Functionarea

Funcționarea contabilității[modificare | modificare sursă]

Obiectul contabilității, așa cum s-a văzut mai înainte, este poate cel mai clar exprimat prin Legea
contabilității nr. 82/1991 (republicată în 2004) care, la art. 2, precizează: (1) „Contabilitatea, ca
activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor,
datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice și
juridice trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și
păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie,
atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali,
creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori.”
(2) „Contabilitatea instituțiilor publice asigură informații ordonatorilor de credite cu privire la execuția
bugetelor de venituri și cheltuieli, patrimoniul aflat în administrare, precum și pentru întocmirea
contului general anual de execuție a bugetului de stat, a contului anual de execuție a bugetului de
asigurări sociale de stat, a fondurilor speciale, precum și a conturilor anuale de execuție ale
bugetelor locale.”
Organizarea contabilă și asigurarea funcționării ei corespunzător pretențiilor europene este totuși
atributul fiecărei persoane juridice deținătoare și administrator de patrimoniu, inițiatoare și
decizionară de acte comerciale, economice și bănești pentru că, spune Legea (Legea nr. 82 / 1991,
republicată 2004, art. 11) contabilitatea nu trebuie confundată sau redusă la întocmirea și clasarea
de documente sau alte înscrisuri, ci conturarea și respectarea unor concepții și politici care să
asigure conducerea financiară a întreprinderilor și instituțiilor, într-o manieră care să corespundă
exigențelor actuale: integrarea europeană, libera circulație a bunurilor și a banilor, transparență în
utilizarea resurselor și a fondurilor comunitare, întărirea capacității de reziliență financiară într-o
economie concurențială și plină de obstacole. Notă: Acest capitol îl vom trata, în continuare, pe
exemplul instituțiilor publice, dat fiind că este mai accesibilă - dar trebuie avut în vedere că există
standarde, și implicit particularități, pentru firme-corporații, pentru bănci, asigurări, instituții
financiare.

Reguli generale[modificare | modificare sursă]

Contabilitatea instituțiilor publice asigură informații ordonatorilor de credite cu privire la execuția
bugetelor de venituri și cheltuieli, patrimoniul aflat în administrare, precum și pentru întocmirea
contului general anual de execuție a bugetului de stat, a contului anual de execuție a bugetului
asigurărilor sociale de stat, a fondurilor speciale, precum și a conturilor anuale de execuție a
bugetelor locale. În sensul prevederilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002, instituții publice
reprezintă denumirea generică ce include Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele,
celelalte organe de specialitate ale administrației publice, ale autorității publice, instituțiile publice
autonome, precum și instituțiile din subordine a acestora, indiferent de modul lor de finanțare.
Potrivit prevederilor art. 2, al. 11 din Legea contabilității nr. 82/1991, introdus prin O. G. nr. 70/13
august 2004, „Contabilitatea publică cuprinde”: a) contabilitatea veniturilor și cheltuielilor bugetare,
care trebuie să reflecte încasarea veniturilor și plata cheltuielilor aferente exercițiului bugetar; b)
contabilitatea trezoreriei statului; c) contabilitatea generală bazată pe principiul constatării drepturilor
și obligațiilor, care să reflecte evoluția situației financiare și patrimoniale, precum și excedentul sau
deficitul patrimonial; d) contabilitatea destinată analizării costului diverselor programe aprobate, ca
ținte ferme ale ansamblului bugetar național.
Remarcă: Această ordonanță nu modifică prevederea art. 74 din Legea Finanțelor publice nr.
500/2002, care formulează pct. (a), în felul următor: „a) contabilitatea veniturilor și cheltuielilor
bugetare care trebuie să reflecte generarea și încasarea veniturilor, apariția plata cheltuielilor
aferente exercițiului bugetar”.
Prin această schimbare de nuanță a O. G. Nr. 70/13.08.2004, „contabilitatea de angajament” ca
principiu fundamental de organizare și de politică contabilă se anulează, cu tot cortegiul său de
consecințe, revenind la ceea ce știu ai noștri mai bine: „venituri încasate” și „cheltuieli plătite”. V-ați
gândit oare ce ar însemna dacă operatorii economici ar calcula impozitele și taxele în funcție de
veniturile încasate și nu de cele angajate?
 „În baza contabilității de angajamente, tranzacțiile și evenimentele sunt recunoscute atunci când
apar și nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul acestora sunt încasate sau plătite.”
„Întreprinderile/instituția trebuie să își întocmească situațiile financiare folosind contabilitatea de
angajament”; Notă: Pentru clarificare iată ce spune art. 25 – 26 din IAS 1:
Instituțiile publice au obligația să conducă contabilitatea în partidă dublă cu ajutorul conturilor
prevăzute în planul contabil general, aprobat prin ordin al ministrului finanțelor publice și care este
armonizat cu standardele internaționale de contabilitate, cu sistemul european de conturi și cu
Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunității europene. Prin intermediul acestor
conturi instituțiile publice trebuie sa înregistreze operațiunile economico-financiare în momentul
generării drepturilor de creanță sau de obligații (principiul accrual), în conformitate cu cerințele.
Sistemul "accrual" înregistrează fluxurile pe baza drepturilor constatate, respectiv la momentul
creării, transformării sau dispariției/anulării unei valori economice, a unei creanțe sau unei obligații.
În felul acesta „contabilitatea financiară” se conduce după cerințele comune relațiilor patrimoniale ale
oricărei persoane juridice, iar dezvoltare ei se asigură prin „contabilitatea internă de gestiune”.
Acestea sunt regulile, aceasta este ordinea contabilă și, chiar dacă O. G.nr. 70/14.08.2004 și
practica însăși, încurcă deocamdată lucrurile, noi sperăm că până la urmă se va intra pe făgașul
normal. Argumentul îl găsim chiar în Ordonanța amintită care, în articolul final, menționează că noul
art.2 al.1.1. („Contabilitatea publică”) al Legii nr. 82/1991, punctele „c” și „d” (venituri „constatate” și
cheltuieli „angajate”) vor intra totuși în vigoare de la 01.01.2007. S-a tot vorbit de intrarea in Europa
„în marș”, „în genunchi”, „pe burtă”, dar nu și de cea „târâș-grăbiș”. Pentru contabilitate se pare că
așa stau lucrurile, dar noi sperăm și ne încăpățânăm spre a o învăța așa cum este ea cea mai
frumoasă.
secție (ex. de poliți administrații (ex.: administrație financiară);  institute;  agenții
guvernamentale;  secretariate (ex.: pentru culte);  regii autonome, SNCF, etc. (c) servicii de
utilitate publică adică organizații nestatale; La rândul lor, entitățile componente ale serviciului public,
poartă o gamă foarte numeroasă de denumiri, încât ai impresia că sub această căciulă intră totul: 
instituții publice;  organe ale administrației publice; Când vorbim generic de instituție publică în
calitatea ei de persoană juridică organizatoare a contabilității și titulară la Finanțele publice drept
depunătoare de bilanț (situație financiară), trebuie să avem în vedere toate formele lor de
manifestare. Așa bunăoară trebuie să distingem: (a) autorități: președinție, parlament, guvern,
ministere; (b) organizații care prestează serviciul public, adică serviciul înfăptuit de o unitate statală
și care, ca formă organizatorică, pot fi: regii, societăți, etc. în subordinea administrației publice. În
această diversitate, unele sunt normale ca mărime, altele mici și chiar unicate, astfel că obiectul
contabilității întâlnește și el cele mai diverse forme de cuprindere și manifestare. școli, spitale,
grădinițe, cămine;  oficii (de șomaj); e);