REGULAMENT PROVIZORIU

privind evaluarea bunurilor immobile

I. Dispoziţii generale
1. Regulamentul provizoriu privind evaluarea bunurilor imobile (în continuare - Regulament)
este elaborat în temeiul Legii privind activitatea de evaluare, nr. 989 - XV din 18 aprilie  2002
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 102, art.773).
2. Scopul prezentului Regulament este stabilirea procedurii de determinare a valorii bunurilor
imobile, indiferent de tipul acestora şi  forma de proprietate asupra lor.
3. Metodele folosite pentru determinarea valorii bunurilor imobile pot fi aplicate pentru
determinarea altor tipuri de valori, cu condiţia utilizării datelor adecvate tipului valorii estimate.
4. Valoarea de piaţă, estimată în procesul evaluării, serveşte drept bază pentru determinarea
preţului  bunului  imobil în scopul înstrăinării, ipotecării, determinării cuantumului plăţii de
arendă, întocmirii rapoartelor financiare şi altele.
5. În sensul prezentului Regulament se definesc următoarele noţiuni:
valoarea de piaţă - suma estimată pentru care un obiect al evaluării poate fi schimbat la data
evaluării  între un cumpărător hotărît să cumpere şi un vînzător hotărît sa vîndă, după un
marketing adecvat, într-o tranzacţie liberă, în care fiecare parte va acţiona competent, cu
prudenţa necesară şi neconstrîns;
valoarea de piaţă pentru utilizarea existentă - suma estimată pentru care un obiect al
evaluării  ar putea fi  schimbat la data evaluării  pe baza ipotezei  de continuare a utilizării
actuale, dar presupunînd că el este neocupat, între un cumpărător hotărît să cumpere şi un
vînzător hotărît să vîndă, într-o tranzacţie liberă, după un marketing adecvat, în care fiecare parte
a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrîngere;
valoarea de înlocuire - suma cheltuielilor totale necesare pentru construcţia unei clădiri sau
construcţii analogice obiectului evaluării, calculată în baza preţurilor de piaţă, existente la data
evaluării, ţinînd cont de uzura clădirii sau construcţiei evaluate;
valoarea de reconstituire - suma cheltuielilor totale necesare pentru crearea unei copii exacte a
clădirii sau a construcţiei evaluate, calculată în baza preţurilor de piaţă existente la data evaluării,
cu aplicarea materialelor şi tehnologiilor identice celor utilizate pentru construirea obiectului
evaluării şi ţinînd cont de uzura lui;
valoarea de investiţie - valoarea bunului imobil determinată în baza rentabilităţii lui pentru un
investitor concret;
valoarea de lichidare (sau valoarea de vînzare forţată) - valoarea bunului imobil în cazul în
care obiectul evaluării este sau urmează a fi înstrăinat într-o perioadă de timp foarte scurtă şi în
condiţii de expunere pe piaţă diferite de cele necesare pentru a obţine cel mai bun preţ de piaţă;
element de comparaţie - caracteristica bunului imobil sau condiţia de efectuare a tranzacţiei
imobiliare care contribuie la schimbarea valorii obiectului evaluării;
unitate de comparaţie -  indice valoric specific utilizat în metoda analizei comparative a
vînzărilor;
ajustare - suma care se adună sau se extrage din preţul de vînzare a bunului imobil comparabil
pentru a ţine cont de diferenţele între bunul imobil comparabil şi bunul imobil evaluat. Ajustarea
poate fi exprimată în mărimi absolute sau relative;
bun imobil comparabil - bun imobil care este similar bunului imobil evaluat şi care a fost
recent vîndut sau este expus vînzării;
vîrsta efectivă - vîrsta clădirii sau construcţiei care reflectă starea ei reală. Vîrsta
efectivă poate fi mai mică decît vîrsta actuală datorită exploatării corecte a bunului imobil, sau
poate fi mai mare decît vîrsta actuală în cazul exploatării incorecte;
vîrsta actuală (cronologică) - numărul de ani trecuţi de la terminarea construcţiei obiectului
evaluării pînă la data evaluării;
 durata de viaţă fizică - perioada de timp în care este exploatată construcţia şi pe parcursul
căreia starea elementelor constructive portante corespunde criteriilor stabilite. Durata de
viaţă fizică depinde de gradul de durabilitate a construcţiei;
durata de viaţă fizică rămasă - perioada de timp estimată de la data evaluării pînă la expirarea
duratei de viaţă fizică;
viaţă economică - perioada de timp în care bunul imobil generează venituri;
deprecierea acumulată - o pierdere de valoare faţă de valoarea de reconstituire sau
de înlocuire a construcţiilor ce poate apare din cauze fizice, funcţionale sau economice;
reconciliere - procesul de determinare a valorii finale a bunului imobil evaluat;
capitalizare - procesul de transformare a venitului anual generat de bunul imobil în valoarea
lui la data evaluării;
îmbunătăţiri - clădiri, construcţii, reţele edilitare existente la nivel de parcelă şi  altele ce
contribuie la sporirea valorii terenului, strămutarea cărora este imposibila fără cauzarea de
prejudicii destinaţiei lor;
bun imobil complex - bun imobil format din mai multe bunuri imobile (teren şi construcţii)
care formează un tot întreg şi se caracterizează prin folosinţă comună atribuită de natura
unificării;
condiţii limitative - constrîngeri impuse asupra evaluării bunului imobil de către evaluator,
beneficiarul serviciilor de evaluare şi / sau de actele normative;
cea mai bună şi eficientă utilizare - utilizarea cea mai probabilă a unui bun imobil care este
posibilă din punct de vedere fizic, permisă din punct de vedere legal, eficientă din punct de
vedere economic şi  justificată în mod corespunzător din care rezultă cea mai mare valoare a
bunului imobil supus evaluării;
rata de capitalizare - rată a rentabilităţii utilizată pentru determinarea valorii unui bun imobil
prin capitalizarea venitului anual generat de el;
rata de actualizare - rată a rentabilităţii utilizată pentru calcularea valorii prezente a veniturilor
ce vor fi generate în viitor de obiectul evaluării;
valoarea prezentă - valoarea actualizată a unei sume ce urmează a fi obţinută în viitor;
rata de absorbţie - estimare a vînzărilor anuale a unui  anumit tip de bunuri  imobile,
exprimată în procente faţă de numărul total de bunuri  imobile de acelaşi  tip propuse spre
vînzare.
II. Procesul de evaluare
6. Procesul de evaluare reprezintă o consecutivitate de proceduri care sînt utilizate de către
evaluator pentru a estima valoarea bunului imobil.
7. Procesul de evaluare este constituit din următoarele etape:
a) definirea misiunii de evaluare;
b) colectarea şi analiza datelor necesare pentru evaluare;
c) aplicarea metodelor de evaluare;
d) reconcilierea valorilor şi estimarea valorii finale;
e) elaborarea raportului de evaluare.
8. Definirea misiunii de evaluare este efectuată de evaluator în comun cu beneficiarul
serviciilor de evaluare şi are drept scop stabilirea condiţiilor şi criteriilor de desfăşurare a
lucrărilor de evaluare. Definirea misiunii de evaluare constă din următoarele elemente:
a)  identificarea obiectului evaluării;
b)  identificarea drepturilor patrimoniale asupra obiectului evaluării;
c)  identificarea scopului evaluării;
d)  definiţia tipului  valorii  estimate;
e)  identificarea domeniului de aplicare a rezultatelor evaluării;
f)  identificarea condiţiilor limitative ce stau la baza evaluării.
