BANII, BĂNCILE ŞI PIAŢA MONETARĂ

Cuprins

4.1. Geneza şi evoluţia banilor

4.2. Funcţiile banilor
4.2.1. Funcţia de calcul (de măsură) a valorii
4.2.2. Funcţia de mijloc de schimb
4.2.3. Funcţia de mijloc de plată
4.2.4. Funcţia de rezervă de valoare (de economisire, de rezervă)
4.3. Băncile şi crearea de monedă
4.3.1. Originea şi funcţiile băncilor
4.3.2. Componentele sistemului bancar
4.4. Piaţa monetară şi echilibrul ei
4.4.1. Oferta de monedă
4.4.1.1. Masa monetară
4.4.1.2. Crearea de monedă. Multiplicatorul monetar
4.4.1.2. Multiplicatorul monedei bancare
4.4.1.3. Multiplicatorul monetar
4.4.2. Cererea de monedă
Mobilul tranzacţiei
Mobilul precauţiei
Mobilul speculaţiei
4.4.3. Echilibrul monetar şi mecanismul de transmisie
4.4.4. Determinarea şi semnificaţia curbei LM
4.5 Întrebări recapitulative
4.6 Teste
4.7 Aplicaţii rezolvate
4.8 Aplicaţii de rezolvat

Obiective de studiu

Studierea acestui capitol asigură:

 cunoaşterea genezei şi evoluţiei banilor;
 identificarea formele banilor contemporani şi a funcţiilor lor;
 explicarea rolul băncilor în economia de piaţă;
 înţelegerea modul cum sistemul bancar creează moneda;
 înţelegerea piaţei monetare şi a instrumentelor de politică monetară;
 explicarea echilibrul monetar şi a mecanismului de transmisie.

Rezultate aşteptate:

Studentul trebuie:
 Să explice evoluţia banilor;
 Să înţeleagă formele banilor şi a funcţiilor lor;
 Să exemplifice modul cum sistemul bancar crează monedă;
 Să analizeze efectele diferitelor instrumente de politică monetară
 Să poată explica echilibrul monetar şi factorii săi determinanţi
 Să cunoască mecanismul de transmisie monetară.

1
Timp de lucru

- Studiu individual: 15 ore

- Teste şi aplicaţii practice: 3 ore

Instrucţiuni de parcurgere a unităţii de studiu

1. Lecturarea atentă a suportului de curs;

2. Înţelegerea evoluţiei banilor în timp;
3. Folosirea formulelor de calcul a ofertei şi cererii de monedă;
4. Exersarea prin exemple practice a multiplicatorului monetar şi bancar.

Teme de verificare

TA 4.1 Evoluţia şi funcţiile banilor

TA 4.2 Băncile şi crearea de monedă
TA 4.3 Piaţa monetară şi echilibrul ei

4.1. Geneza şi evoluţia banilor

Banii au apărut odată cu schimbul de mărfuri. Prima etapă a economiei de

schimb a reprezentat-o trocul. Schimbul, in forma sa cea mai simplă, de troc,
constă în schimbul direct marfă pe marfă ce nu presupune nici un mijloc de
schimb unanim acceptat. Schimbul sub această formă era foarte anevoios şi
trebuiau îndeplinite cel puţin două condiţii: a) un individ căruia îi prisosea un
bun, trebuia să găsească alt individ care dispunea de un excedent din produsul de
care el avea nevoie şi care era interesat de produsul sau; b) trebuiau găsite şi
bunuri de aceeaşi valoare. Trocul îngreuia dezvoltarea vieţii economice. S-a
simţit nevoia unui bun care să intermedieze schimbul, a unui mijlocitor al
acestuia. Odată cu apariţia mijlocitorului s-a trecut la o nouă etapă în cadrul
economiei de schimb denumită etapa economiei băneşti sau monetare.
Caracteristic acesteia este aceea că prin utilizarea mijlocitorului schimbul se
divide în două operaţiuni succesive, vânzarea şi cumpărarea, ce pot fi separate în
timp şi spaţiu. Funcţia de mijlocitor al schimbului a fost îndeplinită de mărfurile
cele mai variate care s-au desprins din lumea mărfurilor în urma unei selecţii
naturale în procesul schimbului. Pentru început alegerea acestora a fost
determinată de ocupaţia şi obiceiurile diferitelor popoare, rolul de bani fiind
îndeplinit de animale, blănuri, sare, peşte uscat, scoici, perle etc. Aceasta este
faza economiei băneşti cu bani reprezentaţi de mărfuri diferite.
Marfa aleasă drept bani, a trebuit să îndeplinească treptat o serie de calităţi:
a) durabilitate - oamenii nu vor accepta ca bani ceva care să fie perisabil, ce
se deteriorează pe termen scurt;

