeu prin Duhul" (Efeseni 2,20-22). Biserica rămăşiţei nu poate clădi
un templu sfânt urmărind mai multe planuri arhitecturale.
Planul este şters
Istoria sacră ne spune că biserica primară a fost binecuvântată cu Duhul
Sfânt când "erau cu toţi împreună într-un singur loc" (Fapte 2,1). Istoria
ne învaţă că biserica sfârşitului va demonstra un caracter şi o unitate
nemaivăzute. Va fi o biserică "slăvită, fără pată, zbârcitură sau ceva de
felul acesta" (Efeseni 5,27). Membrii acestei biserici vor vorbi la fel,
experimentând o unitate autentică. "În gura lor nu s-a găsit minciună, căci
sunt fără vină în faţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu" (Apocalips
14,5). Este cazul să ne întrebăm de ce nu a fost atins până acum acest
standard. Avem nevoie de această unitate cât mai curând posibil.
Cu acest scop în minte s-a făcut o încercare de unitate la începutul lui
1990. În câteva numere din ianuarie şi februarie ale revistei Adventist
Review, despre care am vorbit în capitolul unu, s-a prezentat bisericii
mondiale un plan, într-o serie de şase articole, numit "Model sau
Înlocuitor, contează cum Îl înţelegem pe Isus?" Articolul de debut, "Să
stăm uniţi," îşi anunţă intenţia: "O chemare la unitate." Dar instrucţiunile
date bisericii sunt şterse şi lasă neexplicată metoda de a realiza această
unitate. Dimensiunile "pietrei unghiulare" sunt nesigure, astfel că cei care
doresc să construiască în armonie cu chemarea la unitate sunt în
încurcătură. Nu ştiu cum să-şi realizeze sarcinile. Până nu ajungem la o
hotărâre în legătură cu "piatra unghiulară" şi nu suntem siguri că este
vorba doar de ea, nesiguranţa "Apelului" rămâne.
Aceasta înseamnă că membrii bisericii care susţin "anumite poziţii despre
natura lui Hristos" pot fi consideraţi dezbinători. În consecinţă, "nu poate
exista unitate puternică în biserica mondială a rămăşiţei lui Dumnezeu...
(de aceea) aceste subiecte trebuie lăsate la o parte, şi nu prezentate
poporului nostru ca lucruri necesare."2 Dar poziţia condamnată şi
"dezbinătoare" este poziţia exprimată în Evrei 2,17: "Prin urmare, a trebuit
să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile... ca să facă ispăşire." Singura
unitate posibilă este aceea bazată pe adevărul biblic.
Cum poate conştiinţa adventistă să lase la o parte "piatra din capul
unghiului," şi totuşi să spere că va clădi o biserică slăvită şi fără pată?
Cum pot oare membrii bisericii să tacă, văzând cum Adventist Review,
prima publicaţie a mass-mediei adventiste, publică una dintre cele mai
confuze serii de articole care au apărut vreodată în publicaţiile
denominaţionale?
S-a dat de înţeles că aceste articole vor examina natura lui Hristos, dar
subiectul urmărit a fost păcatul. Ce este el? Este oare desăvârşirea de
caracter, viaţa fără păcat, posibilă? Viziunea augustiniană spune că o
persoană este păcătoasă prin natură, la naştere, este condamnată deja, şi
de aceea comite inevitabil fapte păcătoase. Ea aşează scena pentru
imposibilitatea vieţii fără păcat atâta timp cât avem o natură păcătoasă, în
ciuda multor afirmaţii inspirate care spun invers. Aceasta nu este teologia
Scripturii.
O astfel de afirmaţie, printre multe altele care spun invers decât tema
acestor articole, nu este citată prea des:
"Dumnezeu ne cheamă să atingem standardul desăvârşirii şi aşează
în faţa noastră exemplul lui Hristos. În omenescul Său, desăvârşit de o
viaţă de permanentă rezistenţă în faţa păcatului, Mântuitorul a arătat că
prin cooperare cu divinitatea, fiinţele omeneşti pot atinge în această viaţă
desăvârşirea de caracter. Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu pentru
noi, ca să putem obţine şi noi biruinţa deplină." 3

Aceste câteva litere, "şi noi," au o greutate imensă. Ele ne spun că biruinţa
noastră asupra păcatului poate fi la fel de completă ca a lui Hristos. În
aceste trei fraze ni se dă asigurarea că Isus a fost ispitit, că a rezistat
ispitei, că a biruit ispita şi că "şi noi" putem face la fel prin credinţă
autentică în El.
Din cauză că mulţi evanghelici sunt îmbibaţi de teologia augustiniană, le
este imposibil să fie de acord că Isus a luat asupra Sa natura omenească
căzută, şi că a biruit în acea natură. Şi totuşi, acestea sunt conceptele care
colorează întreaga serie a articolelor din Review. În loc să accepte sfatul
clar al inspiraţiei, ele conţin confuzie în legătură cu păcatul şi efectele lui.
Ideea promovată este că vina apare automat la naştere, şi nu atunci când
mintea alege să accepte păcatul. Articolele intră în polemică şi, cu toate că
nu acceptă dogma "concepţiei imaculate," care este clar erezie, o
înlocuieşte cu un nou termen, "concepţie miraculoasă." Este adevărat că
Isus a fost născut miraculos, prin Duhul Sfânt; ce nu este adevărat, este
pretenţia că naşterea Sa virgină i-a oferit un trup sfânt, deosebit de trupul
nostru căzut, păcătos.
Printre multele idei ambigue şi ilogice, această serie de şase articole spune
bisericii adventiste:
(1) Că Isus nu a experimentat ispita ca noi, deoarece natura Sa nu era ca
a noastră (#3, pag.19).
(2) Că Ellen White a "văzut misiunea lui Hristos în două dimensiuni. Ea
vorbeşte de o dimensiune precădere, şi de una postcădere" (#3, pag.19).
(3) Că Isus "nu putea experimenta păcatul interior al naturii noastre
păcătoase. Dar era necesar să... experimenteze un echivalent în
intensitate, deşi rămânea un om fără păcat" (#3, pag.21).
Cuvântul cheie este "experienţă." Este adevărat că Hristos nu a
"experimentat" păcatul. Nici un adventist care crede solia 1888 despre
neprihănirea lui Hristos nu a implicat vreodată un asemenea lucru. Dar El
a experimentat ispita spre păcat, fără să cedeze nicidecum. Prin deformări
subtile, articolele caută să arunce dispreţ asupra adevărului pe care
Domnul l-a "trimis" bisericii adventiste.
Membrii bisericii care apreciază "solia foarte preţioasă" din 1888, vor
recunoaşte confuzia promovată în aceste şase articole. În afară de lucrurile
menţionate, se observă un curent subteran care încearcă să sprijine
poziţia naturii dinainte de cădere. Acestea pot părea nevinovate la
suprafaţă, dar au fost concepute de Augustin, şi sunt esenţa spiritului lui
Antihrist.
Materialul de construcţie este defectuos
Biserica ce trebuie clădită în vremea sfârşitului va sta întreaga veşnicie ca
un monument al puterii evangheliei. Ea va fi trupul colectiv pe care l-a
văzut Avraam prin credinţă şi care este descris ca fiind "o biserică slăvită,
sfântă şi fără pată" (Efeseni 5,27). Aceasta nu poate însemna decât un
singur lucru: materialul care intră în structură trebuie să fie fără defect.
După Petru, această casă spirituală va fi clădită în aşa fel încât "piatra"
lepădată odată, să devină "piatra din capul unghiului." Ei trebuie să i se
alăture şi alte "pietre vii" spre a forma un "neam sfânt, un popor ales...
chemat din întuneric la lumina Sa minunată" (1Petru 2,5-9).
Acest popor va trebui să "cunoască" "piatra," şi fiind clădiţi împreună cu El,
trebuie să fie ca El şi să-L vadă aşa cum este la venirea Lui. Ei nu trebuie
să fie înşelaţi de nici o contrafacere sau profet fals. Ei trebuie să cunoască
Duhul lui Dumnezeu, care mărturiseşte că Isus a venit "în trup," şi să nu
se lase amăgiţi de spiritul lui Antihrist, care neagă că El a venit în trup
(1Ioan 4, 1-3).
O parabolă gravă ne confruntă pe noi astăzi. Deoarece părinţii noştri
spirituali au lepădat piatra unghiulară, li s-a lăsat casa pustie. Temelia pe
care Domnul dorea să zidească poporul Său, a devenit o "piatră de
poticnire şi o stâncă de cădere."
Nu există nici o şansă ca poporul lui Dumnezeu din ultima generaţie să fie
"pietre vii" clădite într-o "casă spirituală," atâta timp cât încearcă să
folosească două pietre unghiulare. "Batjocura" rezultată din relatarea
biblică despre un Hristos care "a fost făcut asemenea fraţilor Săi" continuă
să fie o "piatră de poticnire." Realitatea prezentă sugerează că vechea
lepădare a "pietrei din capul unghiului" are o paralelă în biserica de astăzi,
când mulţi neagă venirea Cuvântului în "trup." Fără înţelegerea corectă a
naturii umane pe care a luat-o adevăratul Hristos, nu putem înţelege
ispăşirea şi lucrarea evangheliei.
Adevărul teribil este că această serie de articole din Adventist Review
neagă că Isus Hristos a venit "în trup." Să analizăm câteva puncte:
(1) A afirma că "natura Sa nu era ca a noastră" înseamnă să contrazicem
Scriptura, care spune deschis că "nu avem un mare preot care să nu aibă
milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi
noi, dar fără păcat" (Evrei 4,15). Nu putea fi ispitit "ca şi noi," dacă natura
Sa nu era ca a noastră.
(2) A spune că Ellen White vorbeşte despre o "dimensiune pre-cădere şi
una post-cădere" înseamnă să-i aşezăm în gură cuvinte pe care nu le-a
rostit niciodată. În cele o sută de mii de pagini ale scrierilor ei nu se
găseşte nicăieri o astfel de vorbire cu dublu sens, iar autorul nu oferă în
articolele lui nici o umbră de suport pentru afirmaţia dogmatică pe care o
face.
(3) A spune că Isus "nu putea experimenta presiunile interioare ale
oamenilor păcătoşi" înseamnă să ignorăm chiar mărturia Lui. El a spus:
"Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi; nu caut să fac voia Mea, ci voia
Tatălui Meu, care M-a trimis. Dacă mărturisesc despre Mine Însumi,
mărturia Mea nu este adevărată... M-am coborât din cer să fac nu voia
Mea, ci voia Celui ce M-a trimis; Tată, dacă se poate, depărtează paharul
acesta de la Mine; totuşi, facă-se nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu...
Tată, dacă nu se poate ca paharul acesta să treacă de la Mine fără să-l
beau, facă-se voia Ta" (Ioan 5, 30.31; 6,38; Matei 26, 39.42). Dacă Isus
nu descrie aici o luptă adevărată cu voinţa Lui, cu "pornirile interioare,"
atunci lupta Lui cu păcatul este teatru, o farsă pioasă. Afirmaţia lui Hristos
"Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33) nu este o lăudăroşenie mincinoasă, ci
arată că El s-a confruntat cu "presiunile interioare" şi le-a biruit. A fi ispitit
"din interior," aşa cum suntem noi ispitiţi, nu este păcat.
Planul de mântuire trebuie să folosească metode legate de realitate. Acest
lucru elimină un mântuitor care era despărţit de orice. Dacă biruinţa lui
Hristos se datorează faptului că era deosebit de noi în vreun fel şi nu a fost
deplin părtaş de natură umană, atunci noi nu putem avea experienţa Sa.
Apelul de a lua crucea Sa este necinstit. Declaraţia de conflict cu propria
voinţă este fără sens şi înşelătoare.
Deoarece mărturia lui Hristos este de necombătut, a fost croită o teorie
mistică numită "echivalenţă de intensitate." Aceasta pentru a-L absolvi de
"presiunile interioare" ale oamenilor păcătoşi. Dar ispitirea nu implică
păcătuire. Ispita nu este păcat. Acest lucru este dovedit în ispitirea lui Isus
în pustie. Prima ispită a fost legată de foamea fizică. A doua urmărea să-I
frângă credinţa şi încrederea. "Satana se lăuda că el poate să profite de
omenescul lui Hristos spre a-L face să treacă linia dintre încredere şi
încumetare."4 Ispitele au fost extrem de severe, dar Satana a fost înfrânt.
A treia ispită a fost cea mai severă şi a decis destinul lui Satana, hotărând
cine va fi biruitor. "Această ultimă ispitire a fost cea mai fascinantă...
Ochiul lui Isus s-a oprit pentru o clipă asupra slavei prezentate înaintea
Lui; dar El s-a întors şi a refuzat să privească spectacolul vrăjit. Nu dorea
să-şi pună în pericol integritatea, cochetând cu ispititorul."5 Întreaga
experienţă din pustie demonstrează că natura noastră umană nu trebuie
să fie biruită ca a lui Adam. Ea dovedeşte că indiferent de tacticile pe care
le foloseşte Satana, indiferent de căile alese spre a ajunge în citadela
sufletului, ispita nu duce la păcat, dacă cel ispitit refuză să cocheteze cu
ea, alegând astfel să nu cedeze.
Refuzând să cedeze ispitei, Hristos a sigilat principiul crucii care fusese
stabilit "de la întemeierea lumii" (Apocalips 13,8). Lăsându-şi puterea şi
slava în cer şi venind în această lume "în trup," a confirmat pentru
totdeauna că în cruce este putere pentru oricine ia crucea ca El. În cruce
se află vindecare pentru toată înălţarea de sine. Crucea explică motivul
pentru care Isus a chemat pe ucenicii Săi să-L urmeze. Acesta este drumul
spre biruinţă pe care l-a urmat El şi pe care vor merge cei răscumpăraţi
totdeauna (Apocalips 4,4).
Acest drum spre biruinţa asupra păcatului nu a fost străbătut doar de
Hristos. Este drumul crucii pe care El şi urmaşii Săi îl vor străbate
împreună. Pavel spunea acest lucru: "Am fost răstignit împreună cu
Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa
pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu
care m-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 2,20).
Luptele Lui sunt luptele noastre. Biruinţele Lui sunt biruinţele noastre.
Voinţa umană a lui Hristos a fost ispitită de eu ca şi a noastră.
Magnitudinea acestui conflict comun este prezentat bisericii în puternice
cuvinte de încurajare:
"Când puterea lui Satana asupra sufletelor este zdrobită, vedem pe
oameni legându-şi voinţa de cruce, răstignind firea cu dorinţele şi poftele
ei. Are loc cu adevărat o răstignire a eului; căci voinţa este supusă lui
Hristos...
"Prin predarea voinţei se ajunge la rădăcina problemei. Când voinţa
este predată, izvorul care vine din interior nu va fi amar, ci curat ca
cristalul...
"Isus Hristos este exemplul nostru în toate lucrurile. El a început
viaţa, a trecut prin experienţele ei şi a încheiat-o cu o voinţă umană
sfinţită... El şi-a ţinut voinţa predată şi sfinţită şi nu s-a aplecat nicidecum
spre rău sau spre răzvrătire împotriva lui Dumnezeu...
"Cei care au o voinţă sfinţită, care este unită cu voinţa lui Hristos, îşi
vor lega zi de zi voinţa de voinţa lui Hristos, care va rezulta în servirea
altora, iar acest lucru va reacţiona asupra lor cu putere divină...
"Să încetăm a mai da satisfacţie vrăjmaşului, plângându-ne de
puterea voinţei noastre rele; făcând aşa, hrănim şi încurajăm voinţa
noastră împotriva lui Dumnezeu, făcând plăcere celui rău...Voinţa umană a
lui Hristos nu L-ar fi dus în pustie spre a posti şi a fi ispitit de diavol. Ea nu
L-ar fi făcut să îndure umilinţa, batjocura, suferinţa şi moartea. Natura Sa
umană se opunea tuturor acestor lucruri tot aşa ca şi a noastră." 6
Cu o asemenea mărturie puternică, cum poate cineva să susţină că
ispitele Sale nu erau ca ale noastre? De ce doreşte inima omenească să Îl
exileze pe Hristos într-o altă lume de experienţă, străină omenirii? Ar
putea izvorî aceasta dintr-o dorinţă inconştientă de a găsi scuze pentru
păcat? Spre încurajarea bisericii rămăşiţei, această înţelegere despre
natura lui Hristos nu este universală.
Nu toţi adventiştii sunt confuzi
Unii membri ai bisericii nu au fost dispuşi să accepte ideile deformate
oferite în aceste articole ca metodă de a clădi unitatea. Au fost publicate
comentarii puternice, care se opuneau acestei serii de şase articole, după
cum se poate constata din rubrica "Scrisori către redactor" a revistei din 5
aprilie 1990. Cititorii nu vor putea afla niciodată câte scrisori au sosit la
redacţie, dar dintre cele opt publicate, şapte erau îngrozite de teologia
prezentată acolo. Reacţii puternice erau exprimate în termenii următori:
"Umbre ale noii teologii! Dacă natura lui Isus nu era ca a noastră,
cerul să aibă milă de noi, căci suntem pierduţi. În cazul acesta, afirmaţia
lui Satana că omul, cu natura lui păcătoasă şi deteriorată, nu poate fi
biruitor, rămâne în picioare."
"O încercare excelentă, dar eşuată, de a armoniza erorile
catolicismului şi calvinismului cu adevărul biblic. Sunt convins totuşi că
mulţi vor fi amăgiţi. Dogma "păcatului originar" şi negarea adevăratei
naturi umane a lui Hristos sunt prezentate aici ca fiind evanghelia."
"Respir uşurat că juriile din ţară nu împărtăşesc teoria (autorului)
despre vina moştenită!… El confundă rezultatele păcatului cu pedeapsa
păcatului."
"Afirmaţia că "Isus nu a avut în nici un caz o natură păcătoasă," este
derutantă, dacă nu în întregime falsă… În scrierile Spiritului Profetic se
găsesc sute de afirmaţii care vorbesc despre Hristos ca având natura
căzută a omului."
"Nimeni nu poate folosi acest verset (Romani 8,3) spre a dovedi că
Hristos nu era ca omul, şi totuşi această logică sărmană a fost folosită în
aceste articole. Consecvenţa şi o logică bună ne împiedică să înţelegem
asemenea ca fiind neasemenea… Autorul crează confuzie."
"(Autorul) zugrăveşte o imagine complet nescripturală a naturii
omului care, la rândul ei, îl forţează să producă un Isus care nu a fost cu
totul uman, care nu a venit cu adevărat "în trup" aşa cum învaţă Biblia.
Dar 1 Ioan 4, 1-3 spune că aceasta este o problemă foarte serioasă."

Scrisorile primite erau numeroase şi aveau un asemenea ton încât nu

puteau fi ignorate. Review din 26 aprilie a publicat încă şapte scrisori,
dintre care patru se opuneau cu putere articolelor. Iată câteva reacţii:
"Oricât de mult s-a zbătut să dea altă impresie, (autorul) se află în
acelaşi colţ cu Sfântul Augustin… Poziţia (lui) violează Scriptura şi, mai
important, caracterul lui Dumnezeu… La o parte cu eroarea calvinismului,
arminianismului sau universalismului."
"Este cineva dispus să-i explice autorului diferenţa dintre caracterul
lui Dumnezeu şi natura lui Hristos? Putem avea un Mântuitor născut în
firea păcătoasă şi care totuşi să nu fie un păcătos, deoarece noi nu credem
în păcatul originar."
"A o face pe Ellen G.White să spună că Hristos a luat natura noastră
păcătoasă peste natura sa divină doar la cruce înseamnă a suci grosolan
înţelegerea ei despre natura umană a lui Hristos. [Citează Desire of Ages
49]"
Deoarece reacţia adversă a cititorilor a fost aşa puternică, după primul
grupaj de scrisori a fost publicată o notă din partea redactorilor de la
Review, în numărul din 5 aprilie. Nota indica faptul că a început deja
publicarea unui editorial în trei părţi, care urmărea să răspundă
"interesului exprimat în scrisorile de la cititori." Seria a fost publicată în
numerele din 29 martie, 19 aprilie şi 26 aprilie. Este greu de înţeles cum s-
a ajuns la o astfel de hotărâre, căci seria precedentă produsese deja
destulă consternare printre membrii bisericii. Noua serie a adus şi mai
multă consternare. Dar de data aceasta nu au mai fost publicate scrisori
de răspuns, astfel că abonaţii nu au putut afla reacţiile cititorilor. Dar
conţinutul articolelor era strigător la cer.
A fost Isus "ca Adam sau ca noi?" Răspunsul biblic a fost discutat pe scurt
în primul capitol al acestei cărţi. Dar articolele ne spun că "Hristos întrupat
nu a fost nici ca Adam înainte de cădere, nici ca noi. El a fost unic."
Este adevărat că a fost unic, dar nu în felul în care sugerează articolele. Cu
destulă subtilitate, Ellen G.White este făcută să vorbească în două feluri la
acest subiect. Bisericii i se spune că atunci când anumiţi teologi se referă
la "păcatul originar," "unii adventişti îl denigrează fără o analiză atentă a
semnificaţiei lui." Se sugerează că învăţătura lui Augustin poate fi
acceptată. Teoria care rezultă de aici este aceea că, pentru oamenii născuţi
în firea pământească păcătoasă, biruinţa asupra păcatului este imposibilă.
Ea întăreşte erezia că Isus a fost scutit de ispitele care asaltează
omenirea.
Teologia aceasta confruntă biserica cu o problemă serioasă. Ar trebui
introdusă în adventism învăţătura lui Augustin despre păcatul originar,
deoarece evanghelicii o acceptă? Dacă nu, atunci teoria păcatului originar
este mai mult decât o "expresie nefericită." Este erezie din Babilon. Ea
aşează o premiză falsă, confundând păcatul cu efectele lui, iar rezultatul
este un lanţ de concluzii eronate. Cea mai slabă verigă din acest lanţ
propune că natura umană căzută este păcat şi deci oamenii nu pot asculta
de lege.
Această logică cere ca Hristos să nu fi venit în această lume "asemenea
fraţilor Săi." Fie că numim naşterea Sa "imaculată" sau "concepţie
miraculoasă," rezultatul este acelaşi. El este plasat în afara curentului
umanităţii şi nu poate fi ceea ce afirmă Scriptura: "Din sămânţa lui David
după trup" (Romani 1,3). Acceptarea propunerii lui Augustin înseamnă să
susţinem idea oferită bisericii, că "Isus nu putea experimenta imboldurile
păcătoase ale oamenilor păcătoşi."7 Acest lucru înseamnă că Scriptura
este greşită când afirmă că Marele nostru Preot a fost "ispitit în toate
lucrurile ca şi noi, dar fără păcat" (Evrei 4,15).8
Este o teorie care în mod logic distruge profeţia despre cele 2300 de zile şi
respinge adevărul despre sanctuar. Este imposibil ca sanctuarul să fie
curăţit dacă poporul lui Dumnezeu este blestemat la păcătuire perpetuă
până la venirea Sa. Ea neagă că "păcatele vor fi şterse" (Fapte 3,19). Ea
face din Ziua Ispăşirii un ritual sec, fără rezultatul practic al îndepărtării
păcatului din tabără. Ea împiedică pe Mielul lui Dumnezeu să ia păcatele
lumii, căci dacă Mântuitorul nu mântuieşte din păcat, atunci îngerul a
minţit când a spus că El "va mântui pe poporul Său din păcatele lor" (Matei
1,21).
S-ar putea ca viziunea augustiniană asupra păcatului să aibă o tradiţie
lungă în istoria creştinătăţii, dar ea este o învăţătură care nu se poate
armoniza cu întreita solie îngerească.
*****
Tragedia acestei confuzii nu poate aduce unitate. Dezbaterea în jurul
naturii lui Hristos şi confuzia crescândă din biserica noastră de astăzi vor
continua să crească până când adevărul 1888 va fi înţeles corect. Doar
grâul este potrivit pentru grânar şi grâul este cel care va trebui recoltat la
sfârşit. Asupra fiecărui păzitor al sabatului apasă teribila responsabilitate a
cunoaşterii faptului că Isus a fost "făcut asemenea fraţilor Săi" şi totuşi a
biruit deplin, aşa cum ne cheamă şi pe noi să biruim.

1 Christianity Today, 5 februarie 1990, p. 19.

2 "An appeal to Church Unity" p.5.
3 Ellen G.White, Acts of the Apostles, p. 531.
4 Ellen G.White, Selected Messages 1, p.282.
5 Ibid., p. 286.
6 Ellen G.White, Signs of the Times, 29 octombrie 1894.
7 Adventist Review, 1 februarie 1990, p. 21.
8 Nu s-a acordat atenţie serioasă dilemei pe care această teologie o aduce
asupra bisericii. Chiar aluziile neintenţionate că Biblia nu vrea să spună
exact ce spune, distrug autoritatea ei şi anulează planul de mântuire. Dacă
Isus nu a experimentat ispitele în felul în care le experimentează fiinţele
omeneşti, atunci El nu a "fost făcut asemenea fraţilor Săi," cum declară
Scriptura. Conform traducerii NIV, înseamnă că nu există ispăşire pentru
păcatele omenirii. Nu îngerii au nevoie de ajutor, ci oamenii. Aceeaşi
traducere redă astfel Evrei 2,17: "El a trebuit să fie făcut ca fraţii Săi în
toate detaliile, ca să poată fi un Mare Preot îndurător şi milos în serviciul
lui Dumnezeu, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului." Era
obligatoriu ca El să fie făcut asemenea fraţilor Săi, altfel nu ar mai exista
ispăşire, iar omenirea ar fi lăsată să piară în păcat. (Versiunea HOLY
BIBLE, NEW INTERNATIONAL VERSION, copyright 1973, 1978).
Nota traducătorului:
Conferinţa Generală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, ca
urmare a Consiliilor Anuale din anii 1973 şi 1974, a lansat un Apel
călduros, adresat conducătorilor bisericii de la toate nivelele, chemând la
pocăinţă şi redeşteptare. Redăm aici un scurt pasaj din acest Apel, care
identifică pericolul în care se găsesc instituţiile noastre de învăţământ:
"Este recunoscut faptul că, într-o vreme a dezvoltării conştiinţei sociale şi
schimbării, instituţiile adventiste pot fi prinse în proiecte lumeşti alături de
lume, neglijând lucrarea pe care doar biserica rămăşiţei o poate face. Una
dintre cele mai mari ameninţări la adresa instituţiilor noastre de
învăţământ superior o reprezintă filosofiile şi teologia falsă, absorbite
inconştient în universităţile lumii de către viitorii noştri profesori, şi apoi
aduse în şcolile adventiste ca "vin" al Babilonului" (The Appeal of the 1973
Annual Council).