9. Colectarea şi analiza datelor necesare pentru evaluare. Activităţile evaluatorului în cadrul
acestei etape vor ţine de studierea pieţei imobiliare în general şi descrierea obiectului evaluării în
scopul efectuării unei analize detaliate a factorilor de influenţă asupra valorii lui. Următoarele
categorii de date vor fi colectate şi analizate de evaluator:
a)  datele generale cu caracter economic şi social despre regiunea şi localitatea în care este
amplasat bunul imobil;
b)  datele specifice obiectului evaluării: modul de utilizare, cea mai bună şi eficientă utilizare
a obiectului evaluării, costurile de construcţie, deprecierea, veniturile şi cheltuielile operaţionale;
c)  datele specifice pieţei imobiliare: preţurile de vînzare şi preţurile ofertei obiectelor
similare, rata de absorbţie, rata spaţiilor libere şi altele.
10. Aplicarea metodelor de evaluare. Pentru determinarea valorii bunului imobil se vor utiliza
următoarele metode: metoda cheltuielilor, metoda analizei comparative a vînzărilor şi metoda
veniturilor. În cazul în care utilizarea uneia din metodele menţionate nu este posibilă, evaluatorul
va argumenta în raportul de evaluare imposibilitatea folosirii metodei respective. În cazul
evaluării  diferitor tipuri  de bunuri  imobile, metodele de evaluare se vor aplica în următoarea
consecutivitate:
a) pentru evaluarea bunurilor imobile cu destinaţie locativă: metoda analizei comparative a
vînzărilor şi metoda cheltuielilor. Pentru evaluarea bunurilor imobile cu destinaţie locativă care
sînt date în arendă poate fi aplicată metoda veniturilor;
b) pentru evaluarea terenurilor, inclusiv terenurile cu destinaţie agricolă: metoda analizei
comparative a vînzărilor şi metoda veniturilor;
c) pentru evaluarea bunurilor imobile cu destinaţie comercială - metoda analizei comparative
a vînzărilor, metoda veniturilor şi metoda cheltuielilor;
d) pentru evaluarea bunurilor imobile cu destinaţie industrială:
- în cazul unei pieţe dezvoltate - metoda analizei comparative a vînzărilor, metoda
veniturilor şi metoda cheltuielilor;
- în cazul unei pieţe slab dezvoltate sau inexistenţei acesteia - metoda cheltuielilor;
e) pentru evaluarea bunurilor imobile unice şi specializate - metoda cheltuielilor.
11. Reconcilierea valorilor şi estimarea valorii finale. În urma aplicării metodelor de evaluare
pot fi obţinute mărimi diferite ale valorii. La etapa reconcilierii valorilor evaluatorul va
determina valoarea finală a bunului imobil în baza rezultatelor obţinute în urma aplicării
metodelor de evaluare.
12. Elaborarea raportului de evaluare constituie etapa finală a procesului de evaluare.
Raportul de evaluare este un act întocmit de evaluator şi prezentat beneficiarului serviciilor de
evaluare prin care este justificată estimarea valorii bunului imobil.
III. Metoda cheltuielilor
13. Metoda cheltuielilor constă în estimarea valorii de piaţă a obiectului evaluării ca
totalitatea cheltuielilor necesare pentru crearea lui în starea curentă sau reproducerea calităţilor
lui de consum.
14. Metoda cheltuielilor este aplicată în următoarele cazuri:
a)  evaluarea bunurilor imobile noi sau construite recent (în acest caz costul construcţiei, care
include şi beneficiul investitorului se apropie de mărimea valorii de piaţă);
b)  evaluarea construcţiilor nefinisate;
c)  analiza tehnico-economică a bunurilor imobile;
d)  reevaluarea mijloacelor fixe ale întreprinderilor (în acest caz se va determina valoarea de
reconstituire);
e)  argumentarea construcţiei unor clădiri sau edificii noi;
f)  determinarea celei mai bune şi eficiente utilizări a obiectului evaluării;
g)  evaluarea bunurilor imobile unice şi celor cu destinaţie specială;
h)  evaluarea pentru asigurarea bunurilor imobile.
15. Procesul de determinare a valorii de piaţă prin metoda cheltuielilor este constituit din
următoarele etape:
a)  determinarea valorii de piaţă a terenului fiind considerat liber şi disponibil pentru cea mai
bună şi eficientă utilizare;
 b)  determinarea valorii construcţiei considerate noi (valoarea de reconstituire sau
de înlocuire). În valoarea construcţiei considerate noi sînt incluse cheltuielile legate nemijlocit de
construcţie, costurile indirecte şi beneficiul investitorului;
c)  estimarea deprecierii acumulate, ca fiind suma uzurii fizice (recuperabilă şi
nerecuperabilă); deprecierii funcţionale (recuperabilă şi nerecuperabilă) şi deprecierii economice;
d)  estimarea valorii de reconstituire sau de înlocuire, ţinînd cont de mărimea deprecierii
acumulate;
e)  estimarea valorii de piaţă a bunului imobil ca fiind suma valorii de piaţă a terenului şi
valorii de reconstituire sau de înlocuire a construcţiilor.
16. Formula generală de determinare a valorii bunului imobil prin metoda cheltuielilor este:
          V = Vt + (Vc - D)              (1)      
unde:
V  - valoarea bunului imobil;
Vt  - valoarea de piaţă a terenului;
Vc  - valoarea de reconstituire sau de înlocuire a construcţiei evaluate considerate ca noi;
D  - deprecierea acumulată.
17. Valoarea de piaţă a terenului este determinată prin metodele menţionate la capitolul VII al
prezentului Regulament.
18. Valoarea de reconstituire sau de înlocuire  a clădirii sau edificiului evaluat este
constituită din următoarele elemente:
a)  costul construcţiei;
b)  cheltuieli indirecte;
c)  beneficiul investitorului.
19. Costul construcţiei  reprezintă totalitatea cheltuielilor legate nemijlocit de construcţia
obiectului. Costul construcţiei se determină în baza normelor de deviz şi altor documente
normative.
20. Cheltuielile indirecte reprezintă totalitatea cheltuielilor legate de marketing, publicitate,
asigurare, achitarea impozitelor, cheltuielile curente pentru menţinerea obiectului în perioada
dintre finalizarea lucrărilor de construcţie şi vînzarea obiectului. Cheltuielile indirecte se
calculează în baza documentaţiei investitorului şi analizei pieţei construcţiilor noi.
21. Beneficiul investitorului reprezintă recompensa pentru riscul legat de realizarea
proiectului de investiţii. Mărimea beneficiului investitorului depinde de situaţia concretă de pe
piaţă şi se determină în baza analizei celei mai bune şi eficiente utilizări.
22. Valoarea de reconstituire sau valoarea de înlocuire se estimează prin aplicarea
următoarelor metode:
a)  metoda comparaţiilor unitare;
b)  metoda costurilor segregate;
c)  metoda cantitativă.
23. Metoda comparaţiilor unitare se bazează pe analiza comparativă a unităţilor ce
caracterizează calităţile de consum ale obiectului (1 m3 al volumului fizic al clădirii, 1 m2 al
suprafeţei totale). Valoarea de reconstituire a obiectului evaluării va fi egală cu produsul între
costul unităţii de comparaţie, exprimată în preţuri curente şi cantitatea unităţilor date (volum,
suprafaţă). Costul unităţii de comparaţie poate fi determinată în baza valorii obiectelor analogice
construite anterior sau în baza "Culegerilor  indicilor comasaţi ai valorii de reconstituire a
clădirilor şi construcţiilor pentru reevaluarea mijloacelor fixe".