2
 b) transportabil - dacă indivizi trebuiau să transporte mari cantităţi de bani,
marfa utilizată trebuia sa aibă o valoare mare în raport cu greutatea sa
pentru a putea fi transportată cu uşurinţă;
c) divizibilitate - bunul ales ca mijlocitor trebuia să poată fi subdivizat în
părţi cât mai mici, cu uşurinţă, fără pierdere de valoare, putându-se
realiza plăţi mai mici;
d) omogenitate - orice unitate din bunul în cauză trebuia să fie exact egală
cu celelalte;
e) cu ofertă limitată - pentru a avea o valoare economică;
f) greu de contrafăcut, de falsificat - o monedă cu cât se poate reproduce
mai uşor îşi pierde din valoarea sa.

Având în vedere aceste calităţi, metalele, în special argintul, cuprul şi aurul

au îndeplinit rolul de bani, la început sub formă de bare, drugi, inele etc. care
erau cântărite cu prilejul fiecărei tranzacţii. Această etapă a fost denumită faza
economiei banilor de metal. Treptat. s-au impus ca bani metalele preţioase
deoarece, faţa de celelalte mărfuri, care au îndeplinit acest rol, au anumite
calităţi şi anume: sunt omogene, divizibile, au o valoare mare într-un volum mic
şi sunt inalterabile. Utilizarea barelor de metal îngreuia tranzacţiile economice,
era incomod să evaluezi, să cântăreşti, să divizezi la fiecare operaţiune
comercială curentă. De aceea metalul începe să fie fasonat în piese de o greutate
determinată dinainte. Această etapă a fost denumită faza economiei băneşti cu
monedă bătută. Informaţiile istorice arată că în China circulau monede metalice,
încă în secolul XI î.e.n.
De la origini şi până la primul război mondial banii au circulat sub formă de
monede metalice cu valoare intrinsecă, în special cele din aur şi argint. Însă, în
ultimele trei secole alături de monedele metalice cu valoare intrinsecă au
circulat semne băneşti fără valoare proprie, bancnotele, care reprezentau în
circulaţie aurul şi argintul şi în care puteau fi convertite la cerere. Este faza
circulaţiei mixte a banilor metalici şi a banilor de hârtie. Treptat, au fost
înlocuite, parţial, din circulaţie însăşi monedele de metal preţios cu cele din
metal ordinar, care aveau însă înscrise pe ele valoarea aurului pe care-l
înlocuiau. De la emisiunea de monede de metal ordinar, care erau mai greu de
purtat şi de transportat s-a trecut la emisiunea de bani de hârtie, fără nici o
valoare intrinsecă, ce aveau o valoare nominală înscrisă egală cu cea a aurului pe
care-l reprezenta. După primul război mondial, în toate ţările, monedele din aur
şi argint au încetat sa mai circule ca atare, a fost suspendată şi convertibilitatea
banilor de hârtie în aur. După al doilea război mondial aurul a fost demonetizat.
Bancnotele au devenit hârtie monedă, simple înscrisuri cu putere de circulaţie
monetară iar dreptul de emitere a revenit cu timpul doar băncilor centrale. Ele
reprezintă monedă strict convenţională, fără acoperire şi garanţie din partea
statului. Circulaţia hârtiei monedă se realizează doar în baza încrederii că ea este
acceptată, prin convenţie (lege), într-un spaţiu monetar dat, ca mijloc de schimb

