Ion, de Liviu Rebreanu

Caracterizarea lui Ion

De-a lungul timpului, perioada interbelică a rămas consacrată în istoria literaturii

române drept epoca circuitului de valori universale, prin creaţii de mare valoare artistică şi
originalitate în contextul renaşterii naţionale. De asemenea, epoca dintre cele două războaie
este recunoscută printr-o remarcabilă dezvoltare a speciei romanului. Criticul Eugen
Lovinescu este cel ce teoretizează curentul modernist în această perioadă, introducându-l în
spaţiul literaturii autohtone. Fondator al acestui curent, Lovinescu susţine existenţa unui
„spirit al veacului”, ce a predispus o sincronizare valorică între operele universale şi cele
naţionale. Modernismul lovinescian promovează intelectualizarea prozei, trecerea de la
tematică rurală la cea citadină şi dezvoltarea romanului psihologic şi analitic.

Ca scriitor de referinţă pentru romanul interbelic românesc, în pofida faptului că

trăsăturile prozei sale sunt în opoziţie cu criteriile susţinute de Lovinescu, Liviu Rebreanu
impune o dată istorică de maturizare deplină a prozei prin operele sale exprimându-se prin
descrieri veridice şi autentice a evenimentelor şi a oamenilor după cum declară în eseul
„Cred”: „pentru mine arta înseamnă creaţie de viaţă şi de oameni”. Acesta adoptă stilul
anticalofil: este mai puţin un artist al cuvântului, precum şi impasibilitate creatorului faţă de
relatare. Obiectivitatea stilului lui Rebreanu se datorează viziunii realiste cu privire la marile
mişcări ale vieţii, punând astfel capăt literaturii idilizante. Naratorul obiectiv relatează la
persoana a III-a, omniscient şi omniprezent, surprinzând, detaşat de acţiune, problemele
ţăranului român din secolul XX. Ipostaza transpare în prezentarea societăţii, de către un
observator atent şi lucid care dezvăluie adevărata faţă a satului.

Apărut în anul 1920, romanul „Ion” are întâietate între operele rebreniene şi este
considerat cel dintâi roman modern, creaţie epică monumentală, apreciată de la început până
astăzi. „Epopeea ţărănimii noastre” (Lovinescu) se constituie într-o monografie a satului
ardelenesc, în care trăieşte o colectivitate rurală în cultul pentru pământ, căci acesta aduce o
poziţie respectabilă în ierarhia sătească. Opera este structurată pe 2 cânturi, în stilul marilor
epopei antice: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, remarcându-se încă din incipit simetria
compoziţională ce primează alături de contrapunct, dovezi ale clasicismului. Conflictele
romanului sunt între bogaţi şi săraci, părinţi şi copii, între intelectualii satului, români şi

1
unguri (aşadar sociale, politice şi etnice), cât şi sufleteşti în cazul personajului principal şi
eponim.

Personajul central şi complex, aflat in contradicţie atât cu lumea satului cât şi cu

sinele, Ion Pop al Glanetaşului reprezintă imaginea ţăranului robit de patimă pentru glie, în
jurul căruia se desfăşoară firul narativ în lumea satului Pripas. Iniţial fiind un ţăran sărac ce
vrea să ajungă bogat, cu calităţi demne de admirat precum ambiţia tenacitatea sau
voluntaritatea, acesta se lasă înşelat de obsesia pentru avere, încadrându-se în tipologia
personajului arivist: „Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia
pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales, o voinţă imensă; nimic nu-i
rezistă...” (Lovinescu). Preţul stăpânirii sale a fost însă neîmplinirea spirituală, căci odată
devenit bogat satisfacţia oferită nu poate fi considerată decât o mulţumire efemeră.

In mod direct, Ion este prezentat de către narator în debutul operei în scena ancestrală
a horei: „avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, ceea ce
anticipează comportamentul său ulterior. Fiind narator obiectiv ce ştie totul despre
personajele sale, acesta evidenţiază calităţile lui Ion „era harnic şi iute, ca mă-sa, iar (...)
pământul îi era mai drag ca o ibovnică”. Dragostea pentru pământ este mai presus decât cea
faţă de o ibovnică, faţă şi de propria mamă „pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.
Afecţiunea este înlocuită de valori materiale, mult mai importante pentru erou.