Cuvântul va înlătura confuzia noastră

Capitolul 5 - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

Ultima carte a Bibliei se prezintă ca fiind "Descoperirea lui Isus Hristos." "A
descoperi" înseamnă "a scoate la iveală." Prima carte a Bibliei începe cu
făgăduinţa unei Seminţe. Începutul şi sfârşitul Bibliei aduc adventiştilor de
ziua a şaptea înţelegere şi avertizări care devin imperative. Ambele
prezintă o imagine a conflictului, a războiului care continuă de şase mii de
ani, afectând grav universul. "Dar ştim că până în ziua de azi toată
creaţiunea suspină şi suferă durerile naşterii," o suferinţă pe care până
acum doar Dumnezeu o poate înţelege. Tot cosmosul aşteaptă
"descoperirea fiilor lui Dumnezeu" (Romani 8, 19-22).
Între timp, ce face Biserica Adventistă mai eficient sau mai semnificativ
astăzi decât făcea acum 100 de ani? Înţelegem noi Ziua Ispăşirii mai clar
decât au înţeles-o pionierii bisericii?
Poporul lui Dumnezeu s-a mulţumit să creadă că problema păcatului este
domeniul lui Dumnezeu, iar El se va hotărî odată să facă ceva în această
privinţă. Până atunci, noi veghem şi ne rugăm şi citim Biblia şi ne luptăm
să fim mai asemănători cu Isus. Sperăm că Domnul ne va da o dragoste
de oameni care ne va face să ducem în lume vestea bună, şi că inimile
noastre vor arde de fericita nădejde că Isus vine curând. Iar deceniile trec
unul după altul!
Copiii lui Dumnezeu îşi vor ocupa locul cuvenit doar atunci când îşi vor
recunoaşte responsabilitatea în războiul dintre păcat şi neprihănire. Până
atunci, făgăduinţa făcută părinţilor rasei umane rămâne blocată.
Aşteptând, ar fi bine să ne facem temele. Avem de învăţat o lecţie: că
suma funcţiei şi slujbei lui Hristos este concentrată în afirmaţia "Eu sunt
Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul" (Apocalips 1,8). În această afirmaţie
se află ascuns planul de mântuire. Rezolvarea acestor 6000 de ani de
controversă nu este nimic mai puţin decât descoperirea lui Isus Hristos.
Acesta este Cuvântul care a fost "făcut trup" şi pe care Satana l-a bârfit şi
atacat în faţa universului.
Dar războiul împotriva lui Dumnezeu, cu toate subterfugiile lui, se va
evapora în faţa acestei descoperiri. Descoperirea lui Isus în faţa universului
trebuie să demonstreze adevărul despre cine este Dumnezeu, şi să pună
capăt îndoielii şi fricii care au permis lui Satana să pună stăpânire pe
minţile oamenilor.
Puterea demonstraţiei slavei lui Hristos este zugrăvită cu claritate în
capitolul doisprezece din Apocalips. Se prezintă aici o femeie, biserica,
"îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece
stele pe cap" (versetul 1). Aceste simboluri, care reflectă slava
neprihănirii, sunt temelia picioarelor ei. Este încoronată cu cinstea celor
douăsprezece seminţii ale lui Israel şi a celor doisprezece apostoli. I s-au
încredinţat legea, profeţii şi evanghelia. Este "frumoasă ca luna, curată ca
soarele şi teribilă ca nişte oşti sub steagurile lor" (Cântarea Cântărilor
6,10); toată această lumină şi adevăr îi este dată cu un scop precis, să
dea naştere "copilului de parte bărbătească."
Slava, înţelepciunea şi adevărul tuturor secolelor se concentrează în
cunoaşterea şi înţelegerea acestui "copil de parte bărbătească," Isus
Hristos. Satana tremură de groază că biserica va obţine o înţelegere clară
a acestui "bărbat" căci a-L cunoaşte pe El înseamnă "viaţă veşnică," iar
aceasta înseamnă sfârşitul războiului. Fiecare conflict în istoria păcatului
este conceput împotriva chinului acestei femei să dea naştere acestei
"descoperiri."
Revolta de la început, atunci când a tras cu coada "a treia parte a stelelor
cerului" (Apocalips 12,4), până la înfrângerea finală şi distrugerea lui
Satana, atârnă de întrupare. "Pârâşul fraţilor" nu poate fi "aruncat la
pământ" (versetul 10) atâta timp cât caracterul lui Hristos este
nedescoperit şi înţeles greşit. Înţelegerea corectă a Cuvântului devenit
"trup" sigilează biruinţa finală şi pune capăt războiului contra lui
Dumnezeu. "Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei
lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte" (versetul 11) - moarte
fizică şi moarte faţă de sine. Se spune că mărturia care a produs biruinţa
este a lor, dar este mai mult decât atât. Afirmaţia că ei au biruit prin
sângele Mielului nu este nimic altceva decât "mărturia lui Isus," care este
alături de poporul Său (versetul 17).
Versetul 17 (deseori legat de Apocalips 19,10: "mărturia lui Isus este
spiritul profeţiei") acordă autoritate şi sprijin scrierilor servei Domnului,
Ellen G.White. Oricât ar fi de adevărat acest lucru, aici este implicat mai
mult decât validitatea scrierilor ei. Acest verset prevesteşte ziua când
propria noastră mărturie şi experienţă va fi legată de experienţa lui Hristos
ca "Fiu al omului." Această experienţă va fi punctul culminant al oricărei
exprimări profetice.
Acesta este motivul pentru care femeia are luna sub picioare. Lumina şi
slava care vin din trecut nu sunt decât o imagine reflectată a descoperirii
finale care îmbracă în soare această femeie. Când va înţelege descoperirea
Cuvântului "în trup," născut din trupul ei, ea va birui aşa cum a biruit El.
"Rămăşiţa seminţei ei" va fi una cu "Sămânţa" şi va da aceeaşi mărturie,
"mărturia lui Isus."
Geneza 3,15
Voi pune vrăjmăşie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei;
aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.
Această "Sămânţă" trebuie să înfrunte şarpele într-o bătălie crucială.
Credinţa în această făgăduinţă din Geneza 3,15 a asigurat mântuirea
tuturor celor care au intrat pe porţile cerului. Aici, la originea istoriei
omenirii, s-a stabilit o credinţă în Sămânţa femeii care trebuie să poarte
poporul lui Dumnezeu spre împărăţie. Această credinţă trebuie să aducă
divinul şi omenescul într-o unire destul de puternică spre a câştiga bătălia.
Deoarece făgăduinţa se bazează pe o "Sămânţă," războiul şi rezultatul lui
trebuie să fie în spectrul inteligenţei umane. Rasa omenească nu cunoaşte
decât un singur fel de "sămânţă." În acest mod a trimis "Dumnezeu în
lume pe Fiul Său," "născut din femeie, născut sub lege" (Galateni 4,4).
Acest adevăr este mai proeminent în "cartea neamului lui Isus Hristos, fiul
lui David, fiul lui Avraam" (Matei 1,1). Genealogia lui este (ca şi a noastră)
plină de personaje perverse cu lista păcatelor lor, care nu mai lasă nimic
pentru imaginaţie. Există aici mincinoşi, bârfitori, înşelători, adulteri,
desfrânate, copii din incest şi apostaziaţi mai răi decât popoarele vecine cu
Israel. Aceasta este linia regală a moştenirii genetice a lui Isus, o galerie
de pungaşi, fără nici un Iosif, Moise, Ilie, Isaia, Ieremia sau Daniel pe ea.
De-a lungul secolelor, Satana a cercetat psihicul acestor vagabonzi din
genealogia lui Hristos, pentru a pregăti o strategie pe care ar fi dorit-o
invincibilă. Acest lucru l-a făcut să se laude că Îl va birui pe Hristos, când a
luat natura omenească. El a făcut planuri să Îl seducă pe Isus ca şi pe
înaintaşii Lui. El hotărâse să Îl doboare pe Fiul lui Dumnezeu de pe
postamentul înalt pe care se găsea.
Tatăl nu a cedat pe Fiul Său fără agonie, "Dumnezeul cerului a fost într-o
mare strâmtorare." De ce să lase El pe Fiul Său să ia "natura căzută a
omului" şi să devină pentru totdeauna membru al rasei umane, Sămânţa
femeii, copilul unei fiinţe create? Dumnezeul cerului trebuia să decidă dacă
Îşi va lua crucea şi va accepta ca Fiul Său preaiubit să moară pentru noi,
sau să "lase pe omul vinovat să piară." 1
Nu exista soluţie de compromis. Opţiunea Lui era totul sau nimic: Devii
Sămânţa femeii sau rămâi în cer!
Apocalips 3,21
Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după
cum şi Eu am biruit şi stau pe scaunul de domnie al Tatălui Meu.
Făgăduinţa de la sfârşitul Scripturii este concluzia credinţei şi îşi găseşte
expresia în această Sămânţă, darul lui Dumnezeu pentru întreaga lume. În
această asigurare, "celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul
Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit," este evidentă o biruinţă
comună. Hristos, şi fiecare persoană care stă cu El şi îşi ia crucea, va
înfrunta ispita şi criza, şi amândoi vor birui. Sămânţa oferită lumii trebuie
să avanseze pe autostrada omenirii şi să ajungă la maturitate. În final se
face proclamaţia că bătălia a fost câştigată şi duşmanul înfrânt. Sămânţa
urmează să stea atunci pe tron, deoarece a biruit. Bătălia pe care a dus-o
natura omenească păcătoasă pentru supremaţie este pierdută; "eul" a fost
răstignit. Sămânţa a câştigat războiul şi a zdrobit capul şarpelui.
Dar mai există şi alţii din familia regală care, dacă vor birui aşa cum a
biruit El, trebuie să stea împreună cu El pe tron. Această făgăduinţă,
încrustată în cel mai solemn decret din Scriptură, este o parte vitală a
soliei către Laodicea. Dar eficienţa ei este distrusă datorită înţelegerii
noastre greşite despre adevăr. Puţin am înţeles noi preţul compromiterii
poziţiei noastre în faţa evanghelicilor. Cum putem noi birui ca Hristos, dacă
El era "scutit" de slăbiciunile şi înclinaţiile noastre, şi a luat o altă natură,
evitând astfel problema noastră? La ceva trebuie să renunţăm. Ori Moise
nu ştia ce scrie în Geneza, ori Ioan era ameţit când a scris Apocalipsul. Dar
şi mai serios, a spus Martorul Credincios altceva decât a vrut să spună?
Trebuie să credem că Isus a fost Sămânţa femeii. Sămânţa, Cuvântul, a
fost "făcut trup." El a fost Mielul junghiat de la întemeierea lumii. Când
acest Cuvânt a fost făcut "trup" şi a locuit printre noi, nu a avut loc o
schimbare magică a Seminţei, şi nici nu a fost "scutită" să devină altceva
decât un membru autentic al familiei omeneşti, supusă aceloraşi încercări
şi ispite ca toată familia omenească.
 "Iată ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui
Dumnezeu: lumea nu ne cunoaşte, deoarece nu L-a cunoscut nici pe El.
Preaiubiţilor, acum suntem fiii lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat
încă; dar ştim că atunci când se va arăta El vom fi ca El; căci Îl vom vedea
aşa cum este" (1 Ioan 3,1.2).
Suntem chemaţi să fim ceea ce a fost şi El. Făgăduinţa este că "vom
fi ca El," iar dacă vom fi ca El, El trebuie că a fost făcut ca noi.
Ioan 3,16
Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe
singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică.
Cel mai cunoscut verset din Biblie pare să fie cel mai puţin acceptat
în ceea ce spune. Ce a dat Dumnezeu? Pe singurul Lui Fiu. Dacă Isus nu a
devenit cu adevărat Sămânţa femeii, atunci ce a dat Dumnezeu? Dacă El
nu a fost făcut "trup" ca al nostru, atunci ce a dat Dumnezeu? Dacă a venit
în drumul omenirii doar pentru un timp aşa scurt, atunci ce a dat
Dumnezeu? Dacă a fost "scutit" de orice, atunci ce a dat Dumnezeu? Ce a
datDumnezeu, dacă El nu a luat natura noastră umană cu toate
slăbiciunile ei?
Isus a confirmat că darul a fost real şi complet. El a devenit membru
al familiei omeneşti. El a făcut chiar afirmaţia uluitoare că Fiul nu ştie nici
măcar când va avea loc a doua venire.
Când ni se dă asigurarea că El a fost "singurul Său fiu," putem avea
convingerea că nimic nu mai putea fi dat. Ca şi Avraam, căruia i s-a spus
"Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu" şi adu-l ardere de tot, Dumnezeu nu a
reţinut nimic. Credinţa lui Avraam l-a îndemnat să împlinească toată
neprihănirea, iar Dumnezeu a făcut la fel, oferind pe singurul Său Fiu ca
jertfă.
Aspiraţia lui Adam de a fi "ca Dumnezeu" însemna negarea faptului
că a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El ar fi putut crea un alt om, dar
aceasta ar fi însemnat să accepte înfrângerea. În loc de aşa ceva, El a
aşteptat 4000 de ani ca păcatul să se dezvolte şi atunci a "dat" pe Fiul Său
să fie făcut "din sămânţa lui David după trup" (Romani 1,3). Isus a devenit
"trup" şi a luat aceste infirmităţi asupra Lui când rasa omenească era
apăsată de diformităţile a patru milenii de degenerare. În acest sens este
darul lui Dumnezeu un dar. Sămânţa a luat natura omenească pentru
totdeauna şi nu va mai fi niciodată ce a fost înainte de întrupare.
Acesta este darul care uimeşte universul. Sigiliul acestei făgăduinţe
era că "cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul; de aceea Lui
nu-i este ruşine să-i numească fraţi… Astfel dar, deoarece copiii sunt
părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la
ele" (Evrei 2,11.14). Cum ar putea Scriptura să fie mai clară? "Tot aşa," "şi
El Însuşi," "deopotrivă" a luat trupul şi sângele fraţilor Săi. Acest adevăr
confirmă pentru totdeauna că Dumnezeu a dat fără rezerve, ştiind că va
avea mai puţin după aceea; dar în acest mare dar El şi-a arătat dragostea.
Într-un mod greu de pătruns, cei răscumpăraţi vor umple şi ei acest gol
produs de acest dar al Unicului născut.
Dar, minune a minunilor, Dumnezeul cerului nu a dat doar Sămânţa,
Cuvântul, Mielul, ci s-a dat pe Sine Însuşi familiei omeneşti. "Dumnezeu
era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). Darul Său era
activ. El s-a legat de noi clipă de clipă. Acest adevăr decurge din faptul că
întruparea a existat în principiu de la întemeierea lumii. Temeliile lumii
noastre au fost puse după apariţia păcatului. Păcatul l-a adus pe
Dumnezeu într-o nouă situaţie. Veşnicia a fost sfărâmată şi timpul a
devenit fapt; moartea era iminentă. În acest punct Sămânţa, Cuvântul,
Mielul, a devenit şi Alfa.
Acest "Alfa" a oferit universului o nouă şi superioară revelaţie a lui
Dumnezeu. El este Cel care "s-a făcut trup şi a locuit printre noi (şi noi am
privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl) plin
de har şi de adevăr" (Ioan 1,14). Dumnezeu L-a făcut "păcat pentru noi,
ca noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Corinteni 5,
19.20). Aşa cum Alfa este prima literă a alfabetului, tot aşa trebuie să vină
şi ultima literă, Omega, care este Isus. Alfa a deschis uşa mântuirii, iar ca
Omega El va închide uşa păcatului, când va fi zdrobit capul şarpelui pentru
totdeauna.
Acesta a fost planul lui Dumnezeu. El a dat pe Alfa pentru noi, ca noi
să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în El. Neprihănirea este
prada din războiul cu păcatul, căci neprihănirea implică un conflict cu
păcatul şi biruinţă în acel conflict. Marele plan de mântuire nu urmărea să
salveze oameni care aveau natura lui Adam înainte de cădere, ci păcătoşi
ca Adam şi copiii lui după cădere. Această situaţie cerea un Salvator care
să vină la acelaşi nivel cu cei ce trebuiau salvaţi. Singura cale pe care se
putea face acest lucru era ca Sămânţa să fie aşezată în şuvoiul omenirii,
"făcut asemenea fraţilor Săi," spre a dovedi că acuzaţiile lui Satana sunt
false.
Deoarece păcatul şi nelegiuirea de pe această planetă erau o
intruziune din afară, controversa a început înainte ca această planetă să
fie creată. Mântuirea copiilor lui Adam este un scop secundar în acest
conflict cosmic dintre Satana şi Hristos. Lupta aceea -ca şi cea de acum-
este exprimată în ultima solie către lume. Acel glas tare anunţă că
evanghelia cea veşnică trebuie să aducă onoare supremă Creatorului în
ultima şi cea mai tensionată oră, când judecata Sa stă să înceapă înaintea
universului (Apocalips 14, 6.7). Scopul final al evangheliei este să rezolve
această mare controversă şi să elimine păcatul din univers.
La începutul acestui conflict, când comandantul oştirii cereşti a
început să-L acuze pe Dumnezeu, el şi-a desfăşurat campania de ponegrire
printre fiinţe fără păcat. Îngerii care au rămas loiali şi-au păstrat credinţa
în Creatorul şi au biruit ispita prin alegere, având naturi fără păcat. Natura
fără păcat nu are nevoie ca un Hristos să ia asupra Lui o natură necăzută
pentru a o mântui. Fiinţele necăzute nu sunt pierdute.
 Îngerii care au căzut prin alegere nu posedau o legătură "genetică"
cu răul. Ei nu moşteniseră nimic. Ei nu aveau "înclinaţii" spre păcat. La ei
nu exista "păcat originar." Ei au păcătuit şi au căzut numai şi numai prin
alegere. Păcatul a devenit realitate într-un mediu perfect, unde îngeri sfinţi
au fost de acord să se închine "eului" pregătind astfel calea care urma să
ducă la uciderea Fiului lui Dumnezeu. Acest virus al rebeliunii a trecut de
la minte la minte fără moştenire sau alt gen de act fizic.
Tot aşa a prins păcatul rădăcină şi pe această planetă. Într-un mediu
perfect, Eva cea sfântă a renunţat la credinţa ei în Creatorul şi a primit
sfatul şarpelui, alegând rebeliunea şi închinarea la sine. Adam, cu ochii
deschişi, a ales calea Evei, deşi nici unul dintre ei nu avea "înclinaţii" spre
păcat. Alegând rebeliunea, au devenit prada morţii. În această arenă a
obţinut Hristos biruinţa în natura omenească. El Şi-a luat crucea şi a
acceptat chemarea de a fi Omega.
Mântuitorul spune de nenumărate ori cât de puternic S-a legat El de
posteritatea lui Adam luând natura umană. Aproape peste tot El Îşi spunea
"Fiul Omului." Părea că se desfată în această legătură cu păcătoşii. Dar
păcătoşii au un ego care detestă acceptarea unui Mântuitor prea apropiat
de familia omenească. Noi am prefera un superman ascuns în mister şi
minuni, "scutit" de neajunsurile ţărânii ordinare. Inima firească se
ameţeşte cu fantezii şi se desfată în cultivarea păcatului. Este această
atitudine rodul unei dorinţe inconştiente de a scuza păcatul?

*****
Când Ioan 3,16 va fi apreciat de păzitorii sabatului, nu va mai exista
frica de a vorbi despre natura umană a lui Hristos. Acest adevăr va deveni
tema de predilecţie şi admiraţia poporului lui Dumnezeu. Împinşi să
cerceteze măreţele Lui scopuri, ei vor fi aduşi într-o unitate a dragostei şi
aprecierii planului de mântuire care acum nu este decât slab înţeles.
Înţelegerea imatură a întrupării poate fi comparată cu o ghindă
căzută lângă un stejar. Pentru cineva care nu a văzut un stejar uriaş ar
putea fi greu de înţeles o explicaţie care să descrie corect cum este
copacul ascuns în ghindă. Cele două lucruri sunt diferite, şi totuşi aceleaşi.
Unul prefigurează pe celălalt. Copacul nu poate ieşi decât din ghindă.
Pentru un copil, aceasta poate fi o dilemă. Cum se poate ca un copac uriaş
să poată fi ţinut în palmă? Pentru un adult nu este decât logică pură,
adevăr absolut.
Mult prea mult timp creştinii nu au săpat destul de adânc spre a
planta ghinda credinţei lor ca să poată germina. Diferenţa dintre stejarul
impunător şi ghinda modestă pare evidentă, dar adevărata problemă este
dacă vom continua să ne certăm din cauza diferenţelor sau vom vedea
potenţialul. Percepţia noastră întunecată este ca cea a lui Filip, care Îi
cerea Lui Isus: "Arată-ne pe Tatăl," iar Isus nu putea decât să răspundă cu
durere "De atâta timp sunt cu voi şi voi nu M-aţi cunoscut" (Ioan 14,8.9)?
Este imposibil ca Domnul să revină până când nu va exista un popor care
să-L cunoască!
Păcatul trebuie să continue atâta timp cât poporul Său doreşte să
rămână în păcat la umbra neprihănirii lui Hristos, considerând că
substituirea Lui pentru păcatul nostru este de ajuns în bătălia cu păcatul.
Această substituire ne orbeşte şi se interpune între noi şi biruinţa asupra
păcatului. Ea se mulţumeşte să-L lase pe Isus să poarte crucea şi ignoră
invitaţia Sa de a-L urma. Ea poate mărturisi mare simpatie pentru
suferinţele Lui, dar în realitate să nu fie decât o mască sub care se
ascunde un extaz interior că El a fost pedepsit iar noi am scăpat. Acest
gen de substituire este hrănit de dragostea de sine.
Dragostea de sine (egoismul, esenţa păcatului), nu poate supravieţui
fără o gazdă. Este un parazit care ori omoară gazda, ori este distrus prin
ştergerea păcatului din gazdă. În conflictul final dintre adevăr şi eroare,
substituirea este folosită ca un sedativ care calmează şi ameţeşte gazda,
ca parazitul să poată înflori. Sănătatea spirituală matură şi boala păcatului
sunt incompatibile; una dintre ele dispare.
Dumnezeu lucrează la eliminarea ideilor copilăreşti susţinute de
rămăşiţa poporului Său. Tot cerul este interesat ca Laodicea să ajungă să-
şi cunoască starea. Dumnezeu a promis să îndepărteze orice confuzie din
mijlocul poporului Său. Dacă se vor pocăi, ei vor înainta în lumina aceea
care va lumina tot pământul (Apocalips 18,1-3). Până acum, omul
păcatului nu s-a arătat printre noi (în inimile noastre). Rămânem în
întunericul imaturităţii.
Generaţia aceasta finală are de învăţat mai mult decât orice alt popor.
Dragostea şi aprecierea noastră pentru acel Hristos care a luat asupra Lui
natura noastră trebuie să o depăşească pe cea a tuturor timpurilor.
Această stimă va fi ultimul cuvânt al capacităţii umane în această lume, iar
acest popor Îl va "cunoaşte" pe Dumnezeu! Ei vor fi cei vii în credinţă, în
contrast cu cei care au murit în credinţă. Ei vor fi cei care vor permite
desăvârşirea prin credinţă a tuturor drepţilor, martirilor şi profeţilor, de la
Abel şi până astăzi. Raportul biblic ne asigură: "Ei nu vor ajunge la
desăvârşire fără noi" (Evrei 11, 1-40).
Acest proces de cunoaştere va fi ca o legătură curată dintre doi
îndrăgostiţi, care apreciază din ce în ce mai mult frumuseţea, integritatea,
nobleţea caracterului celuilalt. Consacrarea lor este mutuală şi absolută;
căsătoria este iminentă şi sigură şi oricine poate vedea acest lucru. Lumea
este fascinată de legământul lor. Aşa este şi legătura finală dintre Hristos
şi poporul Său.
Despre acest lucru nu este nici o confuzie.

