Referat la educatie

muzicala

Tapus
Claudiu
 Clasa a X-a
A.

Fuga
În muzică, printr-o fugă (plural, fugi) se înţelege un anumit tip de compoziţie sau de
tehnică componistică contrapunctuală de origine baroc care se aplică unui număr fix de
părţi melodice (numite voci) ale ansamblului unei piese muzicale în care numitele voci se
interpretează şi/sau se repetă după un anumit algoritm.

Termenul de fugă, în latină, italiană şi spaniolă fuga, în germană fuge, în franceză şi

engleză fugue, a avut de-a lungul timpului mai multe înţelesuri şi utilizări. Astfel, în
Evul Mediu, termenul fusese larg folosit pentru desemnarea oricărui tip de piesă
muzicală scrisă şi interpretată în stil canonic; în timp ce în timpul Renaşterii a ajuns să
desemneze specific lucrări muzicale de imitaţie.

Începând cu secolul al 17-lea, termenul fugă a început să desemneze folosirea sa în

sensul de astăzi, cel mai complet procedeu muzical de imitare contrapunctuală.

O fugă începe cu o temă principală, "subiectul", care se va auzi succesiv mai apoi la
toate celelalte voci, în imitaţie; când toate vocile au expus tema, "expoziţia" e completă;
Acest lucru e urmat uneori de un pasaj de legătură, sau "episod", dezvoltat din materialul
tematic expus anterior; expunerile ulterioare ale subiectului se fac în tonalităţi înrudite.

Prin fugă se întelegea la sfârşitul secolului XIV un canon ajungând în secolul XV să fie
considerată o imitaţie. De abia în secolul XVII fuga primeşte actualul ei sens. Originea
fugii o găsim în evoluţia diferitelor forme polifone şi în special, a motetului vocal şi a
ricercarului instrumental. Compozitorul care a realizat sinteza a tot ce s-a scris până la el,
 deschizând, în acelaşi timp perspective noi conţinutului si formei de fuga a fost Johann
Sebastian Bach.Prin lucrările sale Clavecinul bine temperat si Arta fugii, Bach a
fundamentat ştiinţific si expresiv principiile de structurare a acestei forme, demonstrând,
prin modele neegalate până în zilele noastre, perspectivele mari si potenţialul inepuizabil
al fugii. În funcţie de numărul temelor, o fugă poate fi simplă, dublă, triplă. Deasemenea
o fugă poartă în titlu numărul de voci pentru care este compusă. Cele mai frecvente fugi
sunt cele la trei si patru voci, iar mai rare sunt cele la două voci şi cinci voci. Ca structură,
o fugă se împarte în două sau trei secţiuni: expoziţie, divertisment si eventual repriză sau
încheiere.

Părţile unei fugi.

1. Expoziţia
Expoziţia cuprinde trei elemente: tema, contrasubiectul şi interludiul. Tema de
fugă trebuie să aibă un contur melodico-ritmic clar. Caracterul temei poate fi
divers începând cu redarea unui lirism reţinut mergând până la cea mai exuberantă
sau dramatică expresie. Tema poate fi redusă ca proporţii de la 2-3 măsuri, sau
mult mai amplă, până la 12-16 măsuri. Numeroşi compozitori înainte de a elabora
efectiv fuga, obişnuiesc să facă un studiu asupra posibilitaţilor expresive şi tehnice
ale temei alese. Astfel se pot determina de la început, anumite coordonate ale
formei şi scriiturii polifone. O temă de fugă apare în două ipostaze: de subiect
(este expusă pe tonică) şi de răspuns (este prezentată la dominantă, subdominantă
sau mai rar pe altă treaptă). O temă de fugă începe cu treapta I, mai rar cu alte
trepte. Sfârşitul poate coincide cu începutul sau nu. Răspunsul este tema de fugă
expusă de regulă pe dominantă sau subdominantă. Deobicei, răspunsul, în cadrul
expoziţiei, utilizează dominanta pentru a se respecta atât unitatea tonală a
expunerilor cât şi legile fiziologice în relaţiile dintre voci: altist-sopran, bas-tenor,
tenor-altist. Relaţia intervalică dublă între tonică şi dominantă, existenţa unor
subiecte de fugă cu caracter modulator, ca şi necesitatea de a menţine unitatea
tonală în cadrul expoziţiei a determinat existenţa a două categorii de răspunsuri:
real şi tonal. Răspunsul real înseamna o prezentare exactă a subiectului la
dominantă. Dacă subiectul începe cu treapta a V-a, răspunsul va fi tonal. Când
 subiectul începe cu dominanta, răspunsul va începe cu tonica. Există şi excepţii de
la aceste reguli, justificate de conţinut.

2. Contrasubiectul
Contrasubiectul este linia melodică, pe care o continuă o voce după expunerea
subiectului sau a răspunsului. El este un contrapunct al oricărui profil melodic, ritmic şi
armonic; completează şi reliefează tema pregătind apariţia subiectului pentru a doua oară.
Reguli în privinţa menţinerii sau nu a contrasubiectelor nu există. De multe ori o fugă
păstrează un contrasubiect în permanenţă, ceea ce poate da impresia unei fugi duble.