Personaj exponenţial, diferit de celelalte ale literaturii române, acesta intră în relaţie
cu multe dintre personajele romanului şi ajunge să fie apreciat sau denigrat de acestea. În
timp ce pentru Vasile Baciu, socrul său, Ion este un „hoţ’ şi un „sărăntoc”, iar pentru preotul
Belciug un „stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic”, Ana îl numeşte „Ionică, norocul meu”.
Purtarea sa faţă de familia Herdelea modifică părerea iniţială despre consăteanul cu „obrazul
gros” şi „becisnic”, sugerând lipsa de respect adusă familiei învăţătorului. Intr-unul dintre
momentele romanului, supărată din cauza faptelor băiatului său, Zenobia îl califica precum
un „proclet şi salhui”. Date fiind observaţiile celorlalte personaje la adresa lui Ion, se
conturează portretul unui bărbat dur, violent, egoist ce se află în conflict cu ceilalți şi cu
propria persoană, deoarece nu are pământ.

Autocaracterizarea constă într-o încercare dramatică de a înţelege luptele ce se dau

înăuntrul sau între cele două glasuri. El se cataloghează „prost”, în anumite situaţii, ajungând

2
apoi să fie capabil să se descurce în altele. Se acuză pentru momentele de incertitudine când
văzând frumuseţea femeii pe care o iubea, Florica, îşi aminteşte că zestrea Anei este
elementară în evoluţia condiţiei lui materiale „aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul”.
Posesiunea pământurilor după nunta cu Ana schimbă radical atitudinea lui Ion: de la un
cuceritor: „Hei, Anuţa, mult aleanu-i în inima mea”, la un soţ brutal, verbal cât şi fizic, şi
nerecunoscător. Totodată arată mândria, îngâmfarea şi siguranţa celor bogaţi atunci când
ieşea din sat.

Portretul se întregeşte prin mijloacele caracterizării indirecte: fapte, comportament,

gesturi şi atitudini. Existenţa tragică a lui Ion este definită de opoziţia dintre condiţia
materială şi cea spirituală, dublate de două femei atribuite celor două existenţe: Ana şi
Florica. Obsesia pentru pământ a lui Ion îşi are originea în copilărie, deoarece încă de mic a
trăit umilit şi batjocorit de ei bogaţi. Ştiind că nu are nimic de moştenit de pe urma părinţilor
săi pentru că Glanetaşul i-a băut pământurile, el realizează că nu va avea un trai mai bun
decât prin căsătoria cu Ana. Ticălos, o batjocoreşte pe fată lăsând-o de râsul satului, urmând
apoi să nu îi ia apărarea în faţa lui Vasile Baciu care o bate şi să afişeze un rânjet la auzul
celor întâmplate. Violenţa defineşte caracterul feciorului şi în relaţia cu părinţii, ridicând
mâna să îşi lovească mama şi înjurându-şi tatăl. Bătălia cu George, socrul său şi Simion
Lungu încurajează comportamentul brutal.

Ion nu evoluează, ci se transformă din cauza neînţelegerii şi neacceptării statutului

său. Calităţile sale se pervertesc în prezenţa patimei. Există însă un Ion umanizat, cel din faţa
Floricăi, ce afişează o tandreţe primitivă, capabil să asculte şi glasul iubirii. Din păcate,
iubirea pentru pământ o covârşeşte pe cea pentru ibovnica, „lutul negru şi cleios” făcându-l să
îşi exteriorizeze trăirea printr-un gest necugetat. Cu o plăcere înfricoşată „sfărâmă un bulgăre
de pământ între degete”, urmând să îngenuncheze ca într-un ritual sacru şi să sărute, cuprins
de un fior rece şi ameninţător, idealul existenţei sale. Scena intră în sfera patologicului, Ion
depăşind limitele omenescului în dragostea nutrită pentru pământ. Mare şi puternic ca un
uriaş din basme” trăieşte satisfacţia triumfului, după ce întreaga lui viaţă s-a considerat un
sărac, ca o frunză vânturată în faţa idealului, exprimând nimicitatea fiinţei sale. Un alt gest ce
subliniază caracterul dur al bărbatului este faţă de soţia sa. Nepăsător, şi de o indiferenţă
ucigătoare cu privire la Ana, care nu a făcut decât să îl iubească cu toată fiinţa sa, Ion, spre
nedumerirea fetei care este alungată de acasă pentru că a păcătuit în faţa părintelui ei, îşi

3
dovedeşte nepăsarea şi batjocura „... liniştit ca şi cum n-ar fi zărit-o, tăia cu briceagul o
muşcătură de slănină”. Privirea victorioasă când cântăreşte burta Anei este semn că planul
său e pe cale să dea roade.