24. Metoda costurilor segregate se bazează pe estimarea costurilor unitare pentru diferite
elemente constructive ale clădirii, exprimate în unităţi de măsură adecvate. Surse de informaţie
pentru estimarea valorii de reconstituire sau de înlocuire prin metoda dată pot servi normele de
deviz comasate şi informaţia privind obiectele analogice.
25. Metoda cantitativă se bazează pe estimarea cheltuielilor necesare pentru construcţia
clădirii în întregime şi diferitor componente ale ei, prin întocmirea devizelor locale, devizelor pe
obiect şi devizelor generale pentru obiectul evaluat.
 26. În cadrul metodei cantitative, cheltuielile legate de construcţia obiectului se estimează prin
următoarele metode:
a) metoda de resurse;
b) metoda de resurse şi indici;
c) metoda indicilor de bază.
27. Metoda de resurse este o metodă de determinare a valorii de deviz a clădirilor şi
construcţiilor în baza indicilor de resurse evidenţiaţi în documentaţia de proiect şi deviz:
manoperă, utilajele de construcţii-montaj, materiale, construcţii şi preţurilor de livrare a acestor
resurse. Metoda de resurse se aplică în conformitate cu instrucţiunile privind întocmirea
devizelor pentru lucrările de construcţii-montaj prin metoda de resurse (CP L.01.01-2001) şi alte
instrucţiuni elaborate de Ministerul Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului.
28. Metoda de resurse şi indici  reprezintă o aplicare mixtă a metodei de resurse şi a
sistemului de indici pentru resursele folosite în construcţie şi determinate ca raport între preţurile
curente şi preţurile de bază pentru resursele similare.
29. Metoda indicilor de bază se bazează pe recalcularea cheltuielilor incluse în devize din
preţurile de bază în preţurile curente prin aplicarea indicilor. Estimarea valorii prin metoda
indicilor de bazăse efectuează în baza Regulamentului provizoriu privind modul de stabilire a
costului construcţiei şi de efectuare a calculelor pentru executarea lucrărilor de antrepriză între
beneficiari şi antreprenori în condiţiile liberalizării preţurilor, pus în aplicare de la 1 iunie 1994,
aprobat de Departamentul de Arhitectură şi Construcţii, ordinul nr.10a din 3 iunie 1994
(Monitorul construcţiilor, 1994, vol.3) şi Instrucţiunilor metodologice privind modul
de întocmire a devizului centralizat pentru realizarea obiectivelor de investiţii ţinînd seama de
preţurile curente, aprobate prin ordinul Ministerului Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării
Teritoriului  nr. 30 din 24 ianuarie 2000 (Monitorul Construcţiilor, 2001, vol.1(22), vol.2(23)).
30. La determinarea valorii de reconstituire sau de înlocuire a bunului imobil este necesar de
luat în considerare mărimea deprecierii acumulate, care reprezintă reducerea calităţilor de
consum ale bunului imobil din punct de vedere al cumpărătorului potenţial şi se manifestă prin
diminuarea valorii bunului în urma acţiunii diferitor factori. Se disting următoarele forme ale
deprecierii:
a) uzura fizică;
b) deprecierea funcţională;
c) deprecierea economică.
31. Uzura fizică reprezintă o reducere a valorii bunului imobil care se datorează deteriorării
lui sub influenţa factorului timpului şi altor factori externi (factorii fizici, chimici, exploatarea
incorectă a clădirii, întreţinerea nesatisfăcătoare a construcţiei etc.).
32. Deprecierea funcţională sau învechirea funcţională, este legată de dezvoltarea
tehnologiilor moderne care permit crearea obiectelor noi ce satisfac mult mai eficient cerinţele
pieţei. Deprecierea funcţională este determinată de necorespunderea caracteristicilor clădirilor şi
construcţiilor standardelor contemporane ale pieţei şi cerinţelor consumatorilor
(proiecte învechite, utilaj tehnologic învechit şi altele).
33. Deprecierea economică este determinată de influenţa unor factori externi asupra bunului
imobil. Factorii externi includ: schimbările în economia ţării, schimbările pe piaţa imobiliară,
schimbările în legislaţia naţională, modificarea condiţiilor de finanţare şi altele.
34. Uzura fizică şi deprecierea funcţională pot fi recuperabile şi nerecuperabile.
35. Deprecierea recuperabilă reprezintă deprecierea înlăturarea căreia este posibilă din punct
de vedere fizic şi eficientă din punct de vedere economic. Deprecierea recuperabilă include
cheltuielile legate de înlăturarea elementelor deprecierii în urma căreia valoarea bunului imobil
evaluat va creşte.
36. Deprecierea nerecuperabilă este deprecierea, cheltuielile pentru înlăturarea căreia vor fi
mai mari decît creşterea probabilă a valorii bunului imobil în urma înlăturării elementelor
deprecierii.
37. Metodele de estimare a uzurii fizice sînt:
 a)  metoda normativă;
b)  metoda valorică;
c)  metoda vîrstei efective.
38. Metoda normativă presupune determinarea mărimii uzurii fizice în baza analizei stării
tehnice a elementelor constructive de bază ale clădirii. Metoda respectivă se aplică în două etape:
a)  se va determina uzura fizică a fiecărui element constructiv;
b)  se va determina uzura fizică a construcţiei întregi după formula:
    Uconstr.= Uelement. x 100 / GS element.        (2)
unde,
Uconstr.  - uzura fizică a construcţiei (%);
Uelement.   - uzura elementelor construcţiei (%);
GSelement - greutatea specifică a elementelor constructive (%).
39. Pentru determinarea uzurii fizice a elementelor constructive evaluatorul poate
folosi Normele de evaluare a construcţiilor ce aparţin cetăţenilor R.S.S. Moldoveneşti în scopul
asigurării de stat, ediţia 1982, aprobate prin Hotărîrea Sovietului  Miniştrilor al R.S.S.
Moldoveneşti nr.119 din 29 martie 1982.
40. Metoda valorică presupune determinarea costului reparaţiei capitale a construcţiei. În
acest caz este determinat coeficientul care reprezintă raportul între costul reparaţiei capitale şi
valoarea de reconstituire a clădirii, estimată la data evaluării, ţinînd cont de mărimea uzurii
fizice.
41. Metoda valorică se utilizează pentru determinarea mărimii uzurii fizice în următoarele
cazuri:
a)  beneficiarul evaluării intenţionează să exploateze clădirea locativă;
b)  cheltuielile pentru reparaţia capitală se compensează la vînzarea obiectului (diferenţa între
preţul obiectului după reparaţia capitală şi preţul obiectului înainte de reparaţia capitală este mai
mare decît cheltuielile pentru reparaţia capitală);
c)  bunul imobil este dat în arendă sau ipotecat.
42. Pentru determinarea mărimii uzurii fizice prin metoda vîrstei efective se foloseşte
următoarea formulă:
  U=(VE/DVF)x100 sau   U=(VE(VE+DVFR))x100  (3)
unde,
U  - uzura fizică exprimată în procente;
VE  - vîrsta efectivă;
DVF - durata de viaţă fizică;
DVFR - durata de viaţă fizică rămasă.
Metoda valorică este aplicată pentru a estima uzura fizică atît a elementelor constructive ale
construcţiei separat, cît şi a întregii construcţii.
43. Deprecierea funcţională este determinată de diferenţa între caracteristicile reale ale
bunului imobil şi aşteptările consumatorilor. Această categorie a deprecierii este
caracteristică tuturor bunurilor imobile.