3. Interludiul
Interludiul este o desfăşurare muzicală, derivând din temă sau contrasubiect, sau
având chiar un profil, propriu, indiferent de amploare şi care are funcţiile: a) element
contrastant între diferitele expuneri ale temei; b) element primordial în realizarea
modulaţiilor; a) Expunerea succesivă a unei teme de fugă la mai multe voci poate crea
monotonie. Între expunerea primului subiect şi răspuns nu poate apărea interludiul. În
rest, interludiul poate apărea după fiecare expunere tematică, atât în expoziţie, cât şi în
divertisment. Nu există reguli în privinţa interludiului, trebuie analizat în funcţie de
rolul pe care i l-a dat compozitorul. b) Funcţia modulatorie a interludiului este
evidentă atât în expoziţie, dar mai ales la sfârşitul ei, pentru a marca delimitarea dintre
expoziţie şi divertisment şi pentru a spori importanţa deţinută de către cea de a doua
secţiune a fugii. Pentru ca o expoziţie de fugă să poată fi considerată completă trebuie
să conţină în primul rând prezentarea temei la toate vocile. O expoziţie de fugă nu se
poate încheia – din punct de vedere armonic – pe tonică. Uneori, la sfârşitul expoziţiei
există acel interludiu cu rolul de legătură tonală cu divertismentul. Contraexpoziţia
conţine o intrare în minus faţa de numărul celor din expoziţie. Contraexpoziţia trebuie
să conţină doar trei intrări. Tonalitatea de bază se menţine şi în expoziţie cel puţin
pentru prima pereche tematică subiect-răspuns. Contraexpoziţia recurge la o inversare
a modului de expunere a temei între voci.

4. Divertismentul
Divertismentul este o diviziune a fugii, apărând elemente contrastante faţă de
expoziţie, atât în ceea ce priveşte planul tonal, intrările tematice şi uneori prelucrări
tematice. Nu de puţine ori, divertismentul începe cu tonalitatea de bază, deşi sfârşitul
 expoziţiei a fost marcat printr-o modulaţie. Structura divertismentului se apropie de
cea a dezvoltării, în sensul că poate fi împarţit în faze sau cicluri. Prin fază se întelege
o desfăşurare muzicală cuprinsă între două cadenţe perfecte, dacă mersul vocilor
permite această fixare. Dacă în expoziţie interludiul reprezintă contrastul faţă de temă,
care creşte progresiv după fiecare nouă expunere, în divertisment acest factor nu este
necesar. Realizat prin intermediul imitaţiilor şi al secvenţelor, el dinamizează
desfăşurarea discursului muzical, schimbând culoarea armonică prin modulaţii. În
cadrul divertismentului se folosesc mijloace de expesie specifice muzicii polifone
cum ar fi: imitaţiile stricte şi libere, augmentarea şi diminuarea valorilor, mişcarea
contrarie a vocilor şi oprirea temporară a vocilor. În divertisment nu pot să mai apară
teme noi, decât în fugile duble sau triple. În cazul în care fuga este alcătuită doar din
două secţiuni expoziţie şi divertisment, ultima fază a divertismentului trebuie să
pregătească fie coda, fie o cadenţă perfectă în tonalitatea de bază care să încheie.

5. Repriza
Repriza reprezintă de cele mai multe ori, o culminaţie expresivă şi dinamică a fugii.
Aceasta poate începe cu un răspuns la subdominantă, după care urmează subiectul
expus pe tonică. Aceast inflexiune spre subdominantă din încheierea fugii, este
proprie şi altor forme ale Barocului, de exemplu invenţiunea, şi s-a menţinut în sonata
clasică pentru a marca încheierea sau coda. Această secţiune reprezintă uneori o
culminaţie a desfăşurării muzicale. Din această cauză, tema este de multe ori
prezentată registraţie mult îmbogăţită, iar acordurile finale pot conţine mai multe
sunete decât numărul de voci.

Linia melodică a unei fugi

O fugă începe cu ceea ce este cunoscut ca şi expoziţie, şi este caracteristic scrisă în
conformitate cu reguli predefinite, rămânând ca în părţile de sfârşit să se aloce mai multă
libertate compozitorului, deşi o structură tonală logică este de obicei urmărite, iar
,,intrările” ulterioare ale subiectului, oriunde s-ar manifesta acestea pe parcursul fugii,
repetă în acelaşi timp materialul acompaniator. Diversele ,,intrări” ale subiectului pot sau
nu să fie separate de către episoade.

Ceea ce urmează este o diagramă care ne arată o formă tipică de fugă alături de o
detaliată explicaţie a procesului implicat creaţiei acestei structure, însoţită de exemple.
 Exemplul unei structuri cheie, într-o fugă Barocă la trei voci.

A doua
Prima intrare Ultima intrare
Expoziţie intrare
de mijloc pe tonică
de mijloc

Tonic (D-intrare Relativă Dom.

Dom. T Subdom. T T
ă abundentă) Maj/Min Rel.

Contrapunct
Sop. Sub. CS1 C CS² R CS1 CS² S CS1
O E E liber
E
P P C
P
D I I
I O
S S
Alto Răsp. E CS1 CS² O S CS1 S CS² O S CS1 D
O Ă
T
D
T D D
Bas Ă S CS 1
CS² R CS 1
CS² S
 Bibliografie
1. http://ro.wikipedia.org/wik
i/Fug%C4%83_(muzic
%C4%83)
2. Manualul de clasa a IX-a