Implicat în relaţii încordate cu ceilalţi, ţăran arţăgos şi impulsiv, pentru care violenţa
reprezintă singurul mod de a-şi rezolva disputele, Ion ripostează insultelor lui Baciu care pe
bună dreptate îl acuză de bătaia cu George sau că vrea să îi fure pământurile, arătând un
egoism şi orgoliu acerb. Personajul urmăreşte doar binele propriei persoane, fiind pentru Ana
ucigaşul moral, psihologic. Văzându-se cu zestrea fetei in posesiune, relaţia dintre cei doi
devenind monstruoasă, o îndemna la moarte prin cuvintele şi atitudinea sa: „da’ omoară-te
dracului că poate aşa am să scap de tine”. Rămas fără consoartă, dar bogat, glasul iubirii îi
şopteşte numele Floricăi, obligând-o, într-un fel, să îl accepte în braţele sale, chiar dacă era
căsătorită cu George: „tot a mea trebuie să fii tu! (...) să ştiu ce fac moartea de om şi tot a mea
ai să fii!”. Nemulţumit doar cu pământul, instinctul puternic de posesiune trezeşte în el
dorinţa femeii iubite, fără să se gândească la suferinţa bărbatului înşelat. Ion şi-ar fi înţeles
condiţia dacă cele două glasuri s-ar fi aflat în armonie, dar el a fost pus să aleagă între
nefericirea unei căsnicii tragice, dar bogat, şi împlinirea sufletească, dar sărac. „mândru că
orice învingător simţea totuşi un gol ciudat în suflet”, semn al lipsei de afecţiune şi dragoste
umană, vitale oricărei fiinţe. Este incapabil să aleagă ritmul unui singur glas, fapt căruia i se
datorează moartea banală, ca un câine, pentru care se face vinovat de încălcarea poruncilor lui
Dumnezeu: nu şi-a cinstit părinţii, brutalizându-i, a furat din ogorul lui Simion Lungu, a dorit
bunurile aproapelui şi pe nevasta lui George şi este ucigaşul moral al soţiei sale. Scena
sărutului pământului, plină de exuberanţă şi extaz, se contrapunctează cu cea a morţii tragice
a eroului, o a doua unire cu ce i-a fost mai drag pe lume. In final, Ion este supus destinului
său tragic, care decide că zbuciumul acestei fiinţe trebuie să ia sfârşit.

Din punctul meu de vedere, personajul principal din romanul „Ion” în jurul căruia
gravitează intriga şi desfăşurarea firului narativ, este demn de moartea dramatică pe care o
are, deoarece de-a lungul vieţii sale s-a dovedit a fi părtaş la suferinţa cauzată celor din jur cu
nepăsare, arătându-şi dispreţul, egoismul şi manifestându-şi violenţa, dur şi brutal, la fel cum
a şi trăit.

4
Relaţia dintre două personaje: Ion şi Ana

De-a lungul timpului perioada interbelică a rămas consacrată în istoria literaturii

române drept epoca creaţiilor de mare valoare artistică, recunoscută printr-o remarcabilă
dezvoltare a speciei romanului. Criticul Eugen Lovinescu este cel ce teoretizează curentul
modernist în această epocă, introducându-l în spaţiul literaturii autohtone. Acesta susţine
existenţa unui „spirit al veacului” ce a predispus sincronizarea dintre operele universale şi
cele naţionale.

Ca scriitor de referinţă pentru romanul interbelic românesc, Liviu Rebreanu impune o

dată istorică de maturizare deplină a prozei prin operele sale. Pornind de la convingerea că
„arta înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă”, Rebreanu este adeptul stilului obiectiv, al
impasibilităţii şi veridicităţii relatării. Viziunea realist-obiectivă cu privire la marile mişcări
ale vieţii impune tipologia personajelor realiste, caractere gata formate, după „formula
realismului modern, dur, necruţător” (Ov. Crohmălniceanu).

Apărut în anul 1920, romanul „Ion” are întâietate între operele rebreniene şi este
considerat cel dintâi roman modern, creaţie epică monumentală, apreciată de la început până
astăzi. „Epopeea ţărănimii noastre” (Lovinescu) se constituie într-o monografie a satului
ardelenesc, în care trăieşte o colectivitate rurală în cultul pentru pământ, căci acesta aduce o
poziţier respectabilă în ierarhia sătească. Opera este structurată pe 2 cânturi, în stilul marilor
epopei antice: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, remarcându-se încă din incipit simetria
compoziţională ce primează alături de contrapunct, dovezi ale clasicismului. Conflictele
romanului sunt între bogaţi şi săraci, părinţi şi copii, între intelectualii satului, români şi
unguri (aşadar sociale, politice şi etnice), cât şi sufleteşti în cazul personajului principal şi
eponim.