1 Vezi Ellen G.White, Spiritual Gifts, vol. 1, p. 25-27.

 În adevăr nu există confuzie

Capitolul 6 - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

„Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim este că

Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1,5).
Manifestarea lui Dumnezeu în trup omenesc a fost sugerată lui Adam şi
Evei după cădere. Dezvoltarea acelei promisiuni este o istorie a credinţei
manifestată în inimile omeneşti, începând cu mama familiei umane. O,
dacă ar fi copilul ei Mesia!
Dar urmau să treacă milenii de şcolarizare înainte ca Sămânţa femeii să se
poată manifesta în trup. Neamul omenesc trebuia să înveţe că lupta dintre
adevăr şi minciună este reală şi, cu toate că boldul morţii este păcatul,
credinţa lui Dumnezeu este mai puternică decât mormântul. Copiii lui
Adam începeau să înţeleagă suferinţa produsă lui Dumnezeu de păcat încă
de la apariţia lui.
Singura slăbiciune pe care o întâmpină adevărul este imaturitatea
omenirii. Satana poate duce în confuzie pe adulţii imaturi tot aşa de uşor
cum pot fi amăgiţi copiii. Pavel exprima o dorinţă şi o speranţă arzătoare:
Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un
chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o… până vom ajunge toţi la
unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare,
la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind
încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură prin viclenia
oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci, credincioşi
adevărului, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este
Capul, Hristos" (Efeseni, 4,1.13-15).
Sămânţa adevărului ascunsă în făgăduinţa dată în Eden trebuie lăsată să
germineze şi să crească până la maturitate. Planul de mântuire este istoria
acestei creşteri de la sămânţă la seceriş. În făgăduinţa făcută mamei
noastre la început, era sugerat faptul că Dumnezeu se va face trup.
Aprecierea acestei făgăduinţe trebuie să crească şi să se dezvolte până
când poporul lui Dumnezeu va ajunge la unitatea credinţei şi a cunoştinţei
Fiului, egală cu statura lui Hristos. Această creştere implică dezvoltarea
dureroasă a credinţei şi viziunii spirituale. Faptul că această experienţă se
desfăşoară de aproape 6000 de ani ne oferă o perspectivă a magnitudinii
acestei realizări. Nu indispoziţia lui Dumnezeu a făcut ca acest proces să
fie atât de lung, ci natura orbirii noastre, incapabile să înţeleagă.
Păcatul lui Adam a produs o criză. "Dumnezeul nostru este un foc
mistuitor" iar păcatul este foarte combustibil (Evrei 12,29). Nu poate
rezista în prezenţa Sa. Se spune despre cei răi că "Domnul îi va mistui cu
suflarea gurii Lui şi îi va nimici cu strălucirea venirii Sale" (2 Tesaloniceni
2,8). Această strălucire şi slavă care judecă şi distruge este chiar puterea
neprihănirii şi adevărului. Cu alte cuvinte, esenţa caracterului lui
Dumnezeu consumă păcatul. Acest lucru nu se produce din cauza mâniei
sau violenţei Sale, ci este rezultatul unei legi spirituale; păcatul nu poate
rezista în prezenţa Sa.
Acest principiu L-a dezavantajat pe Dumnezeu în relaţia cu Adam. Cum va
putea El să-Şi prezinte neprihănirea în faţa omului căzut? Cum îl va putea
învăţa şi reface fără să-l mistuie? Lucrul de care omul avea cea mai mare
nevoie era tocmai acela care îl distrugea.
Trebuia făcut un început spre a pune din nou în mâinile omului adevărul şi
neprihănirea, a căror slavă trebuia acoperită pentru ca omul să le poată
suporta şi primi. Acest demers a fost realizat prin folosirea simbolurilor,
tipurilor şi umbrelor. Fără să-şi dea seama, Adam şi Eva au participat la
prima lecţie atunci când Dumnezeu le-a făcut haine din piele. Păcatul
producea moarte. De la această lecţie de grădiniţă, copiii oamenilor au
trebuit să meargă înainte până la maiestosul serviciu al sanctuarului, cu
toate implicaţiile lui slăvite. Cortul, preoţia şi fiecare element al serviciului
solemn arătau spre crucea de pe Calvar, unde urma să-Şi dea sângele
adevăratul Miel.
Rezultatul jertfei Sale va fi vizibil în ispăşirea finală, când sanctuarul va fi
curăţit şi păcatul şters. Acest plan al mântuirii urma să fie ca o sămânţă
plantată spre a creşte în istoria şi dezvoltarea adevărului, din simbol în
simbol. Trebuia să vină timpul când omul să comunice din nou faţă către
faţă cu Dumnezeu.
Deşi în conversaţia adventistă se fac referiri frecvente la a doua venire a
lui Hristos, înţelegem foarte puţin ce este implicat în criza care se apropie.
De câte ori rămăşiţa este confruntată cu adevărul pur al ispăşirii, se
dovedeşte că temperatura acestei slave, slava crucii, este mai mult decât
putem noi suporta. Inima firească doreşte să ocolească crucea, care cere
ca eul să moară. Dar Cel Atotputernic a înţeles din veşnicie că aceasta este
singura cale prin care viaţa poate continua. "Dacă grăuntele de grâu care a
căzut pe pământ nu moare, rămâne singur" (Ioan 12,24). În existenţa lui
Dumnezeu, manifestarea supremă a acestui principiu a fost prezentată
când El a fost confruntat cu crucea şi a acceptat ca singurul Său Fiu să
devină "trup" ca membru al familiei omeneşti. Din această cauză la cruce
perdeaua dintre om şi Dumnezeu a fost sfâşiată, iar caracterul Lui a fost
văzut în toată slava lui. În lumina aceste slave vedem noi Cuvântul făcut
"trup."
Dar nouă ne este jenă să acceptăm acest adevăr, iar credinţa noastră
copilăroasă este mulţumită cu un Mântuitor care a venit până la jumătatea
drumului în întâmpinarea nevoilor omului. Spunem că a fost diferit. Ne
copleşeşte slava descoperirii lui în "trup," de aceea lupta dintre credinţă şi
păcat continuă. Prin urmare, a doua venire trebuie amânată până vom
învăţa în şcoala lui Hristos cât de păcătos este păcatul. Dumnezeu nu
poate clădi pe o minciună.
Un student notabil în această şcoală a revelaţiei a fost Avraam. Încercarea
lui este o parabolă care ajută pe muritori să înţeleagă că Dumnezeu este
real şi că apreciază şi experimentează aceleaşi emoţii pe care le simt copiii
Săi în faţa ororilor păcatului şi morţii. Paralela este atât de apropiată încât
numele lui Avraam şi numele lui Mesia sunt puse în acelaşi context:
"Făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice ‘şi
seminţelor lui,’ ca şi cum ar fi vorba de mai multe, ci ca şi cum ar fi vorba
numai de una: ‘Şi seminţei tale,’ adică Hristos" (Galateni 3,16).
Orice elev în şcoala lui Hristos, care acceptă ca Sămânţa să fie Marele
Învăţător, este rudă cu Avraam, altfel nu poate fi moştenitor al
făgăduinţei. "Înţelegeţi şi voi dar că fii ai lui Avraam sunt cei ce au
credinţă… Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi "sămânţa" lui Avraam,
moştenitori prin făgăduinţă" (Galateni 3,7.29). Adevăraţii israeliţi sunt cei
care înţeleg potenţialul dinamic ascuns în făgăduinţă:
"Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; şi, măcar că sunt
sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam, ci este scris: "În Isaac
vei avea o sămânţă care îţi va purta numele." Aceasta înseamnă că nu
copiii trupeşti sunt copiii lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca
sămânţă" (Romani 9,6-8).
Ce elemente din experienţa lui Avraam reflectă atât de bine slava Fiului
omului încât numai cei care intră într-o experienţă asemănătoare să fie
numiţi moştenitori ai făgăduinţei? Multe aspecte ale vieţii lui Avraam
reflectă tiparul de angajament dus până la sacrificiu manifestat de
Sămânţă. A renunţat la cei apropiaţi lui şi la siguranţa oferită de patria
natală; a mers să locuiască singur în teritoriul ostil; a dat pe faţă o
generozitate şi loialitate faţă de Lot şi familia acestuia mult peste normele
obişnuite; a demonstrat o credinţă în Dumnezeu care l-a dus până la
realizarea tuturor făgăduinţelor. Acestea şi multe alte asemănări reflectă
natura Seminţei.
Dar există în viaţa lui Avraam un act care le umbreşte pe toate celelalte.
Expresia supremă a credinţei lui, care descoperă esenţa misiunii lui
Hristos, este concentrată în singurul lui fiu, legat pe un altar de piatră la
muntele Moria. În drama planului de mântuire, chiar locul în care a fost
Avraam chemat să-l aducă jertfă pe Isaac are o semnificaţie profundă. În
limba ebraică, numele Moria este conjuncţia "Yah" de la Iehova, urmată de
"ra’ah" care înseamnă a vedea sau experimenta, a pătrunde. Tunelul
întunecat al strâmtorării prin care a trecut Avraam trebuia să culmineze cu
o jertfă pe un deal care includea tot ce se ascundea în numele lui.
Cu alte cuvinte, locul supremului act al credinţei lui este numit locul unde
Dumnezeu este perceput şi descoperit. Nu a fost o viziune. Era o
făgăduinţă în formă vizibilă, o demonstraţie a credinţei mai reală decât
viaţa însăşi. Această realitate finală a credinţei nu arată doar unirea
credinciosului cu Dumnezeu, ci şi caracterul lui Dumnezeu, care a acceptat
să-L ofere pe Fiul Său spre a deveni parte a familiei omeneşti.
"Credinţa este substanţa lucrurilor sperate, dovada lucrurilor care nu se
văd" (Evrei 11,1 – KJV). Este asigurarea pe care o aduce credinţa la
existenţă, este temelia speranţei. De aceea credinţa lui Isus a fost, şi este,
o descoperire completă a lui Dumnezeu Tatăl. Această demonstraţie este
roada cunoaşterii lui Dumnezeu şi a lui Hristos, cunoaştere care înseamnă
viaţă veşnică. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu îşi găsesc împlinirea în
Hristos, care a devenit membru al familiei omeneşti. Credinţa deplină
descoperă deplin pe Dumnezeul care a dat făgăduinţele. "Şi Cuvântul s-a
făcut trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai
ca slava singurului născut din Tatăl) plin de har şi de adevăr" (Ioan 1,14).
Transformarea Cuvântului în trup însemna descoperirea făgăduinţelor lui
Dumnezeu în Sămânţă. Credinţa autentică trebuie să producă dovezi
tangibile. Întruparea lui Hristos a însemnat descoperirea credinţei lui
Dumnezeu care împlinea toate făgăduinţele şi oferea universului o nouă
înţelegere a caracterului Său. Era o dovadă nemaivăzută până atunci.
Stăm fascinaţi în faţa cuvintelor lui Isus, abia acceptându-le: "Cine M-a
văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14,9).
Avraam este tatăl nostru în credinţă
Cine ar fi dispus să renunţe la unicul său fiu? Dar şi mai greu, cine ar fi
dispus să renunţe la un copil care este răspunsul la rugăciune şi produsul
unei minuni? Însă pentru Avraam situaţia presupunea mai mult decât
pierderea copilului şi moştenitorului unic. Jertfa unicului său fiu demonstra
credinţă în forma ei cea mai pură. Ea ne pune în faţă adevărul întregii lui
experienţe, căci zugrăveşte omenescul lui Hristos şi relaţia noastră cu el.
Criza credinţei lui implica toată istoria vieţii lui. Isaac reprezenta mult mai
mult decât garanţia descendenţei lui Avraam. În împlinirea făgăduinţei lui
Dumnezeu "în Isaac" se ascundea mântuirea lumii. Isaac era dovada
vizibilă a credinţei răsplătite după decenii de suferinţă. Timpul nu a uşurat
intensitatea zbuciumului mental al lui Avraam. Acest călător singuratic nu
s-a putut bucura de binecuvântările Canaanului. Ţinut la distanţă de vecini
ostili, el nu a cunoscut niciodată stabilitatea unui cămin sigur. Ani de zile
nu a cunoscut decât zbuciumul, iar darul unei familii l-a ocolit. Mai putea
spera că va ajunge, el sau sămânţa promisă, în Canaan? Atunci a venit
Isaac.
Când toate speranţele lui se spulberaseră, Dumnezeu a făcut imposibilul şi
a despărţit simbolica "Mare Roşie" pentru patriarh şi soţia lui. Fiul minunii
s-a născut. Prin credinţă Avraam a reuşit să cunoască acum realitatea
credincioşiei lui Dumnezeu. Substanţa era în mâinile lui. Sămânţa aceasta
era o dovadă de netăgăduit. Isaac era chiar darul mântuirii, iar pustia
începea să înflorească pentru Avraam. Dumnezeu onorase în sfârşit pe
acest om care se prinsese de El prin credinţă. Dificultatea familială a celor
două soţii a fost rezolvată. A fost săpată fântâna şi proprietatea asigurată.
Copacul a fost plantat, peregrinarea a luat sfârşit şi el s-a aşezat în ţara
filistenilor. Atunci a căzut peste el lovitura de trăznet.
"Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care îl iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara
Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi
arăta" (Geneza 22,2). Omorârea lui Isaac însemna chiar anihilarea
credinţei. Însemna o răsturnare, o revocare a făgăduinţei, o anulare a
experienţei lui de o viaţă. Perplexitatea, îndoiala şi chinul potopeau sufletul
acestui bătrân, a cărui singură speranţă se agăţa de acest copil al
făgăduinţei. În inima lui Avraam s-a produs o mare zguduire. A intrat într-
un timp de strâmtorare cum nu mai cunoscuse niciodată. Disperarea se
prăvălea peste el ca o avalanşă. Îl părăsise Dumnezeu?
A început să-şi reanalizeze viaţa. Găsea prea puţine lucruri bune. Iar peste
ele, nestatornicie; minciuni la faraon; legătura ilicită cu Hagar şi naşterea
fiului servitor, Ismael. Necredinţa lui adusese această "judecată?" Căci ce
putea fi altceva decât o "judecată?" Pentru acest abis al speranţei
spulberate moartea ar fi un adăpost mai de dorit, dar Dumnezeu era cel
care conducea.
Un tăciune de credinţă mai pâlpâia. Se va prinde de făgăduinţă în ciuda
sentimentului zdrobitor că a fost părăsit. Dumnezeu trebuie să fie
credincios. Dacă a cerut viaţa lui Isaac, El poate şi îl va învia, căci mila şi
dreptatea se întâlnesc în procedura lui Dumnezeu cu omul.
În această zbatere sfâşietoare de inimă s-a născut una dintre cele mai vii
şi profunde descoperiri ale luptei lui Dumnezeu în jertfa Fiului Său. Cum ar
putea oare să-L dea spre a deveni carne şi sânge, să ia natura omenească
şi să devină membru al rasei rebele?
Credinţa lui Avraam era ca o cheie care deschide o uşă spre slava cerului.
Această slavă evidenţiată în credinţa patriarhului este adevărata finalitate
a Seminţei promise. Isaac a fost înviat într-o solie revelatoare a luptei
interioare a lui Dumnezeu. De aceea promisiunea este legată de Avraam şi
Hristos, parteneri în descoperirea minunilor planului de mântuire.
Avraam a fost cel care a pătruns credinţa lui Isus. Acea pătrundere nu
poate apărea decât prin urmarea Mielului oriunde merge El. Pe cruce Isus
a purtat nesiguranţa omenirii şi a biruit-o prin credinţă. El a purtat crucea
în fiecare zi, toată viaţa, dar Calvarul a condensat această luptă. Aceasta
este credinţa care Îl descoperă pe Dumnezeu în "trup." Aşa cum fiecare
pas din experienţa lui Avraam a fost real, tot aşa Hristos, sămânţa lui
Avraam, a devenit membru al familiei omeneşti. El a luat natura
omenească asupra Sa în dimensiunea ei de după căderea în păcat, fără
excepţii, şi a înfruntat ispita ca şi Avraam, ca şi noi astăzi.
Această experienţă a fost pentru Avraam ca trecerea prin valea umbrei
morţii. El a fost puternic ispitit să întoarcă spatele făgăduinţei lui
Dumnezeu şi să se prindă de "trupul" lui în Isaac. Tot aşa, Hristos a trebuit
să aleagă între voia Lui, cerinţele "trupului" Lui, sau să înfrunte crucea şi
să bea paharul. În ambele cazuri, în joc era salvarea lumii; totul depindea
de credinţă.
Fără înţelegerea slăbiciunilor pe care le-a asumat Hristos luând natura
noastră păcătoasă, vom fi lipsiţi de piatra esenţială în construcţia templului
adevărului. Nu vom fi deloc echipaţi cu "credinţa lui Isus" până nu vom
înţelege calea pe unde a trecut credinţa Lui. Pentru a-L urma pe Miel
"oriunde merge El" va trebui să-L cunoaştem ca pe Cel ce a fost "făcut
asemenea fraţilor Săi." Atunci vom vedea cu claritate că El este "calea cea
nouă şi vie pe care El a consacrat-o pentru noi, prin perdeaua din lăuntru,
adică trupul Său" (Evrei 10,20).
De aceea, suntem sămânţa lui Hristos, a lui Avraam, moştenitori după
făgăduinţă. Lumea a aşteptat 4000 de ani, după care Dumnezeu a trimis
pe Fiul Său, darul făgăduit, "născut din femeie, născut sub lege." Scopul
era ca noi să nu mai fim sclavi, ci fii, moştenitori ai lui Dumnezeu prin
Hristos, Sămânţa lui Avraam. În acest adevăr nu există confuzie.
"Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei… Umblaţi
cârmuiţi de Duhul, şi nu veţi împlini poftele firii pământeşti… nu puteţi face
ceea ce voiţi" (Galateni 5,1.16.17).
„Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”
După cum am mai spus, Isus se numea pe sine în mod obişnuit "Fiul
omului." Implicaţiile acestui lucru sunt imense şi trebuiesc înţelese mai
bine. Încerca El să spună lumii că legătura Lui cu familia omenească este
deosebită? Acest lucru poate fi văzut în conversaţia Lui cu Maria, după
înviere.
Lucrarea Lui pământească se încheiase. Făcuse tot ce se putea face înainte
să se întoarcă în cer. Umblarea Lui în trup printre copiii oamenilor a
împlinit oare cerinţele legii? A fost El oare al doilea Adam, biruind acolo
unde primul Adam a fost învins? Cum putea şti toate acestea? Discuţia cu
Maria spune că această confirmare era încă în viitor.
Maria este la mormânt, plângând cu diperare. Se pare că nu şi-a dat
seama că cei care vorbesc cu ea sunt mesageri cereşti, când au întrebat-o:
"Femeie, de ce plângi?" Fără să privească ce se întâmplă, ea răspunde:
"Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus." Cu ochii plini
de lacrimi, ea aude aceeaşi întrebare, acum de la Isus: "De ce plângi?"
Crezând că este vocea grădinarului, continuă să întrebe, în disperare, unde
L-au pus.
Isus a spus, "Maria," şi atunci s-a produs învierea din mormântul suferinţei
ei. Ea L-a recunoscut pe Isus şi a spus "Învăţătorule." Era chiar El, viu şi
adevărat, stând în faţa ei, pregătit să facă o declaraţie uimitoare. El urma
să confirme că s-a unit cu urmaşii lui Adam fără vreo urmă de excepţie, cu
adevărat Sămânţa femeii. Cu o notă de mister în voce, dar cu profundă
nerăbdare, Isus spune Mariei: "Nu mă atinge, căci încă nu M-am suit la
Tatăl Meu; dar du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl
vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru" (Ioan 20,17).
O afirmaţie aproape insondabilă! El era Cel care Se umilise şi luase asupra
Sa trupul unui rob, făcut asemenea oamenilor. Iată-l acum proclamând
lumii că există veşti pe care "fraţii" Săi trebuie să le înţeleagă. Vestea era
că El se întoarce la Tatăl Său, acelaşi Tată pe care Îl aveau şi ei. El se
întorcea la Dumnezeul Lui, acelaşi Dumnezeu pe care Îl aveau şi ei, iar El
dorea ca fraţii Lui să ştie că El era una cu ei. El dărâmase zidul de
despărţire dintre om şi Dumnezeu, iar ei nu mai erau acum departe de El,
ci aproape. El a confirmat că este fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu, şi că El
însuşi este Sămânţa în acea descendenţă regală. Sângele lui a sigilat
rudenia Lui cu copiii oamenilor, deoarece a înlăturat, în trupul Său,
vrăjmăşia omului faţă de Dumnezeu.
Dar când Maria a povestit aceste lucruri fraţilor Săi, ei "nu au crezut."
Rămâne întrebarea: Vor avea fraţii Lui din vremea sfârşitului, când trebuie
să se sfârşească taina lui Dumnezeu, mai multă credinţă decât ucenicii, şi
vor crede ei cu adevărat ceea ce a spus El?
”Dar eu vă spun…”
Când a fost adus în faţa tribunalului, Isus a arătat lumii că a fost "făcut
asemenea fraţilor Săi." Demersurile acuzării mergeau prost. Autorităţile
ştiau bine ce urmăresc, dar nu găseau martori. Cum ar putea condamna
pe cineva la moarte fără martori? Nu reuşeau să producă o înţelegere nici
măcar între martorii plătiţi. În final au fost găsiţi doi cu o poveste care ar fi
putut influenţa juriul.
Redarea în limba greacă este dramatică: "Acesta a spus ‘Eu voi distruge
locul sfânt al lui Dumnezeu şi în trei zile îl voi ridica din nou.’" Dar acuzatul
tăcea. El ştia că nu a spus niciodată aşa ceva. Ceea ce spusese El era ca o
parabolă pe care nici ucenicii Lui nu au înţeles-o decât după înviere. "El
vorbea despre templul trupului Său" (Ioan 2,21.22).
În timp ce judecata se desfăşoară, Petru este în curte, trecând prin timpul
de strâmtorare. După ce îşi revine, fuge afară sub impresia unei amare
pocăinţe. Cum a fost posibil să nu-şi cunoască deloc inima înşelătoare?
Înăuntru, procesul devine tensionat. În faţa depoziţiei celor doi martori,
Acuzatul refuză să recunoască. Procurorul este confuz şi enervat, iar ca o
ultimă soluţie apelează la Dumnezeu spre a duce procesul la o concluzie,
cerând Acuzatului să vorbească. Formularea este paralizantă: "Te jur pe
Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu."
Tribunalul aşteaptă cu sufletul la gură să audă ce va răspunde acest "om
din Galilea" (Matei 26,63).
Acum nu se mai poate păstra tăcere. Acuzatul trebuie să vorbească, dar
ceea ce spune El nu este folosit decât spre a condamna. Astăzi întrebarea
este: Înţelegem noi ceea ce a spus El de fapt? În răspunsul Lui se poate
găsi o formă idiomatică de a spune "da," dar în el se află o profundă
ambiguitate latentă. La întrebarea preotului: "Eşti tu Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu," Isus răspunde: "Acestea sunt cuvintele tale, Caiafa, tu spui
aceasta, dar îţi spun că veţi vedea pe Fiul omului stând la dreapta puterii
lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului." Judecătorul reţine cuvintele
Acuzatului şi decide că nu mai este nevoie de martori, că El este vrednic
de moarte. Va fi condamnat pe baza propriei mărturii.
Ce spunea Acuzatul? Deşi marele preot încearcă să-i aşeze alte cuvinte în
gură, Isus anunţă că El este Fiul omului. El aparţine familiei umane, un
copil al lui Adam, fiul lui David. El declară în faţa universului că la a doua
venire va apărea ca "Fiu al omului." El vine aşezat la dreapta puterii, şi se
află acolo deoarece a "biruit." Acesta este preludiul la ce a spus Mariei:
"Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru," deoarece s-a aşezat pe tronul
Tatălui Său, după ce a biruit. Şi noi vom sta pe acel tron, biruind prin
credinţa lui Isus (Matei 26,57-66; Apocalips 3,21).
Luca întăreşte şi el relatarea (Luca 22,66-71). Preoţii cei mai de seamă şi
cărturarii insistau cu întrebarea "Eşti tu Hristosul?" El nu avea nici o
soluţie. Dacă le spunea, nu ar fi crezut, şi dacă îi întreba, nu ar fi răspuns.
Cu răsuflarea tăiată, ei insistau cu întrebarea: "Eşti tu Fiul lui Dumnezeu?"
Isus a răspuns, "Voi ziceţi că sunt," acestea sunt cuvintele voastre, şi pe
baza acestor cuvinte L-au condamnat. Dar proclamaţia Lui era că este Fiul
omului, şi se pare că nu obosea niciodată să declare acest lucru.
„Fiul omului”
Acesta este titlul pe care L-a folosit Isus de nenumărate ori referindu-Se la
Sine.1 Felul în care El folosea acest nume are implicaţii profunde, care
arată că era mai mult decât un simplu nume, un apelativ facil. El descrie o
stare, o moştenire care oferă o emblemă de nobleţe şi autoritate. Cel de-al
doilea Adam şi-a respectat locul în marele plan al creaţiei, pe când primul
Adam şi-a dispreţuit locul onorabil, fiind dispus să renunţe la el, poftind
după tronul lui Dumnezeu. În contrast, Isus nu era preocupat să se prindă
de locul pe care îl ocupa, ca Dumnezeu. El a acceptat pierderea reputaţiei,
a luat chip de rob, fiind făcut "asemenea fraţilor Săi," suferind plata
păcatului fără să devină părtaş la păcat (Filipeni 2,7.8).
Ceea ce dă lui Hristos credibilitate în faţa universului este exact această
calitate de "Fiu al omului." Concepţia păgână uzuală despre Dumnezeu
este aceea că El îşi permite să facă tot ce Îi place, deoarece este
Dumnezeu. Adevăratul Hristos a fost constrâns să intervină în ajutorul
omului în starea lui căzută, deşi soluţia uşoară ar fi fost să-l elimine ca
fiind imposibil de reparat. Este evident că Adam nu avea nevoie de ajutor
în starea lui dinainte de cădere. El nu avea nevoie de Mântuitor. În acest
mediu al păcatului a fost obligat Dumnezeu să facă ceva drastic, dincolo de
posibilităţile muritorilor, şi astfel a "dat" balsamul din Galaad să vindece
boala păcatului.
Isus spunea despre Tatăl că "lucrează," arătând astfel că şi El trebuie să
lucreze (Ioan 5,17). El încerca să explice acest lucru evreilor în sabatul
când a vindecat pe infirmul de 38 de ani. Ei nu puteau suporta aşa ceva şi
"au căutat să-L omoare." Când a spus că El trebuie să lucreze deoarece
Tatăl Său lucrează, dorinţa lor de a-L omorî a crescut. Să calce sabatul
vindecând pe oameni era destul de rău, dar să pretindă că Dumnezeu este
Tatăl Lui era intolerabil. Dar Isus nu a fost descurajat de opoziţia lor. Din
contră, afirma şi mai puternic că tot ceea ce face este rezultatul observării
acţiunilor Tatălui. El însuşi "nu poate face nimic." La sfârşit, în ultima scenă
a conflictului, El va avea autoritate să judece, deoarece este Fiu al omului
(versetele 19-30). Sămânţa lui Avraam, din conflict personal cu păcatul,
va înţelege ce implică judecata. Necăutând să facă voia Lui, El va face o
judecată dreaptă.
Doar Fiul omului va putea face acest lucru, deoarece doar El a crezut cu
adevărat ceea ce au scris Moise şi profeţii despre El.
Numele "Fiu al omului" nu a fost un titlu temporar, doar pentru viaţa Lui de
pe pământ. El are semnificaţii veşnice. Ioan era pregătit să scrie, când a
primit solia pentru cele şapte biserici. Alfa şi Omega, "Cel Atotputernic," îşi
anunţa scopurile, iar profetul asculta. În prezentarea misiunii lui, profetul
descoperă o uimitoare legătură de familie. El răspunde: "Eu, Ioan, care
sunt şi eu fratele vostru şi părtaş cu voi la necaz, la împărăţia şi la
răbdarea lui Isus Hristos" (Apocalips 1,4-9). Ioan, în misiunea lui de
profet, îndrăzneşte să spună că este "frate" cu Alfa şi Omega. El face
această afirmaţie deoarece "cel dintâi şi cel din urmă," Fiul omului, a
devenit un membru al familiei omeneşti.
Începând să scrie despre minunile prezentate lui, el este dus în mijlocul
"celor şapte sfeşnice." Acesta este sanctuarul prezenţei Creatorului. În
mijlocul celor şapte sefşnice stătea cineva "ca un fiu al omului" pe care
Ioan îl recunoaşte dincolo de măreţia şi haina sacră pe care o poartă. Aici,
în mijlocul cerului, stătea "Fiul omului," pe care Ioan Îl numeşte "frate."
Doborât de lumină şi slavă, Ioan cade la picioarele Lui, dar Fiul omului îi
spune: "Nu te teme; Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă, Cel viu; am fost
mort şi iată că Sunt viu în vecii vecilor" (versetele 17,18). Cel ce este
Sămânţa, născut din femeie, născut sub lege, Fiul omului, "mort" dar viu
în vecii vecilor, spune fratelui Său: "Nu te teme." Ce ar fi putut face mai
mult Majestatea cerului spre a arăta simpatie şi dragoste neamului lui
Adam? Încurajarea lui Ioan este pentru noi astăzi.
După ce a terminat de notat cea mai teribilă proclamaţie din istorie
(întreita solie îngerească) lui Ioan i s-au făcut noi descoperiri despre viitor.
EL a văzut în viziune un nor alb şi "pe nor stătea cineva care semăna cu
un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o seceră
ascuţită" (Apocalips 14,14). Aici este zugrăvită a doua venire. Gata pentru
întoarcerea triumfală, "Fiul omului" va veni tot ca un membru al familiei
umane. "Rădăcina şi Sămânţa lui David" va arunca secera, căci "secerişul
pământului este copt."
Ioan L-a văzut pe Hristos. Acesta este Cel pe care el îl numeşte "frate." El
este Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om. În limba greacă, 1 Timotei 2,5 ne
spune că El este Isus Hristos, un om. Avem asigurarea că Avocatul nostru
înţelege deplin ispitele noastre. În marele proces al veacurilor, copiii lui
Adam au un Avocat, un om care mijloceşte, "omul Isus Hristos."
„Fii ai lui Dumnezeu”
Minunea insondabilă a transformării lui Hristos în "Fiu al omului" stă alături
de un alt adevăr uluitor. Păcătoşi vor fi numiţi "fii ai lui Dumnezeu."
Aceasta nu este decât cealaltă faţă a aceleiaşi monede.
Ioan spune bisericii că ea poate să descopere pe cei care au spiritul lui
antihrist, căci aceia nu vor recunoaşte că Isus Hristos a venit "în trup."
Prin contrast, biserica va şti că Duhul lui Dumnezeu este în cei care
mărturisesc că "Isus Hristos a venit în trup." Acelaşi autor asigură biserica
de realitatea faptului că fii oamenilor sunt chemaţi să fie membri ai familiei
cereşti. Iată mărturia:
"Iată ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numin copii ai lui Dumnezeu.
Lumea nu ne cunoaşte, deoarece nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor,
acum suntem copii ai lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar
ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea
aşa cum este" (1 Ioan 3,1.2).
Isus era Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Minune a minunilor, copiii lui
Dumnezeu vor avea aceeaşi relaţie cu El. Fiinţele omeneşti aparţin casei
regale cereşti. Pavel spune: "Toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui
Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu… Duhul însuşi mărturiseşte, împreună
cu duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu; şi dacă suntem copii,
suntem şi moştenitori; moştenitori ai lui Dumnezeu, şi moştenitori
împreună cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi
proslăviţi împreună cu El" (Romani 8,14-17). A suferi împreună cu El
înseamnă să vedem păcatul aşa cum este el. S-ar putea ca apatia bisericii
să fie rezultatul orbirii, necrezând că avem o chemare aşa înaltă? "Copii ai
lui Dumnezeu," "fii ai lui Dumnezeu," "moştenitori împreună cu Hristos!"
Ar putea Dumnezeu să se apropie de familia omenească mai mult decât
atât?
Mărturia sacră spune că am fost chemaţi la slavă şi că ni s-au dat
"făgăduinţe nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să deveniţi părtaşi de
natură divină" (2 Petru 1,4). Acea "natură divină" trebuie antrenată ca să
devenim "părtşi slavei Sale" (Evrei 12,10). Deşi copiilor le este permis, noi
trebuie să încetăm a mai socoti pe degete. Un copil care rămâne mereu
copil este o privelişte tristă. Adulţii trebuie să înainteze, trecând de la cele
patru operaţii la algebră şi ecuaţii. Nevoia ca adventiştii să crească şi să
înainteze în cunoaşterea lucrurilor lui Dumnezeu este mult întârziată, şi
creşte cu fiecare an care trece.
Este normal să credem că a doua venire a fost amânată, deoarece nu am
sesizat că taina lui Dumnezeu încă nu s-a sfârşit. Ea nu se va putea sfârşi
până când nu înţelegem că în natura pe care a luat-o Hristos se află
potenţialul biruirii oricărui păcat. Faptul că El nu a păcătuit este dovada
puterii evangheliei. Această putere oferită neamului omenesc este ceea ce
constituie "bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos." În poporul Său, toţi
oamenii vor vedea "care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri
în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile" (Efeseni 3,8.9). Lumea aşteaptă
să vadă şi să înţeleagă această "taină ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate
veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le
facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi
anume: Hristos în voi, nădejdea slavei" (Coloseni 1,26.27).
Ani de zile ne-am desfătat în disecarea profeţiilor, dar predicarea profeţiilor
fără înţelegerea evangheliei înseamnă să alergi fără solie. Perdeaua din
templu s-a rupt la răstignire, deschizând în faţa universului noi concepte
despre planul lui Dumnezeu. Tot aşa, măhrama de întuneric spiritual care
ne înconjoară pe noi în timpul sfârşitului trebuie sfâşiată. Cea mai mare
piedică pentru Dumnezeu în încheierea lucrării Sale este orbirea noastră
spirituală.
Acest lucru se vede clar din apelul Martorului Credincios către îngerul celei
de-a şaptea biserici: "Tu… nu ştii." O mie de acţiuni de comitet bazate pe
înţelepciune şi strategie omenească nu vor realiza destinul nostru, ci ne
vor duce mai departe în orbire. Percepţia clară este esenţa neprihănirii.
Devenind fiul omului, Hristos a fost confruntat cu păcatul. El a văzut
consecinţele lui, iar această înţelegere ne este oferită nouă.
De la vârsta de 12 ani şi până la botez, Isus a continuat să studieze
Vechiul Testament. Din cartea lui Daniel a înţeles când trebuie să fie
botezat. Dar solia pe care o predica Ioan cerea pocăinţă. Când îi numea pe
farisei şi pe saduchei "pui de năpârci," Ioan spunea adevărul. Ei erau
motivaţi de teamă, nu cunoşteau pocăinţa. În acest climat a venit Fiul
omului să fie botezat, căci în pocăinţă este suma totală a cunoaşterii
păcatului. Botezul lui Hristos ne spune că El a văzut pocăinţa şi păcatul cu
claritate desăvârşită. Cu convingere totală, El a spus lui Ioan: "Aşa se
cade, să împlinim toată neprihănirea" (Matei 3,1-15 KJV). El a fost "făcut
păcat pentru noi, ca noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în
El" (2 Corinteni 15,21).
Această apreciere colectivă a pocăinţei şi convingerii de păcat l-a îndreptat
pe Mântuitorul pe cărarea ascultării care urma să se încheie în grădina
Ghetsemani şi pe cruce. El a trecut aici prin timpul de strâmtorare. Acel
timp de strâmtorare nu era produs de lipsa de hrană sau adăpost, ci de
suferinţa teribilă de a înfrunta păcatul, deşi "eul" Său căuta să evite
crucea.
"Fiul omului," "Fiul lui Dumnezeu," a marcat o cărare pe care vor merge
toţi urmaşii Lui, atunci când îngerii vor da drumul vânturilor. Pentru fiecare
copil al lui Dumnezeu, acel timp de strâmtorare va fi adus de confruntarea
cu "eul," trebuind să decidă dacă acceptă crucea sau caută un drum ocolit
în jurul ei. Eliberarea noastră de păcat nu poate fi mai mare decât
capacitatea de a înţelege ce este păcatul cu adevărat. Această înţelegere
deplină a dus la cruce pe "Fiul omului" şi pe "Fiul lui Dumnezeu.”

1 Numele "Fiul Omului" era expresia favorită pe care o folosea Hristos

când se referea la sine, şi care apare în Evanghelii cam de 80 de ori. SDA
Bible Commentary comentează această expresie în numeroase locuri. Iată
două pasaje semnificative:
În ebraică există mai mulţi termeni pentru om: (1) ‘ish care se referă
la om ca bărbat sau soţ; (2) ‘enoshcare este un termen mai general,
rareori folosit la singular, care se referă la colectivitatea rasei umane. Se
pare că el înglobează fragilitatea, suferinţa şi moartea omului. Isus, care
nu a luat asupra Sa natura îngerilor, ci pe aceea a rasei omeneşti după ce
patru mii de ani de degenerare şi-au lăsat amprenta asupra ei, este
descris profetic ca fiind Fiul lui ‘enash (Daniel 7,13); ‘enash este forma
aramaică a lui ‘enosh; (3) ‘adam, care se referă la om, în general.
Dumnezeu a zis: Să facem ‘adam după chipul Nostru. Expresia "neamul
omenesc" se traduce potrivit în multe locuri prin ‘adam.
LXX spune… literal, "ca un fiu al omului." …expresia aramaică este
plină de semnificaţii. Ca şi alte multe limbi vechi, aramaica omite articolul,
atunci când accentul principal este asupra calităţii, şi îl foloseşte când
accentul este asupra identităţii… În armonie cu acest principiu, Fiul lui
Dumnezeu este prezentat ca fiind "Cel cu formă umană." În NT expresia
"Fiul omului," despre care mulţi comentatori cred că îşi are originea în
(Daniel) capitolul 7,13 apare invariabil însoţită de articol… Dumnezeu a
ales să prezinte pe Fiul Său în viziunea profetică cu un accent special
asupra omenescului Său… Astfel, păcătoşii pocăiţi au ca reprezentant în
faţa Tatălui pe "cineva asemenea" lor, Cineva care a fost ispitit în toate
lucrurile ca şi ei şi care a fost atins de toate infirmităţile lor. Mângâietor
gând! – The SDA Bible Commentary, vol. 4, p. 580.829.
Cu referire la faptul că Isus a menţionat cartea lui Daniel, (Matei
24,15) este rezonabil să credem că El a înţeles foarte bine sensul expresiei
"Fiu al lui enosh" când se referea la Sine.

