Accentul 

din limba româna stă în mod frecvent pe una dintre ultimele două silabe ale cuvântului.
De obicei, cuvintele terminate în consoană sunt accentuate pe ultima silabă (felinàr), iar
cuvintele terminate în vocală sunt accentuate pe silaba penultimă (feméie). Atunci când ultimul
sunet al cuvântului este a (cu excepția cazurilor în care a este articol, ca în casa), accentul cade
pe ultima silabă (musacà, tremurà).
Cuvintele accentuate pe silaba antepenultimă sunt mai puțin frecvente, iar cele accentuate pe cea
de-a patra silabă începând de la finală sunt extrem de rare: férfeniță, gǻrgăriță, gògoriță,
làpoviță, lúbeniță, prépeliță, rǻzmeriță, șlḯboviță, vèveriță.
Sufixele limbii române sunt, în majoritatea cazurilor, accentuate; doar un număr mic de sufixe
sunt neaccentuate. Câteva sufixe pot și accentuate și neaccentuate: -ete  (foàmete / scumpète),  -
iște (cânepḯște / ḯniște),  -iță (copilḯță / bḯvoliță).
Un sufix în limba româna alcătuit dintr-un număr mai mare de silabe este de cele mai multe ori
accentuat, în comparație cu un sufix alcătuit dintr-un număr mai mic de silabe. Astfe, sufixele
formate din trei silabe sunt totdeauna accentuate.
Sufixele monosilabice sunt de cele mai mult ori neaccentuate.
Atunci când există forme duble de accentuare, limba literară preferă, în general, forma în care
accentul este mai apropiat de finalul cuvântului. Astfel se va accentua: bolnàv, caractér,
dumḯnica, dușmàn, fenomén, ianuàrie, lozḯncă, regizòr, sectòr, șervét (nu bòlnav, caràcter,
dúminica, dúșman  etc.)
Notă: Se va accentua însă în limba româna: călúgăriță, dòctoriță  (nu călugărḯță, doctorḯță).

În morfologia limbii romane, accentul are uneori rolul de a diferenția formele gramaticale: cǻntă

– cântǻ. La prezentul indicativ, conjugarea a III-a diferă de conjugarea a II-a prin modul de
accentuare: mérgem – tăcém. De aceea trebuie evitată accentuarea greșită, care duce la confuzia
dintre cele două conjugări; deci se va rosti: bàteți, dúceți, fàceți, mergéți, prevedéți,
tăcéți (nu bătéți, ducéți, făcéți etc.).
În aceste cazuri trebuie considerată ca normă următoarea regulă: la persoanele I și a II-a plural
ale indicativului și conjunctivului prezent, precum și la persoana a II-a plural a imperativului, la
conjugarea a II-a accentul stă pe sufixul conjugării (-e-), iar la conjugarea a III-a pe temă.
Morfologia numelui nu pune, în general, probleme din punctul de vedere al accentuării, deoarece
accentul rămâne, la majoritatea cuvintelor, invariabil în cursul flexiunii (farmacḯe, farmacḯei,
farmacḯilor).
În scris, accentul cuvintelor nu se notează, de regulă. Notarea accentului, sub forma accentului
ascuțit (´), este permisă în situațiile în care se simte nevoia de evitare a confuziei între cuvinte,
forme sau variante omografe ca modéle – mòdele, încúie – încuié, ḯntim – intḯm.
Prima observaţie: există o serie de cuvinte din două sau din trei silabe la care e permisă dubla
accentuare, fără ca schimbarea de accent să producă schimbarea de sens sau de categorie
gramaticală a cuvintelor. În această categorie de cuvinte care pot fi accentuate în două feluri intră
perechile profésor-profesór, jílav-jiláv, ántic-antíc, tráfic-trafíc, fírav-firáv etc. A doua
observaţie: există cuvinte la care deplasarea accentului de pe o silabă pe alta atrage schimbarea
categoriei gramaticale. De exemplu, substantivul devine adjectiv, aşa cum stau lucrurile la
perechile „diréctor-directór” şi „coréctor-corectór”. În enunţul „Am auzit că ai fost chemat de
diréctor”, cuvântul „diréctor” este substantiv, pe când în enunţul „Comitetul directór s-a întrunit
astăzi în şedinţă de urgenţă”, cuvântul „directór” este adjectiv. La fel, în enunţul „Mihai a refuzat
postul de coréctor”, cuvântul „coréctor” este substantiv, pe când în enunţul „Am rămas fără
lichid corectór, vezi de unde poţi să împrumuţi”, cuvântul „corectór” este adjectiv.
A treia observaţie: există verbe ale căror forme verbale se scriu identic, dar se pot accentua
diferit. Schimbarea de accent produce şi o schimbare a timpului verbal.
De exemplu, în enunţul „Clientul reclámă că a fost tratat necorespunzător”, „reclámă” este la
timpul prezent, pe când în enunţul „Chiriaşul îşi reclamă vecinii pentru muzica dată tare”,
„reclamă” este la perfectul simplu.
Iar acum, să vedem cum se accentuează o parte dintre substantivele compuse din două, trei sau
patru silabe. La substantivele din două silabe accentul poate să cadă fie pe prima, fie pe a doua
silabă.
În prima categorie intră substantive ca groapă, meşter, fisă, ţaţă, masă, scaun, şubler, vină,
foame, sete, casă, bere, cină, doge, conte, duce etc. În a doua categorie intră substantive ca rever,
atlas, atlaz, confort, halva, parbriz, saca, mărfar, lalea, copil, şalău, manea, catâr, miros, somon,
apaş etc.
În ceea ce priveşte substantivele formate din trei silabe, accentul poate să cadă fie pe prima, fie
pe a doua, fie pe a treia silabă.
Din prima categorie fac parte substantive ca furie, iepure, viezure, pătură, plapumă, seceră,
secetă, papură, cronică, botniţă, lebădă. Din a doua categorie fac parte substantive ca tigaie,
marmotă, durere, plăcere, cabină, cabană, podişcă, tristeţe, oprobriu, cortegiu, cutremur,
falanster, profesor, director, inspector, redactor, corector, căpăstru, bariton, spectacol, meteahnă.
Din a treia categorie fac parte cuvinte ca rezultat, padişah, muncitor, adulter, muschetar,
panaceu, alibi, copilot, cucuvea, diamant, inginer, halima, baclava, merdenea, haimana, beizadea,
tuslama.
La substantivele formate din patru silabe, veselie mare: accentul poate să cadă pe prima, pe a
doua, pe a treia sau pe a patra silabă.
Din prima categorie fac parte substantive ca veveriţă, cobiliţă, gogoriţă, lapoviţă, bivoliţă,
lubeniţă, prepeliţă, răzmeriţă, gărgăriţă. Din a doua categorie fac parte, printre altele, şapte dintre
cele douăsprezece luni ale anului: ianuarie, februarie, aprilie, septembrie, octombrie, noiembrie,
decembrie. Din a treia categorie fac parte substantive ca romaniţă, bucurie, fericire, cazemată,
mărăcine, măcăleandru, catastrofă, bazilică. În fine, din a patra categorie fac parte substantive ca
algocalmin, calmotusin, mucosolvan, distonocalm, faringosept, ulcerotrat, alişveriş, colocatar,
antecontract, antifascist, protoereu, hermeneut. Cum spuneam cu un alt prilej, principala regulă
constă în absenţa regulilor.
Din cele 7 vocale ale limbii române, doar 4 (și anume: e, i, o, u) pot fi, după împrejurări, vocale
întregi sau semivocale și pot ridica probleme, așadar, în chestiunea de față. Dacă sunetele e, i, o,
u apar pe lângă consoane, ele sunt cu siguranță vocale și nu semivocale!
Sunetul e este semivocală înainte și după a și o: ea, deal, seară, vreo etc.
Sunetul i este semivocală înainte și după a, ă, â, e, î, o,
u: iată, ai, iepure, iei, vrei, piatră, îi, noi, ionatan, măi, mâine etc.
 