Romanul debutează cu scena ancestrală a horei unde se configurează un prim triunghi

erotic, Ion-Ana-Florica, şi în acelaşi timp un conflict psihologic între vocea raţiunii şi cea a
pasiunii: „Ion, feciorul Glanetaşului ţinând de mijloc pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la
lăutar (...) Apoi deodată se aprinde ca focul şi izbucneşte răguşit (...) Avea ceva straniu în
privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Ion şi Ana sunt două personaje rotunde,
înfăptuite după realismul-obiectiv rebrenian, antitetice din toate privinţele. Ion Pop al
Glanetaşului reprezintă imaginea ţăranului robit de patima pentru glie, în jurul căruia

5
gravitează conflictele operei. Iniţial fiind un ţăran sărac ce vrea să ajungă bogat, având calităţi
demne de admirat precum ambiţia, tenacitatea sau voluntaritatea, acesta se lasă înşelat de
obsesia pentru avere, încadrându-se în tipologia arivistului/parvenitului. La polul opus se află
tânăra Ana, orfană de mamă, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre cei mai bogaţi oameni din sat.
Supusă şi umilă atât tatălui cât şi lui Ion, aceasta defineşte făptura feminină tragică sortită
unui destin dramatic, crud, dur. De asemenea, statuturile morale şi psihologice ale celor doi
sunt diferite. Victime ale dorinţelor ascunse, aceştia se lasă manipulaţi de puterea propriilor
convingeri: Ion este „expresia instinctului de stăpânire”, în timp ce lipsa afecţiunii şi a
dragostei mistuie interiorul Anei, manipulate de acesta. Nesocotind barierele sociale şi
înfruntând jignirile şi brutalităţile tatălui, mai apoi ale bărbatului, permanent în iluzie, Ana nu
trăieşte o dragoste profundă pentru Ion. „... o inteligenţă ascunsă, o viclenie procedurală şi,
mai ales, o voinţă imensă” (Eugen Lovinescu) stau la baza planului de seducere a fetei pentru
ca tânărul să intre în posesia zestrei mult râvnite.

Caracterizarea directă, realizată de către naratorul extradiegetic, celelalte personaje

sau însuşi personajele amintite, prezintă trăsături ale portretului fizic şi moral al acestora. Ion
„ea harnic şi iute ca mă-sa (...) iar pământul îi era mai drag ca o ibovnică”, fapt ce susţine
înlocuirea şi pervertirea valorilor morale ale eroului cu evoluţia sa materială în decursul
desfăşurării firului narativ. În ciuda purtării sale violente faţă de soţia sa, ea îl numeşte
„Ionică, norocul meu”, trăind totuşi cu speranţa că Petrişor, copilul lor, va sensibiliza
atitudinea tatălui. Ana avea „faţa lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de suferinţă”,
întruchipând tipologic destinul femeii din mediul rural, stăpânit de o mentalitate pe măsură.
Ion se acuză pentru momentele sale de incertitudine când văzând-o pe Ana cea „slăbuţă şi
urâţică” îşi aminteşte de frumuseţea Floricăi, femeia pe care o iubea. Îşi aminteşte însă rolul
zestrei în evoluţia condiţiei sale materiale, urmând ca după intrarea în posesie a acesteia,
odată cu căsătoria, să se schimbe radical de la un cuceritor „Hei, Anuţa, mult aleanu-i în
inima mea”, la un soţ brutal fizic şi verbal, care arăta acum în sat mândria, îngâmfarea şi
siguranţa celor bogaţi. Comportamentul bărbatului subliniază frumuseţea morală a Anei,
puterea de a răbda şi a spera la un trai mai bun.

Portretul personajelor se întregeşte prin mijloacele caracterizării indirecte: fapte,

comportament, gesturi şi atitudini. Existenţa tragică a lui Ion este definită de opoziţia dintre
material şi spiritual, dublate de prezenţele ibovnicelor din viaţa sa, pe când cea a Anei este