Babilonul crează confuzie

Capitolul 7 - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

Hristos a spus că Duhul adevărului "vă va călăuzi în tot adevărul" (Ioan

16,13). Când va veni acel timp? "Tot adevărul" nu va fi înţeles şi nici
obţinut doar urmărind scopul unui număr cât mai mare de membri ai
bisericii. Ar putea fi botezaţi toţi locuitorii planetei, şi totuşi acest lucru nu
ar încheia ispăşirea şi ştergerea păcatelor. Trebuie să vedem că
imperativele adventiste unice, care ne expun boicotului ecumenic, sunt
chei în rezolvarea problemelor în dispută din marea controversă. Dacă
întreaga lume ar pune un embargo asupra soliei noastre, nu o putem
abandona. Interesul nostru de a fi acceptaţi de lume nu poate îndrăzni să
nege crucea sau să anihileze adevărul.
Ceea ce noi am considerat "potrivit" să ne asigure "locul nostru şi neamul"
în lumea ecumenică, este aceeaşi amăgire care l-a biruit pe marele preot
când încerca să-L omoare pe Hristos. Caiafa îşi asigura cu solemnitate
fraţii din sinedriu, "Voi nu ştiţi nimic." Este mai bine să negăm că acest om
este Mesia şi să îl condamnăm la moarte, decât să vină romanii peste noi.
Vom compromite noi adevărul despre natura umană a lui Hristos spre a
salva "unitatea" bisericii? Această abordare nu este nouă, deoarece Caiafa
a încercat-o acum 2000 de ani. Dar a eşuat mizerabil (Ioan 11,50).
Adevărul naturii umane a lui Hristos nu poate fi despărţit de adevărul
autenticului Duh Sfânt. Babilonul va deveni locuinţa oricărui duh necurat,
iar păcatele lui vor ajunge până la cer. Dacă el este confuz asupra naturii
umane a lui Hristos (şi este), atunci va putea fi călăuzit de un fals Duh
Sfânt. Înseamnă lipsă de înţelepciune să punem înaintea Babilonului
adevărul? Ce preţ suntem dispuşi să plătim pentru pace cu Babilonul şi
pentru "unitate" în propria casă? Magnitudinea acestor întrebări nu poate fi
ignorată.
Nici un popor, de-a lungul întregii istorii, nu a fost confruntat cu o astfel de
criză care afectează acum Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Ori nu am
reuşit să ne înţelegem istoria, ori avem un mandat care rămâne încă
nerecunoscut. Când vom ajunge să acceptăm "tot adevărul" vom
recunoaşte că ambele situaţii sunt reale.
De ani de zile noi am tot vorbit despre primirea puterii Duhului Sfânt, dar
simţim că darul nu a venit aşa cum a fost promis. Se pare că suntem orbi
faţă de realitatea că el nu va fi o entitate de energie, un semn al puterii,
care să-i uluiască pe vecini şi să fascineze lumea. El nu este un fenomen
mistic ce produce minuni şi anulează încrederea în Cuvânt. Din contră,
ploaia târzie este o solie de adevăr nealterat care întăreşte neprihănirea şi
aduce păcatul la anihilare totală.
Când Isus se zbătea încercând să-şi facă ucenicii să "vadă," a fost foarte
categoric (Ioan 6,12). El a deschis uşa speranţei şi a făgăduit că
înţelegerea va veni atunci când Duhul adevărului va atinge inimile
poporului lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că ceea ce nu a putut
spune ucenicilor Săi, va trebui să ne spună nouă acum. Nu există a opta
biserică; Laodicea este numărul şapte.
Solia oferită pionierilor noştri a fost simbolizată prin trei îngeri. Înaintaşii
noşti nu au trăit să vadă tot ce era implicat în aceste avertizări trimise de
Dumnezeu. Dar mai este un "alt înger" care trebuie să vină. Urmează să
vedem "puterea" şi "slava" soliei pe care o aduce acel înger. Între cele
patru solii ale acestor patru îngeri, ultimele trei conţin aceleaşi avertizări
cu privire la Babilon (Apocalips 14, 6-12; 18,1-3). Trei pătrimi din ultima
solie a lui Dumnezeu pentru această lume se referă la acelaşi subiect
devastator. Mesajul este că Babilonul a apostaziat, aşa cum a zis
Dumnezeu, şi va deveni plin de toate spurcăciunile.
În loc să ne opunem doctrinelor false şi să acceptăm crucea cu tot ce a
spus Isus că implică ea, noi căutăm alte soluţii. Este uşor să rostim cuvinte
delicate despre "iertare," despre "dragoste," despre "acceptare" şi
"amabilitate." Am putea crede că societatea, şi în special lumea
evanghelică, ne cere să facem afirmaţii care se potrivesc mentalităţii ei.
Am putea fi preocupaţi de avort, de SIDA, de droguri, ecologie şi o mie de
alte probleme social-politice care confruntă omenirea. Dar acestea nu sunt
dosare în cazul de pe masa marelui juriu, în procesul în litigiu care stă în
faţa universului. Acestea sunt efecte secundare ce rezultă din evitarea
adevărului în favoarea erorii. Deşi ele sunt importante, rezolvarea lor nu
poate veni în lipsa unui verdict în procesul ce se află în curs. Subiectul
procesului este Satana contra Hristos. Ce vor spune martorii?
„Curăţit cu sânge”
"Şi după Lege aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge
nu este iertare" (Evrei 9,22). În Vechiul Testament este prezentat un
întreg arsenal de simboluri. Acest mozaic de jertfe şi ceremonii îşi găsesc
împlinirea finală doar la cruce. Tot aşa, aproape toate episoadele descrise
în Vechiul Testament, care par deseori evenimente istorice dramatice, sunt
parabole scrise pentru învăţătura noastră, ca să putem înţelege conflictul
final.

Oricât de dulce a fost fructul din care a mâncat Eva, gustul nu a ţinut mult.
Când a dat şi soţului ei să mănânce, amestecul de "bine şi rău" s-a dovedit
a fi mai mult decât puteau minţile lor să suporte. Teroarea i-a cuprins pe
amândoi. Disperarea şi vina i-ar fi distrus, dacă nu ar fi fost făgăduinţa lui
Dumnezeu în acest ceas de criză. Cel care le-a adus speranţă era chiar
Dumnezeul de care se despărţiseră. Sămânţa credinţei a fost plantată în
făgăduinţă, şi cu toate că moartea fizică s-a impus asupra timpului,
moartea veşnică, a doua moarte, va fi biruită de Sămânţă în biruinţa ei
asupra păcatului.
Cine ar fi putut bănui cât de vastă urma să fie această apostazie? Întâiul
născut, despre care Eva credea că va fi Mesia, a devenit întruparea urii lor
necunoscute faţă de Dumnezeu. Cain l-a ucis pe Abel. Ar fi putut prevedea
cineva că urmau să fie milenii de nelegiuire şi chin? Moştenirea lui Cain stă
ca dovadă a profunzimii păcatului şi nelegiuirii ascunsă adânc în inima
omenească.
Cain a "ieşit din faţa Domnului şi a locuit în ţara Nod, la răsărit de
Eden" (Geneza 4,16). Că a devenit un apostaziat este destul de clar, căci
L-a părăsit pe Domnul. Locul în care a plecat nu este menţionat decât o
singură dată în Scriptură. Cuvântul înseamnă fugă, abandonare. Rădăcina
pare a fi caldeană, iar Caldea este sinonimă cu vrăjitoria, astrologia şi
magia. Primul ucigaş şi apostat de pe pământ s-a aşezat să locuiască într-
un loc care a devenit simbolul confuziei, misterului şi păcatului.
(Mulţi ani după potop, Avraam a fost chemat din ţara Ur, din Caldeea. De
la porţile grădinii Eden până la marele război final al încheierii istoriei,
Babilonul a fost sediul apostaziei (Apocalips 17,5). Toţi cei care au vrut să
se închine adevăratului Dumnezeu au trebuit să se despartă de "MAMA
DESFRÂNATELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.")
Omorârea lui Abel nu a putut fi ascunsă. Domnul a auzit şi a înţeles
limbajul sângelui lui Abel care striga la El din pământ. Acelaşi limbaj urma
să fie folosit 4000 de ani mai târziu pe dealul Calvarului. Până astăzi
acesta este limbajul pe care cerul îl înţelege, dar pe care biserica urmează
încă să-l înveţe. Noi "nu ne-am împotrivit încă până la sînge în lupta
împotriva păcatului" (Evrei 12,4).
Putem pretinde că ispăşirea ne fereşte de consecinţele şi costul ridicat al
păcatului. Cererea ca adevăratul Hristos să ia crucea noastră aşa cum a
luat-o pe a Lui este prea scumpă – ea costă "sânge." Am putea găsi un
"hristos" care trece cu vederea păcatul, care este în afara omenirii, diferit
de fraţii Săi, şi care totuşi face minuni. Ne-am putea ascunde în spatele
acestui "înlocuitor" "unic." Dar păcatul trebuie biruit şi anihilat, nu doar
acoperit de un înlocuitor care scuză păcătuirea noastră continuă.
Acesta este singurul adevăr pe care îl cunoaşte Scriptura. El a suferit "în
trup" şi chemarea noastră este să-L urmăm în această înţelegere a
păcatului şi mântuirii. A avea "gândul" acesta înseamnă a fi în război cu
doctrinele false ale Babilonului. El se bucură să stea pe "ape mari" căci
acela este locul unde se îmbată mai marii pământului cu amăgirile lui şi se
unesc cu el în adulter (Apocalips 17,1.2).
Fiul omului a ales să coboare în adânc şi să fie îngropat ca să împlinească
toată neprihănirea. El a înţeles că este o parte a trupului colectiv al
omenirii şi a mers până în profunzimile suferinţei neamului în lupta cu
"eul." El a murit faţă de păcat (Romani 6,10).
Alintarea dragostei de sine şi goana după aprobarea societăţii satisfac
inima firească. Ele atrag mai mult decât prietenia cu umilul Tâmplar.
Alergarea după posesiunile lumii este în contrast marcant cu situaţia Celui
care nu avea unde să-Şi plece capul. Adevăratul Hristos vorbeşte de valori
diferite: "Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire; şi înfăţişarea Lui nu avea
nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi
obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi
noi nu L-am băgat în seamă" (Isaia 53, 2.3).
Când lumea este beată de vinul Babilonului, poporul lui Dumnezeu trebuie
să fie cel mai sobru şi cu cea mai clară percepţie despre adevăr. Mai mult
decât în orice vreme, ei trebuie să fie călăuziţi în "tot adevărul" şi să
primească tot ce are de oferit Duhul, chiar descoperirea lucrurilor viitoare
(Ioan 16,13-15). Acest gen de înţelepciune nu poate veni decât din cer.
Oricâte grăunţe ale adevărului au exprimat "părinţii bisericii" în secolele
trecute, ele nu vor fi suficiente acum, când lumea este beată de doctrinele
false ale Babilonului.
Există dubii serioase că cineva ar putea înţelege întregul adevăr, când
natura lui Hristos este interpretată greşit, iar credinţa în nemurirea
sufletului aduce confuzie asupra ispăşirii. Acestea sunt două dintre erorile
de bază ale Babilonului, iar ele sunt legate una de alta. Dacă sufletul este
nemuritor, Hristos nu a murit. Dacă Hristos a venit în natura lui Adam
înainte de cădere, nu putea fi supus morţii, deoarece moartea este plata
păcatului. El a fost "făcut păcat pentru noi" (2 Corinteni 5,21). Această
solie este amplificată în Evrei 2,14: "Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi
sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru
ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe
diavolul."
Poate că cea mai mare lucrare pe care o poate face Duhul ar fi să dea
bisericii rămăşiţei discernământ să recunoască aberaţiile Babilonului.
Timpul de har nu se poate încheia până când acest lucru nu se realizează.
Dumnezeu trebuie să aibă un popor care să stea alături de El în apărarea
adevărului şi să aprecieze ceea ce a spus Hristos: "Vine stăpânitorul lumii
acesteia şi în Mine nu găseşte nimic" (Ioan 14,30).
Există în Vechiul Testament o relatare care este rareori folosită altfel decât
ca o poveste frumoasă pentru copii. Să nu uităm că "Toate aceste lucruri
au fost scrise pentru învăţătura noastră." Istoria lui Samson este o
parabolă.
Samson: Babilonian sau Laodicean?

La suprafaţă, viaţa lui Samson nu reflectă o direcţie spirituală clară. Din

punct de vedere fizic cel mai puternic dintre oameni, spiritual era cel mai
slab. Dumnezeu nu îl părăseşte, chiar dacă viaţa lui a fost pătată de crimă
şi adulter. Obsesia lui senzuală părea scăpată de sub control. El îi chinuia
constant pe filisteni, lucru care, evident, acestora nu le plăcea. Părea
invincibil, deşi comitea aproape orice atrocitate morală, şi totuşi
Dumnezeu nu l-a părăsit nici atunci când şi-a negat chemarea (Judecători
13-16). De ce o asemenea istorie?
Ascunsă în dilema lui Samson s-ar putea găsi cheia propriilor noastre
încurcături. Slăbiciunea lui venea din mândria puterii personale, iar
această încredere a dus la orbire. El nu "ducea lipsă de nimic," fiind "bogat
şi m-am îmbogăţit." Adevărata sursă a puterii lui nu era nici recunoscută,
nici apreciată. Înţelegerea eşecului şi triumfului lui final ar putea să ofere
speranţă pentru noi, astăzi.
Samson a fost un copil a cărui naştere s-a produs printr-o binecuvântare
specială a lui Dumnezeu. Mama lui a fost stearpă până când a intervenit
Dumnezeu. El s-a născut pentru a elibera pe Israel de duşmanii lui,
filistenii, dar nu a fost în stare să se elibereze nici pe el însuşi, până când
în orbirea lui a primit vedere. Aici este parabola pentru biserica rămăşiţei.
Profeţia din Apocalips 18 cheamă Israelul spiritual să înlăture pe vrăjmaşul
lui spiritual, Babilonul. Acest lucru nu se poate face până când vrăjmaşul
nu este recunoscut.
S-ar putea ca şi noi, ca Samson, să fim jefuiţi de puterea noastră şi să
cădem pradă ademenirilor unei "Dalila." El "şi-a deschis inima faţă de ea şi
i-a zis: Briciul nu a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat
Domnului din pântecele mamei mele. Dacă aş fi ras, puterea m-ar părăsi,
aş slăbi şi aş fi ca orice alt om" (Judecători 16,17).
Negarea însărcinării divine din partea lui Samson a declanşat un dezastru
spiritual mai cumplit decât călcarea poruncilor. Eşecul lui Samson s-a
datorat în mare parte neglijării propriei lui istorii. Naşterea lui s-a produs
în circumstanţe care l-au făcut deosebit de "toţi ceilalţi oameni."
Acuzându-l zi de zi şi încercând să-l amăgească, Dalila urmărea sistematic
să-l coboare la nivelul "oricărui alt om."
Dar el primise la naştere un mandat divin. El nu trebuia să fie "ca orice alt
om." Întreaga schiţă a vieţii lui fusese trasată în armonie cu planurile lui
Dumnezeu. Dieta lui, concepţia lui despre viaţă, trebuiau să fie diferite.
Israel era în robie şi avea nevoie de eliberare. Doar ajutorul din cer putea
să aducă mântuire.
În marea controversă dintre adevăr şi eroare, doar Sămânţa femeii poate
aduce eliberare acestei planete captive şi poate zdrobi capul vrăjmaşului
lui Dumnezeu şi al omului. Dar atâta timp cât femeia este "stearpă" nu
există eliberare. Aşa cum în cazul lui Avraam făgăduinţa a venit prin
minune, tot aşa şi în cazul Mariei, tot aşa şi în cazul soţiei lui Manoah. Aşa
cum a fost cu Isaac şi Isus, tot aşa naşterea lui Samson a fost produsul
făgăduinţei profetice. El avea o chemare specială: "El va începe să
izbăvească pe Israel din mâinile filistenilor" (Judecători 13,5).
Naşterea adventismului a avut loc într-o făgăduinţă a eliberării
triumfătoare. Sanctuarul lui Dumnezeu, locul locuinţei Sale, fusese întinat
şi batjocorit de păcat timp de 6000 de ani. Dar prin adventism vine
făgăduinţa triumfătoare: "Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi
Sfântul Locaş va fi curăţit" (Daniel 8,14).
În cazul lui Samson, semnul şi sigiliul destinului său profetic de eliberator
al lui Israel era reprezentat de jurământul nazireu: "Briciul nu va trece
peste capul lui, pentru că acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din
pântecele mamei lui; şi el va începe să izbăvească pe Israel din mâna
filistenilor" (Judecători 13,5). Cu trecerea anilor, Samson a înţeles că este
diferit. El nu mânca la fel ca alţi oameni. El nu arăta la fel ca alţi oameni.
Dar viaţa lui a devenit o mărturie tristă că nu a învăţat secretul credinţei
care transformă diferenţa în valoare autentică. El gândea încă la fel ca alţi
oameni! Viaţa şi puterea lui erau risipite folosind darurile lui Dumnezeu în
urmărirea propriilor interese.
Cei din jur vedeau aceste binecuvântări, pentru care era invidiat şi urât.
Rareori găsea Duhul Sfânt o posibilitate de a-Şi realiza scopurile în
alungarea filistenilor şi eliberarea lui Israel. De obicei, acea eliberare era
degradată de necesitatea eliberării lui Samson din crizele în care era
împins de interesele lui lumeşti. Samson era convins că, fiind favoritul
cerului, el poate face orice fără să piardă binecuvântarea divină. Dar a
existat o greşeală fatală: A uitat drumul pe care l-a condus Dumnezeu şi
învăţăturile din istoria lui trecută.
Alunecând tot mai departe de ruta pe care o marcase Dumnezeu, viziunea
lui spirituală s-a degradat. Permanent era doborât de dorinţa de a
impresiona pe alţii şi de a primi aprobarea duşmanilor lui. El chiar a
încercat să se căsătorească în compania lor, dar ei nu l-au vrut. Aceşti
străini, care erau exeperţi în lucrurile lumii, având care de luptă şi arme de
oţel, îl provocau permanent pe Samson. Ori de câte ori se afla în compania
lor, ei îi cereau să renunţe la secretul puterii lui şi să devină ca "ceilalţi
oameni." Misiunea lui era atacată pe o cale despre care el nici nu visa.
În final, după ce a flirtat cu distrugerea şi compromisul, a început să se
joace cu temelia viziunii lui profetice. El i-a spus Dalilei să-i "împletească
cele şapte şuviţe de păr în urzeala ţesăturii" (Judecători 16,13). (Ciudat
limbaj simbolic, şapte însemnând pierdere totală, în care era implicată
mintea lui, puterea motoare a caracterului lui.)
Nimicirea nu era acum decât la un pas. Acum nu mai era doar complacere
în păcat; era o negare a legământului care formase temelia naşterii lui.
Părul lui era simbolul asigurării profetice făcută la naşterea lui. Să renunţe
la părul lui însemna să renunţe la acea viziune, iar "unde nu este nici o
viziune, poporul piere" (Proverbe 29,18).
Această înţelepciune a Proverbelor este adevărul vieţii ratate a lui Samson.
După ce Dalila i-a luat părul, filistenii i-au luat ochii. El nu înţelegea ce se
întâmplă. Judecători 16,20 spune: "El s-a trezit din somn."
Samson nu îşi "cunoştea" starea, şi se gândea: "Voi face ca şi mai înainte
şi mă voi scutura," neştiind ce s-a întâmplat. El nu ştia că s-a despărţit de
Dumnezeu. El credea că este bogat şi nu duce lipsă de nimic. Raportul trist
spune: "Filistenii l-au apucat şi i-au scos ochii; l-au pogorât la Gaza şi l-au
legat cu nişte lanţuri de aramă. El învârtea la râşniţă în
temniţă" (Judecători 16,21). Isus spune poporului Său din vremea
sfârşitului că va fi iarăşi un grup de oameni care se vor trezi ca Samson,
fără putere, fără lumină, fără ulei în candele, lucru cel mai necesar în acea
clipă de criză a istoriei (Matei 25,1-13).
Samson era acum sărac, orb şi gol. Dar adevărul este că acum se afla în
cea mai bună stare de pe parcursul întregii lui vieţi. Acum, deşi orb, putea
să-şi "vadă" slăbiciunea. În această stare a început să înţeleagă ceva care
îl ocolise toată viaţa. El a priceput că trebuie să se vadă la fel de păcătos
ca "toţi ceilalţi oameni" înainte de a-şi putea îndeplini misiunea de
eliberator al lui Israel. El a sesizat magnitudinea pocăinţei colective.
Muncind printre filisteni sub robia păcatului, o nouă viziune a început să se
contureze în mintea lui. Domnul stătea la usă, bătând. Fiind orbit, Samson
putea acum să "vadă." O dată cu creşterea discernământului creştea şi
părul lui. Dorinţa care îl împinsese în tabăra filistenilor, şi care i-a distrus
sensul misiunii şi acreditarea profetică, apărea acum în adevărata ei
lumină. Plăcerile onoarei şi aprobării lumii au devenit cătuşe care îi sfâşiau
trupul, până când s-a scârbit de orbirea şi slăbiciunea lui. Ca şi apostolul
Pavel, care păşea odată cu mândrie printre mai marii lumii, fariseu din
farisei, Samson a descoperit acum pe Dumnezeul a cărui "putere în
slăbiciune este făcută desăvârşită" (2 Corinteni 12,9).
Este un paradox pe care doar înţelepciunea lui Dumnezeu îl poate rezolva,
dar taina evlaviei şi taina nelegiuirii se maturizează simultan. Neghina şi
grâul sunt secerate în acelaşi timp. În timp ce viziunea spirituală a lui
Samson se maturiza, încumetarea hulitoare a duşmanilor lui Israel ajugea
la paroxism. "Domnitorii filistenilor s-au adunat să aducă o mare jertfă
zeului lor, Dagon, şi ca să se veselească. Ei ziceau: Dumnezeul nostru a
dat în mâinile noastre pe Samson, vrăjmaşul nostru… În bucuria inimii lor,
au zis: Chemaţi pe Samson, ca să ne desfăteze" (versetele 23,25). Ei
defăimau adevărul care făcuse din Israel poporul lui Dumnezeu.
Ca Belşaţar secole mai târziu, aceşti vrăjmaşi ai lui Dumnezeu au adus
vasele sfinte la sărbătoarea lor religioasă, spre a batjocori cerul şi poporul
Său. Dar la această provocare se putea răspunde, căci Samson a început,
în sfârşit, să-şi vadă destinul profetic. Acum şi-a înţeles naşterea, cu toate
restricţiile care îl despărţiseră de "toţi ceilalţi oameni." Toate cădeau în
desuetudine în faţa realizării scopului pentru care fusese născut. Cea mai
mare dorinţă şi desfătare a lui era acum de a asculta şi urma acel destin
profetic până la sfârşit. El înţelesese acum că "a trăi este Hristos, şi a muri
este un câştig" (Filipeni 1,21).
Sub această viziune a putut el cuprinde cei doi "stâlpi" ai adevărului şi să
se sprijine pe ei pentru realizarea scopului final. El a ajuns să-şi cunoască
slăbiciunea şi asemănarea cu toţi ceilalţi oameni, dar a învăţat că
bunătatea şi harul lui Dumnezeu îl pot face deosebit. S-a putut pocăi.
Judecata pe care a pronunţat-o asupra vrăjmaşilor lui Dumnezeu a luat-o
asupra lui, şi făcând aşa, a suferit crucea împreună cu Hristos.
În acea judecată era eliberarea lui, căci înţelegând profunda depravare a
rebeliunii şi păcatului lui, a fost eliberat de întunericul şi orbirea ei. În acea
alifie pentru ochi se găsea puterea care să dărâme cei doi stâlpi pe care se
sprijinea templul vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Raportul spune:
Şi Samson a îmbrăţişat amândoi stâlpii de la mijloc, pe care se sprijinea
casa, şi s-a rezemat de ei; unul era la dreapta şi altul la stânga lui.
Samson a zis: "Să mor împreună cu filistenii!" S-a plecat cu toată puterea
şi casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo. Cei pe
care i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care îi
omorâse în timpul vieţii (versetele 29,30).
Întrebarea pentru biserica de astăzi este: Când va înţelege Laodicea?
Înţelege ea cum a fost jefuită şi stă goală? Putem noi învăţa, ca Samson,
din propria noastră istorie? Asociindu-ne cu filistenii ni s-au tăiat şi nouă
cele "şapte şuviţe" ale adevărului, şi astfel ne-am pierdut misiunea. S-a
făcut compromis după compromis. Acum ni se spune că trebuie să ne
scuturăm şi să prindem putere, fără adevărul care ne-a făcut un popor şi
ne-a susţinut toată istoria noastră. Ni se spune că subiecte ca înţelegerea
naturii lui Hristos şi "neprihănirea prin credinţă în contextul vremii
sfârşitului" nu sunt esenţiale nici pentru mântuire, nici pentru misiunea
bisericii. Ni se spune, eronat, că biserica mondială nu a văzut niciodată
aceste subiecte ca fiind centrale, că ele trebuiesc lăsate la o parte, căci ele
sunt unelte pe care Satana le va folosi spre a înfrânge poporul lui
Dumnezeu. Aceasta nu poate fi decât declaraţia celor cărora li s-au scos
ochii.
Dar mai mult decât de a vedea şi înţelege Izvorul puterii noastre, va trebui
să înţelegem care este puterea evangheliei şi cum se poate folosi. Biserica
va trăi doar atunci când va fi dispusă să moară. Ea nu poate exista spre a
impresiona pe oameni, indiferent cât de proeminentă este poziţia ei în
Babilon. Dar nu este suficientă restaurarea corectitudinii doctinale a
adventismului. Implicaţiile credinţelor şi doctrinelor noastre vor trebui
lăsate să lucreze în viaţa şi experienţa noastră zilnică. Doctrinele
adevărului care ni s-au dat vor trebui să sfâşie perdeauna din sufletele
noastre, să descopere diformitatea ascunsă acolo. Trebuie să ne vedem
aşa cum s-a văzut Samson, ca "toţi ceilalţi oameni." Făcând aşa, vom
sonda adâncimile problemei comune a omenirii, o depravare ascunsă şi
neînţeleasă. Ca Samson, vom descoperi centrul de greutate pe care să ne
concentrăm puterea, şi din umbrele acelei pocăinţe disperate va răsări
puterea ce va răsturna bastionul minciunii.
Samson s-a născut cu puterea şi toate ingredientele pentru a-şi duce la
capăt destinul de eliberator al lui Israel. Singurul element care i-a lipsit a
fost înţelegere proporţională cu acea putere. Ca adventişti de ziua a
şaptea, am primit şi noi stâlpii doctrinali ai puterii. Dar până nu vom
căpăta înţelegerea totală pe care o cer aceste adevăruri, suntem în
pericolul să rămânem fără ei şi fără realizarea speranţelor noastre
profetice.
Profetul Isaia spune că robia lui Israel în Babilon a avut acelaşi motiv:
"Poporul Meu va fi dus în robie, deoarece nu au cunoştinţă" (Isaia 5,13 –
KJV). Martorul Credincios repetă acelaşi lucru ultimei bisericii: "Şi nu ştii."
Samson a fost un laodicean amăgit de vrăjmaşii lui Israel, dar, după ce a
rămas fără ochi, a primit vedere şi s-a pocăit, biruind pe vrăjmaşii
Domnului. Când vom înţelege că suntem orbi şi ne vom pocăi, atunci ne
vom căpăta vederea. Poate a venit timpul să înţelegem, să ne pocăim şi să
primim alifia pentru ochi oferită de Martorul Credincios. "Cine are urechi să
asculte ce spune bisericilor Duhul" (Apocalips 3,22).