3
şi de strângere a obligaţiilor, ea fiind numită monedă fiduciară. Bancnotele şi
moneda divizionară realizata din metal ordinar nu reprezintă însă decât 10% din
masa monetară aflată în circulaţie. În prezent rolul principal revine monedei de
cont (banilor scripturali) ce sunt exprimaţi printr-un cont bancar, iar utilizarea
lor se poate face prin ridicare de numerar sau doar prin simple înregistrări în
conturile corespondente.
Banii pot fi definiţi ca orice activ general ce în baza unei convenţii este
acceptat ca mijloc de intermediere a schimbului şi ca instrument de stingere a
obligaţiilor de plată1.
Încrederea pe care indivizii o au în bani depinde de puterea lor de
cumpărare, prin care înţelegem cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi
cumpărate cu o anumită sumă de bani la un moment dat. Ea este dependentă
invers proporţional de nivelul preţurilor, fiind egală cu inversul indicelui general
al preţurilor:
1 P1
Pc = I P=
I P , unde P - puterea de cumpărare a banilor; P0 indicele
c
preţurilor unde: P0 - nivelul mediul al preţurilor în perioada de bază; P 1 - nivelul
mediu al preţurilor în perioada curentă.
Delimitarea instrumentelor care pot fi incluse în categoria banilor de cele
care nu pot fi incluse se realizează în funcţie de lichiditatea lor. Lichiditatea
unui activ reprezintă viteza şi costul prin care acel activ este transformat în
monedă. În teorie se disting mai multe grade de lichiditate2:
 lichiditate primară specifică biletelor de bancă, monedei divizionare şi
depunerilor în conturile la vedere. Ele au lichiditate perfectă, permiţând plăţi
imediate, fără prinderi de valoare;
 lichiditate secundară - cuprinde activele ce nu pot fi folosite imediat în
operaţiuni de schimb, dar care pot fi transformate rapid în lichidităţi primare
precum: depozitele la termen la bănci şi alte instituţii financiare, depozitele în
conturile de economii pentru locuinţe, activele financiare (acţiuni şi obligaţiuni)
cu scadenţa apropiată, bonurile de tezaur etc.;
 lichiditate terţiară respectiv activele financiare cu scadenţă pe termen
mediu şi lung. Utilizarea lor în operaţiuni de schimb prin transformarea în
lichidităţi primare presupune timp şi riscuri de pierdere de valoare.
Pe această bază se pot delimita:
 banii in sens restrâns unde se includ numărul şi depunerile în conturile la
vedere, lichiditatea fiind primară. Deţinerea lor se datorează funcţiei de mijloc
de schimb (monedă pentru tranzacţie);
 banii în sens general - include atât banii în sens restrâns cât şi moneda
folosită ca mijloc de economisire, respectiv şi activele cu lichiditate secundară.
Ei mai sunt numiţi şi cvasi-bani sau cvasi-monedă întrucât gradul lor de
lichiditate este mai redus faţă de banii în sens restrâns.
11 Hardwick, P., Langmead, J., Khan, B., Introducere în economia politica modernă, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 466.
22 Ignat et al., Economie politică, ediţia a doua, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.374.

4
 TA 4.1 :
1. Ce condiţii trebuie să îndeplinească marfa aleasă drept bani ?
2. Delimitaţi banii în sens restrâns de banii în sens general.
Răspuns:

4.2. Funcţiile banilor

Importanţa şi rolul banilor sunt evidenţiate prin funcţiile lor. În general, se

consideră ca banii îndeplinesc următoarele funcţii:

4.2.1. Funcţia de calcul (de măsură) a valorii

Funcţia de calcul este atât istoric cât şi logic una dintre primele funcţii ale
banilor. De altfel, banii au apărut îndeplinind concomitent două funcţii: de
măsură a valorii şi de mijloc de schimb. Valoarea unui bun economic se exprima
cu ajutorul monedei. Aşa cum unitatea de măsură a lungimii este metrul, pentru
a exprima valoarea bunurilor s-a simţit nevoia unui etalon de măsurare. Moneda
naţională (sau după caz cea internaţională) reprezintă etalonul general de
măsurare pentru întreaga activitate economică. Dacă pentru unele aspecte ale
activităţii economice se pot utiliza şi etaloane specifice (m, kW, Kg etc.),
etalonul general de măsurare - moneda - este singurul capabil sa comensureze
şi să compare bunuri economice diferite. Rezultatul concret al măsurării
monetare este preţul. Spre deosebire de celelalte funcţii, cea de calcul prezintă o
particularitate, realizarea sa se face in mod abstract, pe calea gândirii, nu impune
prezenţa fizică a banilor. Ca instrument de calcul banii sunt folosiţi pentru
măsurarea eforturilor şi rezultatelor activităţii economice, consumul de factori
de producţie, costurile producţiei, valoarea producţiei, profitul obţinut etc.