44. Deprecierea funcţională absolută a unui bun imobil poate apărea în cazurile în care pe
piaţă nu există cumpărători  pentru acest tip de bunuri  imobile.
45. Următoarele metode sînt aplicate pentru determinarea deprecierii funcţionale: metoda
capitalizării pierderilor plăţii de arendă şi metoda capitalizării surplusului de pierderi normative.
Deprecierea funcţională recuperabilă este determinată prin însumarea costurilor necesare
pentru înlăturarea ei. Deprecierea funcţională nerecuperabilă este egală cu diferenţa între
pierderile venitului  datorate lipsei  unor elemente funcţionale ale construcţiei  (sau surplusului
de îmbunătăţiri), capitalizate la rata de capitalizare pentru construcţii şi costul elementelor ce
lipsesc (sau cheltuielile adiţionale pentru elementele în surplus).
46. Deprecierea economică se determină prin următoarele metode:
a)  capitalizarea pierderilor veniturilor datorate influenţei factorilor externi;  
 b)  analiza comparativă a bunurilor imobile similare obiectului evaluării asupra cărora
influenţează factorii externi şi celor asupra cărora aceşti factori nu influenţează.
47. Deprecierea acumulată se determină prin următoarele metode:
a)  metoda duratei de viaţă economică;
b)  metoda modificată a duratei de viaţă economică;
c)  metoda analizei comparative a vînzărilor;
d)  metoda segregării.
48. Metoda duratei de viaţă economică presupune estimarea deprecierii acumulate în baza
următoarei formule:
  D=(VE/DVE)x100   (4)
unde,
VE  - vîrsta efectivă;
DVE - durata de viaţă economică.
49. Metoda modificată a duratei de viaţă economică ia în considerare uzura
fizică recuperabilă şi deprecierea funcţională recuperabilă. În acest caz deprecierea acumulată se
va calcula în două etape:
a)  din valoarea construcţiei noi este sustrasă deprecierea recuperabilă fizică şi funcţională;
b)  valoarea construcţiei noi modificate va fi înmulţită cu raportul între vîrsta efectivă şi
durata de viaţă economică.
50. Metoda analizei comparative a vînzărilor presupune determinarea deprecierii acumulate ca
diferenţă între valoarea construcţiei noi şi valoarea de piaţă a bunului imobil la data evaluării.
Pentru aplicarea metodei respective este necesară informaţia privind preţurile de vînzare ale
bunurilor imobile similare obiectului evaluării şi valoarea de piaţă a terenurilor virane.
51. Metoda segregării constă în examinarea detaliată a tuturor formelor  deprecierii: uzura
fizică recuperabilă şi nerecuperabilă, deprecierea funcţională recuperabilă şi nerecuperabilă şi
deprecierea economică. Deprecierea acumulată se determină prin însumarea valorilor tuturor
formelor de depreciere a  construcţiei. Metoda segregării se utilizează în îmbinare cu metodele
duratei de viaţăeconomică şi analizei comparative a vînzărilor pentru a determina mărimea
diferitor forme ale deprecierii incluse în deprecierea acumulată.
IV. Metoda analizei comparative a vînzărilor
52. Metoda analizei comparative a vînzărilor presupune estimarea valorii de piaţă a bunului
imobil în baza analizei comparative a bunurilor imobile similare obiectului evaluării care au fost
vîndute recent şi ajustării preţurilor de vînzare pentru diferenţele între aceste bunuri şi obiectul
evaluării. Metoda  respectivă se utilizează în cazurile în care există suficientă informaţie despre
vînzările bunurilor imobile similare obiectului evaluării.
53. Bunurile imobile comparabile trebuie să fie similare obiectului evaluării din punct de
vedere al caracteristicilor funcţionale şi fizice. În scopul aplicării metodei analizei comparative a
vînzărilor evaluatorul trebuie să dispună de informaţia privind preţurile de vînzare sau preţurile
de ofertă pentru aceste bunuri.
54. Aplicarea metodei vînzărilor comparabile este efectuată în baza următoarei proceduri
standard:
a)  colectarea şi analiza datelor de piaţă în scopul selectării bunurilor imobile comparabile;
b)  identificarea unităţilor şi  elementelor de comparaţie;
c)  determinarea mărimii ajustărilor;
d)  comparaţia bunului imobil evaluat cu obiectele similare, în scopul ajustării preţurilor de
vînzare;
e)  analiza preţurilor ajustate ale bunurilor imobile comparabile pentru a determina valoarea
de piaţă a obiectului evaluării.
55. La etapa colectării şi analizei datelor de piaţă evaluatorul determină numărul vînzărilor
comparabile necesar pentru analiză. Pentru efectuarea analizei comparative sînt suficiente trei
-cinci vînzări, dar cu cît mai mare este numărul vînzărilor analizate cu atît este mai exact
rezultatul evaluării.
 56. Preţurile bunurilor imobile comparabile sînt analizate şi corectate în funcţie de
asemănări şi diferenţieri. Următoarele elemente de comparaţie sînt examinate în cadrul metodei
respective:
a)  drepturile de proprietate şi alte drepturi reale transmise;
b)  condiţiile de finanţare;
c)  condiţiile tranzacţiei;
d)  condiţiile pieţei;
e)  amplasarea;
f)  caracteristicile fizice;
g)  caracteristicile economice;
h)  modul de folosinţă;
i)  componentele valorii ce nu sînt legate de bunul imobil.
57. Preţul bunului imobil depinde de avantajele obţinute odată cu preluarea dreptului de
proprietate asupra lui. Preţul de vînzare va fi cel mai mare în cazul transmiterii dreptului de
proprietate absolut asupra terenului şi construcţiei.  Apariţia unor restricţii asupra dreptului de
proprietate (lipsa dreptului de dispoziţie a bunului imobil, existenţa unor grevări a dreptului de
proprietate - servitute etc.) contribuie la reducerea valorii bunului imobil, prin urmare şi a
preţului de vînzare. Dacă dreptul de proprietate asupra obiectului evaluării este absolut, iar
dreptul de proprietate asupra bunului imobil comparabil este grevat de alte drepturi reale,
evaluatorul trebuie să efectueze corectările respective ale preţului de vînzare a obiectului
comparabil, mărimea ajustării fiind egală cu valoarea de piaţă a drepturilor adiţionale asupra
bunului imobil.
58. Estimarea ajustării pentru condiţiile de finanţare depinde de acordul între cumpărător şi
vînzător privind condiţiile efectuării şi finanţării tranzacţiei. Această ajustare este aplicată în
cazurile cînd cumpărătorul plăteşte creditorului dobîndă pentru creditul acordat în scopul
procurării bunului imobil sau cînd vînzătorul participă la finanţarea tranzacţiei, acordînd
cumpărătorului  un credit ipotecar.
59. Ajustarea pentru condiţiile tranzacţiei  reflectă condiţiile atipice ale tranzacţiei, cum ar fi
termenii restrînşi de vînzare a bunului imobil, existenţa unei relaţii speciale între părţile
implicate în tranzacţie: de rudenie, de afaceri sau interese financiare comune.
60. Ajustarea pentru condiţiile pieţei presupune luarea în considerare a evoluţiei preţurilor pe
piaţa imobiliară în perioada dintre data evaluării şi data cînd a fost efectuată vînzarea bunului
imobil comparabil, ţinînd cont de inflaţie sau deflaţie, modificarea legislaţiei fiscale şi
legislaţiei în general, schimbările în structura cererii şi a ofertei bunurilor imobile şi altele.