Evanghelia alungă confuzia

Capitolul 8 - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

Suntem fascinaţi de credinţa Creatorului, care S-a oferit să aşeze în

mâinile oamenilor "puterea lui Dumnezeu." Făgăduinţa Lui este:
"Evanghelia lui Hristos… este puterea lui Dumnezeu pentru
mântuire" (Romani 1:16). Ca şi când nu ar fi destul de ciudat, priviţi la
versetul următor care ne spune că "neprihănirea lui Dumnezeu este
descoperită" în evanghelie. Aceste versete ne descoperă caracterul lui
Dumnezeu şi planul Său pentru omenire.
Dacă toate acestea ar fi aşezate într-o ecuaţie, ar arăta în felul următor:
Evanghelia = puterea lui Dumnezeu = neprihănirea lui Dumnezeu. Ceea ce
doreşte El să ne ofere şi potenţialul de dezvoltare la care ne invită,
depăşeşte înţelegerea noastră. (De ce să-Şi facă Dumnezeu griji din cauza
unor rebeli? Mai bine să-i extermine!).
Pavel îşi dezvoltă ecuaţia în 1 Corinteni 1:18: "Fiindcă propovăduirea crucii
este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care
suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu." Când două lucruri
sunt egale cu un al treilea, atunci toate trei sunt egale. De aici rezultă o
axiomă a evangheliei mult mai puternică decât o bombă nucleară sau
decât orice altă forţă care urmează să fie descoperită. Ecuaţia devine deci:
Evanghelia = puterea lui Dumnezeu = neprihănirea lui Dumnezeu =
crucea.
Oricine primeşte evanghelia, primeşte aceeaşi putere prin care s-a creat
universul, puterea lui Dumnezeu. Dacă mintea noastră poate pricepe acest
lucru, atunci am înţelege că Dumnezeu nu a precupeţit nimic când a venit
să-Şi ajute familia.
Cu siguranţă, evanghelia înseamnă infinit mai mult decât simpla "veste
bună." Evanghelia este chiar neprihănirea lui Dumnezeu care biruieşte
păcatul, pentru că în ea este puterea lui Dumnezeu. Evanghelia care se
găseşte în cruce este mai mult decât o imagine vizuală, o emblemă, un
semn, o reprezentare grafică, sau orice altceva care poate fi schiţat. De
aceea, oricine acceptă cu adevărat evanghelia acceptă în mod necesar şi
crucea. Cei ce cunosc şi înţeleg crucea se găsesc în camera de audienţă a
lui Dumnezeu, în locul prea sfânt al Creatorului. Există o singură concluzie:
Pavel vorbea despre lucruri ce aveau legătură cu lucrarea de ispăşire, care
nu poate fi completă deoarece păcatul nu este încă şters.
Când înţelegem deplin ispăşirea, vom înţelege mecanismul inimii omeneşti
şi robia ei faţă de păcat. Atunci vom fi capabili să ajutăm lumea într-un
mod la care nici nu visăm încă. Se va arăta "puterea lui Dumnezeu."
Fiecare membru al bisericii va simţi împreună cu restul omenirii, culminând
cu ceea ce Biblia numeşte "agape." Biserica va experimenta atunci
pocăinţa colectivă aşa cum a experimentat-o Hristos.
Păzitorii sabatului vor şti că fiecare membru este o celulă în trupul lui
Hristos. Aşa cum El a luat asupra Sa natura omenească şi a devenit una cu
noi, tot aşa fiecare credincios îşi va recunoaşte locul în structura omenirii.
În mijlocul membrilor bisericii se va auzi rugăciunea lui Hristos: "Tată
iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23:34). Membrii bisericii vor percepe
păcatele celorlalţi ca fiind ale lor, pe care le-ar fi comis dacă nu era harul
lui Hristos. Vor şti că cele mai grave păcate ale omenirii zac ascunse în
propriile lor inimi ca o predispoziţie, aşteptând doar momentul potrivit
pentru a ieşi la iveală.
Fiecare credincios va recunoaşte că "Trupul nu este un singur mădular, ci
mai multe." Ei vor preţui solia lui Pavel de îndată ce vor fi convinşi că
"Ochiul nu poate zice mâinii: ‘N-am trebuinţă de tine;’ nici capul nu poate
zice picioarelor: ‘N-am trebuinţă de voi’… Dumnezeu a întocmit trupul în
aşa fel… pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să
îngrijească deopotrivă unele de altele." (1 Corinteni 12:14, 21, 24, 25).
Biserica rămăşiţei va înţelege că pocăinţa "colectivă" nu are nimic în
comun cu organizaţia, cu ierarhia. Din contră este o acceptare umilă,
individual cât şi colectiv, a apelului pe care îl face Martorul Credincios celei
de a şaptea biserici. Rugămintea Sa este clară, ca acest trup colectiv,
"îngerul bisericii," să fie plin de râvnă şi să se pocăiască (Apocalips 3:14,
19).
Când poporul lui Dumnezeu aude vocea Sa şi deschide uşa inimii, nu va
mai fi nevoie de "departamente," "programe" şi psihologie erudită pentru a
câştiga suflete. Atunci nu vom mai "vinde un produs" care trebuie
împachetat astfel încât să trezească dorinţele egoiste ale cumpărătorului.
Nu va fi publicitate ieftină. Ispăşirea finală nu este un eveniment care
trebuie introdus într-un catalog de doctrine ca o realizare de ultimă oră. Şi
nici nu poate fi impusă tuturor ceremoniilor şi dogmelor pe care le-a
produs omul de-a lungul secolelor, căci, deşi ar putea părea un eveniment,
totuşi ea este o problemă.
În ispăşire se află descoperirea finală a tainei evlaviei care a fost ţinută
ascunsă timp de veacuri şi care urmează să fie înţeleasă, căci este
descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Lucrarea supremă a lui Satana
este să menţină o înţelegere greşită cu privire la caracterul lui Dumnezeu.
El va fi făcut cunoscut şi "descoperit sfinţilor Lui." Manifestarea finală va fi
văzută de universul întreg când poporul lui Dumnezeu apreciază prin
credinţă neprihănirea şi crucea Sa. Aici se află puterea care a biruit păcatul
şi întăreşte nădejdea slavei "care este Hristos în voi" (Coloseni 1:26, 27).
Cât de mult ar fi dorit Hristos ca ucenicii Săi să înţeleagă acest lucru, dar
nu au înţeles. Isus "ştia ce este în om" (Ioan 2:25). El poate ajuta inimile
îndurerate ale omenirii. El a învăţat "prin suferinţă," ultima învăţătură a Sa
fiind crucea, lecţie care îi aşteaptă pe toţi elevii înscrişi în şcoala lui
Hristos. Atunci şi ei vor "cunoaşte."
Ispăşirea finală va face cunoscut că în evanghelie nu a existat niciodată
magie. Ea nu va face nici excepţii, nici scutiri, iar confruntarea cu păcatul
va fi fără echivoc. Nimeni nu poate absolvi această şcoală, fără ca
măhrama din inima lui să fie sfâşiată şi toate secretele ascunse acolo să fie
expuse. Secretul ultim al inimii omeneşti este dispoziţia de a-L omorî pe
Dumnezeu (Romani 8:7; 1 Ioan 3:15), iar acesta a fost demonstrat la
cruce. Acest motiv ascuns nu este cunoscut, şi până nu va fi descoperit pe
deplin, ispăşirea nu poate fi încheiată. Şi aceasta pentru că este imposibil
pentru poporul lui Dumnezeu să trăiască şi să acţioneze în armonie cu
Cerul atâta timp cât nu vede şi nu înţelege păcatul aşa cum îl percepe
Cerul.
Când păzitorii sabatului vor avea această viziune, vor şti că divinitatea şi
neprihănirea nu pot sta separate. Ei vor aprecia felul în care Dumnezeu a
încercat să le spună primilor părinţi că păcatul înseamnă moarte. Ei vor
înţelege că în crucea pe care o purtăm se găseşte pedeapsa care ne dă
pacea, pentru "ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui" (Evrei 12:10). Există o
autentică "desăvârşire a sfinţilor" care duce la "unirea credinţei şi a
cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii
plinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4:12, 13).
Nu numai Hristos a luat natura noastră, ci planul de mântuire cerea ca
fiinţe umane să ia natura sfinţeniei Sale. Numai înţelegând neprihănirea ne
putem da seama de stricăciunile pe care le-a provocat păcatul. Gravitatea
acestui fapt este prezentată în solia către Laodicea - apelul Martorului
Credincios este la "cunoaştere şi pocăinţă.”
Evanghelia este o cale vie
De modul în care îl percepem pe Hristos depinde fie înălţarea simţului
cinstei şi al dreptăţii, fie anihilarea lui. Toate nelămuririle privind procedura
lui Dumnezeu cu omenirea gravitează în jurul acestui Om şi a felului în
care a fost El. Isus a încercat să explice acest lucru când a spus: "Cine M-a
văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:9). Înţelegerea noastră despre
cine era şi cine este El, reprezintă cunoaşterea lui Dumnezeu şi a tot ceea
ce are legătură cu mântuirea noastră şi cu îndepărtarea păcatului.
Dumnezeu a pus în inimile noastre vrăjmăşie împotriva şarpelui şi a
păcatului, ca un dar care ne îndeamnă la viaţă şi evlavie.
"Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a
Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce
priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celuice ne-a chemat prin slava
şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi
scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit
de stricăciunea, care este în lume prin pofte" (2 Petru 1:2-4).
Părtăşia de "natură divină" şi eliberarea de păcat nu depind de sentimente,
emoţii, zel sau sinceritate, ci depind de "cunoaşterea lui Dumnezeu şi a
Domnului nostru Isus Hristos." Această cunoaştere produce discernământ
spiritual şi transformă motivaţiile greşite. Ea va oferi Laodiceei "alifia"
discernământului spiritual şi credinţa care lucrează prin "agape." Vestirea
"evangheliei veşnice" şi "terminarea lucrării" nu va fi înfăptuită prin
planificare strategică. Această realizare nu este posibilă decât dacă vom fi
captivaţi de slava Sa, iar ea va fi rezultatul percepţiei slavei Sale care este
neprihănirea Sa. Pentru a fi schimbaţi, fiecare trebuie să avem ochii
deschişi, pentru ca privind "cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava
Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă,
prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3:18).
Dar ce este această slavă care ne schimbă în acelaşi chip al Lui? Ucenicii
au umblat zi de zi cu Isus, dar nu L-au văzut cu adevărat; au fost orbi. Au
văzut în El un general de armată cu o capacitate extraordinară, care putea
să hrănească şi să îmbrace o armată pentru a cuceri Roma. Au văzut în El
un medic ce putea să asigure sănătate naţiunii. Au văzut în El regele ce
urma să ocupe tronul lui David, dar nu au putut să vadă în El ceea ce era
El cu adevărat.
Vederea lui Dumnezeu locuind în trup omenesc aproape i-a copleşit. "Nu
este acesta tâmplarul, feciorul Mariei?" (Marcu 6:3) Aceasta este rădăcina
confuziei astăzi cu privire la Isus, Mântuitorul nostru. Dacă El a luat natura
umană necăzută în păcat, ce se întâmpă cu noi, care suntem căzuţi? Ce
speranţă mai avem? Noi nu suntem dispuşi să credem că Dumnezeu a
coborât la nivelul nostru pentru ca noi să putem fi schimbaţi şi aduşi la
nivelul Lui, "schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă."
Ca şi ucenicii atunci, astăzi noi avem nevoie să-L cunoaştem pe "singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3).
Nicăieri în ceruri sau pe pământ nu este mântuire decât în El. El are ceva
să ne ofere, iar valoarea darului este determinată de nevoia noastră cea
mare, şi darul se poate obţine dintr-un singur loc.
Nu îndrăznim să considerăm că însuşirile nepreţuite care Îl caracterizează
şi Îl desemnează pe Isus ca Mântuitor ar fi exclusiv ale Sale. Am fi lipsiţi
de orice speranţă dacă am îndrăzni să credem că alegerea pe care a făcut-
o El în "trup" de a nega "eul" şi de a-Şi purta zilnic crucea ar depăşi
capacităţile noastre.
Acest lucru ar putea fi explicat astfel: Când automobilele se strică, ele nu
pot funcţiona mai departe dacă piesele noi nu se potrivesc cu anul şi
modelul maşinii. Pentru original nu există înlocuitor. Componenta care a
venit din cer pentru a vindeca omenirea, se potriveşte fiecărui model
pământesc. Cele două piese sunt făcute una pentru alta după acelaşi
model. Ceea ce poate înlocui El este potrivit pentru a repara orice model
de pe faţa pământului. În această reparaţie va exista o apreciere pentru
Proiectantul Divin, care sfidează aprecierea lumii. În cinstea dată
Reparatorului şi măreţei Sale realizări, se va dovedi că fără El nu există
speranţă de refacere.
Hristos a străbătut tot drumul depravării noastre şi a biruit, suportând
durere şi risc teribil, dar fără întinare. Riscul pe care L-a asumat
Dumnezeu atunci când a creat această lume şi când L-a trimis pe Hristos
în trup omenesc pentru a o răscumpăra, trebuie înţeles şi apreciat. Oricine
poate înţelege riscul şi primejdia pe care şi le asumă un echilibrist,
indiferent dacă se prăbuşeşte sau nu. Drumul pe care L-a străbătut Isus
implica un asemenea risc, dar El nu a căzut. Nu a fost un calmant care să
liniştească mânia lui Dumnezeu. Era soluţia practică ce pătrunde la
rădăcina problemei. "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut
păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2
Corinteni 5:21).
Evanghelia biruieşte păcatul
Nu este opţiunea noastră să hotărâm dacă Hristos a venit sau nu "…
osândind păcatul în firea pământească… într-o fire asemănătoare cu a
păcatului" (Romani 8:3). Ar trebui să ne preocupe cum a fost obţinută
această biruinţă.
Modul obişnuit de a trata această chestiune este ignorarea ei. Înţelegerea
noastră precară în ce priveşte nevoia spirituală de împăcare ne obligă cel
puţin să admitem că Hristos a fost implicat în păcatul şi egoismul nostru.
Preocuparea noastră primordială este cum să scăpăm de pedeapsă. Avem
tendinţa să separăm pedeapsa păcatului de experienţa păcatului. Biblia nu
susţine aşa ceva.
Suferinţa reală pe care a experimentat-o Hristos a fost păcatul însuşi, nu
doar pedeapsa lui. Versetul nu spune că pedeapsa păcatului este moartea,
ci că "plata păcatului este moartea." Această plată este proporţională cu
lucrarea făcută (Romani 6:23). În domeniul biruirii păcatului, crucea nu
trebuie văzută ca un instrument de tortură, ci ca o sondare a lui
Dumnezeu spre a atinge profunzimile inimii umane şi a arăta potenţialul
de speranţă pentru inimile omeneşti. Singurul mod în care putem
armoniza capacitatea lui Hristos de a traversa prăpastia dintre păcatul
omului şi neprihănirea lui Dumnezeu este să înţelegem natura colectivă a
răscumpărării. Nu există un truc mistic care să transfere păcatele asupra
lui Hristos, aşa cum se depun fonduri într-un cont bancar. Realitatea
acestei experienţe a început la botezul lui Hristos. Confruntarea dintre
starea păcătoşenia omului şi lipsa de păcat a lui Hristos, în natura umană,
era reprezentat prin simbolul şi experienţa scufundării lui Hristos în apă,
prin botez.
Desfrânata din Apocalips 17:1 stă pe ape mari, stăpânind lumea la fel cum
stăpâneşte vinul pe beţiv. În contrast, Hristos, în umilinţa, botezul şi viaţa
Sa zilnică, a coborât complet sub apele care peste tot în Scriptură
reprezintă oameni. Păcatele întregii lumi au fost puse asupra Lui şi L-au
doborât. Acesta nu a fost un spectacol imaginar de substituire, ci a fost
ceva real în experienţa Sa, prin naşterea în familia omenească. "Căci
negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui
Avraam." El a fost "născut din femeie, născut sub lege" (Evrei 2:16;
Galateni 4:4).
Procesul sondării profunzimilor egoismului şi depravării noastre a fost
inaugurat atunci când Hristos a fost botezat. A atins apogeul la cruce când
El a strigat cu "glas tare" "S-a sfârşit." Atunci păcatul a fost biruit în "trup"
omenesc. La cruce s-a obţinut eliberarea de sub puterea legii eredităţii. În
momentul acela catapeteasma din templu s-a rupt de sus până jos pentru
ca lumea întreagă să poată sta în prezenţa lui Dumnezeu şi să contemple
slava Sa. Ceea ce până acum fusese ascuns poporului sfânt, era deschis
acum privirii întregii omeniri.
Omul şi Dumnezeu puteau începe acum o experienţă nouă. Fiind împăcat
cu Dumnezeu, omul putea din nou să-L privească faţă către faţă. Noi care
eram "fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei,
fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume… depărtaţi," suntem acum
"apropiaţi" prin sângele lui Hristos. "Zidul de la mijloc care-i despărţea" a
fost surpat, pentru că El "în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei…
făcând astfel pace" (Efeseni 2:12-15).
Această "mare strigare" a lui Isus aşteaptă să răsune în toată lumea.
Această proclamaţie va îndrepta total gândirea deformată a omului şi va
"zgudui" cerurile şi pământul. În sfârşit, după 6000 de ani, puterea lui
Dumnezeu descoperită în evanghelie prin Hristos şi reflectată în poporul
Său va încheia lucrarea "în neprihănire" în mijlocul tuturor naţiunilor, când
se va putea spune: „S-a sfârşit.”
Cărarea mai întâi coboară
Cărarea la care S-a referit Hristos când a spus: "Dacă voieşte cineva să
vină după Mine, să se lepede de sine," deşi mai întâi impune o coborâre, în
final va conduce către cer. Fiecare pas ce coboară în grota întunecoasă a
propriei noastre diformităţi ascunse dezvăluie şi lumina crucii până ce vom
înţelege, ca şi El, oroarea păcatului în care este cufundată lumea întreagă.
Pentru a putea cunoaşte adâncimile disperării Sale şi să ne ţinem în acelaşi
timp de mâna îndurării, trebuie să umblăm cum a umblat El şi să biruim
cum a biruit El. Nici o ameninţare exterioară a judecăţii finale sau
făgăduinţa răsplătirii veşnice nu poate curăţi locurile adânci ale sufletului
omenesc ca această înţelegere. Experienţa dezvăluirii motivaţiilor noastre
ascunse este la fel de surprinzătoare ca şi lepădarea Celui pe care Petru
pretindea că-L iubeşte. Aşa cum înţelegerea clară a propriei slăbiciuni şi
responsabilităţi a constituit o piatră de poticnire în calea vindecării depline
a lui Petru, tot aşa este şi cu descoperirea inimilor noastre.
Aceasta este esenţa curăţirii sanctuarului şi a ştergerii păcatului. Acesta a
fost scopul real al naşterii lui Hristos ca sămânţă a lui Avraam. Lucrul
acesta dădea greutate profeţiei: "Iată, Copilul acesta este rânduit spre
prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn care va stârni
împotrivire… ca să se descopere gândurile multor inimi" (Luca 2:34, 35).
"Prăbuşirea" reprezintă înţelegerea păcatului în inimile noastre; "ridicarea"
reprezintă învierea la o viaţă nouă prin puterea evangheliei.
După ce L-a lepădat, Petru a experimentat o triplă confruntare cu Hristos.
La sfârşit a urmat porunca: "Paşte oile Mele!" După ce a traversat apele
adânci ale chinului sufletesc, plin de disperare, Petru a fost pregătit să
slujească celor greşiţi şi celor pierduţi. Spre deosebire de fariseii cei
mândrii, el vedea acum adâncimile slăbiciunii sale într-o asemenea măsură
încât se putea identifica cu toţi oamenii. Natura colectivă a pocăinţei sale i-
a deschis uşa pregătirii şi înţelegerii lucrării pentru cei care credeau că
văd. În ea nu era nici o pată de înălţare de sine. Durerea şi disperarea
dezlănţuite în sufletul lui Petru au produs o umilinţă care a răstignit pentru
totdeauna mândria ce l-a determinat odată să îşi atribuie o poziţie
superioară celorlalţi.
Nu la întâmplare a fost ales Petru de catolicism drept o figură proeminentă
a tronului pontifical. În această stare de uzurpator, mândru şi neconvertit,
Petru a fost un exemplu perfect pentru "desfrânata" din profeţie. Ea stă
orbeşte şi plină de îngâmfare pe apele imoralităţii ce au înghiţit omenirea.
Ea îşi prezintă infailibilitatea cu îndrăzneală atunci când împarte vinul
doctrinelor false şi când stăpâneşte inimile oamenilor. Condescendenţa lui
Isus de a lua asupra Sa plinătatea slăbiciunilor omenirii, "fire omenească,"
"sămânţa lui Avraam," "făcut asemenea fraţilor Săi," este anatema pentru
spiritul arogant al lui antihrist. "Orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus,
nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist" (1 Ioan 4:3).
Când a scris Ioan despre acest fapt, încă mai erau mar tori în viaţă care
puteau să ateste că Isus fusese în mod fizic printre noi, ca om. Nu este
nevoie să combatem gnosticismul, cum sugerează unii scriitori, pentru a
evita implicaţiile acestui pasaj. El a fost om cu adevărat, nu doar o
imagine spirituală. El a trăit ca un om obişnuit, având "fire omenească."
Firea înglobează toate caracteristicile păcatului şi depravarea morală a
omului. Este mai uşor să căutăm vreo intervenţie magică în viaţa lui
Hristos, decât să credem că El a parcurs cu adevărat acelaşi drum ca şi
noi, biruind total degenerarea morală.
Dusă până la capătul ei logic, lipsa credinţei în faptul că El "a fost ispitit în
ceea ce a suferit," face experienţa din Ghetsemani un fals. Chinul Său
sufletesc pe cruce devine teatru ieftin. Fără să înţelegem că experienţa Sa
în firea omenească a fost reală, nu putem crede profeţia care spune: "…şi-i
vei pune numele ISUS, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele
sale" (Matei 1:21). El poate să mântuiască pe poporul Său de păcatele lui
numai dacă acest popor înţelege ce este păcatul şi se delimitează de el.
Chinul Său sufletesc pe cruce când a înfruntat moartea a doua, despărţirea
totală de Dumnezeu, a fost rezultatul descoperirii inimii omeneşti.
Convingerea care I-a cuprins sufletul va avea acelaşi rezultat în biserica Sa
îndată ce vom vedea păcatul aşa cum l-a văzut El - moarte veşnică,
trădare infinită faţă de Creator. Dumnezeu poate să ne elibereze de toate
defectele ascunse doar în măsura înţelegerii lor profunde. Adâncimea
acestei convingeri reprezintă adâncimea pocăinţei noastre. Cărarea
pocăinţei ce pare că duce în jos este de fapt cărarea ce duce în sus spre
tronul lui Dumnezeu. Hristos a deschis drumul.
Este puterea evangheliei în "repaos"?
Dacă lucrarea evangheliei ar putea fi prezentată grafic, ar arăta ca o
diagramă cu urcări şi coborâri dramatice. Am putea vedea zigzag-ul
biruinţelor şi înfrângerilor care se repetă mereu, începând de la poarta
Edenului, continuând la cruce şi culminând la sfârşitul timpului. Când va
arăta graficul ca o linie în ascensiune continuă?
Profeţiile indică sfârşitul acestora ca fiind o linie ascendentă ce depăşeşte
toate aşteptările anterioare, atingând tronul lui Dumnezeu. Dar în timpul
nostru aceasta este doar o profeţie, iar graficul urmează să fie desenat.
Cât timp mai poate aştepta pământul?
Dar şi mai relevant, cât timp mai poate aştepta Cerul? În cele din urmă
întrebarea este: "Cât timp mai poate cosmosul să poarte povara păcatului
şi să suporte distrugerea totală pe care o produce păcatul? Dacă
evanghelia este aceeaşi în toate timpurile, de ce oare linia ascendentă de
pe grafic nu a fost trasată cu mult timp în urmă? Dacă lumina adevărului a
fost aceeaşi în toate secolele trecute, de ce trebuie ca universul să tolereze
ravagiile păcatului, mileniu după mileniu?
Dacă făgăduinţa dată în Grădina Eden a fost vreodată adevărată, ea este
adevărată şi astăzi. Poate cineva să aducă dovezi că a fost zdrobit capul
şarpelui? Să loveşti un şarpe în cap înseamnă să-l omori. Stricăciunile
cauzate de păcat şi nenorocirile pe care le aduce asupra lumii sunt mult
prea evidente pentru a afirma că şarpele este mort. Întreaga putere şi
autoritate a evangheliei trebuie să fie manifestată înainte să vină sfârşitul.
De aici rezultă că evanghelia, în timpul mandatului ei final, este "în
aşteptare." Şi mai grav, dacă dovada acestei autorităţi şi puteri a
evangheliei poate fi găsită numai în numărul mare de candidaţi la botez,
atunci nu se va face niciodată demonstraţia deplină. Numărul celor născuţi
în această lume, care aşteaptă să audă solia, va fi din ce în ce mai mare.
În aceste împrejurări, în Biserica Adventistă nu are ce căuta o asemenea
mulţime de idei contradictorii la subiecte care amână împlinirea destinului
acestei lumi în confuzie. Soliile celor patru îngeri vor aduce lumea în faţa
unei decizii. Am atins punctul critic de topire. Ne pândeşte un Cernobîl la
nivel global!
Ce putere deţine adevărul?
Chemarea noastră nu constă doar în a îmbrăţişa adevărul aşa cum este în
Isus, care S-a făcut "trup," ci în a-l proclama. Nu este suficient doar să
studiem şi să acceptăm conţinutul soliei, ci să şi acceptăm stigmatul
vestirii acesteia. Mărturia lui Isus este ceea ce provoacă mânia balaurului
împotriva rămăşiţei seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin
mărturia lui Isus Hristos (Apocalips 12:17).
"A venit ceasul judecăţii Lui" reprezintă solia pentru lumea întreagă.
Universul va trebui să decidă dacă Dumnezeu este drept şi dacă poate să-i
îndreptăţească legal pe oameni. Ceasul judecăţii Lui a venit cu adevărat.
Ce mărturie va da poporul Său în ceasul acesta?
Există un adagiu printre cronicarii religioşi care spune: "Istoria
copleşeşte apocalipsa." Adică speranţele şi aspiraţiile unei mişcări profetice
se diminuează şi dispar datorită amânării. Cu cât întârzierea este mai
mare, cu atât speranţele şi aspiraţiile par mai zadarnice şi iluzorii, iar
însărcinarea divină pare să se stingă. Din nefericire, acesta este cazul cu
adventiştii de ziua a şaptea.
Mişcarea noastră s-a născut în chinurile ruşinii. Aceasta ne conferă
înţelegere asupra pasajului citat deseori: "Nu avem a ne teme de nimic de
viitor, decât că vom uita calea pe care ne-a condus Domnul, şi învăţăturile
Sale din istoria noastră trecută."1 Înţelegând cum ne-a condus şi "învăţat
în trecut" Dumnezeu, putem discerne adevărul de eroare în mijlocul atâtor
voci care proclamă acum direcţii diferite spre care să se îndrepte biserica.
Încurcătura noastră provine din încercarea de a păstra sentimentul
misiunii denominaţionale speciale, în timp ce ne delimităm de aşteptările
apocaliptice jenante ale pionierilor. Este ca şi cum am încerca să sfidăm
gravitaţia. Nu putem separa misiunea bisericii noastre de umilinţă şi
ruşine, cum nici Isus nu a putut să mântuiască omenirea fără umilinţa
Calvarului.
Nu ne putem prezenta înaintea lumii cu sigla celor trei îngeri,
respingând conţinutul catastrofic al soliei lor. Ne-am asumat o sarcină
extrem de dificilă de a critica protestantismul apostaziat, catolicismul şi
restul lumii, în timp ce noi nu suntem aproape deloc diferiţi în caracter.
Cum putem afirma cu seninătate că cei ce nu acceptă doctrina
noastră, sunt Babilon? Îndrăznim noi să spunem că ei sunt prinşi în
"închisoarea oricărui duh necurat, închisoarea oricărei păsări necurate şi
urâte"? Rata divorţurilor, procesele şi distracţiile noastre sunt aproape la
fel cu cele ale lumii.
Poate fi aceasta cauza pentru care membrii noştri aud aşa de rar
predici care, cu câteva decenii în urmă, ne făceau deosebiţi ca popor? Oare
aceasta să fie cauza pentru care am transformat aproape în întregime
mandatul bisericii noastre într-un program de activităţi? Am construit
instituţii medicale uriaşe dotate cu echipamente de ultimă oră, universităţi
cu dotări deosebite şi programele renumite pentru lumea a treia. Colectăm
tone de articole vechi de îmbrăcăminte, ce devin apoi scop central pentru
serviciile comunităţii. Oare pot toate aceste fapte bune autentice să
conţină un "vai" pentru că "lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din
Lege"?
"A face" lucruri vrednice de laudă în ochii lumii este cea mai uşoară
cale de urmat. Aceasta poate fi religia subtilă a vechiului legământ sub
forma cea mai pură a tradiţiei. Dar "a fi" ceea ce evanghelia urmăreşte să
realizeze, spunând păcatului pe nume şi înţelegând decretul final, este
ultimul lucru pe care îl doreşte inima noastră. Slava noului legământ este
aşa de pătrunzătoare şi atât de copleşitoare, încât ne face să ne tragem
înapoi, cu teamă. Ca şi Şekina din Sfânta Sfintelor, ea Îl descoperă pe
Dumnezeu şi judecă simţirile şi gândurile inimii. Ea aduce "odihnă" pentru
"faptele" mândriei omeneşti (Evrei 4:9-12).
Situaţia noastră, deşi "ticăloasă," nu este nici unică, nici fără
speranţă. Noi suntem copiii lui Avraam şi trebuie să beneficiem de aceleaşi
făgăduinţe date lui.
"Tu, care te numeşti Iudeu (adventist), care te reazimi pe o Lege,
care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci
deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege; tu, care te
măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric,
povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege
ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; tu deci, care înveţi pe alţii,
pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: 'Să nu furi,' furi? Tu
care zici: 'Să nu preacurveşti,' preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli,
le jefuieşti templele? Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu
prin călcarea acestei Legi? Căci 'din pricina voastră este hulit Numele lui
Dumnezeu între Neamuri' (non-adventişti), după cum este scris" (Romani
2:17-24).