5
4.2.2. Funcţia de mijloc de schimb

Odată cu apariţia banilor schimbul sub forma trocului M1 - M2 este înlocuit

de schimbul de marfă pe bani M1 - B - M2. Folosirea lor produce separarea
vânzării şi cumpărării în două acte diferite: M1 - B - vânzarea în care marfa M1
se schimbă pe o sumă de bani şi B - M 2 - cumpărarea in care banii sunt folosiţi
de către deţinător pentru cumpărarea altei mărfi M2. Există posibilitatea ca cele
două acte ale schimbului să nu coincidă în timp şi spaţiu. În împrejurări
deosebite (războaie, revoluţii, crize economice etc.) rolul de intermediar al
schimbului poate fi îndeplinit temporar sau în tranzacţii specifice şi de alte
bunuri, banii sunt mijlocul de schimb universal, prezenţi de regula in orice
tranzacţie şi au acceptabilitate generala de către toţi participanţii la activitatea
economico - socială dintr-un spaţiu economic şi teritorial numit zonă monetară.
Acest spaţiu poate corespunde ariei economico - teritoriale aflate sub jurisdicţia
unui singur stat, intermediarul schimbului fiind moneda naţională, sau depăşeşte
această arie având calitatea de bani internaţionali. Bunurile, odată vândute şi
cumpărate, ies din circulaţie, banii, dimpotrivă, nu părăsesc această sferă, ei
mijlocind schimbul altor bunuri.

4.2.3. Funcţia de mijloc de plată

Drepturile şi obligaţiile economice se calculează în monedă şi se sting prin

plata sumelor corespunzătoare. Odată cu dezvoltarea circulaţiei mărfurilor a
apărut situaţia când momentul vinderii mărfii nu coincide cu cel al primirii
sumei de bani corespunzătoare preţului ei. Se întâmplă ca marfa să fie plătită
înainte de a fi cumpărată, în acest caz clientul este creditor. Situaţia curentă este
aceea când vânzătorul livrează marfa fără a primi imediat contra valoarea, ea
urmând a fi plătită ulterior. În acest caz vânzătorul este creditor iar cumpărătorul
debitor. Aceste relaţii sunt relaţii de credit în care banii îndeplinesc funcţia de
mijloc de plată. Banii au ajuns să îndeplinească funcţia de mijloc de plata şi în
afara schimbului de mărfuri pentru orice fel de plăţi, în general credite,
impozite, salarii etc.

4.2.4. Funcţia de rezervă de valoare (de economisire, de rezervă)

Pentru a-şi asigura în viitor producţia şi consumul agenţii economici

realizează economii sub formă bănească. Banii devin un simbol al avuţiei,
conferind deţinătorului lor forţă şi putere economică. Pentru realizarea acestei
funcţii este necesară menţinerea aceleiaşi puteri de cumpărare. Creşterea

6
nivelului general al preţurilor reduce utilitatea monedei ca rezervă de valoare.
Uneori rezervele se pot constitui şi din alte bunuri economice, considerate mai
tentante. În măsura în care această funcţie este exercitată de monedă ea prezintă
o serie de avantaje: pe seama monedei se asigură o gamă largă de alegere
viitoare a bunurilor sau activelor; costurile păstrării şi riscurile sunt mai reduse
intr-o economie care funcţionează normal şi este neinflaţionistă.

TA 4.2 :
1. În ce constă funcţia de calcul a valorii a banilor ?
2. În ce constă funcţia de mijloc de schimb a banilor ?
Răspuns:

4.3. Băncile şi crearea de monedă

4.3.1. Originea şi funcţiile băncilor

Băncile au apărut de multe secole în urmă, ca urmare a dezvoltării producţiei

şi schimbului de mărfuri. În timp ele au cunoscut un proces de diversificare.
Dacă la început ele asigurau păstrarea valorilor imobiliare şi executarea plăţilor
între clienţi, ele au devenit treptat un agent ce gestionează instrumentele
monetare şi pârghiile financiare ale ţării.
Banca poate fi definită drept unitate economică funcţional - instituţională
a cărei funcţie principală este de a colecta, transfera şi repartiza
disponibilităţile financiare.
Băncile îndeplinesc funcţii active şi funcţii pasive. Principala funcţie activă
a lor constă în acordarea împrumutului solicitanţilor, persoane fizice şi juridice,
care îndeplinesc condiţiile de bonitate financiară, adică au capacitatea de a
restitui la scadenţă creditele primite împreună cu dobânda aferentă. Sursele
împrumuturilor sunt capitalurile proprii ale băncilor dar mai ales disponibilităţile
temporare atrase de la clienţi. În categoria funcţiilor active ale băncilor se mai
înscriu: gestionarea conturilor deponenţilor, organizarea înfiinţării de societăţi
comerciale şi plasarea titlurilor de valoare ale acestora, scontarea cambiilor şi
altor efecte de comerţ etc. Principala funcţie pasivă este primirea spre păstrare a