Sunetul o este semivocală înainte de a: oare, soare, floare etc.
 
Sunetul u este semivocală înainte şi după a, ă, â, e, î, precum şi după o: luat, aoleu!, rău, hău,
râu, îu!, eu, ou, au etc.
Cum depistăm o semivocală?
Despărțim cuvântul în silabe – ei, uite că despărțirea în silabe încă mai ajută la ceva! Pronunțăm
doar silaba care conține diftongul sau triftongul. Într-o asemenea etapă, toate sunetele sunt
considerate vocale. De aceea, se încearcă prelungirea (chiar ușor exagerată) a primei vocale. Se
procedează la fel cu a doua sau sau cu a treia „vocală” (în cazul unui triftong). Bineînțeles, vocalele
care permit prelungirea sunetului sunt… vocale. Vocala care nu permite acest lucru este, de fapt,
o semivocală.

Un alt lucru care ne este de folos în depistarea unei semivocale este faptul că vocalele sunt
plenisone, adică pot alcătui singure silabe, iar vocalele a, ă, â/î  sunt întotdeauna purtătoare de
accent. Semivocalele se diferențiază funcțional de vocale prin faptul că nu pot primi accent și,
astfel, nu pot îndeplini rolul de centru silabic (nu pot alcătui singure silabe). Totodată, e bine de
știut că nu există silabe cu mai mult de o vocală.
Un alt fapt util care poate ajuta în depistarea unei semivocale este faptul că nu există triftongi cu
structura VSV (triftongii au doar structura SVS sau SSV), iar diftongii au doar structurile SV și VS.
Așadar, știind acest lucru, putem depista cu ușurință, prin despărțirea în silabe, care este/sunt
semivocala/semivocalele dintr-un  cuvânt.  Dar, mai ales, putem învăța, mai ușor, regulile de
despărțire în silabe.

Să luăm, de exemplu, cuvântul femeie. Acesta se desparte în silabe astfel: fe-me-ie, întrucât silaba –

meie nu este posibilă. Din acest grup de 3 vocale trebuie să depistăm semivocala. Prelungim sunetele
și observăm să se poate pronunța me(eee) și ie(eee) și NU mei(iii)e. Așadar. semivocala este i.
Cum triftong cu structura VSV nu există în limba română, grupul eie din femeie nu este clar triftong.
Prin urmare, vorbim de un diftong în finalul cuvântului, cu structura SV (femeie). De aceea,
despărțirea corectă în silabe este fe-me-ie. Se respectă astfel și regula de despărțire în silabe potrivit
căreia semivocala între două vocale trece la silaba următoare (ca în ba-ie, po-ia-nă, a-gre-ea-ză).
Desigur, în cazul acestui cuvânt, despărțirea în silabe se realizează intuitiv, fără să fie nevoie de
cunoașterea unor reguli precise. Însă însumând toate aceste chestiuni teoretice ce țin de structura
diftongilor și a triftongilor cu procedeul despărțirii în silabe, e mult mai facil să depistăm semivocala.