EXPERIMENTAL AND THEORETICAL RESEARCH IN MODERN SCIENCE

INTERNATIONAL ECONOMICS
AND INTERNATIONAL RELATIONS

Iachim Alexandru Efim

Doctor în economie, conferențiar universitar,
Catedra Business și administrare, REI și Turism
Universitatea Liberă Internațională a Moldovei, Republica Moldova

EVOLUȚIA ȘTIINȚEI ECONOMICE ȘI PROVOCĂRILE

ÎNCEPUTULUI DE MILENIU

Adnotare. Se consideră că Economia ca știință apare abia în secolul 18, cu toate acestea, analiza
etapelor de evoluție a ştiinţei economice începe cu antichitatea, deoarece primele idei economice
apar anume în acea perioadă, idei generate nu de altceva decât de unele activităţi şi fenomene
economice practice, cum ar fi comerţul, banii, valoarea bunurilor, bunăstarea, gestiunea averii
statului (comunităţii) etc. Putem deci, concluziona că ştiinţa economică este o ştiinţă practică
care apare, în aspect practic, încă în antichitate, parcurge o lungă cale de evoluţie până ce se
cristalizează într-o ştiinţă aparte – Știința economică.
Cuvinte cheie: știință economică, etape de evoluție, gândire economică, probleme economice,
provocări.

Din punct de vedere istoric (criteriul evoluţiei istorice), majoritatea

cercetătorilor divizează ştiinţa economică în 4 perioade:
I. Gândirea economică antică (durează din antichitate şi până în sec. V e.n.).
II. Gândirea economică din Evul Mediu (cuprinde sec. V – XV e.n.).
III. Ştiinţa economică modernă (sec. XVI-XIX e.n.).
IV. Ştiinţa economică contemporană (sec. XX-XXI prezent).
Din punct de vedere teoretic (criteriul evoluţiei ştiinţifice), gândirea economică
poate fi convenţional împărţită în două etape:
– prima – etapa preclasică, sau preştiinţifică, care cuprinde perioada de timp
din antichitate până în secolul XVII. Etapa preştiinţifică este caracterizată prin
apariţia primelor idei economice reflectate, de obicei, în coduri de legi, lucrări

26
 SCIENTIFIC COLLECTION «INTERCONF» | № 47

filosofice şi religioase. La etapa preştiinţifică se referă antichitatea, Evul Mediu,

mercantilismul.
– a doua etapă – etapa ştiinţifică, sau Ştiinţa Economică. Trecerea la etapa
ştiinţifică o face şcoala fiziocrată, iar fondatorul Ştiinţei economice moderne este
considerat reprezentatul şi părintele liberalismului economic clasic, britanicul Adam
Smith, care a publicat în anul 1776 lucrarea Avuţia naţiunilor, cercetare asupra
naturi şi cauzelor ei. Evident, Adam Smith nu a „inventat” o nouă ştiinţă. Meritul
lui Adam Smith a fost de a sistematiza cunoştinţele şi ideile economice apărute cu
mult până la el într-un singur domeniu al cunoaşterii.
În afară de Adam Smith, cele mai mari contribuţii la formarea Ştiinţei
economice le-au avut economiştii Karl Marx şi John Keynes. Aceștia mai sunt
supranumiți de unii cercetători ca fiind „cei trei piloni ai Ştiinţei economice”.
Etapele de sistematizare a Ştiinţei economice prezentate nu sunt definitive şi
unice. Ele pot să difere de la autor la autor, pot fi utilizate şi alte criterii de
sistematizare, într-un final însă, toate se încadrează în perioadele istorice enumerate
mai sus.
Pentru a caracteriza doctrinele economice ale economiei de piață, ar fi bine de
identificat sensul exact al noțiunii de “economie de piață”. Oferind o definiție mai
largă, putem spune că economia de piață este sistemul economic în cadrul căruia
activitatea economică și etapele acesteia sunt reglementate de către mecanismul de
piață, cu o intervenția limitată din partea statului. Nu în zadar, unul din iluștrii
economiști ai secolului XX, Paul Samuelsson, menționa: “Piața este aproape o
minune” – în majoritatea cazurilor piața rezolvă de una singură și cel mai eficient
problemele economice, cu unele mici excepții, care și trebuie să facă obiectul
intervenției statului.
Sistemul economiei de piață este prezent în majoritatea țărilor lumii, cu
anumite variații și deosebiri cauzate atât de diferențele naționale, cât și de doctrina
economică dominantă. În continuare, vom prezenta succint principalele curente și
doctrine economice care au contribuit și influențat formarea științei economice
contemporane și situația economică în care ne aflăm:

