CONSTANTIN NOICA

CONSTANTIN NOICA (Vităneşti-Teleorman, 12/25 iulie 1909 – Sibiu, 4 decembrie 1987). A debutat în
revista Vlăstarul, în 1927, ca elev al liceului bucureştean „Spiru Haret“. A urmat Facultatea de Litere şi
Filozofie din Bucureşti (1928-1931), absolvită cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. A fost
bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei şi membru al Asociaţiei „Criterion“ (1932-1934). După
efectuarea unor studii de specializare în Franţa (1938-1939), şi-a susţinut în Bucureşti doctoratul în
filozofie cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, publicată în 1940. A fost referent
pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941-1944). Concomitent, a editat,
împreună cu C. Floru şi M. Vulcănescu, patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu şi anuarul
Isvoare de filosofie (1942-1943). A avut domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel (1949-1958) şi a fost
deţinut politic (1958-1964). A lucrat ca cercetător la Centrul de logică al Academiei Române (1965-1975).
Ultimii 12 ani i-a petrecut la Păltiniş, fiind înmormântat la schitul din apropiere.

Cărţi originale, enumerate în ordinea apariţiei primei ediţii: Mathesis sau bucuriile simple (1934),
Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936), De caelo. Încercare în jurul
cunoaşterii şi individului (1937), Viaţa şi filozofia lui René Descartes (1937), Schiţă pentru istoria lui Cum
e cu putinţă ceva nou (1940), Două introduceri şi o trecere spre idealism (cu traducerea primei
Introduceri kantiene a Criticii judecării) (1943), Jurnal filozofic (1944), Pagini despre sufletul românesc
(1944), „Fenomenologia spiritului“ de G.W.F. Hegel istorisită de Constantin Noica (1962), Douăzeci şi
şapte trepte ale realului (1969), Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi
lucruri) (1969), Rostirea filozofică românească (1970), Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973),
Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Despărţirea de Goethe (1976),
Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului
contemporan (1978), Povestiri despre om (după o carte a lui Hegel: „Fenomenologia spiritului“) (1980),
Devenirea întru fiinţă. Vol. I: Încercare asupra filozofiei tradiţionale; Vol. II: Tratat de ontologie (1981),
Trei introduceri la devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986), De dignitate
Europae (lb. germ.) (1988), Rugaţivă pentru fratele Alexandru (1990).

Constantin Noica s-a născut în casa familiei de aromâni Grigore şi Clementa Noica din satul Vităneşti,
reşedinţa comunei omonime din judeţul Teleorman. A urmat gimnaziul la liceul „Dimitrie Cantemir”, iar
clasele liceale la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti. În timpul studiilor a locuit la casa din Capitală a
familiei.

A debutat în 1927 în revista liceului, Vlăstarul, cu eseuri care au fost publicate în 1934 în volumul
Mathesis sau bucuriile simple. În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion
Barbu, o autoritate certă în domeniul literar.
După terminarea liceului, Constantin Noica s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe
care a absolvit-o în 1931 cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. La facultate l-a întâlnit pe
profesorul Nae Ionescu care a adunat în jurul său şi a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generaţii
interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil
Cioran.

După facultate, între 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de
Munte din Sinaia, apoi s-a angajat ca bibliotecar şi a înfiinţat societatea culturală „Criterion”, la ale cărei
întruniri a participat timp de aproape doi ani.

A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Matematică pe care mai apoi le-a întrerupt la sugestia
profesorului său de matematică din liceu, Ion Barbu, care i-a spus că nu este construit pentru asta.

În 1934 s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie,
dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea
dintr-o familie bună. S-a mutat la Sinaia unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar
Wallace pentru editura Hertz. În anul următor s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost operat şi a rămas cu
un singur rinichi. În primăvara anului 1938 a plecat la Paris cu o bursă pe un an din partea statului
francez.

Printr-o scrisoare trimisă de la Paris, Noica şi-a anunţat adeziunea la mişcarea legionară, determinat fiind
de asasinatul lui Corneliu Zelea Codreanu. În 1940 şi-a susţinut la Bucureşti lucrarea de doctorat şi a
participat şi la alte acţiuni legionare, în presă prin revista „Adsum”, pe care a scris-o toată singur şi a
publicat-o din bani proprii. Tot în acest an, Noica s-a dezis de mişcarea legionară ca urmare a asasinatului
lui Nicolae Iorga şi a plecat la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde
i s-a cerut să scrie o istorie a filosofiei româneşti. Rămâne aici până în 1944, timp în care participă de mai
multe ori la seminarul de filosofie a renumitului profesor Martin Heidegger. În perioada 1949 - 1958, are
domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, iar în 1958 Constantin Noica este arestat, anchetat şi
condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani
de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică. Din această
perioadă, Constantin Noica începe să organizeze seminarii private de filosofie la care participă o serie de
colegi cercetători mai tineri, precum Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Din 1975, se retrage la
Păltiniş, în judeţul Sibiu, unde continuă dezbaterile în cercuri filosofice atrăgându-şi o serie de discipoli
cunoscuţi sub denumirea de „Şcoala de la Păltiniş”. Se stinge din viaţă la 4 decembrie 1987, la vârsta de
78 de ani. Constantin Noica a fost înmormântat două zile mai târziu la Schitul Păltiniş, după dorinţa sa,
slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Î.P.S. Mitropolitul Antonie al Ardealului.