6
cauzată de nevoia ei de tandreţe şi de afecţiune, pe care încearcă să o amelioreze în braţele
persoanei nepotrivite. Obsesia pentru glie a lui Ion îşi are originea în copilărie, deoarece încă
de mic a trăit în umbra celor bogaţi. Ştiind că nu are nimic de moştenit din urma părinţilor
săi, realizează că doar căsătoria cu Ana, care „are case, şi locuri, şi vite multe”, îi poate oferi
o poziţie remarcabilă în ierarhia satului transilvănean. Ticălos, o ademeneşte pe fată în
mrejele sale la horă, când Ion „o strânge la piept cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung”,
privirea ei „luceşte cu bucurie”, şoptind cu un dulce reproş: „Dă-mi drumul, Ionică, zău,
dă-mi drumul!”. Încalcă fecioria fetei, care greşeşte doar prin nutrirea unei iubiri sincere
pentru cel ce o lasă de râsul satului, iar Ana devine victima violenţei tatălui său, fără ca măcar
Ion să îi ia apărarea. Dimpotrivă, la auzul celor întâmplate afişează, cântărind victorios burta
fetei, un rânjet, semn că planul său este pe cale să dea roade. Umilinţa, supunerea şi dragostea
Anei nu schimba cu nimic comportamentul soţului său, căruia odată cu averea îi sporesc
indiferenţa şi nepăsarea. Iubirea pentru pământ o covârşeşte pe cea pentru familie, „lutul
negru şi cleios” făcându-l să îşi exteriorizeze trăirea printr-un gest necugetat. Îngenunchiat, ca
într-un ritual sacru, săruta cuprins de un fior rece şi ameninţător idealul existenţei sale.

Prozatorul pune în lumină, cu un autentic realism, condiţia de inferioritate a femeii,

date fiind prejudecăţile de care este stăpânită societatea vremii. Spre nedumerirea soţiei sale,
care suporta consecinţele faptelor bărbatului ei, atât într-o manieră spirituală, cât şi într-una
fizică, Ana „îşi poartă pruncul la piept în rătăcirile ei”, sacrificându-se întru totul vieţii
familiale. Visul de iubire al Anei se spulbera brutal când observa privirile soţului la Florica,
cu care joacă şi întâia druşcă la nunta acesteia cu George. Nesiguranţa şi depresia împânzesc
sufletul blând şi îndurerat al Anei. Relaţia dintre cei doi devine monstruoasă, iar starea
depresivă se accentuează la îndemnul dispreţuitor al lui Ion la moarte „da omoară-te dracului,
că poate aşa am să scap de tine”. De asemenea, Savista care demasca, în faţa Anei, iubirea
nelegiuită dintre Ion şi Florica, precum şi spânzurarea lui Avram contribuie la gândul
sinuciderii. Drept urmare, Ana nu mai poate suporta condiţia ei de „obiect al negocierii” şi
„cu o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o
sălbăticie ucigătoare” se sinucide. Moartea soţiei nu trezeşte remuşcări în sufletul lui Ion,
ucigaşul psihologic. Petrişor rămâne singura garanţie a tatălui pentru a păstra zestrea mamei
sale, însă neatenţia bunicilor aduce moartea copilului, iar averea devine de comun acord cu
Baciu Vasile, bunul bisericii. „Glasul Iubirii” şopteşte acum numele mult doritei Florica, pe

7
care o obliga într-un fel să îl accepte în braţele ei, chiar dacă era căsătorită cu George: „tot a
mea trebuie să fii tu! (...) să ştiu că fac moarte de om şi tot a mea trebuie să fii!”.

Ion şi-ar fi înţeles condiţia dacă cele două cânturi s-ar fi aflat în armonie, dar el a fost
pus să aleagă între nefericirea unei căsnicii tragice, dar bogat şi împlinirea sufletească în
sărăcie. Destinul curma zbuciumul acestei fiinţe tragice printr-o moarte banală, ca un câine,
deoarece, a fost incapabil să aleagă ritmul unui singur cânt şi a încălcat poruncile demiurgice.
Scena sărutului pământului contrapunctează cu cea a morţii; violent, dur şi brutal la fel cum a
şi trăit.

Relaţia cuplului Ion-Ana, din romanul lui Liviu Rebreanu, se distinge în literatura
română datorită manierei realiste în care este tratat, fără prejudecăţi, descriind condiţia
inferioară a femeii în secolul XX şi raporturile de manipulator şi manipulat. Cuplul este sortit
eşecului deoarece Ana nu poate lua nicio atitudine faţă de Ion, din cauza iubirii sincere pe
care i-o poartă, încât i se oferă fără a cere vreun angajament, în vreme ce Ion, brutal în
sinceritatea lui, nu poate să îşi disimuleze repulsia faţă de Ana sau iubirea pentru Florica.

Din punctul meu de vedere, Ion şi Ana sunt sortiţi unui deznodământ dramatic pentru
a evidenţia nevoia şi rolul moralităţii, a dragostei, a altruismului şi a pedepsei într-o lume
încremenită sufleteşte în dorinţa meschină de „a avea”.