27
EXPERIMENTAL AND THEORETICAL RESEARCH IN MODERN SCIENCE

1. Mercantilismul. Una din primele doctrine economice ale economiei de piață

a fost doctrina mercantilistă. Mercantilismul se întinde pe perioada secolelor al XV-
lea până în secolul al XVII-lea [1].
Mercantilismul a fost o doctrină economică, care susţinea ideea că aurul şi
argintul constituie forma principală a bogăţiei atât pentru indivizi, cât şi pentru stat.
Totodată acesta doctrină reprezintă o politică economică promovată de tinerele state
unificate în epoca acumulării primitive a capitalului. Mercantilismul era opera unor
autori care au dominat gândirea economică europeană în cursul a circa trei secole
(aproximativ între anii 1450 şi 1750). Cei mai de seamă mercantilişti au fost
francezii Jean Bodin (1530 – 1596); italianul Antonio Serra (1580 – 1650); rusul
Ivan Pasaşcov (1652 – 1726) [2].
Principalele trăsături ale mercantilismului ca teorie şi politică economică sunt:
1. considerarea banilor (argintului şi aurului) drept esenţă a bogăţiei;
2. analiza aproape în exclusivitate a sferei circulaţiei mărfurilor;
3. promovarea unei politici economice externe active în scopul stabilirii unei
balanţe monetare, favorabile.
2. Fiziocrații. Școala fiziocrată este un curent de origine franceză,
reprezentanții căruia au expus idei liberale, criticând mercantilismul și aducând un
șir de inovații importante în teoria economică. Școala fiziocrată a dominat gândirea
economică în anii 1750-1775. Etimologic "fiziocrație" înseamnă "puterea naturii".
Fondator al scolii fiziocrate a fost Francois Quesnay (1694-1774). Quesnay, fiind
medic de profesie, ba chiar medic la curtea regală, compara circuitul economic cu
circuitul sângelui în corpul uman, considerând că agricultura este inima economiei,
iar produsul agricol sau ”produsul net”, după cum îl numea el. Produsul net este
sângele care circulă în toate celelalte ramuri ale economiei, în cadrul cărora (în
industrie şi comerţ, de exemplu) nu se obține un asemenea produs, ci doar se
prelucrează ceea ce s-a obținut în agricultură, ca urmare, aceste ramuri le considera
a fi sterile. De asemenea, elaborează un şir de teorii şi concepte, printre care şi
conceptul non-intervenției statului în viața economică, cunoscut sub denumirea de
„laissez-faire”. Aceste idei sunt reprezentate în opera sa de bază, întitulată „Tabloul
economic” (anul 1758).

28
 SCIENTIFIC COLLECTION «INTERCONF» | № 47

3. Liberalismul economic, apărut cu circa trei secole în urmă, urma să devină

principala megatendinţă din gândirea economică modernă şi contemporană.
Liberalismul economic a avut o istorie bogată şi a trecut în evoluţia sa prin trei
etape principale, cărora le corespund următoarele trei şcoli şi doctrine:
– Liberalismul economic clasic, numit uneori şi şcoala clasică, - a doua
jumătate a secolului XVIII, primele două treimi ale secolului XIX. Principalii
reprezentanți: Adam Smith, David Ricardo, Jhon Stewart Mill, Jean Babtiste Say.
– Neoclasicii sau marginaliștii, sfârșitul secolului XIX începutul secolului XX,
care cuprinde şcoala elveţiană, şcoala austriacă, şcoala engleză. Principalii
reprezentanți: Karl Menger, Eugen Bohm-Bawerk, Leon Walras, Alfred Marschall
– Neoliberalii, a doua jumătate a secolului XX (ordoliberalismul,
monetarismul, ultraliberalismul).
Concepţia şi problematica gândirii economice liberaliste s-a afirmat în lupta cu
mercantilismul, doctrină ce subordona interesele personale interesului statului şi
justifica amestecul statului în economie.
Spre deosebire de mercantilişti, clasicii conceptual sunt adepţi ai
individualismului şi ai ordinii naturale. Autorii clasici afirmă că ordinea naturală,
care se stabileşte în mod spontan, este valabilă nu numai pentru fenomenele
biologice, ci şi pentru cele economice. Ea urmăreşte scopul de a studia legile naturii,
care reglementează viaţa economică, şi care sunt veşnice şi universale.
Temelia unei economii bazate pe respectarea ordinii naturale poate fi
proprietatea privată, care constituie nu numai o condiţie, ci şi o garanţie a eficienţei
economice. Cât priveşte statul, acestuia, după părerea clasicilor, îi revine rolul de
asigurare a cadrului juridic, în special rolul de asigurare a cadrului juridic, rolul de
„paznic de noapte”, având sarcina de a apăra proprietatea, liniştea politică, ordinea
socială şi fireşte, interesele naţionale, încât cele mai eficiente şi corecte decizii
economice le pot lua numai agenţii economici.
Cu numite modificări și completări reieșind din situația la moment, ideile
liberalilor au dominat gândirea economică o dată cu apariția și până în prezent.
4. Keynesismul. Savantul economist care a reuşit să schimbe mersul gândirii
economice şi a devenit cel mai ilustru savant economist al secolului XX a fost Jhon