61. Ajustarea preţurilor pentru amplasare se efectuează în cazurile în care amplasarea bunului
imobil comparabil diferă de amplasarea obiectului evaluării.
62. Ajustarea pentru caracteristicile fizice este aplicată pentru diferenţele între caracteristicile
fizice ale obiectelor comparabile şi obiectul evaluării, fiind analizată fiecare caracteristică în
parte (elementele constructive, starea bunului imobil, deprecierea construcţiilor, suprafaţa şi
altele).
63. Caracteristicile economice sînt analizate în cazul evaluării bunurilor imobile care
generează venituri. Ele cuprind: cheltuielile operaţionale curente, calitatea administrării bunului,
plata de arendă, condiţiile şi termenele contractului de arendă şi altele.
64. Ajustarea preţurilor pentru diferenţierea  modului de folosinţă se efectuează în cazul în
care modul de folosinţă curentă al obiectului comparabil diferă, dar nu esenţial, de modul de
folosinţă al obiectului evaluării.
65. Ajustarea pentru componentele valorii ce nu sînt legate de bunul imobil se aplică în
cazul în care la tranzacţia de vînzare a bunului  imobil au participat şi  alte bunuri  ce nu sînt
considerate imobile, cum ar fi: utilaje şi   echipamente de producţie, mobilier şi  altele. Valoarea
acestor componente se separă de valoarea bunului imobil.
66. Pentru determinarea mărimii ajustărilor se aplică următoarele metode:
a)  metoda comparaţiei pare;
 b)  metoda analizei datelor secundare;
c)  analiza statistică.
67. Metoda comparaţiei pare constă în analiza a două vînzări comparabile pentru a determina
mărimea ajustării pentru un element de comparaţie. În acest caz, bunurile imobile care au
participat în tranzacţie trebuie să posede caracteristici  identice, cu excepţia caracteristicii pentru
care este estimată ajustarea.
68. Metoda analizei datelor secundare presupune determinarea mărimii ajustărilor în baza
informaţiei din rapoartele analitice privind tendinţele de dezvoltare a pieţei imobiliare,
articolele şi publicaţiile de specialitate.
69. Metoda analizei statistice presupune aplicarea tehnicilor economico - matematice de
analiză, în special analiza de regresie şi corelare.
70. În cadrul metodei analizei statistice, evaluatorul poate aplica şi alte metode pentru
determinarea mărimii ajustărilor, cum ar fi: metoda analizei grafice, analiza trendului, analiza
costurilor, analiza comparativă relativă, analiza distributivă şi altele.
71. Ajustările sînt aplicate pentru majorarea sau diminuarea preţurilor bunurilor imobile
comparabile şi pot fi exprimate în mărimi absolute sau relative.
72. Ajustările sînt aplicate în următoarea consecutivitate:
a)  ajustarea pentru drepturile de proprietate transmise;
b)  ajustarea pentru condiţiile de finanţare;
c)  ajustarea pentru condiţiile de vînzare;
d)  ajustarea pentru condiţiile pieţei;
e)  ajustarea pentru amplasare şi caracteristicile fizice.
73. În procesul aplicării ajustărilor pentru drepturile de proprietate, condiţiile de finanţare,
condiţiile de vînzare şi condiţiile pieţei, preţul de vînzare  este recalculat după fiecare corectare a
elementului de comparaţie.
74. Ajustările pentru celelalte elemente de comparaţie pot fi aplicate în modul stabilit de
evaluator. Preţul bunului imobil poate fi recalculat după ajustarea fiecărui element sau
după aplicarea tuturor ajustărilor. Modalitatea aplicării ajustărilor nu va influenţa rezultatul final.
V. Metoda veniturilor
75. Metoda veniturilor presupune estimarea valorii bunului imobil în baza venitului
operaţional net ce poate fi generat de acest bun în viitor. Aplicarea metodei veniturilor se
efectuează în două etape:
a)  prognozarea veniturilor viitoare;
b)  determinarea valorii prezente a veniturilor viitoare.
76. Veniturile viitoare pot proveni din următoarele surse:
a)  plata de arendă colectată în urma dării în arendă a bunului imobil;
b)  veniturile din exploatarea comercială a bunului imobil.
Pentru estimarea veniturilor generate de bunul imobil, de cele mai dese ori se utilizează plata
de arendă.
77. În scopul calculării venitului operaţional net este necesar de determinat următoarele
tipuri  de venituri  şi  cheltuieli  legate de funcţionarea bunului  imobil:
a) venitul brut potenţial - venitul ce poate fi generat de bunul imobil în cazul folosirii tuturor
spaţiilor disponibile;
b) venitul brut efectiv - venitul ce poate fi obţinut în urma funcţionării bunului imobil, ţinînd
cont de nivelul de ocupare a spaţiilor şi eventualele pierderi la colectarea plăţii de arendă.
Formula în baza căreia se calculează venitul brut efectiv este:
          VBE = (VBP - DSL) + AV  (5)
unde:  VBE - venitul brut efectiv, VBP - venitul brut potenţial, DSL - deducerea pentru
spaţiile libere, AV - alte venituri generate de bunul imobil care nu provin nemijlocit din darea în
arendă a spaţiilor disponibile;
c) cheltuielile operaţionale - cheltuieli legate de exploatarea şi asigurarea funcţionării normale
a bunului imobil. Cheltuielile operaţionale sînt grupate în următoarele categorii:
 cheltuielile operaţionale fixe, care includ cheltuielile ce nu depind de nivelul de ocupare a
spaţiilor (impozitul imobiliar, prima pentru asigurarea bunului imobil şi altele);
cheltuielile operaţionale variabile, care includ cheltuielile ce depind de intensitatea exploatării
bunului imobil (cheltuieli pentru administrarea bunului imobil, cheltuielile pentru plata
serviciilor comunale şi altele);
cheltuieli pentru reparaţii şi menţinere, care includ cheltuielile pentru reparaţia curentă a
bunului imobil şi cheltuielile pentru întreţinerea bunului imobil. Cheltuielile incluse în
această categorie poartă atît un caracter fix cît şi variabil (reparaţia ascensorului, zugrăvirea
pereţilor şi altele);
cheltuielile operaţionale pentru înlocuire, care includ cheltuielile pentru înlocuirea
elementelor uzate ale bunului imobil (acoperişul, instalaţiile sanitare - inginereşti şi altele).
78. Venitul operaţional net se calculează după următoarea formulă:
          VON = VBE - CO    (6)
unde, VON - venitul operaţional net, CO - cheltuieli operaţionale.
79. Pentru estimarea venitului operaţional net din venitul brut efectiv se vor scădea doar
cheltuielile operaţionale care sînt suportate de proprietar. La cheltuieli operaţionale nu sînt
atribuite: deservirea creditului  ipotecar, impozitul pe venit şi  amortizarea mijloacelor fixe.
80. În cadrul metodei veniturilor sînt aplicate două metode de estimare a valorii:
a) capitalizarea directă;
b) actualizarea fluxurilor de numerar.
81. Capitalizarea directă implică transformarea venitului obţinut pe parcursul unui singur an
de gestiune în valoarea bunului imobil prin intermediul ratei de capitalizare. Astfel,
            
             V =  VON/r    (7)
            
unde, V - valoarea estimată, r - rata de capitalizare.