Ca şi noi, Israelul a trebuit să facă faţă conflictului dintre misiunea divină

şi moralitatea lui necorespunzătoare. Ei, ca şi noi, s-au ridicat şi au vestit
robia Legii lui Dumnezeu. Însărcinarea pe care ei nu au reuşit să o ducă la
bun sfârşit, am preluat-o noi, Israelul spiritual. Dar necredinţa şi orbirea
noastră au avut ca rezultat acelaşi eşec, aceeaşi ruşine.
Adevărul pe care Pavel a încercat să-l facă cunoscut fraţilor săi evrei,
capătă semnificaţie pentru noi, cei de astăzi. Doar pentru simplul fapt că
le-a aparţinut lor, ca naţiune Iudaică, nu le-a folosit la nimic. Se cerea mai
mult. "Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru" (Romani 2:29).
Pentru noi înseamnă să cunoaştem adevărurile care alcătuiesc pietrele de
hotar în biserica rămăşiţei, să înţelegem întreita solie îngerească şi
avertizarea deplină inclusă în ea. Va trebui să înţelegem că Babilonul este
ceea ce spune raportul scris că este, şi ceea ce trebuie să facem cunoscut
lumii.
Preocuparea lui Pavel pentru "sămânţa lui Avraam" în timpul sfârşitului are
o importanţă dublă: "Care este deci întâietatea Iudeului (adventistului)?…
Oricum, sunt mari. Şi mai întâi de toate, prin faptul că lor (nouă) le-au fost
încredinţate cuvintele lui Dumnezeu" (Romani 3:1, 2). Fiind adventist
implică avantaje dar şi responsabilităţi - avem responsabilitatea de a fi
purtătorii de cuvânt ai Cerului, o voce profetică în favoarea lui Dumnezeu.
Sanctuarul ocupa locul central pentru naţiunea Iudaică. Tabernacolul era
locul de întâlnire în timpul lungii pribegii prin pustie. Chiar şi naţiunile
păgâne au înţeles că sanctuarul evreilor avea ceva maiestuos, şi că
desconsiderarea acestuia aducea nenorociri. Dar mai mult decât atât,
sanctuarul însuşi vorbea, căci fiecare componentă a lui constituia o sursă
de adevăr.
Ar trebuie să recunoaştem cu umilinţă că ceea ce ne face deosebiţi de
toate celelalte confesiuni religioase de pe pământ este că şi nouă ni s-a
oferit un sanctuar. Singurul şi cel mai important adevăr care a rezultat din
Marea Dezamăgire şi care a rămas până astăzi semnul nostru distinctiv,
este că Isus a început lucrarea finală de ispăşire în sanctuarul ceresc.
Încurcătura noastră morală, instabilitatea noastră înaintea lumii
evanghelice, provin din necredinţa în tainele ce ne-au fost încredinţate. Noi
suntem exact ca şi evreii, căci ceea ce i-a împiedicat să împlinească
însărcinarea divină a fost orbirea necredinţei care nu le-a dat pace pe tot
parcursul cătătoriei lor.
Nici eşecul lor, şi nici al nostru, nu poate schimba scopul lui Dumnezeu. "Şi
ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea
credincioşia lui Dumnezeu?" (Romani 3:3).
Ceea ce n-au crezut ei şi ceea ce nu credem noi face ca păcatul tuturor
veacurilor să continue. Necredinţa şi iubirea de sine au fost cauza
răstignirii lui Hristos. Rămâne să înţelegem în ce situaţie jenantă a fost pus
Dumnezeu. El a încredinţat tainele Sale poporului Israel, dar ei I-au trădat
încrederea când L-au respins pe Isus. Când S-a făcut "trup," Fiul lui
Dumnezeu a împlinit tot ceea ce vesteau profeţiile lor. El era adevăratul
Miel pe care îl jertfeau ei în fiecare dimineaţă şi seară. El era Marele Preot;
El era Pâinea punerii înainte, Pâinea vieţii. Mireasma neprihănirii Sale era
tămâia care umplea ambele încăperi. El era Lumina care lumina sanctuarul
şi lumea. Dumnezeu a pus în mâinile poporului Său aceste descoperiri
preţioase, esenţa adevărului şi a neprihănirii, în simbol. El dorea ca
universul, martor al acestei demonstraţii, să descopere caracterul Său.
Dar cu câtă umilinţă a fost răsplătită încrederea Sa! Poporul şi-a atribuit
sieşi slava, ca o dovadă că era "bogat, şi nu ducea lipsă de nimic." Ei nu
aveau nevoie de nimic, cu atât mai puţin de acest Tâmplar. Lor le-a fost
încredinţat tot ceea ce putea oferi Cerul, dar ei nu au preţuit acest lucru.
Au irosit tocmai ceea ce putea să înlăture acuzaţiile îndreptate de Satana
împotriva lui Dumnezeu şi anume, profeţia scrisă şi Cuvântul "întrupat."
Pavel, deşi a înţeles profunzimile ofensei pe care ei au adus-o lui
Dumnezeu, a spus că există nădejde. Deşi au eşuat, cândva profeţia va
vorbi; solia va fi auzită. Toate minciunile şi înţelegerile greşite cu privire la
Dumnezeu vor dispărea. Întreita solie îngerească, tainele încredinţate
rămăşiţei poporului Său, va aduce roade.
Rămăşiţa va înţelege că problema supremă înaintea universului este
procesul adevărului şi neprihănirii - caracterul lui Dumnezeu. Preocuparea
pentru răsplată, posibilitatea de a sta lângă râul vieţii sau de a merge pe
străzile de aur care duc spre palatul ceresc, va fi abandonată. Creatorul va
fi găsit neprihănit, iar Babilonul, cu toate nelegiuirile lui, va fi "aruncat şi
nu va mai fi găsit" (Apocalips 18:21). Credinţa lui Dumnezeu va fi
răsplătită şi îndreptăţită, când El va fi judecat (Romani 3:4).
Cât timp va mai fi poporul lui Dumnezeu obsedat de dorinţa egoistă
privind propria mântuire? El ne-a făcut calea uşoară spre siguranţă
veşnică. El S-a compromis înaintea întregului univers pentru a ne pune la
dispoziţie angajamentul Său faţă de adevăr şi mântuirea noastră din
păcat. Inima infinită a lui Dumnezeu tânjeşte după aprecierea copiilor Săi.
Oare pot ei să perceapă măcar puţin din sacrificiul Său? Sunt ei în stare
să-şi imagineze aşteptarea lui Dumnezeu? Ar putea ei să înţeleagă că şi
Dumnezeu are sentimente? Cât timp va mai trece până vor înţelege
măreţia planului de mântuire? Oare sunt suficienţi şase mii de ani?
Ca sămânţă a lui Avraam, noi avem responsabilitatea de a înfrunta aceeaşi
situaţie contradictorie a sacrificării mântuirii noastre, atât individuală cât şi
colectivă, în favoarea credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu. Fiecare avem
un "Isaac" ce trebuie jertfit, anulând viitorul, aşa cum a făcut Cuvântul
când S-a făcut "trup." Nu vom putea cânta niciodată cântarea lui Moise şi
al Mielului dacă nu vom înţelege însemnătatea ei şi nu vom fi dispuşi să
fim şterşi din Cartea Vieţii. Ca şi Moise, poporul lui Dumnezeu va avea o
dragoste colectivă pentru adevăr şi pentru onoarea numelui lui Dumnezeu,
care nu va clipi în faţa morţii.
Problema noastră şi a Israelului este că am văzut "oracolele" ca un scop în
sine. Istoria construirii sanctuarului lor şi a îndeplinirii ritualurilor cu
meticulozitate va trezi în noi destinul nostru profetic. Semnificaţia reală a
celor 2300 de zile profetice arată spre Mesia şi spre ştergerea păcatului.
Unsul trebuia să fie stârpit la mijlocul celei de a 70-a săptămâni, pentru a
înlătura fărădelegea, pentru a ispăşi păcatul şi pentru a aduce neprihănirea
veşnică (Daniel 9:24). Simbologia sanctuarului lor literal nu poate decât să
indice, fără să egaleze vreodată, spre realizarea spirituală a bisericii
rămăşiţei când sanctuarul va fi în cele din urmă curăţit. Învăţând din
experienţa Israelului, poporul lui Dumnezeu va putea înţelege însărcinarea
sa de a construi un templu al adevărului care să reziste focului final al
încercării. "Templul" acela nu va fi distrus aşa cum a fost distrus cel din
Ierusalim.
Când al treilea decret al lui Artaxerxe a intrat în vigoare în anul 457, a
început în cele din urmă construcţia, în pofida amânărilor şi dezamăgirilor.
În timp ce muncitorii lui Neemia îndepărtau molozul şi resturile de
cărămizi, un grup de bătrâni plângeau şi se tânguiau. În timp ce priveau
temeliile templului lui Solomon, au fost străpunşi în inimă de un sentiment
teribil că frumuseţea şi măreţia primului templu nu mai puteau fi egalate
niciodată. Bogăţia Israelului, care ajunsese pe cea mai înaltă culme a
gloriei, se reflecta în acest edificiu. În timpul acestei perioade de înflorire
economică a Israelului, templul era unul dintre monumentele notabile ale
lumii antice. Totuşi, în timp ce grupul de bătrâni era disperat şi îndurerat în
urma comparaţiei, Domnul a trimis prin profetul Hagai o solie minunată.
"Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice
Domnul oştirilor" (Hagai 2:9).
La începutul celor 2300 de ani, Israelul din vechime a fost chemat să
părăsească Babilonul literal pentru a rezidi sanctuarul literal. La sfârşitul
celor 2300 de ani, Israelul spiritual este chemat să părăsească Babilonul
spiritual pentru a face cunoscut adevărul despre sanctuarul ceresc.
Aceasta implică restabilirea puterii depline a evangheliei şi a scopului ei
"pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup," căci poporul lui Dumnezeu va
fi cu adevărat "trupul lui Hristos" când va deveni "templul Duhului
Sfânt" (1 Corinteni 12:25-27; 6:19). Slava acestei "Case din urmă va fi
mai mare decât a celei dintâi," pentru că Hristos va locui în templul acesta
tot atât de adevărat cum a umblat în templul din Ierusalim (Hagai 2:9).
Slava acelui templu al zilelor din urmă va uimi universul, privind cum
pământul este luminat de poporul lui Dumnezeu care a experimentat în
viaţa lui lucrarea practică a curăţirii sanctuarului. Va fi o demonstraţie a
"slavei" cum nu a mai fost niciodată. Pentru puţini va fi lumina vieţii, însă
pentru majoritate va fi sentinţa morţii veşnice.
Tot aşa a fost "slava" şi în zilele Israelului din vechime. Ei nu au înţeles
profeţia lui Hagai. Aveau nevoie de o schimbare radicală în modul de a
înţelege "slava." Ei şi-au imaginat "slava" ca fiind putere şi prestigiu în
mijlocul naţiunilor. În concepţia lui Dumnezeu însă, "slava" nu poate fi
coborâtă la nivelul înţelegerii firii omeneşti. Slava care va situa templul din
urmă deasupra primului, va fi de domeniul adevărului. Prin curţile acestui
templu va umbla Cuvântul făcut "trup." Sămânţa lui Avraam va reflecta
"slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr," iar buzele Sale
vor rosti cuvinte pe care nici un om nu le-a rostit vreodată.
"Slava" aceea prevestea ploaia timpurie. Însă ploaia târzie determină
coacerea recoltei. Toate tipurile şi simbolurile naţiunii Iudaice nu erau
decât o rampă de lansare, de pe care trebuia să fie lansată descoperirea
lui Isus Hristos. Din nefericire, ei nu au văzut decât rampa de lansare, care
a devenit un scop în sine. Şi pentru că erau vrăjiţi de rutina organizaţiei
lor, nu au reuşit să vadă care era scopul existenţei ei. În orbirea lor, s-au
apucat să jertfească adevărurile care aveau puterea să pună descoperirea
lui Hristos pe orbită.
Adventismul şi-a construit propria rampă de lansare. Scheletul ei este
alcătuit din multe grinzi şi platforme care leagă programe şi însărcinări,
proceduri executive şi recomandări de comitet, măsuri de siguranţă şi
protecţie împotriva accidentelor, activate de o strategie globală. Blazonul
care conţine reprezentarea în cele mai fine detalii a celor trei îngeri este
înălţat pe turn. Noi, la fel ca şi strămoşii noştri spirituali, nu am înţeles
rostul tainelor lui Dumnezeu şi a soliei acestora. Ne-am mulţumit cu rampa
de lansare. Este o construcţie măreaţă. Însă toată maşinăria aceasta de pe
teren sau schiţată în planşe, nu poate produce nicidecum flacăra fierbinte
a slavei necesară lansării. Toate semnalele indică "undă verde."
Numărătoarea inversă a început. Dar totul depinde de citirea şi înţelegerea
corectă a instrucţiunilor de lansare. Aceste instrucţiuni sunt cuprinse în
totalitate în solia care ni s-a dat! Tainele lui Dumnezeu ne-au fost
încredinţate pentru a le duce lumii.
În planul lui Dumnezeu, adevărul este capabil să înlăture păcatul în
totalitate. În final, ori vom accepta adevărul, indiferent cât de jenantă va fi
situaţia şi cât de amară va fi pocăinţa, ori vom accepta eroarea, care ne va
nimici.

1 Ellen G.White, Life Sketches, p. 196.

Un diagnostic fără confuzie

Capitolul 9 - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

Făgăduinţele lui Dumnezeu pentru Avraam, Isaac şi Iacov sunt, în marele

plan al mântuirii, făgăduinţe pentru biserica rămăşiţei. Dacă nu putem
vedea în moştenirea noastră legătura de rudenie cu vechiul Israel, nu vom
putea înţelege măreţia evangheliei. Contemplarea procedurilor Sale cu ei
trezeşte cele mai profunde emoţii cunoscute inimii omeneşti. Dumnezeu i-
a chemat să fie "un popor sfânt pentru Domnul… Domnul Dumnezeu te-a
ales să fii un popor deosebit între toate popoarele de pe pământ"
Deuteronom 7,6). Ce respect profund din partea Celui Atotputernic,
"deosebit între toate popoarele"! De ce să li se acorde acest loc de elită
între neamuri? Nu din cauza vreunui merit al lor, ci pentru că Domnul îi
iubea (versetul 8). Iar ei au testat la limită dragostea lui Dumnezeu, ca şi
urmaşii lor din vremea sfârşitului.
Dacă biserica rămăşiţei ar accepta sfatul lui Hristos, lumea ar găsi la acest
popor ceea ce ar fi găsit la naţiunea ebraică. Ei erau chemaţi să refuze
orice formă de închinare falsă, orice zeu care simboliza o asemena erezie,
chiar să dispreţuiască aurul care alcătuia chipurile cioplite. Am învăţat noi
să detestăm aceste lucruri? Când va fi proclamată solia celor trei îngeri
fără rezerve sau compromis? Fără ea, ce şanse avem să aducem lumea la
o decizie între adevăr şi eroare?
Prea mult timp ne-am balansat pe muchia marilor aşteptări. Alifia care
trebuie să ne facă să vedem finalitatea destinului nostru impune o
înţelegere clară a descoperirilor pofetice pe care le-am primit. Lansarea
acestei solii finale, care va lumina pământul cu slava ei şi va aşeza pe
poporul lui Dumnezeu împotriva puterilor răului, cere ca solia să fie adevăr
de neatacat. Înţelegerea acestei obligaţii divine cere pătrunderea pe care
nu o poate da decât alifia de care vorbeşte Martorul Credincios.
Acest lucru nu trebuie interpretat ca însemnând o simplă apărare a
distinctivelor adventiste împotriva scepticismului ecumenic sau secular.
Dacă socotim că ţelul nostru este acela de a păstra moştenirea
"adventismului istoric" şi de a proclama doctrinele lui, s-ar putea să ne
trezim în capcană. Ca şi Ierusalimul din vechime, ne-am putea baricada în
spatele doctrinelor şi programelor, fără să tragem un singur foc pentru
adevăr şi pentru Dumnezeul cerului. Un profet a avertizat această biserică,
spunând că distrugerea Ierusalimului este un tip al conflictului final.
Neclarităţi în controversă
Dacă adventismul are o solie care oferă răspunsuri finale la problemele ce
confruntă omenirea, este imperativ ca subiectele să fie clar prezentate.
După aprecierea pronunţată de cei trei îngeri, ele sunt cele mai serioase
care au confruntat vreodată omenirea. Avem de făcut mai mult decât să
îngrijim manichiura ortodoxiei creştine. Solia celor trei îngeri se ocupă de
miezul creştinismului.
Mânia judecăţilor descrise de îngerul al treilea nu se poate revărsa decât
peste cei care în final resping adevărul evangheliei. Dumnezeu nu poate
lăsa ca cele mai teribile suferinţe descrise în Scriptură să cadă peste
oameni din cauza unei simple neglijări a manichiurii spirituale. Luat în
serios, adventismul trebuie să aducă evanghelia în faţa lumii aşa cum nu
s-a mai văzut niciodată până acum. Doar o lucrare aşa de unică şi radicală
poate justifica sentinţele celor trei îngeri. Confruntarea în desfăşurare
cere, ca o ultimă soluţie, un gen de operaţie pe cord deschis. Doar o
procedură atât de categorică ar putea aprinde mânia opoziţiei şi persecuţia
descrisă în moştenirea noastră profetică, şi să trezească mulţimile din
Babilon.
Rebeliunea, disperarea, suferinţa şi durerea celor 6000 de ani de holocaust
este o realitate istorică ce se amplifică cu fiecare an ce trece. Dacă Hristos
Îşi amână revenirea, şi dacă pregătirea împărăţiei Lui lungeşte chiar şi cu
o zi nebunia acestei planete, înseamnă că există motive extrem de
serioase. Tărăgăneala celestă ar părea complet lipsită de sens în faţa
juriului universului. Starea mizerabilă a omenirii şi judecăţile finale
anunţate cer ca, indiferent ce ar mai rămâne de rezolvat în acest conflict,
să fie proporţional cu suferinţa perpetuată din acea cauză.
Faptul că marea controversă nu a fost rezolvată în şase milenii poate fi
singurul motiv logic pentru amânarea celei de-a doua veniri. Întrebările
ridicate la început despre caracterul lui Dumnezeu şi rebeliunea rezultată
din ele, care a lansat marea controversă, nu au fost încă înţelese deplin.
Ele aşteaptă încă să fie respinse. Raţiunea cere să analizăm această
dilemă teribilă.
Nu există nimeni care să dorească o decizie în acest conflict mai fierbinte
decât Dumnezeu Însuşi! El Şi-a demonstat deja dispoziţia de a procura o
soluţie, golind cerul spre a dovedi acest lucru. Pentru aceasta "Cuvântul S-
a făcut trup şi a locuit printre noi." Diagnosticul şi reţeta pentru păcat se
află în întrupare, "făcut asemenea fraţilor Săi." Dar mărturia şi apărarea
Sa nu atârnă mai greu decât mărturia altora chemaţi la judecată.
Dumnezeu trebuie să se supună propriilor Sale reguli. Juriului trebuie să i
se arate dovada că Hristos a câştigat bătălia cu păcatul la acelaşi nivel cu
omenirea care luptă în acest război. Legea cere dreptate pentru toţi,
indiferent de poziţie.
Acolo unde este o fărădelege "mai ia cu tine unul sau doi, pentru ca orice
vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori" (Matei 18,16).
Toţi cei judecaţi se află în faţa aceluiaşi juriu. Dumnezeu nu poate să
câştige acest caz, această controversă diabolică, fără credincioşia
martorilor Săi. Dar voi "veţi primi o putere de sus, când se va pogorî Duhul
Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi martori" (Fapte 1,8). Acea "putere" face ca
poporul lui Dumnezeu să stea unit în apărarea adevărului. Mărturia lor se
potriveşte şi susţine demonstraţia Martorului Principal. El a înţeles
meandrele cazului de la început. El declara că nu poate face "nimic" prin
Sine Însuşi. El spunea, "dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia
Mea nu este adevărată" (Ioan 5,30.31). Cei ce sunt alături de El înţeleg şi
ei implicaţiile şi vor depune aceeaşi mărturie. Ei nu sunt preocupaţi de
propria lor situaţie, ci de validarea adevărului şi de justificarea numelui lui
Dumnezeu.
Mărturia specială a adventismului este întreita solie îngerească. Aceste
declaraţii care disculpă cerul sunt legate de slava caracterului lui
Dumnezeu şi de curăţirea sanctuarului. Această solie a fost "paştele"
nostru, după cum paştele a dat naştere lui Israel şi a luminat scopul final
al existenţei lor. Tot aşa curăţirea sanctuarului implică adevăr la fel de
sigur ca şi sângele pascal de pe stâlpii uşii caselor lui Israel. Spre a
înţelege simbologia noastră adventistă a "stâlpilor uşii" trebuie să ne
întoarcem la sanctuarul Israelului din vechime. Serviciul acesta avea ceva
unic. Ispăşirea şi curăţirea nu se făceau doar pentru popor, ci se făcea o
ispăşire pentru locul sfânt, pentru cort şi pentru altar (Leviticul 16).
Obiecte fără viaţă erau puse laolaltă cu păcatele fiinţelor umane, spre a fi
curăţite împreună. Nimic nu era omis în lucrarea de curăţire a taberei şi a
poporului, ca să "fiţi curaţi de toate păcatele voastre înaintea
Domnului" (versetul 30).
Problema curăţirii sanctuarului
Există o semnificaţie imensă în această curăţire de păcatele care întinau
locul sfânt, realizată o dată pe an în ziua ispăşirii. Această lucrare era
încununarea tuturor serviciilor care se desfăşurau în cursul anului. În ea se
află raţiunea existenţei noastre.
Episodul 1844 şi judecata de cercetare îşi au rădăcinile înfipte adânc în
Leviticul 16. Dar în afară de a apăra pedigree-ul denominaţional, noi nu
am văzut în ele mai nimic care să ofere speranţă în rezolvarea marii
controverse. Am pierdut ceva vital. Evenimentele mondiale şi propriul
egoism ne-au orbit ochii faţă de adevăratele probleme în controversă.
La temelia multor detalii ale ritualurilor din serviciul sanctuarului se
găseşte un concept tulburător. De ce au nevoie de răscumpărare obiectele
fără viaţă? Oamenii pot acumula vină şi întinare prin păcat, dar cum să se
întineze obiectele inanimate? A pretinde că păcatul şi vina sunt transferate
de la popor la altar, nu este decât o rezolvare simplistă. Păcatul nu este o
entitate pe care să o putem transporta dintr-un loc în altul, deci nu poate
fi dus ca un obiect în locul sfânt. Ce doreşte Dumnezeu să comunice atunci
când plasează un stigmat de întinare asupra articolelor din prima
încăpere?
Chemarea la existenţă a adventismului s-a bazat pe doctrina sanctuarului.
Această învăţătură este crucială pentru bunăstarea prezentă şi triumful lui
viitor. Dacă sanctuarul este tabla divină din şcoala adevărului, acele vase şi
articole de mobilier întinate ar reprezenta adevăruri mântuitoare care ar
avea chiar ele nevoie de curăţire şi răscumpărare.
Cu alte cuvinte, chiar mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu spre a
salva oameni în serviciul sanctuarului se întinează pe parcurs. După cum
secole de servicii ceremoniale s-au dovedit ineficiente, având nevoie de
venirea Mielului adevărat, tot aşa înţelegerea completă a întrupării şi
ispăşirii trebuie să dea naştere unui adevăr mai proeminent, înainte ca a
doua venire să poată avea loc. Acest concept este inerent în curăţirea
sanctuarului din ziua ispăşirii. Există un punct slab nerezolvat. Conform
Epistolei către Evrei, această slăbiciune a locului sfânt rezultă din ispăşirea
păcatului fără eradicarea lui completă.
"În adevăr, legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea
adevărată a lucrurilor, nu putea niciodată prin aceleaşi jertfe care se aduc
neîncetat în fiecare an să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar
fi încetat ele oare să fie aduse?" (Evrei 10, 1.2)
Ecuaţia spirituală este simplă. Lanţul ceremoniilor zilnice este prezentat ca
fiind inferior, pentru un motiv: Este repetitiv, nu poate avea sfârşit. Jertfa
zilnică pentru păcat, care se desfăşoară în prima încăpere, nu înlătură
păcatul, altfel ar fi încetat. Jertfele sunt cerute de păcat; păcătuirea
continuă cere jertfe continue. Jertfele continue din sfânta sunt o dovadă a
neputinţei acelui serviciu de a înlătura păcatul. Acea neputinţă îl obligă să
păstreze înregistrarea păcatelor pe care le iartă, până când acestea pot fi
curăţite de un serviciu superior. Declaraţiile juridice ale primei încăperi,
care creditează pe închinători cu mai multă neprihănire decât poate oferi,
fac procedurile mântuirii vulnerabile la reprezentări greşite.
Acesta este motivul pentru care, deşi poporul lui Dumnezeu poate primi
asigurarea îndreptăţirii şi iertării, Dumnezeu se inculpă acordându-le acel
statut forensic. Imaginea fizică a unui Mântuitor însângerat pledând în
favoarea noastră în faţa tronului este o reprezentare a ceea ce produce de
fapt mijlocirea prin credit avansat.
Dimensiunea acestui credit oferit poate fi văzută peste tot în lume, în
faptele dureroase ale vieţii. În cursul anilor 1980, multe naţiuni ale
pământului au trecut printr-o euforie a risipei. Milioane de oameni se
bucurau de ceea ce la suprafaţă părea o prosperitate de vis. Nu contează
datoriile. Băncile făceau împrumuturi de miliarde, pentru care nu aveau
decât "speranţa" ca garanţie, fără să se gândească prea mult că, mai
devreme sau mai târziu, datoria va trebui plătită. Au fost neglijate legi
economice care nu pot fi anulate. Dar ele ne urmăresc şi cer indiscutabil
rezolvare. Creditele oferite pe baza unor miracole viitoare sunt sortite
evaporării.
"Evanghelia veşnică" ce trebuie predicată locuitorilor pământului este şi ea
supusă legii. Orice întrerupere care amână pedeapsa păcatului acumulează
o datorie înregistrată pe altarul din sfânta. Misiunea adventismului este să
descopere că a sosit timpul deschiderii şi verificării registrelor contabile
cereşti. Resursele vaste ale crucii au valoare doar dacă sunt apreciate,
înţelese şi folosite la transformarea vieţilor omeneşti. Acest lucru dă sens
apelului: "Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi
ia crucea şi să Mă urmeze" (Matei 16,24). El nu cere decât ca partenerul
Său de căsătorie să-L urmeze şi să aprecieze investiţia cerului atunci când
"Cuvântul s-a făcut trup." El aşteaptă ca logodna să ia sfârşit, ca să poată
avea loc nunta. Dragostea adevărată nu este răsplătită prin înlocuire.
Fără nici un dubiu, înlocuirea lui Hristos prelungeşte durerea şi suferinţa.
Păcatele noastre, care cer o continuă mijlocire, constitue un stigmat
tulburător pe care trebuie să-l suporte cerul. Atâta timp cât păcatele
noastre cer o asemenea mijlocire înlocuitoare, ispăşirea trebuie văzută mai
mult în termenii adăpostirii beneficiarilor lui, decât ai restaurării lor.
Curăţirea primei încăperi trebuie, prin urmare, să implice o rezolvare a
acelei contradicţii care îi asigură juridic pe sfinţi contra păcatului, fără să
obţină pentru ei biruinţacorespunzătoare.
Acesta este motivul pentru care credincioşii secolelor trecute se află în
închisoarea primei morţi. Ei trebuie să rămână în stand-by până când
adevărurile mântuitoare care au asistat mântuirea lor vor putea fi
justificate. "Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi
nu au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere
ceva mai bun pentru noi, să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi" (Evrei
11,39.40). Sfinţii din toate veacurile rămân legaţi în mormânt,
aşteptându-ne.
Motivul existenţei noastre este acela de a produce această eliberare, şi de
a duce la coacere roada evangheliei. Cea mai cumplită crimă din întreaga
istorie nu a fost încă rezolvată, deoarece nu a fost încă înţeleasă. Ea nu va
fi niciodată înţeleasă, până când păcatul comis la cruce nu va fi recunoscut
ca fiind o justificare a "trupului" biruind păcatul. Mânia dreptăţii
desfăşurată acolo urma să confirme inimilor omeneşti că Golgota nu
urmăreşte să protejeze pe oameni de moarte, ci să-i asigure că sarx poate
supravieţui morţii. Acea luptă a lămurit faptul că "trupul" poate birui
păcatul prin harul lui Hristos.
Hristos a trebuit să suporte consecinţele păcatului ca om. Ca "om" a
trebuit El să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva fărădelegii. În "natura
umană" a fost El îngrozit că nu va putea suporta conflictul cu puterile
întunericului. Omenescul Său a tremurat în faţa sacrificiului suprem. 1
"Nu frica de moarte apăsa greu asupra Sa. Nu durerea şi ocara crucii au
cauzat chinul Său de nedescris… Suferinţa Sa provenea din înţelegerea
grozăviei păcatului, de înţelegerea faptului că, prin familiarizare cu răul,
omul devine orb de grozăvia lui… Puţini urmau să fie dispuşi să se
desprindă de puterea lui." 2
"Dar Hristos, venind pe pământ ca om, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat
un caracter desăvârşit. El oferă aceste lucruri tuturor acelora care vor să le
primească. Viaţa Lui este viaţa oamenilor. Ei au astfel iertare de păcatele
trecute, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult, Hristos umple pe oameni
cu atributele lui Dumnezeu. El zideşte caracterul uman după asemănarea
caracterului divin, o ţesătură cerească de putere şi frumuseţe spirituală.
Astfel, chiar neprihănirea cerută de lege este împlinită în cel ce se încrede
în Hristos." 3
Ca fiinţe umane, membri ai bisericii rămăşiţei, noi suntem "părtaşi
sângelui şi cărnii." Hristos "tot aşa şi El însuşi deopotrivă a fost părtaş la
ele, ca prin moarte să poată nimici pe cel ce are puterea morţii, adică pe
diavolul" (Evrei 2,14). Acest gest nu oferă doar o juridică "iertare de
păcatele trecute," ci Hristos "umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu"
şi "zideşte caracterul uman după modelul caracterului divin" astfel ca
"neprihănirea legii să fie împlinită în cel ce se încrede în Hristos." Aceasta
este biruinţa ultimă în bătălia cosmică. Acesta este rodul evangheliei
veşnice.
În final, iată un grup de credincioşi care sunt născuţi din Dumnezeu şi au
biruit lumea, şi "ceea ce biruieşte lumea este credinţa noastră" (1 Ioan
5,4). În această biruinţă, în acest triumf glorios, se ascunde făgăduinţa
Domnului: "Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului
Meu… Voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii
Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim… Voi scrie pe el numele Meu cel
nou" (Apocalips 3,12). Pentru această experienţă, prin care trebuie să
treacă biserica rămăşiţei înainte să aibă loc a doua venire, nu există
substituire.