29
EXPERIMENTAL AND THEORETICAL RESEARCH IN MODERN SCIENCE

Maynard Keynes (1883-1946). Prin lucrarea sa principală „Teoria generală a

folosirii braţelor de muncă, a dobânzii şi a banilor”, apărută în 1936, pune temelia
unui nou curent de gândire economică, care a contribuit la depăşirea crizelor
capitaliste şi instaurarea în viaţa economică a unei stabilităţi relative.
Caracteristicile de bază ale doctrinei keynesiste:
1. Respingerea conceptului „ordinii naturale” a liberaliştilor. Consideră drept
motor al activităţii economice înclinaţiile psihologice ale oamenilor. Influenţa
acestor înclinaţii asupra vieţii economice este exprimată prin acţiunea următoarelor
legi psihologice: Legea înclinaţiei spre consum şi spre economii; Legea imboldului
spre investiţii; Legea înclinaţiei sau preferinţei spre lichidități.
2. Studiul problemei echilibrului economic. Clasicii considerau că oferta îşi
creează propria cerere (legea lui Say), întreprinderile, produc şi distribuie veniturile,
care se cheltuiesc pentru consum şi investiţii, astfel stabilindu-de automat echilibrul
economie. Însă între economii şi decizia de a investi există o ruptură de ordin
psihologic, deoarece nu tot ce se economiseşte se investeşte. Pentru menţinerea
echilibrului economic statul trebuie să intervină masiv în viaţa economică.
3. Problema şomajului – conform teoriei clasice şomajul poate fi numai
voluntar, cauzat de nedorinţa oamenilor de a lucra la salariile oferite. Keynes afirmă
că la originea şomajului se află în primul rând neconcordanţa între economii şi
investiţii. Vinovaţi de apariţia şomajului sunt acei care economisesc o parte mai
mare din venit decât investesc. Statul trebuie să intervină pentru a stimula
investiţiile.
Secolul 20 a fost, probabil, cel mai încărcat cu evenimente şi chiar
cataclisme sociale, politice, geopolitice, economice, culturale, religioase şi de altă
natură care, fără doar şi poate, s-au răsfrânt asupra Științei economice prin
apariția de multiple școli și curente de gândire economică. Acestea deseori vin în
contradicție una cu alta prin premisele teoretice utilizate în cercetarea științifică,
prin metodologia utilizată şi prin concluziile şi recomandările rezultate.
Confruntarea globală în aspect practic s-a realizată între cele două modalități de
organizare a activității economice, cu anumite variații naționale: economia
liberului schimb şi economia centralizată.

30
 SCIENTIFIC COLLECTION «INTERCONF» | № 47

Una din cele mai influente doctrine politice şi economice a fost doctrina
marxistă, care, deși a apărut în secolul 19, s-a manifestat din plin în secolul 20, stând,
cu anumite modificări şi adaptări, la baza regimurilor totalitare socialiste din
întreaga lume. Denumirea acestui curent vine de principalul său ideolog,
economistul german Karl Marx. Lucrarea fundamentală a lui Karl Marx este
„Capitalul. Critica economiei politice”.
Potrivit teoriei clasicilor obiectul de studiu este cercetarea căilor şi metodelor
de sporire si repartiţie a avuţiei naţiunii. Spre deosebire de ei, Marx considera că
economia politică este o ştiinţa care studiază nu numai fenomenele economice, ci şi
evoluţia şi perspectivele acestei economii.
Conceptul de bază al clasicilor este ordinea naturală. Marx spune ca exista o
ordine socială. Economia se face prin oameni, prin voinţa şi dorinţa lor, de acea
legile ce o dirijează nu pot fi veşnice, ele se modifică mereu în decursul istoriei.
În urma studiilor realizate, Marx a ajuns la concluzia că societatea capitalistă
este sortită pieirii, deoarece în viitor masele populare vor expropria un „număr mic
de uzurpatori”. Va fi creată o nouă societate – comunismul, întemeiată pe lipsa
oricărei exploatări şi pe proprietatea colectivă. Această trecere se va efectua printr-
o fază inferioară – socialismul, unde repartiţia bunurilor se va face conform muncii
şi va exista statul sub forma dictaturii proletariatului.
Contrar prezicerilor lui Karl Marx, la hotarul dintre cele două secole, situaţia
muncitorilor s-a îmbunătăţit. În noile condiţii pieirea capitalismului nu părea atât de
inevitabilă.
Marxismul a cunoscut o dezvoltare importantă în secolul 20. Dezvoltări şi
aplicaţii ale gândirii economice marxiste au fost construite după moartea lui Marx
de către militanţii revoluţionari. Doctrina lor economică devine acum una concretă,
indicând paşii care trebuiau făcuţi pentru a transforma societatea, pierzându-se
caracterul ştiinţific pe care Marx încercase să-l dea operei sale economice. Marxiştii
erau acum mai mult ca niciodată, politicieni şi nu oameni de ştiinţă. Obiectivul lor
nu era căutarea adevărului ci puterea.
După moartea lui Marx doctrina socialistă s-a divizat în două curente:
ortodocşii şi revizioniştii [2]:

31
EXPERIMENTAL AND THEORETICAL RESEARCH IN MODERN SCIENCE

1. Ortodocşii. Socialistul german Karl Kautscki (1854-1938). Principalele

lucrări: „Doctrina economică a lui Karl Marx”1886; „Problema agrară”1899.
Susţinea că doctrina marxistă este justă, însă trebuie de adoptat la condiţiile
specifice ale fiecărui stat. Teoria ultraimperialismului. În sec. XX a devenit posibilă
unirea imperialiştilor din întreaga lume într-un monopol internaţional, fapt care va
pune capăt războaielor, anarhiei în producţie, luptei de concurenţă, ş.a.
2. Revizionismul. Social-democratul german Eduard Berstein (1850-1932).
Susţinea că unele teze ale marxismului sunt depăşite, altele greşite din capul locului.
Punea accentul nu pe dezvoltarea teoriei ci pe căutarea modalităţilor de
implementare a obiectivelor fixate de către Marx. Berstein susţine că societatea se
dezvoltă treptat, lent, evolutiv, nu prin salturi, revoluţii. Se pronunţă pentru calea
paşnică de trecere la comunism. Considera că teoria valoare-muncă trebuie
completată cu teoria utilităţii, lansată de către marginalişti.
Principalul marxist al perioadei este însă Vladimir Ilici Lenin. Climatul socio-
economic în care trăieşte Lenin este modificat faţă de cel contemporan cu Marx. La
scară mondială apar ca actori de prim plan ai scenei economice monopolurile.
Capitalismul liberei concurenţe este înlocuit cu un capitalism monopolist. Pornind
de la această modificare a contextului Lenin creează un nou capitol al economiei
politice marxiste, respectiv teoria imperialismului şi a crizei generale a
capitalismului.
Pentru Lenin starea de la începutul secolului poartă denumirea de imperialism.
Aceasta era o formă a capitalismului ajuns în stadiul de dezvoltare, când dominaţia
monopolurilor şi a capitalului financiar a fost statornicită, când exportul de capital
capătă însemnătate primordială, când a început împărţirea lumii între trusturile
internaţionale şi când s-a terminat împărţirea între ţările capitaliste cele mai mari a
întregului teritoriu al globului pământesc.
Lenin dezvoltă şi teoria exploatării oamenilor muncii în imperialism, care nu
mai e făcută numai de către exploatatorii din propria ţară ci şi de către străini,
burghezia imperialistă. În ceea ce priveşte revoluţia socialistă, Lenin apreciază că
aceasta nu mai trebuie să izbucnească simultan în toate ţările capitaliste ci există
posibilitatea să înceapă chiar într-o singură ţară, nu neapărat una capitalistă