82. Rata de capitalizare se estimează prin următoarele metode:
a) metoda analizei vînzărilor comparabile;
b) metoda multiplicatorului  venitului  brut efectiv;
c) tehnica grupului investiţional;
d) metoda coeficientului de acoperire a datoriei
83. Metoda analizei comparative a vînzărilor este metoda care se va aplica de
preferinţă pentru estimarea ratei de capitalizare. O condiţie necesară pentru obţinerea rezultatelor
corecte în urma aplicării metodei respective este asigurarea unui nivel înalt de comparabilitate a
obiectului evaluării şi obiectelor comparabile în baza cărora a fost estimată rata de
capitalizare. Înainte de a estima rata de capitalizare este necesar să fie efectuate toate ajustările
corespunzătoare pentru diferenţa între bunul evaluat şi bunurile similare. Procedura de aplicare a
metodei analizei comparative a vînzărilor este similară celei prezentate în capitolul IV al
prezentului Regulament.
84. Metoda multiplicatorului venitului brut efectiv se aplică în cazurile cînd nu poate fi
obţinută informaţia completă privind bunurile imobile comparabile, în schimb este
disponibilă informaţia despre veniturile brute efective şi cheltuielile operaţionale ale acestor
bunuri. Formula pentru calcularea ratei de capitalizare este:
            
               r =  (1- CCO)/MVBE    (8)
              
unde:
CCO - coeficientul cheltuielilor operaţionale;
MVBE - multiplicatorul venitului  brut efectiv.
Coeficientul cheltuielilor operaţionale este egal cu raportul între cheltuielile operaţionale şi
venitul brut efectiv.
 Multiplicatorul venitului  brut efectiv reprezintă raportul între preţul de vînzare a bunului
imobil şi venitul brut efectiv.
85. Tehnica grupului de investiţii se bazează pe presupunerea că în cazul în care există mai
multe interese materiale legate de bunul imobil evaluat, rata de capitalizare trebuie
să corespundă cerinţelor fiecăruia din deţinătorii de drepturi reale asupra bunului imobil faţă de
nivelul de rentabilitate al investiţiei. Interesele materiale legate de obiectul evaluării pot fi de
origine financiară (finanţarea bunului imobil cu capital propriu şi capital împrumutat) şi de
origine fizică (divizarea bunului imobil în părţi componente: teren şi construcţii).
86. Tehnica grupului de investiţii pentru interesele financiare este aplicată în cazurile în care
pentru procurarea proprietăţii imobiliare au fost atrase resurse creditare. Astfel, venitul
operaţional net este divizat în două părţi. Prima parte reprezintă plăţile ipotecare (rambursarea
creditului  ipotecar), care este un venit pentru creditor. Cea de a doua parte este venitul
proprietarului care a investit capitalul propriu, şi poartă denumirea de flux de numerar înainte de
impozit (FNII). Prin urmare, rata de capitalizare care este utilizată pentru capitalizarea venitului
operaţional net, va ţine cont atît de capitalul propriu, cît şi de capitalul împrumutat, reprezentînd
o mărime medie ponderată a ratei rentabilităţii pentru creditor (rc) şi ratei rentabilităţii pentru
proprietar (rp). În acest caz, rata de capitalizare se determină după următoarea formulă:
          r = (m)x (rc)+(1-m)x (rp)          (9)
unde,
m  - ponderea mijloacelor împrumutate;
(1-m) - ponderea capitalului propriu în valoarea proprietăţii imobiliare.
Rata de capitalizare pentru mijloacele împrumutate, care în practica evaluării este
cunoscută sub denumirea de constantă ipotecară  este determinată după următoarea formulă:
              
            rc = DC/SC    (10)
              
unde,
DC  - plăţile anuale pentru deservirea creditului  ipotecar (deservirea creditului);
SC  - suma creditului  ipotecar.
Rata de capitalizare pentru capitalul propriu este determinată după următoarea formulă:
              
            rp = FNII/CP  (11)
              
unde,
FNII - fluxul de numerar înainte de impozit;
CP  - suma capitalului propriu investit.
87. Tehnica grupului de investiţii poate fi aplicată şi pentru componentele fizice ale unui bun
imobil complex - teren şi construcţii. În acest caz, pentru a estima mărimea ratei de capitalizare
evaluatorul trebuie să cunoască: ratele de capitalizare pentru fiecare din componentele fizice
analizate (rata de capitalizare pentru teren şi rata de capitalizare pentru construcţii), precum şi
contribuţia fiecărei componente fizice în valoarea totală a bunului imobil. Formula de calculare a
ratei de capitalizare este:
        r = T x rteren + C x rcontructive            (12)
unde,
T - ponderea terenului în valoarea totală a bunului imobil;
r teren - rata de capitalizare pentru teren;
C - ponderea construcţiei în valoarea totală a bunului imobil;
r construcţie - rata de capitalizare pentru construcţie.
Rata de capitalizare pentru teren şi rata de capitalizare pentru construcţii pot fi estimate prin
metoda tehnicii reziduale (pct. 118-119 al Regulamentului provizoriu).
 88. Metoda coeficientului de acoperire a datoriei este una din metodele care se aplică pentru
calcularea ratei de capitalizare în cazul în care sînt atrase mijloace creditare pentru finanţarea
tranzacţiei. În acest caz rata de capitalizare se calculează după formula:
          r = CAD x rc x m            (13)
unde,
CAD - coeficientul de acoperire a datoriei.
Coeficientul de acoperire a datoriei reprezintă raportul dintre venitul operaţional net şi plata
anuală pentru deservirea creditului.
89. Actualizarea fluxurilor de numerar se bazează pe determinarea valorii prezente a
veniturilor anuale prognozate pentru o perioadă de calcul determinată. Pe lîngă veniturile anuale
obţinute în urma exploatării bunului imobil, metoda actualizării fluxurilor de numerar presupune
determinarea valorii bunului imobil la sfîrşitul perioadei de calcul (reversia).
90. În cadrul metodei de actualizare a fluxurilor de numerar valoarea bunului imobil este
calculată după următoarea formulă:
          
                 n
V=еVONt/(1+Y)t+R(1+Y)n        (14)
            t=1

unde,
t  - perioada de calcul;
Y  - rata de actualizare;
R  - reversia.
91. Perioada de calcul poate varia de la un an la infinit, în funcţie de  perioada tipică de
posesiune a bunului imobil sau durata de viaţă rămasă a bunului imobil. Dat fiind faptul că în
condiţiile unei economii în tranziţie este dificil de a prognoza venitul generat de bunul imobil pe
parcursul unei perioade îndelungate, se recomandă aplicarea unei perioade de calcul de 3-5 ani.
92. Reversia reprezintă preţul probabil pentru care bunul imobil ar putea fi vîndut la sfîrşitul
perioadei de calcul. Reversia se calculează prin capitalizarea venitului operaţional net din anul
imediat următor perioadei de calcul (VONn+1)
            
          R =VONn+1/(1+r)n+1      (15)
            
unde,
R   - reversia;
r - rata de capitalizare estimată pentru anul imediat următor perioadei de calcul.
93. Rata de actualizare reflectă aşteptările investitorului privind veniturile viitoare şi este
estimată prin aplicarea următoarelor metode:
a)  metoda adiţionării;
b)  metoda extracţiei;
c)  metoda investiţiilor de alternativă.
94. Metoda adiţionării presupune însumarea estimărilor individuale a fiecărei componente a
ratei  de actualizare: rata reală a rentabilităţii, rata inflaţiei  anticipate şi  rata riscului.
Rata reală a rentabilităţii este determinată în baza analizei investiţiilor financiare fără de risc
sau care implică riscuri minime. Rata reală a rentabilităţii nu ţine cont de inflaţie şi este
similară pentru toate investiţiile din economia naţională.