1 Ellen G.White, Desire of Ages, p. 686,687,690; vezi capitolul "Golgota."

2 Ibid., p. 752.
3 Ibid., p. 762.
 Nicio confuzie: Frați asemenea Lui

Capitolul 10 - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

În cartea Apocalips, Ioan spune bisericii că lupta dintre adevăr şi eroare,

care a început în ceruri, a fost deja câştigată de Hristos mai înainte ca
acest conflict să coboare pe pământ. “Balaurul… Şarpele cel vechi, numit
Diavolul şi Satana… a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost
aruncaţi şi îngerii lui” (Apocalips 12,7-9).
Aceasta înseamnă că trăncăneala teologică despre “înclinaţii” şi defecte
moştenite, şi dacă nou născuţii şi/sau fetuşii se nasc vinovaţi sau devin
păcătoşi, este simplă speculaţie. Lupta a început între fiinţe fără păcat,
unde nu existau “interdicţii” genetice; în acel conflict nu a participat nici o
natură umană. Satana a dus lupta şi a câştigat de partea lui două treimi
dintre îngerii cu o natură sfântă înainte ca păcatul să invadeze lumea
noastră. Acea parte a procesului a fost câştigată. S-a demonstrat că
printre fiinţele fără păcat adevărul este mai tare decât eroarea; păcatul nu
poate rezista în faţa legii. Mihael l-a biruit pe Satana.
Prin urmare, a-L aşeza pe Hristos într-o competiţie pământească având
asupra Lui natura sfântă a lui Adam înainte de cădere, ar însemna să
sfidăm regulile dreptăţii. Fiinţele omeneşti au nevoie de un Mântuitor
deoarece sunt păcătoase, iar verdictul final trebuie să depindă de
egalitatea condiţiilor adversarilor.
Ce ar face judecătorii olimpici dacă ar descoperi că o femeie care a
câştigat medalii de aur la mai multe probe, a făcut o operaţie de
schimbare de sex cu şase luni mai înainte? Un caz nepotrivit, desigur, dar
nu există nici o îndoială că judecătorii ar descalifica sportiva în cauză şi i-
ar retrage medaliile.
În anale se află un caz real. La Jocurile Olimpice recente, un alergător care
a obţinut medalia de aur şi laurii unei asemenea performanţe, a fost
descoperit că făcea tratament cu steroizi. Cursa a fost declarată incorectă
şi anulată. Medalia de aur a fost retrasă iar sportivul a fost consemnat.
Verdictul acesta nu a pus nici o problemă judecătorilor.
Se află acum în desfăşurare cel mai important caz din istorie. Dacă
întruparea a fost doar parţială şi standardul neprihănirii nu a fost cel
stabilit; dacă Hristos nu a fost părtaş sângelui şi cărnii ca toţi copiii
oamenilor; dacă nu a fost făcut asemenea fraţilor Săi, atunci universul va
fi obligat să declare procedură eronată. Dacă Acuzatul a obţinut recordul
prin metode ilicite, atunci acuzatorul fraţilor, “şarpele cel vechi, numit
Diavolul,” ar câştiga procesul înainte să apară în faţa curţii.
Dar chestiunea este şi mai profundă. Nici un complet de judecată nu poate
emite o sentinţă fără o lege care să stabilească un standard procedural. În
acest caz, sentinţa va fi pronunţată pe baza standardului lui Isus, al cărui
caracter este o transcriere a legii. Întreaga lume va fi judecată în
neprihănire, “prin omul” Isus Hristos (Fapte 17,31).
"Hristos Şi-a părăsit poziţia din curţile cereşti şi a venit pe acest pământ să
trăiască viaţa fiinţelor omeneşti. Acest sacrificiu a fost făcut spre a arăta
că acuzaţiile lui Satana împotriva lui Dumnezeu sunt false, că este posibil
ca omul să asculte legile împărăţiei lui Dumnezeu… Hristos a luat asupra
Sa natura omenească, o natură inferioară naturii Sale cereşti… Hristos nu
s-a prefăcut că ia natura umană; El a luat-o cu adevărat. El a posedat în
realitate natura omenească. Luând asupra Sa natura omului în starea ei
căzută, Hristos nu a participat deloc la păcatul ei." 1
Războiul din cer s-a desfăşurat între Lucifer, îngerul comandant al sfintei
oştiri cereşti, şi Creatorul universului. Lupta de pe pământ a fost între
acest înger căzut, numit acum Satana, şi Hristos, care a luat natura
omenească căzută. El şi-a părăsit poziţia din cer şi a devenit Fiul omului.
În războiul din cer, adversarii se găseau într-un mediu fără păcat. În
războiul de pe pământ, adversarii se găseau într-un mediu păcătos. Dacă
în războiul de pe pământ Acuzatul, Fiul omului, ar fi fost “scuzat” de a
trebui să “trăiască viaţa fiinţelor omeneşti” şi s-ar fi “prefăcut” că ia natura
lor căzută, atunci cazul ar fi fost măsluit şi deci ilegal.
Dar el a fost legal. A fost drept. A fost plănuit de Dumnezeu. El a pus o
temelie şi a oferit un sistem care va satisface cele mai sensibile emoţii ale
inimii omeneşti şi va provoca cele mai profunde gânduri ale oamenilor,
acum şi în veşnicie. Tot ce mai rămâne este să avem ochi spre a discerne
adevăratele chestiuni în controversă.
Calea spre adevărata unitate în biserică
În fiecare epocă a istoriei pământeşti, confederaţiile politice sau economice
au alergat după mirajul utopic al unităţii. Doar adevărul, aşa cum este el în
Isus, matur şi deplin dezvoltat, va aduce vreodată adevărata “unitate a
credinţei” (Efeseni 4,13). Diplomaţia şi procedurile care proslăvesc
negocierea şi compromisul ca soluţie la agitaţia omenirii descalifică total o
evanghelie care nu cunoaşte compromis şi nu este negociabilă.
În evanghelie se află plinătăţi care ne vor ridica deasupra agitaţiei şi
confuziei omenirii căzute. Doar înţelegând adevărul pot să se rupă
legăturile mortale ale naturii noastre umane, să putem creşte “ca să
ajungem la Cel ce este Capul” (versetul 15). Vom vedea aşa cum a văzut
El, vom gândi aşa cum a gândit El, vom crede aşa cum a crezut El.
Dumnezeu nu va emite nicidecum un decret divin, care să ducă omenirea
în împărăţie cum se duc vitele la păscut. Ori discernem calea în mod
inteligent, ori nu o vom găsi niciodată.
Revărsarea Duhului adevărului în ploaia târzie va cădea la fel ca ploaia
timpurie. Ucenicii nu s-au trezit într-o dimineaţă cu personalităţi noi şi cu
puteri harismatice. Revărsarea Duhului Sfânt nu a fost declanşată de
apăsarea pe un buton ceresc. Ea a început pe un drum de ţară spre un sat
obscur la câţiva kilometri de Ierusalim.
Doi ucenici cu iluziile pierdute, sperând poate să scape de batjocura şi
insultele din oraş, se îndreptau, la apus de soare, spre Emaus. Cu toate
speranţele spulberate, Scriptura ne spune că “vorbeau între ei despre tot
ce se întâmplase” (Luca 24,14). Deşi teribil de dezamăgiţi, ei erau
conştienţi de istoria lor şi nutreau o rază de speranţă, care a fost răsplătită
când “Isus s-a apropiat de ei şi mergea pe drum împreună cu ei. Dar ochii
lor erau împiedicaţi să-L cunoască. El le-a zis: “Ce vorbe sunt acestea pe
care le schimbaţi între voi pe drum?” Drept răspuns, unul dintre ei, numit
Cleopa, I-a zis: “Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a
întâmplat în el zilele acestea?” (versetele 15-18)
Nu le venea să creadă. Cum se putea ca cineva să nu ştie ce s-a întâmplat
în Ierusalim? Dar Isus nu a putut să le dea jos vălul de pe ochi, tot aşa
cum fulgerele şi tunetele de pe Sinai nu au putut să scrie legea în inimile
evreilor. Doar alifia înţelegerii spirituale le-ar fi permis să vadă că El este
esenţa întregului adevăr.
Dar Isus nu i-a uluit cu strălucire şi fascinaţie cerească. Prin cuvinte triste,
dar pătrunzătoare, El le-a spus: “O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima,
când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere
Hristos aceste lucruri şi să intre în slava Sa? Şi a început de la Moise şi de
la toţi prorocii şi le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la
El” (versetele 25-27). Dacă Învăţătorul ar păşi în mijlocul Bisericii
Adventiste de Ziua a Şaptea astăzi, ar fi mustrarea Lui mai puţin
dramatică? Nu ne-ar spune El că înţelegerea noastră este complet
nepotrivită?
Pe când le deschidea înţelegerea, interesul lor a crescut şi L-au rugat să
rămână peste noapte cu ei. “Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea;
şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au
deschis ochii şi L-au cunoscut” (versetele 30,31). Viziunea lor a fost
desăvârşită doar atunci când El a binecuvântat şi a frânt pâinea. Cu pâinea
în mână, ochii lor au fost deschişi, iar în mod spiritual urmau să bea
“sângele Său” şi să fie hrăniţi cu înţelepciune cerească. Hrana fizică era
mai puţin importantă. “Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte
la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt Duh şi Viaţă” (Ioan
6,63).
Acum nu mai avea nici o importanţă că venise noaptea. Cu inimile aprinse,
“s-au ridicat chiar atunci şi s-au întors la Ierusalim.” Când au ajuns în
camera de sus, unde micul grup se încuiase de frica iudeilor, ei au pătruns
acolo însoţiţi de un musafir nevăzut. Cu bucurie, cu îndoială şi sigur cu
discuţii animate, ei analizau evenimentele zilei, când Isus i-a surprins din
nou cu apariţia Sa. Ca să le demonstreze că este real, El a făcut lucrurile
care confirmă viaţa şi sănătatea omenească. A cerut ceva de mâncare.
După ce a terminat de mâncat, a vorbit şi celorlalţi aşa cum vorbise celor
doi pe drumul spre Emaus.
Folosind Scriptura, legea lui Moise, profeţii şi psalmii, El le-a explicat
lucrurile privitoare la El. Versetul este clar: “Atunci le-a deschis mintea, ca
să înţeleagă Scripturile” (Luca 24,45). Atunci le-a fost oferit începutul ploii
timpurii, când Isus a zis: “Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20,21.22).
Înţelegerea trebuie să aibă loc înainte ca darul Duhului Sfânt să poată fi
oferit. Au petrecut cincizeci de zile în studiu, rugăciune şi analizarea
ultimilor trei ani. Când discenământul spiritual a venit, şi li s-au deschis
ochii, cerul a putut să reverse binecuvântarea esenţială. Ei erau acum gata
să devină un popor “în care toată clădirea bine închegată creşte ca să fie
un templu sfânt în Domnul; şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi
un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2,21.22).
Pe măsură ce reconstruiau templul adevărului din materialul oferit de Isus,
istoria lor profetică ilumina descurajarea şi confuzia ultimei perioade. Chiar
evenimentele care produseseră descurajarea şi umilirea lor deveneau
acum Piatra unghiulară a noii lor credinţe. Cu o pătrundere necunoscută
până acum, ei se aflau în starea în care cerul putea să se apropie, oferind
Duhul Sfânt. “Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt
puternic şi a umplut toată casa unde erau ei” (Fapte 2,2). Era ca şi cum
percepţia a străfulgerat minţile lor, iar focul Topitorului coborâse pe frunţile
lor. Toată confuzia s-a vaporizat într-un fel de fuziune, când profeţia şi
înţelegerea s-au întâlnit, iar ce a urmat a fost o explozie: Cincizecimea.
Vin nou şi burdufuri vechi
Prea mult timp adventiştii de ziua a şaptea s-au jucat la hotarul propriei
lor istorii profetice, privind-o cu ochelari întunecaţi. Martorul Credincios
abia aşteaptă să ne scoată din balta confuziei în care ne-a împins critica
evanghelică. Dar drumul acesta implică mai mult decât reaşezarea
credinţei părinţilor noştri. Este un drum al transformării. Avem nevoie de o
descoperire revoluţionară a adevărului, asemenea celei pe care
cincizecimea a adus-o istoriei profetice a Israelului. Moştenirea noastră
profetică aşteaptă încă să-şi ofere recolta de discernământ spiritual.
Ne-am fi unit şi noi cu mulţimea în faţa căreia se desfăşura puterea lui
Dumnezeu la cincizecime, etichetând-o fără minte ca fiind rodul ameţelii
alcoolice?
Scriptura ne asigură că lor le lipsea discernământul şi nu face decât să
spună ce era în inima lor: “Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă, şi ziceau
unii către alţii: “Ce vrea să zică aceasta?” Dar alţii îşi băteau joc şi ziceau:
”Sunt plini de must” (Fapte 2,12.13).
Cât de puţin înţelegeau aceşti critici ce se ascundea în cuvintele lor!
Ucenicii erau acum plini de “must” de origine divină, cum nimeni nu mai
gustase vreodată. Acuzatorii lor nu înţelegeau că aceşti oameni, care mai
înainte nu arătaseră decât slăbiciune şi confuzie, erau acum “burdufuri
noi” pline cu o putere necunoscută până atunci. Viziunea lor spirituală
trecuse de la autoritatea pământească a sistemului iudaic, direct la
autoritatea cerului. Ei nu mai tremurau în faţa conducătorilor şi
potentaţilor pământului. Toată înţelegerea lor spirituală suferise o
transformare radicală. Pentru ei, “cele vechi s-au dus, iată că toate
lucrurile s-au făcut noi.” Această schimbare punea capăt pentru totdeauna
jertfelor trecătoare ale serviciului iudaic şi punea la dispoziţie o viziune
spirituală nouă, într-un mediu spiritual nou. Mulţumirea de sine, care îi
orbise faţă de nereuşitele unui sistem pământesc, s-a topit şi a dispărut în
faţa pledoariei Martorului Credincios.
Descoperirea lui Isus “în trup” ca împlinire a umbrelor le-a recreat
concepţia despre planul de mântuire care, la rândul ei, le-a remodelat
experienţa. “Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-
au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5,17).
Dar experienţa lor nu a fost decât o umbră a celei adevărate, care
aşteaptă timpul împlinirii. Realizarea finală a acestei tranziţii aduce a doua
venire a lui Hristos şi aşezarea împărăţiei veşnice. În această experienţă
se află ascuns destinul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Dar
întrebarea înspăimântătoare care stă în faţa noastră este: Vom repeta noi
experienţa lor? Ei credeau că sunt “bogaţi şi nu duc lipsă de nimic” iar
Martorul Credincios ne spune că aceasta este şi fantezia noastră. Faptele
demonstrează exact opusul. Dacă diagnosticul Lui este adevărat, suntem
confruntaţi cu moartea şi învierea prejudecăţilor noastre, iar sistemul
nostru de mântuire trebuie să sufere o transformare la fel de radicală ca
cea din zilele apostolilor.
Evreii care au respins lumina dată la prima venire a lui Hristos, şi au
refuzat să creadă că El este Mântuitorul lumii, nu au putut primi iertare
prin El. Când Isus a intrat cu propriul Său sânge în sanctuarul ceresc spre
a revărsa asupra lor binecuvântarea mijlocirii Sale, evreii au fost lăsaţi în
beznă totală, continuând jertfele şi darurile lor nefolositoare. Serviciul
umbrelor şi tipurilor trecuse. Uşa prin care oamenii găsiseră în trecut
intrare la Dumnezeu nu mai era deschisă. Iudeii refuzaseră să se apropie
de El pe singura cale pe care putea fi găsit, prin slujirea din sanctuarul
ceresc. Prin urmare, ei nu au mai avut comuniune cu Dumnezeu. Pentru ei
uşa era închisă…
"Starea evreilor necredincioşi ilustrează poziţia de nepăsare şi necredinţă a
creştinilor". 2
Îşi văd adventiştii poziţia alături de “evreii necredincioşi” indiferent ce
mărturisim cu gura? Am risipit resurse vaste de timp şi energie asigurând
lumea evanghelică de faptul că şi noi suntem ca ei, deşi noi am fost aduşi
la existenţă de Dumnezeu să spargem burdufurile vechi ale tradiţiei printr-
o pătrundere revoluţionară care ar fi luminat pământul cu slava Sa.
Pretenţia că suntem rămăşiţa care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi are
credinţa lui Isus nu poate fi despărţită de realitatea încheierii iminente a
lucrării Marelui Preot, care nu ne permite să evităm realitatea morală a
unei astfel de declaraţii. Să acceptăm eticheta de “păzitori ai legii” în timp
ce înţelegerea noastră se limitează la un sistem care alimentează o gravă
lipsă de apreciere a poruncilor, nu va rezista scrutinului logicii. Istoria
noastră spune că trebuie să ne pregătim pentru încheierea acelei lucrări.
Ca acest lucru să se realizeze în inimile şi vieţile unei comunităţi umane,
va trebui ca adevărul deplin al neprihănirii prin credinţă să fie clar înţeles.
Neprihănirea prin credinţă autentică nu este doar un adevăr, ci o
experienţă în armonie cu lucrarea Marelui Preot în lucrarea Sa de ispăşire
finală. Ignoranţa de secole a acestui adevăr nu poate rezolva problema.
Solia îngerului al treilea “cu adevărat” este vitală. În absenţa acestui
adevăr, nici un corp de credincioşi, de nicăieri, nu poate fi gata pentru a
doua venire a lui Hristos, indiferent de afilierea lor religioasă. Marele Preot
nu poate să substituie cu sângele Său la infinit păcătuirea perpetuă a
poporului Său. El trebuie să realizeze în Ziua Ispăşirii ceva care nu a mai
fost făcut până atunci. El trebuie să aibă un popor care a “biruit” aşa cum
a biruit El, un popor care a osândit păcatul în firea pământească prin
credinţa Sa.
Lumea evanghelică deploră această idee la fel ca iudeii, care au respins
lumina oferită de Hristos la prima Sa venire. Dar adevăratul pericol este că
adventiştii sunt deja marcaţi de acelaşi concept imatur al evangheliei.
Suntem în pericol să ne ascundem în spatele unei presupuse slujbe
necurmate a Marelui Preot, care face loc unei păcătuiri continue. O
asemenea teologie compromisă perpetuează substituirea la infinit şi
împinge a doua venire într-un viitor nedefinit şi neclar, când Dumnezeu va
hotărî în mod arbitrar a doua venire. Dar aşa ceva nu se poate întâmpla!
Acest lucru ar distruge principiul şi scopul Zilei Ispăşirii. Mijlocirea trebuie
să înceteze.
"Cei care trăiesc pe pământ când mijlocirea lui Hristos se va termina în
sanctuarul de sus, trebuie să stea fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu
sfânt. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie
curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin
eforturile lor hotărâte, ei trebuie să fie biruitori în lupta cu păcatul… Când
această lucrare va fi realizată, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru apariţia
Sa". 3
“Evanghelia” substituirii infinite fabricată de “cornul cel mic” şi aprobată de
lumea evanghelică, justifică şi perpetuează păcatul, şi prin urmare,
prelungeşte stăpânirea lui Satana. Rezultatele practice ale acestei teologii
au fost explicate bisericii acum mai bine de 100 de ani.
"(Isus) a fost dus în Sfânta Sfintelor, în prezenţa Tatălui. L-am văzut acolo,
ca Mare Preot, în faţa Tatălui…
Mulţimea… nu ştia că Isus a părăsit (Sfânta.) Se părea că Satana se afla
pe tron, încercând să continue lucrarea lui Hristos. I-am văzut privind spre
tron şi rugându-se: “Tată, dă-ne Duhul Tău.” Satana a suflat atunci asupra
lor o influenţă nesfântă; în ea era lumină şi multă putere, dar nu dragoste,
bucurie şi pace. Scopul lui era să-i ţină în amăgire, să-i atragă şi să-i
îndepărteze de Dumnezeu.
Am văzut cum unul câte unul părăseau gruparea celor ce se rugau lui Isus
în Sfânta Sfintelor, şi mergeau să se alăture celor din faţa tronului, unde
primeau imediat influenţa nesfântă a lui Satana." 4
Această “influenţă nesfântă a lui Satana” este avântul secret al fărădelegii
care cuprinde lumea modernă la toate nivelele societăţii. Dar acesta este
chiar lucrul pe care trebuie să-l biruiască adevărata evanghelie. Doar cei
care “ţin poruncile Lui” vor avea un drept la pomul vieţii (Apocalips 22,14).
Acest lucru era descris prin toate simbolurile sanctuarului. Acesta este
adevărul întreitei solii îngereşti, care trebuie proclamat lumii întregi.
Acesta este următorul cutremur teologic, care nu a fost înregistrat pe scala
seismografului nici unei denominaţiuni. Preoţia lui Hristos este o prevedere
plină de milă, dar limitată, care trebuie să se sfârşească cândva. Ea a
asigurat iertarea noastră şi este titlul nostru pentru cer, dar sfinţirea este
cea care oferă pregătirea necesară pentru înălţare. Isus a zis: “Du-te şi să
nu mai păcătuieşti” (Ioan 8,11).
Asemenea fraţilor Săi
Satana este decis să eclipseze puterea evangheliei şi să ţină pe poporul lui
Dumnezeu în confuzie. El vrea ca ei să nu înţeleagă că “lucrările” lui au
fost nimicite de Hristos care “S-a arătat să ia păcatele noastre” în natură
umană (1 Ioan 3,5).
Înţelegerea acestui lucru este contactul şi cutia de distribuţie care procură
putere, şi uneşte slăbiciunile noastre cu tăria cerului. Ea este soluţia
pentru ispăşirea finală. Noi trebuie să privim biruinţa lui Hristos prin
perspectiva planului Său pentru noi – biruinţa noastră. Înseamnă să
recunoaştem că toate slăbiciunile noastre au fost aşezate asupra Lui. Cerul
nu va folosi bagheta magică spre a ne elibera de robia păcatului. Acest
lucru ar nega faptul că există un război între Hristos şi Satana. O astfel de
eliberare mistică ar produce o evitare a crucii şi ar susţine afirmaţiile
vrăjmaşului că legea nu poate fi ţinută. Hristos trebuia să Se aşeze exact
în poziţia noastră, ca să putem asculta chemarea Lui: “Urmaţi-Mă!”
Adevăratul Mântuitor al omenirii trebuia să experimenteze chinul şi
suferinţa noastră în lupta cu “eul.” Din această cauză El “care n-a cunoscut
păcat, a fost făcut păcat pentru noi, ca noi să putem fi făcuţi neprihănirea
lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5,21).
Funcţia unică a adventismului este să descopere acest adevăr al unui
popor făcut neprihănit prin credinţă. El ar face eficientă solia primului înger
pentru cei care “se tem de Dumnezeu şi Îi dau slavă.” În timp ce poporul
lui Dumnezeu se împărtăşeşte de suferinţele şi conflictul prin care a trecut
Hristos, refacerea lui va fi completă şi va fi descoperită în faţa universului.
Ea va înlocui evanghelia substituţionară, aceea a unei simple pronunţări
juridice care ne scuteşte de slăbiciunile noastre morale. Substituirea va fi
înlocuită de autentica împărtăşire a neprihănirii lui Hristos, căci “El va
mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Matei 1,21). Faptul că El a fost
făcut păcat pentru noi va produce roada scontată, “ca noi să fim făcuţi
neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Acest lucru pune capăt păcatului.
Aceasta este ultima lucrare a evangheliei pe care o aşteaptă întreaga
creaţie. Ea va fi dovada că evanghelia este “puterea lui Dumnezeu pentru
mântuire” din păcat. Ea va fi sfârşitul substituirii pentru păcătuirea
continuă, sfârşitul mijlocirii. Ispăşirea a fost, în sfârşit, realizată deoarece
inimile poporului lui Dumnezeu sunt, în sfârşit, una cu El. Înstrăinarea
produsă de păcat a luat sfârşit. Acest lucru trebuie să aibă loc înaintea
proclamaţiei: “Şi din templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare,
care zicea “S-a sfârşit!” (Apocalips 16,17)
Ultimul duşman biruit
Universul va continua să aştepte această proclamaţie solemnă până când
Laodicea va ajunge să “înţeleagă” contrastul dintre taina evlaviei şi taina
fărădelegii. Biserica va trebui să termine cu faptele moarte ale vechiului
legământ şi să treacă la desăvârşirea de caracter. Va trebui clarificat
fiecare aspect al ispăşirii. Experienţa lui Hristos trebuie să fie experienţa
poporului Său, iar ea nu este nimic altceva decât experienţa crucii. Petru a
refuzat o asemenea experienţă, iar atitudinea aceasta a fost numită de
Hristos domeniul oamenilor, tronul lui Satana (Matei 16,23). Ea este
urâciunea Babilonului. După Calvar, în toate secolele credincioşii au auzit
aceeaşi chemare de a lua crucea, dar rămăşiţa o va auzi cu o percepţie
superioară şi va fi sigilată într-o legătură de dragoste mutuală mai
puternică decât iadul. Ei vor “şti” ceea ce nu a mai ştiut nici un alt popor
mai înainte.
Când au venit la Isus cu cererea specială de tratament preferenţial, Iacov
şi Ioan înţelegeau prea puţin ce vor sau ce este implicat în cererea lor.
Imaturitatea dorinţei lor era ca o parabolă despre un popor din vremea
sfârşitului, numit laodicean, care vorbeşte mult despre ploaia târzie şi a
doua venire, fără să înţeleagă că ambele sunt expunerea finală a puterii
Creatorului în biruirea păcatului. Cererea ucenicilor de a ocupa cele mai
înalte locuri în împărăţie era culmea înălţării de sine.
Dorinţa lor de a sta la dreapta şi la stânga Regelui în slavă a primit un
răspuns direct, deliberat: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe
care am să-l beau Eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu Eu
botezat?” Plini de încredere, ei au răspuns: “Putem.” Cu răbdare, Isus le-a
explicat că nu înţeleg despre ce este vorba, căci, deşi vor bea paharul şi
vor fi botezaţi cu botezul Său, nu era El cel care le putea oferi locul pe care
îl doreau. Acel loc era rezervat pentru “aceia pentru care a fost
pregătit” (Marcu 10,35-40).
În acel moment ei nu înţelegeau sensul expresiei “ei urmează pe Miel
oriunde merge.” Locul acela de la dreapta şi de la stânga este pentru un
grup select care înţelege suferinţa lui Isus în bătălia cu păcatul. Este un loc
rezervat: “Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de
domnie, după cum şi Eu am biruit” (Apocalips 3,21). O biruinţă mutuală a
păcatului va produce un drept de stăpânire mutual, iar pentru fiecare
persoană aşezată pe acel tron există o cruce. “Se cuvenea, în adevăr, ca
Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la
slavă, să desăvârşească prin suferinţă pe Căpetenia mântuirii lor” (Evrei
2,10).
Mărturia Scripturii îi asigură pe cei dispuşi să asculte că agonia crucii a
însemnat mult mai mult decât plata unei datorii juridice. Ea a însemnat
biruinţă asupra păcatului. Isus a făcut mai mult decât să moară de a doua
moarte, El a biruit-o. Descrierea este clară:
În mijlocul beznei îngrozitoare, în aparenţă părăsit de Dumnezeu, Hristos a
sorbit ultimele picături din paharul mizeriei umane. În acele ore
cutremurătoare El S-a sprijinit pe dovezile de acceptare din partea Tatălui
primite mai înainte. El era familiar cu caracterul Tatălui; El a înţeles
dreptatea Sa, îndurarea şi marea Lui dragoste. El s-a sprijinit prin credinţă
pe Cel a cărui voie o făcuse cu bucurie. Abandonându-se cu supunere în
mâna lui Dumnezeu, sentimentul pierderii favoarei Tatălui a dispărut. Prin
credinţă, Hristos era biruitor.
Oricât s-a năpustit asupra sufletului neajutorat al lui Hristos pe cruce, a
doua moarte nu a putut să-i zdrobească credinţa. Simţământul despărţirii
de Tatăl a dispărut. Puterea păcatului, care ne desparte de favoarea
cerului, a fost înfrântă. Orbirea iniţială, pe care păcatul a impus-o asupra
primilor noştri părinţi în grădină, a fost anulată de al doilea Adam, Fiul
omului. Necunoaşterea şi teama care l-au orbit pe om şi l-au ţinut în robia
păcatului, au fost înlăturate de credinţa lui Isus. El a privit dincolo de
minciuna păcatului şi a refuzat să asculte acuzaţiile ei: “Pe alţii i-a
mântuit, pe sine nu se poate mântui… Isus a strigat cu voce tare şi a zis:
“Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez spiritul; şi după ce a spus aceste
cuvinte, Şi-a dat duhul (Marcu 15,31; Luca 23,46). Credinţa Lui a devenit
biruitoare.
În această clipă a istoriei universului, păcatul a fost arătat aşa cum este în
realitate. Inima omenească a fost expusă. Toate dorinţele şi motivele
ascunse, care pot înşela neamul omenesc, au fost aduse la lumină de focul
Topitorului la Calvar, când dragostea de sine din inima omenească a fost
biruită de Fiul omului.
Dar moartea faţă de păcat trebuie însoţită de înviere din păcat. În acest
punct s-a prins credinţa lui Isus de dovezile anterioare ale acceptării lui
Dumnezeu. Cuvintele Scripturii pe care le adunase în inimă L-au susţinut
în opoziţia faţă de păcat. El a folosit prin credinţă acele dovezi şi
făgăduinţe, triumfând asupra abisului morţii a doua. A murit, dar acum
trăieşte şi are “cheile morţii.” Astfel…
printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce
sunt sfinţiţi. Lucrul acesta ni-L adevereşte şi Duhul Sfânt, căci, după ce a
zis “Iată legământul pe care îl voi face cu ei după acele zile, zice Domnul:
Voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor” adaugă: “Şi
nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.” Dar
acolo unde este iertare de păcat nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat.
Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare liberă în
Locul Prea Sfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin
perdeaua din lăuntru, adică trupul Său, şi fiindcă avem un mare preot pus
peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă
deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu
o apă curată (Evrei 10,14-22).
Cum ar putea cuvintele să fie mai clare? “Nu mai este nevoie de jertfă
pentru păcat” înseamnă că substituirea a luat sfârşit. Ea nu mai este
necesară, iar penitentul poate intra fără teamă în Sfânta Sfintelor. Aceasta
este încrederea neclintită în lucrurile nădăjduite, puternica încredinţare pe
care a dat-o Dumnezeu poporului Său. Aceasta este o cale nouă şi vie,
consacrată pentru noi de Cel care S-a făcut trup şi a locuit printre noi, ca
să putem privi slava lui Dumnezeu. Dar ne aşteaptă înălţimi şi mai
spectaculoase: “Prea iubiţilor, acum suntem copii al lui Dumnezeu, şi ce
vom fi nu s-a arătat încă; dar ştim că, atunci când se va arăta El, vom fi ca
El, căci Îl vom vedea aşa cum este” (1Ioan 3,2).
Fraţi asemenea Lui
Jertfa pe care a făcut-o Dumnezeu a consacrat o cale nouă şi vie prin
“trupul Său.” Ea a făcut desăvârşiţi pe toţi cei ce sunt sfinţiţi spre a
produce rezultate care vor ului oştirea îngerilor, căzuţi sau necăzuţi.
Satana stă mut de uimire privind schimbările făcute în inimile omeneşti de
harul abundent al lui Dumnezeu, care închide uşa în faţa şmecheriilor lui.
Îngerii necăzuţi, heruvimii şi serafimii, “privesc cu uimire şi bucurie cum
oameni căzuţi, odată copii ai mâniei, dezvoltă sub mâna călăuzitoare a lui
Hristos caractere după modelul divin, spre a deveni fii şi fice ale lui
Dumnezeu.” Imaginea poporului lui Dumnezeu, făcută de serva Domnului,
produce un extaz sufletesc greu de descris.
Bisericii noastre i s-au dat ample posibilităţi să dea lui Dumnezeu slava
cuvenită pentru marea realizare a crucii. Această descriere minunată oferă
putere şi speranţă, deşi împlinirea finală încă aşteaptă. Amvoanele
bisericilor noastre din întreaga lume aşteaptă să răsune de această
puternică veste bună:
"Hristos a oferit acestei biserici ample posibilităţi, ca răscumpăraţii Săi să
poată înapoia o mare cantitate din slava Sa. Biserica, fiind în posesia
neprihănirii lui Hristos, este comoara Sa, în care trebuie să apară
demonstraţia finală şi totală a bogăţiei harului, dragostei şi bunătăţii Sale.
Declaraţia din rugăciunea Sa de mijlocire, că dragostea Tatălui pentru noi
este la fel de mare ca aceea pentru El, singurul Său Fiu, şi că vom fi aşa
cum este El, una cu Hristos şi cu Tatăl, este o minune pentru oştirea
cerească şi este marea lor bucurie. Darul Duhului Sfânt, bogat, abundent,
total, trebuie să fie pentru biserică un zid de foc pe care puterile iadului nu
îl pot trece. În puritatea şi desăvârşirea poporului Său, Hristos priveşte
răsplata suferinţelor, umilinţei şi dragostei Sale…
"Hristos nu a uitat deloc zilele umilinţei Sale. Părăsind acea scenă, Isus nu
a pierdut nimic din omenescul Său… El nu uită că este reprezentantul
nostru, că poartă natura noastră." 6
Ascultând nedumeririle vehiculate prin poporul lui Dumnezeu, uimirea
îngerilor ajunge la lacrimi. Ei aud pe unii membri ai bisericii întrebându-se
cum se poate ca Hristos să devină ca Adam după cădere. Ei aud cum se
ironizează ideea că poporul Său nu poate birui înainte de a doua venire. Ei
văd biserica Sa dispreţuind ideea că biserica, în desăvârşirea ei fără pată,
este suplimentul slavei Sale. Ei citesc remarci ironice despre un “model
esoteric de neprihănire prin credinţă” şi văd cum se adună tot mai multă
bătaie de joc peste chemarea lui Hristos la “pocăinţă colectivă” şi la
întoarcerea la solia pe care a trimis-o Dumnezeu în 1888. 7
A existat vreodată, de-a lungul istoriei, un popor care să demonstreze o
aşa vizibilă lipsă de credinţă cum se poate constata astăzi? Ce ar putea
ajuta pe poporul Său să primească alifia pentru ochi? Deşi dovezile sunt
cât un munte, chiar studiul întâmplător poate aduce confirmări ale
întrupării. Evanghelia este clară, fiecare parte a ei justificând caracterul lui
Dumnezeu. Nu trebuie decât să credem adevărul care ni s-a dat.
Nu există dubii asupra motivelor pentru care Hristos a luat asupra lui
natură umană:
"El a luat asupra Lui natura omenească pentru a plasa omul pe o poziţie
avantajoasă în faţa lumii şi a universului. El a luat cu Sine în cer
omenescul sfinţit şi îl va păstra ca şi când omul nu a violat niciodată legea
lui Dumnezeu." 8
Aici este o mărinimie care ar trebui să atragă şi atenţia celor mai
împietriţi. Hristos a obţinut o biruinţă comună. Dumnezeu şi omul trebuie
să fie în armonie. Dar sunt unii care vor să ne spună că o asemenea
armonie nu este posibilă. Ei spun că omul trebuie să se resemneze în
păcat până la venirea lui Isus. Nici o îndoială, orbirea noastră este la fel de
mare ca a cărturarilor şi mai marilor de acum 2000 de ani. Ei ştiau sigur.
Înţelegerea lor a fost luminată şi au înţeles, dar nu au vrut să recunoască
Sămânţa femeii. Ei au fost binecuvântaţi cu orice avantaj material sau
spiritual pe care îl putea oferi cerul, dar au întors spatele luminii.
Dihotomia din biserica de azi creşte, şi există opoziţie deschisă că Isus a
luat natura căzută a omului. Mulţi insistă să păstrăm filosofia păgână a
Babilonului, care învaţă că Dumnezeu nu are locuinţa “printre
oameni” (Daniel 2,11). Singurii oameni care există în această lume sunt
cei căzuţi. Reticenţa noastră de a numi păcatul pe nume asigură
perpetuarea lui. Între timp, ne opunem discutării adevărului trimis de cer,
acela al neprihănirii prin credinţă. Acesta este exact drumul pe care au
mers evreii din timpul lui Hristos. Rezultatele vor fi la fel de dezastruase.
"Apropiindu-ne de sfârşitul timpului, această ură faţă de urmaşii lui Hristos
se va manifesta din ce în ce mai pregnant. Hristos a luat asupra Sa
omenescul nostru şi a suportat ura lumii ca să poată arăta oamenilor că ei
pot trăi o viaţă fără păcat, că vorbele, acţiunile şi spiritul lor pot fi sfinţite
de Dumnezeu. Putem fi desăvârşiţi, dacă vom accepta această putere în
vieţile noastre." 9
Scopul evangheliei este să ofere din nou omenirii haina slavei lui
Dumnezeu pe care o purta Adam înainte de cădere, şi mai mult decât atât,
ca ei să fie nu numai ca Adam, ci ca Hristos. Pentru acest lucru suntem
asiguraţi că dragostea Tatălui este aşa de mare, “să ne putem numi copii
ai lui Dumnezeu.” Dar lumea nu Îl cunoaşte. Ei vor ca El să fie altfel decât
a fost. Poporul Său va fi tot aşa înţeles greşit şi va fi lepădat ca şi El.
Lumea nu este dispusă să accepte un popor ca cel pe care l-a văzut Ioan,
“născut din Dumnezeu,” şi în care “dragostea Lui a ajuns desăvârşită,” şi
care vor avea “îndrăzneală în ziua judecăţii; căci cum este El, aşa vor fi şi
ei în lume” (1 Ioan 3,9; 4,12.17). Ei vor fi fraţi asemenea Lui!
Ce a făcut în Hristos, evanghelia poate face în fiecare bărbat, femeie sau
copil care crede. Toată creaţiunea aşteaptă această “descoperire a copiilor
lui Dumnezeu” (Romani 8,19). Ea va continua să aştepte până când
demonstraţia va fi făcută. “Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (1
Tesaloniceni 4,3). Acest scop divin este exprimat în câteva versete din
epistola lui Pavel către Galateni:
"Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut
din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub lege, ca
să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu v-a trimis în inimă
Duhul Fiului Său, care strigă “Ava” adică Tată. Aşa că nu mai eşti rob, ci
fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin
Hristos" (Galateni 4,4-7).
Prin ultima generaţie Dumnezeu va fi justificat în faţa universului. Se va
demonstra că Satana a fost biruit nu numai de Fiul omului, Domnul Isus
Hristos, ci şi de toţi fii lui Adam care au reflectat deplin chipul lui
Dumnezeu. Vor exista 144.000, fraţi şi surori care, prin puterea
evangheliei, au fost făcuţi asemenea Lui.