32
 SCIENTIFIC COLLECTION «INTERCONF» | № 47

dezvoltată ci în cea care reprezintă lanţul veriga slabă a lanţului imperialist. Evident,
el vorbeşte de Rusia.
Lenin încearcă, pe urmele lui Marx, să fundamenteze ştiinţific prăbuşirea
capitalismului. Pentru aceasta încearcă să construiască raţionamente, dar pe baza
unor prezumţii simple, arbitrare şi nerealiste. Rezultatul este uşor de imaginat.
Ceea ce face, de fapt, Lenin e să prezinte contradicţiile capitalismului pentru a
afirma apoi că imperialismul este ultimul stadiu al capitalismului, a cărui prăbuşire
este iminentă.
Doctrina lui Lenin a devenit însă ideologia sistemului sovietic şi din această
cauză absurdităţile sistemului teoretic nu au mai rămas puncte de interes doar pentru
academicieni, ci au afectat miliarde de oameni.
Cu referire la situația economiei mondiale la începutul mileniului trei, aceasta
poate explicată prin următorul citat: „La ora actuală, sfârşitul mileniului II şi
începutul mileniului III, Sistemul economic mondial, această navă uriașă în care se
află îmbarcată întreaga omenire, se află într-o criză atât de profundă încât însăși
existența şi continuitatea Civilizației în istorie este pusă în discuție. Nu numai
Sistemele economice ale țărilor din lumea a patra, sau a treia sunt în criză, ci chiar
şi Sistemele economice ale țărilor dezvoltate parcurg o lungă perioadă de criză
dramatică.”[3].
Într-adevăr, crizele economice care afectează nu numai unele regiuni, ci
întreaga economie globală devin o realitate a economiei contemporane.
Fenomene noi de ordin social, politic, tehnologic, demografic, climateric și de
altă natură duc la apariția unor situații și fenomene noi, nemaiîntâlnite în practica
economică. Știința economică se confruntă cu imposibilitatea oferirii unor soluții
teoretice pentru rezolvarea unor probleme de acest fel. Tot mai mulți cercetători
recunosc faptul că știința economică se află în criză și că este necesară o
schimbare de viziune, mai mult sau mai puțin radicală, care ar face la provocările
mileniului trei.
Fenomenul globalizării, tot mai accentuat își pune amprenta pe dezvoltarea
societății și civilizației umane, schimb fața economiei mondiale. Într-un articol

33
EXPERIMENTAL AND THEORETICAL RESEARCH IN MODERN SCIENCE

publicat în anul 2003, economistului Jean-Francois Richard menționa că economia

mondială contemporană poate fi caracterizată prin următoarele patru trăsături [4]:
– Creșterea vitezei de acțiune, ceea ce necesită creșterea vitezei de reacție,
– Depășirea hotarelor naționale, ceea ce duce după sine necesitatea de a fi la
curent cu ceea ce se întâmplă în lume și de a comunica la nivel internațional;
– Utilizarea intensivă a științei, ceea ce impune necesitatea acumulării continue
de cunoștințe,
– Super concurențialitate, ceea ce impune garanții totale, pentru a nu admite
pierderea afacerilor.
Criza economia care s-a început în anul 2008 a arătat că știința economică așa
și nu a putut face față acestor noi caracteristici ai economiei mondiale. Perturbațiile
din sistemul economic cauzează reacții în domeniul politic, repercusiunile crizei din
2008 fiind resimțite în continuare printr-un șir de fenomene negative, cum ar fi criza
datoriei externe a Greciei, care pune în pericol însăși existența Uniunii Europene,
embargourile reciproce ale Rusiei, SUA și UE, revoluțiile și războaiele care au loc
în unele țări aparent stabile, cum ar fi Libia, Siria, Ucraina, criza migrației masive a
populației înspre Europa începând cu anul 2015, Brexit-ul etc. Dar toate aceste
fenomene au fost, pur și simplu, umbrite de fenomenul pandemiei de Covid-19 din
anul 2020, care va avea un impact negativ profund asupra economiei globale în
general, dar și asupra unor economii naționale în parte. Repercusiunile acestui
fenomen încă urmează a fi contabilizate și analizate, dar consecințele lui vor fi, fără
dubii, extrem de grave.
În așa fel, sarcina științei economice în prag de mileniu este de a identifica noile
“reguli” de “gospodărire” în această nouă gospodărie – economia globală, care se
caracterizează prin mobilitate, diversitate, multiculturalism, reguli noi, care ar
permite soluționarea celei mai vechi probleme economice: satisfacerea nevoilor
umane nelimitate cu ajutorul resurselor economice limitate.

Lista bibliografiei utilizate:

1. Tănăsescu, C. Doctrine economice.- Sibiu: Produs în cadrul proiectului POSDRU
e-Incluziune, 2014.
2. Moldovanu, D. Doctrinele economice.- Chişinău: ASEM, 2000.

34
 SCIENTIFIC COLLECTION «INTERCONF» | № 47

3. Dumitrescu, Ș. Noua știință economică a secolului XXI. Introducere în studiul științei

economiei Sau Psihoeconomia/ /https://bibliotecaonline2.files.wordpress.com/2008/03/
economia_secolului_xxi_carte1.pdf/
4. Ришар, Ж.-Ф. Двадцать лет спустя. В Журнале Россия в глобальной политике/
www.globalaffairs.ru/number/n_963

35