Rata inflaţiei  anticipate este determinată în baza prognozelor oficiale privind evoluţia
inflaţiei în economia ţării.
Rata riscului reflectă recompensa pe care investitorul aşteaptă să o primească pentru banii
investiţi în bunul imobil. Rata riscului include: riscul pieţei imobiliare, riscul inflaţiei
neaşteptate şi riscul lichidităţii joase caracteristic pentru bunurile imobile.
95. Metoda extracţiei se bazează pe analiza informaţiei despre bunurile imobile
comparabile şi extragerea ratei de actualizare din datele despre veniturile nete şi valorile
bunurilor imobile similare obiectului evaluării. Această metodă poate fi utilizată respectînd
condiţia că modul curent de utilizare a bunurilor imobile comparabile corespunde
principiului  celei  mai  bune şi  eficiente utilizări.
96. Metoda investiţiilor de alternativă se bazează pe principiul că proiectele de investiţii cu
riscuri similare vor avea rate de actualizare egale. Estimarea ratei de actualizare poate fi
efectuată în baza sumei ratei curente a rentabilităţii pe pieţele de capital (dobînda pentru hîrtiile
de valoare de stat) şi diferenţa între mărimea ratei rentabilităţii pe pieţele de capital şi rata
rentabilităţii pentru bunurile imobile estimată din analiza investiţiilor anterioare. Formula
determinării ratei de actualizare după metoda investiţiilor de alternativă este:
Yo = Rata pură a rentabilităţii + (Rata investiţiei de alternativă - Rata pură a rentabilităţii)
       + Rata riscului           (16)
VI. Reconcilierea rezultatelor evaluării
97. În procesul de reconciliere a rezultatelor evaluării evaluatorul va determina mărimea
valorii finale a obiectului evaluării.
98. Procedura de reconciliere este constituită din două etape:
a)  revizuirea  poziţiilor tehnice şi conceptuale ale evaluării, care include explicarea
diferenţelor între valorile estimate prin aplicarea metodelor de evaluare şi determinarea celei mai
credibile valori;
b)  estimarea valorii finale.
99. Revizuirea poziţiilor tehnice şi conceptuale se bazează pe verificarea:
a)  corectitudinii  selectării  tipului  valorii  estimate;
b)  corectitudinii metodelor aplicate;
c)  profunzimii analizei elementelor pieţei imobiliare;
d)  veridicităţii datelor utilizate în analiză;
e)  corectitudinii interpretării şi utilizării datelor;
f)  corectitudinii efectuării ajustărilor individuale în cadrul diferitor metode;
g)  consistenţa datelor utilizate în evaluare (rata de creştere a valorii pe parcursul perioadei de
posesie, rata de ajustare a preţurilor vînzărilor comparabile pentru inflaţie şi rata
inflaţiei  anticipate trebuie să posede un grad înalt de coerenţă; mărimea uzurii calculate trebuie
să corespundă vîrstei efective a construcţiei).
100. Mărimea valorii finale determinate în procesul de reconciliere va depinde de:
a)  tipul valorii  estimate;
b)  informaţia disponibilă la data evaluării şi relevantă scopului evaluării;
c)  metodele de evaluare aplicate.
101. În raportul de evaluare, evaluatorul va prezenta temeiul şi justificarea pentru selectarea
metodelor de evaluare utilizate şi pentru acordarea ponderilor rezultatelor obţinute prin diferite
metode în procesul reconcilierii.
102. Valoarea finală a proprietăţii imobiliare este calculată prin aplicarea mediei ponderate.
Procedura de ponderare poate să se bazeze atît pe aplicarea coeficienţilor de ponderare cît şi pe
aplicarea ponderii relative a valorilor rezultate din aplicarea metodelor de evaluare.
103. Valoarea finală poate fi prezentată ca o cifră concretă sau o cifră concretă şi un interval
de valori. În cazul indicării intervalului valoric, valoarea minimală şi maximală a intervalului nu
poate fi mai mică sau mai mare decît respectiv cea mai mică sau cea mai mare mărime a valorii
obţinută prin aplicarea metodelor de evaluare.
VII. Metodele de evaluare a terenurilor
104. Metodele de evaluare a terenurilor prezentate sînt aplicabile pentru evaluarea tuturor
terenurilor, indiferent de destinaţia lor şi modul de utilizare curentă:
a)  metoda analizei vînzărilor comparabile, care include: metoda comparaţiei directe, metoda
alocaţiei şi metoda extragerii;
b)  metoda veniturilor, care include: metoda capitalizării directe, metoda reziduală şi metoda
parcelării.
 105. Metoda comparaţiei directe este utilizată pentru determinarea valorii terenurilor cu
construcţii şi terenurilor fără construcţii prin compararea preţurilor de vînzare a terenurilor
similare obiectului evaluării. Principalii factori de influenţă asupra valorii terenurilor de
regulă sînt:
a)  amplasarea şi mediul înconjurător;
b)  destinaţia terenului, modul de utilizare curentă şi drepturile persoanelor terţe asupra
terenului;
c)  caracteristicile fizice ale terenului: relieful, suprafaţa, forma şi altele;
d)  accesul la teren;
e)  dotările edilitare existente la nivel de parcelă (reţelele de alimentare cu apă, de canalizare,
termoficare, gaze naturale, electrice şi altele).
106. Pentru compararea terenurilor pot fi folosite următoarele unităţi de măsură: 1 m2, 1 ar, 1
ha sau un lot de teren. Procedura de aplicare a metodei comparaţiei directe este similară celei
descrise în capitolul IV al prezentului Regulament.
107. Metoda alocaţiei este utilizată pentru determinarea valorii terenurilor cu construcţii.
Metoda în cauză poate fi aplicată respectînd următoarele condiţii:
a)  disponibilitatea informaţiei privind preţurile de vînzare ale bunurilor imobile similare
obiectului evaluării;
b)  existenţa informaţiei veridice privind ponderea valorii terenului în valoarea bunului imobil
complex;
c)  corespunderea îmbunătăţirilor de pe teren criteriului cele mai bune şi eficiente utilizări.
108. Următoarele etape sînt aplicate în cadrul metodei alocaţiei:
a)  determinarea principalilor factori  de influenţă asupra valorii  bunului  imobil complex,
parte componentă al căruia este terenul evaluat;
b)  determinarea preţurilor de vînzare pentru bunurile imobile comparabile bunului imobil
complex din care face parte terenul evaluat;
c)  estimarea ajustărilor pentru deosebirile între bunurile imobile comparabile şi bunul imobil
complex din care face parte terenul evaluat;
d)  ajustarea preţurilor bunurilor imobile comparabile;
e)  estimarea valorii bunului imobil complex din care face parte terenul evaluat;
f)  calcularea valorii terenului prin înmulţirea valorii estimate a bunului imobil complex cu
cota valorii terenului în valoarea bunului imobil complex.
109. Metoda extracţiei se utilizează pentru evaluarea terenurilor cu construcţii, cu condiţia
existenţei informaţiei despre preţurile de vînzare a bunurilor imobile în componenţa cărora
intră terenuri similare terenului evaluat.
110. Următoarele etape sînt aplicate în cadrul metodei extracţiei:
a)  determinarea principalilor factori  de influenţă asupra valorii  bunului  imobil complex,
parte componentă a căreia este terenul evaluat;
b)  determinarea preţurilor de vînzare pentru bunurile imobile comparabile bunului imobil
complex din care face parte terenul evaluat;
c)  estimarea ajustărilor pentru deosebirile între bunurile imobile comparabile şi bunul imobil
complex din care face parte terenul evaluat;
d)  ajustarea preţurilor bunurilor imobile comparabile;
e)  estimarea valorii bunului imobil complex din care face parte terenul evaluat;
f)  calcularea valorii de reconstituire sau de înlocuire a îmbunătăţirilor de pe terenul evaluat;
g)  calcularea valorii terenului prin extragerea valorii de reconstituire sau de înlocuire
a îmbunătăţirilor din valoarea bunului imobil complex.