1 Ellen G.White, SDA Bible Commentary, vol. 5, p. 1129, 1130,

1131; vezi Anexa.
2 Ellen G.White, The Great Controversy, p. 430.
3 Ibid., 425.
4 Ellen G.White, Early Writings, p. 55.56; ultima frază apare în a
doua ediţie a cărţii, dar nu şi în ediţia din 1882, care circulă acum; vezi
Francis D. Nichol, Ellen G.White and Her Critics 624.
5 Ellen G.White, The Desire of Ages, p. 756.
6 Ellen G.White, Testimonies to Ministers, p. 17-23.
7 Adventist Review, 22 noiembrie 1990, p. 5.
8 Ellen G.White, The Upward Look, p.313; Manuscript 156, 26
octombrie 1903.
9 Ibid., p. 303; Manuscript 97, 16 octombrie 1909.

Epilog
Epilog - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short

Laodicea a trăit prea mult în lux din contul orbirii, iar într-o zi vom
descoperi că dobânzile astronomice trebuiesc plătite. Am fost mai mult
decât dispuşi să apărăm un har înlocuitor care ne-a izolat de conştienţa
focului mistuitor al slavei lui Dumnezeu. Ca şi Iacov şi Ioan, ne-am
complăcut să vorbim şi chiar să ne rugăm pentru anumite lucruri fără să
ştim ce cerem. Aşa cum le-a spus lor, Isus ne spune şi nouă: "Nu ştiţi ce
cereţi" (Marcu 10,38).
Am fost orbi la sfatul deosebit care s-a dat acestei biserici la începutul ei.
Adevărul a stat amorţit mai bine de un secol. Ni s-a spus că sigiliul lui
Dumnezeu va fi pus doar asupra celor care "reflectă deplin chipul lui Isus."
Nu va fi ploaie târzie "înviorătoare" fără biruinţă asupra oricărui păcat.1
Evenimentele finale nu pot avea loc în timp ce poporul lui Dumnezeu
continuă în păcat şi se ascunde în spatele mijlocirii. Judecăţile finale ale
lumii trebuie să aştepte până va apărea un popor dispus să facă parte
dintr-un grup despre care Isus a spus că sunt neprihăniţi. Ei vor fi sigilaţi
în această stare de neprihănire, declaraţi sfinţi ca rod al neprihănirii, şi vor
rămâne sfinţi (Apocalips 22,11).
În timp ce Isus continuă mijlocirea, în cer se trage o linie de despărţire
între cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi. În ochii cerului, cei neprihăniţi justifică
adevărul şi condamnă pe cei nelegiuiţi prin stilul lor de viaţă. Prin harul lui
Hristos, cei sfinţi devin norma care demonstrează că nu este nevoie de
păcat. Acesta este rezultatul practic al judecăţii de cercetare ce se
desfăşoară acum pentru a dezvolta acest grup de credincioşi. Rezultatul
acestei ultime proceduri cu păcatul este prezentat clar bisericii:
"Fiecare caz a fost decis pentru viaţă sau moarte. În timp ce Isus Îşi
desfăşura lucrarea în sanctuar, judecata a trecut de la neprihăniţii morţi la
cei în viaţă. Hristos a primit împărăţia, făcând ispăşire pentru poporul Său
şi ştergându-le păcatele. Numărul membrilor Împărăţiei s-a împlinit. Nunta
Mielului a avut loc…
"Când a ieşit Isus din Sfânta Sfintelor, am auzit clinchetul clopoţeilor
de pe hainele Sale, şi un nor de întuneric a acoperit pe locuitorii
pământului. Nu mai era Mijlocitor între omul vinovat şi un Dumnezeu
jignit. Atâta timp cât Isus a stat între Dumnezeu şi omul vinovat, asupra
poporului s-a manifestat o protecţie; dar când S-a retras dintre om şi
Tatăl, protecţia a fost retrasă, iar Satana a avut control deplin asupra celor
rămaşi nepocăiţi. Este imposibil ca plăgile să fie revărsate în timp ce Isus
oficiază în sanctuar… În acel moment teribil, după încheierea lucrării lui
Hristos, sfinţii vor trăi fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt…
"Planul de mântuire a fost încheiat, dar puţini au hotărât să-l
accepte." 2
Mărturia aceasta puternică spune că înainte să poată avea loc sfârşitul,
trebuie să existe un popor care a ajuns la maturitate spirituală. Ei vor
vorbi cu Dumnezeu "aşa cum vorbeşte un om cu prietenul lui," aşa cum
vorbea Moise cu Domnul (Exodul 33, 11-19). Cu îndrăzneală sfântă ei vor
ruga pe Domnul să-Şi arate slava, iar Domnul va face ca bunătatea şi
neprihănirea Lui să treacă prin faţa poporului. Ei vor "cunoaşte" pe
Domnul. Această slavă, această cunoaştere, această neprihănire, această
solie va lumina pământul. Nevoia de mijlocire va dispărea. Acest grup va
demonstra că "hrana tare este pentru oameni mari, pentru aceia a căror
judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele de
rău" (Evrei 5,14).
De milenii Dumnezeu a trebuit să suporte o situaţie dureroasă, descrisă în
cartea începuturilor:
"Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că
toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai
spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a
mâhnit în inima Lui" (Geneza 6,5.6).
Ce fel de răsplată a primit Dumnezeu pentru răbdarea şi suferinţa Lui
infinită? Sunt toate aceste milenii de moarte şi agonie produsul regretabil
al unei obsesii iresponsabile? Sau există un geniu ascuns în spatele furtunii
istoriei umane? Ce valoare nepătrunsă vede Dumnezeu în omul
răscumpărat, care să susţină credinţa Lui 6000 de ani de dispreţ şi
necredinţă?
Mintea raţională este confruntată cu acest fel de întrebări. Ele provoacă
conştiinţa adventistă şi nu pot fi evitate. Poate vom găsi răspunsuri în
raportul Genezei.
"Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În
ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a
şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a
binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a
odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse" (Geneza 2,1-3).
Ni-L putem imagina pe Dumnezeu odihnindu-Se? Creaţiunea Lui nu este ca
lucrurile pe care le facem noi. Invenţiile şi proiectele noastre nu sunt vii.
Le putem pune pe un raft sau în garaj, iar apoi ne putem odihni. Dar
creaţiunea lui Dumnezeu este vie şi animată. El este marea Sursă cosmică
de energie care menţine arderea sorilor şi rotaţia galaxiilor. Ar putea El să
obosească sau să aibă nevoie de odihnă? A fost El rupt de oboseală când a
terminat de creat cerurile şi pământul? Ce fel de odihnă necesită El? Ce fel
de odihnă Îi produce bucurie? S-ar putea să ne mirăm, dar Dumnezeu
pune şi El unele din aceste întrebări.
El spune în Isaia: "Aşa vorbeşte Domnul: Cerul este scaunul Meu de
domnie şi pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ce casă aţi putea voi
să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă?" (Isaia 66,1) Ca să ne
ajute să înţelegem, El răspunde la această întrebare în versetul următor.
Locul Său de odihnă este în cel ce are "sufletul mâhnit şi zdrobit."
Cuvântul ebraic "mâhnit" are o asemănare remarcabilă cu descrierea lui
Isus din Isaia, "noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi
smerit" (Isaia 53,4). O versiune asemănătoare este oferită de Pavel, când
ne îndeamnă să gândim ca Hristos:
"Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar
că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat chip de
rob, făcându-Se asemena oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-
a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de
cruce" (Filipeni 2,5-8).
"Mâhnit," "zdrobit," "umilit" – aceasta este inima în care doreşte să se
odihnească Dumnezeu. Acesta trebuia să fie adăpostul Său în om. Acest
adevăr este inerent în simbologia profundă a chemării lui Israel să fie un
popor deosebit pentru Dumnezeu: "Să-Mi facă un locaş sfânt, ca Eu să pot
locui în mijlocul lor" (Exodul 25,8 - KJV).
Intenţia lui Dumnezeu este descoperită în timp ce Isaia notează
întrebarea: "Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi?" Dorinţa Sa era definitivă.
Poporul Său era chemat să respecte intenţiile Sale, atunci când le-a dat
sanctuarul pământesc. El era un simbol şi o reprezentare a inimii
omeneşti. Dumnezeu putea spune cu satisfacţie "Acesta este Fiul Meu prea
iubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea" deoarece Hristos a fost de acord
ca scopul lui Dumnezeu să fie realizat în El (Matei 3,17). Aşa cum spune
Geneza, Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea. Întreg efortul creator a
culminat cu crearea cuiva făcut după chipul Său, după asemănarea Sa
(Geneza 1,26).
"Încheierea lucrării" a avut loc atunci când El a luat o coastă din
Adam şi a făcut femeia. În acest gest se află prima sclipire despre destinul
miresei lui Hristos, biserica. În cel mai profund sens spiritual, ea este
"sabatul" şi sanctuarul Lui. Ea trebuie să fie locul Lui de odihnă.
"Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi
împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe
temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus
Hristos. În El, toată clădirea bine închegată creşte ca să fie un Templu
sfânt în Domnul" (Efeseni 2,19-21).
Ce necesitate poate fi aceasta, care Îl duce pe Dumnezeu la o asemenea
devoţiune jertfitoare? O logodnă de 6000 de ani de frustrare şi lepădare!
Ce valoare misterioasă posedă mireasa, pe care doar El o poate vedea?
Sub privirile întregului univers, ea este pânza pe care El poate picta
reflectarea propriilor Sale trăsături de caracter. Nici un rezumat ceresc nu-
L poate descrie mai bine şi să alunge îndoielile şi acuzaţiile care L-au rănit,
de la rebeliunea lui Lucifer. Doar ea poate să deschidă pieptul lui
Dumnezeu şi să expună compasiunea şi dragostea care ard acolo. Doar ea
poate fi coasta care s-a odihnit în cavitatea sufletului Său.
Adevărul ascuns în inima Sa este ca o sămânţă aşteptând să răsară la
viaţă şi dezvoltare. În aşteptările cele mai profunde ale inimii Lui se află
rodul tuturor încercărilor cu care s-a luptat neamul omenesc, şi realizările
la care a sperat să ajungă. Universul stă fascinat văzând rezultatul lucrării
tainei evlaviei în "trup omenesc."
Fiinţele omeneşti slabe, instabile, limitate şi nesigure, sunt mijlocul prin
care prezintă El taina evlaviei. Cuvântul adevărului separat de asemenea
pasiuni omeneşti este o mărturie sterilă în mijlocul cimitirului. Această
atmosferă mortală a fost emblema celor care nu au reuşit să înţeleagă
cum "Cuvântul s-a făcut trup." Ea este litera moartă a fariseismului.
Mărturia lui Isus, Dumnezeu manifestat în trup omenesc, Cuvântul viu,
este emblema cerului. Suferinţa şi zbuciumul de a prezenta universului
această revelaţie este dorinţa inimii lui Dumnezeu. Puterea Sa este "făcută
desăvârşită în slăbiciune," nu prin "putere, nici prin tărie, ci prin Duhul
Meu, zice Domnul oştirilor" (2 Corinteni 12,9; Zaharia 4,6). Mărturia este
clară: Duhul locuieşte cu inima mâhnită şi umilă.
Dumnezeu nu are nevoie să dovedească supremaţia puterii Sale. El are tot
dreptul să fie atotputernic şi atotştiutor. Dar Isus nu a socotit ca un lucru
de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a umilit şi a luat chip de rob.
Atotştiinţa Lui nu îi permite să forţeze minţile locuitorilor universului. Doar
dezbrăcat de puterea Sa putea dovedi că dragostea jertfitoare este temelia
guvernării Sale. Doar fiind făcut "asemenea fraţilor Săi" putea arăta forţa
totală a neprihănirii. El trebuia să biruiască în acest conflict prin umilinţă şi
dragoste, deşi omul dorea să stăpânească prin forţă şi reputaţie.
Spre a combate minciuna duşmanilor Săi, care Îi anulează demonstraţia şi
biruinţa în slăbiciunea "trupului," El manifestă aceleaşi adevăruri într-un
cadru de necombătut, chiar în mireasa Sa. Dar înainte ca să poată fi
mireasa Lui, ea trebuie să fie prietena Lui, iar acest lucru presupune mai
mult decât ne-am imaginat noi sau universul.
"Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru
prietenii lui. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu
vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul lui; ci v-am
numit prieteni pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl
Meu" (Ioan 15,13-15).
Ca să fim prieteni trebuie să ştim "toate lucrurile." Trebuie să înţelegem
lucrurile pe care Tatăl I Le-a dat pentru noi. Un servitor stă pe loc,
aşteptând ordinul stăpânului. Un servitor face ce se porunceşte. Dar
prietenul vede dincolo de orice poruncă. Prietenul încearcă să înţeleagă
nevoia. Servitorul nu face decât ce i se spune, pe când prietenul vede în
inima colegului său şi înţelege fără să fie împins de la spate.
Mai mult, prietenia implică un risc. Ea presupune o acceptare benevolă de
vulnerabilitate şi slăbiciune mutuală. Informaţia în mâna unui prieten este
o comoară, căci prietenul ajută la nevoie, dar mai mult, el sprijină şi
înţelege slăbiciunile. Slăbiciunea şi vulnerabilitatea lui Hristos derivă din
faptul că şi-a "dat viaţa pentru prietenii Săi." Nimeni nu poate aspira la
prietenie cu El şi să "nu ştie." Servitorul este cel care "nu ştie." Trebuie să
înţelegem cât de mult a riscat Dumnezeu pentru prietenia noastră. O
asemenea cunoaştere în mâinile rămăşiţei oferă putere pentru apărarea şi
reprezentarea Prietenului nostru.
Această prietenie va culmina în marea judecată, a cărei sărbătoare este
nunta dinte Isus şi poporul Său. Ei vor "cunoaşte" secretele unei căsătorii
împlinite. Păcatul va înceta, iar povara mijlocirii sub care a lucrat
Dumnezeu 6000 de ani va avea sfârşit. Aceasta este odihna pe care o
aşteaptă Dumnezeu. Aceasta este odihna pe care o putem oferi unui
Prieten aflat în strâmtorare. "Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-i dăm
slavă, căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit" (Apocalips 19,7).
Poporul lui Dumnezeu a auzit de această nuntă, dar stă pe margine,
nehotărât să participe şi să-şi ocupe locul.
Ca şi poporul care aştepta potopul în zilele lui Noe şi "nu au ştiut până a
venit potopul," tot aşa aşteptăm şi noi timpul de strâmtorare şi închiderea
harului şi "nu ştim" de ce are loc această întârziere teribilă. Ignoranţa
modernă nu are vreo virtute în plus faţă de ignoranţa trecutului. Raportul
biblic trage un serios semnal de alarmă, avertizând că, asemenea
ignoranţei din zilele lui Noe, când "nu au ştiut… tot aşa va fi şi la venirea
Fiului omului" (Matei 24,39).
Orice nuntă cere o oarecare pregătire, dar nunta tuturor timpurilor cere cel
mai înalt grad de pregătire. Privind la prima nuntă care a avut loc pe
această planetă, putem avea o slabă licărire despre felul în care vede
Dumnezeu această unire.
Geneza ascunde cheia care deschide dorinţa inimii lui Dumnezeu. Primul
Adam, reflectarea chipului Creatorului său, a primit sarcina să dea nume
fiecărei făpturi. Înainte ca acest lucru să aibă loc, Creatorul constatase că
"nu este bine ca omul să fie singur; voi face un ajutor potrivit pentru
el" (Geneza 2,18). Astfel, când animalele au fost aduse înaintea lui, s-a
născut în inima lui o dorinţă care oglindea aspiraţia divină evidentă în
creaţiune. Făpturile treceau două câte două prin faţa lui Adam, până când
el şi-a dat seama că ceva lipseşte. "Nu s-a găsit un ajutor potrivit pentru
el." Din această nevoie s-a născut cea mai frumoasă făptură a lui
Dumnezeu – femeia, mireasa lui Adam.
Cândva, undeva la graniţa îndepărtatei eternităţi, o nevoie asemănătoare
a înflorit în inima Celui Atotputernic. Eva urma să fie egală cu Adam, fiind
luată din coasta lui. Egală nu în statură şi tărie fizică, ci în capacitatea de a
înţelege şi trăi o viaţă comună. Nimeni din întreaga creaţiune nu putea
aprecia uimirea şi desfătarea din inima lui Adam, privind la făptura
maiestoasă aşezată de Domnul la picioarele lui. Doar Eva se putea pleca în
adorare, unindu-şi spiritul cu el în adorare, dragoste şi închinare la adresa
Creatorului.
Tot aşa Dumnezeu a dorit o mireasă cu care să-Şi unească dragostea
infinită, şi care să aibă capaciatea de a-L înţelege şi aprecia. Ea este cea
care va ajunge să înţeleagă deplin adevărul şi dreptatea, şi căreia
Creatorul va putea să-i descopere cu deplină încredere taina evlaviei. Dar
istoria teribilă din ultimii 6000 de ani este o mărturie a trădării şi
prostituării controlată de o nesătulă închinare la sine. Dumnezeu a dorit
nespus de mult să-Şi desopere dragostea neamului omenesc. Dimensiunea
dorinţei Sale şi destinul plănuit pentru poporul Său sunt dincolo de cele
mai profunde visuri ale noastre, nu au pătruns în inima omenească până
acum.
În timp ce guvernele şi corporaţiile multinaţionale lucrează neobosit să
adune sume uriaşe de bani spre a lansa sateliţi şi misiuni către planetele
îndepărtate, Dumnezeu aşteaptă să pună universul la picioarele noastre.
Preţul? Înţelegerea adevărului întrupării. Universul este uluit de
ingratitudinea şi blocajul nostru mental.
Scopul şi dorinţa Sa pentru mireasă şi destinul ei au fost făcute cunoscut
când "Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege"
într-un staul (Galateni 4,4). Acum aproape două milenii, Isus a venit şi a
împlinit viziunea divină care stătuse inactivă aşa de mult timp. Mireasa
poate vedea împlinit în El destinul ei potenţial. În întrupare se poate vedea
destinul omului, iar înţelegerea acestui mister descoperă intenţiile lui
Dumnezeu în crearea lui Adam şi Eva.
Mirele este gata, musafirii au fost invitaţi, unde este mireasa?
Tatăl este rănit peste măsură când interpretăm naşterea, viaţa şi moartea
Mântuitorului ca o simplă măsură pentru a compensa căderea omului şi
rebeliunea lui păcătoasă. Întruparea trebuie înţeleasă ca o făgăduinţă
cosmică şi ca dorinţa lui Dumnezeu chemându-ne, ca unitate colectivă, la
un destin dincolo de cele mai profunde visuri ale noastre. În dragostea Sa
infinită, El va avea alături o mireasă care înţelege "lungimea, lăţimea,
adâncimea şi înălţimea" dragostei Lui, care va fi "plină de toată plinătatea
lui Dumnezeu," şi va fi ca El (Efeseni 3, 18.19).
Pentru acest scop a fost El "făcut asemenea fraţilor Săi."

1 Ellen G.White, Early Writings, p. 71.

2 Ibid., p. 280, 281.

Anexa
Anexa - „Asemenea fratilor Sai”; Donald K. Short
“ISPITIT ÎN TOATE LUCRURILE CA ŞI NOI”
Ellen G. White

A trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi,

în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de
încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El
însuş a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce
sunt ispitiţi.”
Hristos a venit în lumea aceasta, a îmbrăcat divinitatea Sa cu
omenescul, luând asupra Sa natura omului. El a venit pentru a trece prin
experienţa omenirii, să păşească pe terenul unde a căzut Adam, să
răscumpere căderea lui, să întâlnească şi să biruie vrăjmaşul lui
Dumnezeu şi al omului, pentru ca prin harul Său omul să poată fi biruitor,
iar la sfârşit să stea cu El pe tronul Său…
Hristos a venit pentru a face cunoscut caracterul Tatălui Său, pentru a
recâştiga loialitatea omului faţă de Dumnezeu, pentru a împăca pe om cu
Dumnezeu…
El a venit ca să unească pe om cu Dumnezeu, să dea putere divină
celui pocăit, străbătând drumul de la iesle până la calvar, drum pe care
omul trebuia să-l parcurgă, dând omului la fiecare pas un exemplu
desăvârşit de ceea ce trebuie să facă, făcând cunoscut prin caracterul Său
ceea ce poate deveni omenirea unită cu divinitatea.
Mulţi spun că Isus nu a fost ca noi, că El nu a fost ca noi în lume, că
El a fost divin şi de aceea noi nu putem birui aşa cum a biruit El. Dar nu
este adevărat: “Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul
seminţei lui Avraam…” Hristos cunoaşte încercările celui păcătos; El
cunoaşte ispitele lui. El a luat asupra Sa natura noastră; El a fost ispitit în
toate lucrurile ca şi noi. El a plâns, a fost un om al durerilor şi obişnuit cu
suferinţa. A trăit pe pământ ca om. Tot ca om S-a suit la cer. Ca om El
înlocuieşte omenirea. Ca om El trăieşte pentru a mijloci în favoarea
noastră. Tot ca om El va reveni cu slavă şi putere măreaţă pentru a-i primi
pe cei ce L-au iubit şi pentru care El a pregătit un loc. Ar trebui să ne
bucurăm şi să aducem mulţumiri pentru că Dumnezeu “a rânduit o zi, în
care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit.”
Cei ce pretind că era imposibil pentru Hristos să păcătuiască, nu pot
să creadă că El a luat asupra Sa natura umană. De fapt, Hristos a fost
ispitit nu numai în pustie, ci de-a lungul întregii Sale vieţi. El a fost ispitit
în toate lucrurile ca şi noi, şi pentru că a rezistat cu succes ispitei, ne-a dat
un exemplu desăvârşit. Datorită măsurilor ample de siguranţă ce s-au luat
în favoarea noastră, noi putem deveni părtaşi de natură divină, fugind de
stricăciunea care este în lume prin pofte. Isus spune: “Celui ce va birui, îi
voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am
biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Noi trebuie să
păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început. Isus ne poate
face în stare să rezistăm ispitelor lui Satana; căci El a venit să unească
puterea divină cu efortul omenesc.
Isus a spus: “Eu şi Tatăl una suntem.” El se face egal cu Tatăl când
vorbeşte despre puterea infinită şi susţine că posedă o neprihănire
desăvârşită. În Hristos locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. De
aceea, deşi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, El a stat înaintea lumii neatins
de stricăciunea din jurul Său. Putem birui cum a biruit Hristos numai
atunci când vom deveni părtaşi acelei plinătăţi. - The Bible Echo, Vol. 7, 1
noiembrie 1892; republicată în Ellen G. White Periodical Resource
Collection, Volume 1, p. 367.

ISPITIREA DIN PUSTIE

Ellen G. White

Mântuitorul putea realiza marea lucrare de izbăvire numai dacă lua

locul omului căzut. Purtând povara păcatelor lumii, El a trebuit să parcurgă
acelaşi drum şi să îndrepte greşeala lui Adam. Atunci când Adam a fost
asaltat de ispititorul, asupra lui nu era nici unul dintre efectele păcatului, ci
era înconjurat de slava Edenului. Nu tot aşa a fost cu Isus; căci, purtând
slăbiciunile omenirii decăzute, El a fost dus în pustie pentru a face faţă
duşmanului cel puternic şi pentru a scoate pe om din cea mai mare
adâncime a degradării. A păşit singur pe cărarea ispitirii şi a manifestat o
stăpânire de sine mai puternică decât foamea, ambiţia sau moartea…
Urmaşii lui Hristos sunt chemaţi să sufere împreună cu El.
Confederaţia răului stă gata de luptă împotriva celor care vor să-L urmeze
pe Mântuitorul lumii. Noi avem de luptat împotriva prinţului cel puternic al
răului; dar Mântuitorul ne spune că nu suntem singuri. Toate inteligenţele
cereşti ne vor veni în ajutor. În mijlocul întunericului lumii, noi trebuie să
primim strălucirea de la tronul lui Dumnezeu şi să răspândim lumina
cerului în cele mai îndepărtate părţi ale pământului - The Bible Echo, Vol.
7, nr. 22, 15 noiembrie, 1892; Ibid. p. 368.