111. Metodele de estimare a valorii de reconstituire şi de înlocuire sînt prezentate în capitolul
III al prezentului Regulament.
112. Metoda capitalizării directe se utilizează pentru estimarea valorii terenurilor care pot
genera venituri pe parcursul perioadei de exploatare. Metoda respectivă se aplică pentru
evaluarea terenurilor cu construcţii şi celor fără construcţii în cazurile în care este
disponibilă informaţia despre veniturile generate de terenurile similare obiectului evaluării.
113. Venitul obţinut în urma utilizării terenului poate proveni atît din darea în arendă a
terenului cît şi din exploatarea lui de către proprietar în scopuri economice.
114. Plata de arendă depinde de veniturile arendaşilor obţinute în urma folosirii terenurilor
conform destinaţiei lor. Astfel, valoarea terenurilor reprezintă suma actualizată a veniturilor
viitoare obţinute din darea în arendă a terenurilor.
115. În cazul evaluării terenurilor cu destinaţie agricolă venitul generat de bunul imobil poate
fi calculat în baza preţurilor de piaţă pentru producţia agricolă cultivarea căreia reprezintă cea
mai bunăşi mai eficientă utilizare a terenului respectiv.
116. Următoarele etape sînt aplicate în cadrul metodei capitalizării directe:
a)  estimarea venitului anual obţinut de la utilizarea terenului;
b)  determinarea ratei de capitalizare;
c)  determinarea valorii terenului prin împărţirea venitului anual la rata de capitalizare.
117. Metodele de estimare a ratei de capitalizare sînt examinate în capitolul V al prezentului
Regulament.
118. Metoda reziduală se utilizează pentru evaluarea terenurilor cu construcţii şi terenurilor
destinate construcţiilor.
119. Următoarele etape se aplică în cadrul metodei reziduale:
a)  calcularea valorii de reconstituire sau valorii de înlocuire a îmbunătăţirilor existente pe
terenul evaluat sau ce urmează a fi construite;
b)  estimarea venitului operaţional net ce poate fi obţinut în urma utilizării bunului imobil
complex, în baza plăţilor de arendă de piaţă pentru bunurile imobile similare bunului imobil
complex parte componentă a căreia este terenul evaluat;
c)  estimarea venitului operaţional net atribuit îmbunătăţirilor prin înmulţirea valorii de
reconstituire sau de înlocuire la rata de capitalizare pentru îmbunătăţiri;
d)  calcularea venitului operaţional net atribuit terenului, prin scăderea venitului operaţional
net atribuit îmbunătăţirilor din venitul operaţional net generat de bunul imobil complex;
e)  determinarea valorii terenului prin împărţirea venitului operaţional net atribuit terenului la
rata de capitalizare a terenului.
120. Procedura de determinare a venitului operaţional net este prezentată în capitolul V al
prezentului Regulament.
121. În procesul de estimare a valorii de piaţă a terenului, în calcule trebuie folosite doar
datele de piaţă (plăţile de arendă şi cheltuielile operaţionale pentru bunurile imobile similare
obiectului evaluării şi altele).
122. Metoda parcelării este utilizată la evaluarea terenurilor pentru care parcelarea
reprezintă cea mai bună şi eficientă utilizare. Pentru aplicarea metodei respective este necesar
să fie analizate costurile parcelării şi preţurile de vînzare ale parcelelor valorificate.
123. Principalele etape ale metodei  parcelării  sînt:
a)  determinarea numărului şi dimensiunilor parcelelor ce pot fi create ţinînd cont de
posibilităţile fizice, prevederile juridice şi eficienţa economică. Parcelele trebuie
să corespundă cerinţelor legale locale, în ceea ce priveşte suprafaţa şi asigurarea cu elemente ale
infrastructurii (reţele inginereşti - apă, canalizare, termoficare, gaze naturale; căi de acces etc.), şi
să satisfacă cerinţele pieţei imobiliare locale. Rezultatul analizei desfăşurate în cadrul primei
etape este fixat într-un plan de valorificare a terenului evaluat. În planul de valorificare vor
fi  indicate: numărul şi   dimensiunile parcelelor, tipul şi   volumul lucrărilor de construcţie
necesare, costurile de construcţie, timpul necesar pentru parcelare şi
construirea îmbunătăţirilor şi cheltuielile care urmează a fi suportate în perioada de expunere pe
piaţă;
b)  analiza pieţei pe care vor fi expuse parcelele: cererea şi oferta, rata de absorbţie a pieţei şi
perioada de expunere pe piaţă pentru parcele formate;
 c)  estimarea preţului de vînzare cel mai probabil al fiecărei parcele prin aplicarea metodei
vînzărilor comparabile şi estimarea mărimii profitului întreprinzătorului pentru valorificarea
terenului şi comercializarea parcelelor;
d)  proiectarea fluxului de venituri şi cheltuieli pe parcursul perioadei de calcul. Perioada de
calcul va începe din momentul cînd terenul a fost preluat pentru a iniţia parcelarea şi va lua
sfîrşit în momentul cînd toate parcelele vor fi vîndute. Fluxul de numerar net pentru fiecare
perioadă va fi actualizat pentru a obţine valoarea prezentă a veniturilor. Rata de actualizare, care
este extrasă din datele de piaţă, trebuie să reflecte gradul de risc asociat afacerii respective;
e)  estimarea valorii de piaţă a terenului prin însumarea fluxurilor de numerar actualizate la
data evaluării.
VIII. Întocmirea raportului de evaluare
124. Raport de evaluare este un document care explică procesul determinării valorii bunului
imobil. Raportul de evaluare trebuie să conţină descrierea obiectului evaluării, altă informaţie
necesarăpentru analiza pieţei imobiliare şi efectuarea evaluării, rezultatele analizei,
ipotezele şi  calculele care au condus la determinarea valorii  estimate.
125. Raportul de evaluare este elaborat la etapa finală a procesului de evaluare.
126. Raportul de evaluare este întocmit în conformitate cu prevederile Legii privind
activitatea de evaluare, standardele internaţionale de evaluare şi standardele europene de
evaluare.
127. Structura şi volumul raportului de evaluare sînt determinate de evaluator de sine stătător
sau în comun cu beneficiarul serviciilor de evaluare, şi vor depinde de scopul evaluării, utilizarea
ulterioară a rezultatelor evaluării, tipul bunului  imobil evaluat şi  cerinţele legislaţiei în vigoare.
128. Pe lîngă informaţia obligatorie prevăzută de legislaţie, raportul de evaluare poate
conţine: fotografii ale bunului imobil evaluat, materiale grafice, rezultatele expertizei tehnice,
ecologice sau oricărei alte expertize efectuate în scopul evaluării, materiale analitice privind
evoluţia pieţei imobiliare şi altă informaţie.
129. Raportul de evaluare trebuie să fie semnat de evaluator, de conducătorul întreprinderii de
evaluare şi legalizat cu ştampila întreprinderii.
130. Raportul de evaluare se întocmeşte în două exemplare, unul din care se transmite
beneficiarului serviciilor de evaluare, iar cel de al doilea se păstrează de către întreprinderea de
evaluare timp de cinci ani.