7
economiilor populaţiei şi ale agenţilor economici non-financiari. Tot in aceasta
categorie se mai înscriu, primirea de depuneri ale unor clienţi pentru a efectua
la ordin, diferite plăţi, efectuarea operaţiunilor de casă pentru firmele şi
instituţiile ce solicită acest lucru.
În afara acestor funcţii tradiţionale, băncile actuale îndeplinesc şi o serie de
funcţii macroeconomice: asigură cadrul necesar emisiunii suplimentare de
monedă şi retragerii acesteia; coordonează plăţile şi încasările ce se efectuează
în întreaga economie naţională; de intermediere financiară la nivelul economiei
naţionale, orientând economiile agenţilor economici şi populaţiei spre domenii
de mare interes; au posibilitatea de a crea puterea de cumpărare adiţională,
transformând depozitele şi depunerile la vedere ale agenţilor economici non-
financiari în credite pe termen lung; restricţionarea creditului, limitând riscul
neacoperit al unor împrumutători prea entuziaşti, punându-le anumite condiţii
restrictive; transformarea riscului - adică repartizarea lui relativ egală asupra
tuturor debitorilor; selecţionează proiectele pe care urmează sa le susţină prin
credite iar prin aceasta exercită un pronunţat rol de orientare economică, de
susţinere a unor modificări structurale în economie.

4.3.2. Componentele sistemului bancar

Amplificarea rolului şi diversificarea operaţiunilor efectuate au determinat

constituirea unor forme diferite de bănci. A avut loc mai întâi un proces de
specializare a lor, pentru ca recent sa apară o puternică tendinţă de
universalizare a funcţiilor îndeplinite, oferind o gamă extrem de largă de
servicii financiare. Cea mai generală grupare a băncilor se concretizează în bănci
centrale - de emisiune şi bănci comerciale.
Banca centrală (de emisiune) este o bancă de prim rang, fiind numită şi
banca băncilor. Ea deţine o poziţie specială în sistemul bancar al unei ţări,
având rolul de a crea şi gestiona puterea de cumpărare într-o ţară. Este un
organism autonom, cu personalitate juridică proprie, capitalul fiind în
proprietatea statului. Banca Centrală îndeplineşte mai multe funcţii:
a) Emisiunea biletelor de bancă, având responsabilitatea fabricării lor şi a
determinării volumului de emisiune în funcţie de nevoile economiei. Biletele de
bancă in circulaţie sunt un activ monetar pentru toţi agenţii care le deţin, care
posedă, în acest mod, o creanţă asupra Băncii Centrale;
b) Conlucrează cu Trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al
guvernului;
c) Este o bancă a statului, administrând conturile statului, realizând execuţia
bugetului de stat (încasarea veniturilor şi cheltuielilor);
d) Supraveghează societăţile bancare şi alte instituţii de credit pentru a regla
volumul şi costul creditului;
8
 e) Caută căile economice de menţinere a stabilităţii monetare şi de asigurare
a funcţionalităţii sistemului bancar;
f) Prevenirea falimentelor bancare ce ar putea deregla mecanismul bancar în
general; în acest sens autorizează şi supraveghează exercitarea funcţiei de
operator bancar;
g) Fiind "banca băncilor" este împrumutătorul în ultimă instanţă, prin
sprijinul pe care îl acordă băncilor şi Trezoreriei; ea refinanţează sistemul
bancar, jucând un important rol de reglare pe piaţa monetară;
h) Păstrează rezervele de aur şi de valută, influenţează cursul de schimb,
întreţine relaţii cu alte bănci centrale şi cu organisme financiar - monetare
internaţionale.
Băncile Comerciale - deţin locul principal ca pondere în sistemul bancar.
Ele sunt un fel de firmă lucrativă specializată, care furnizează bani - capital
celorlalţi agenţi economici, persoane fizice sau juridice. Ele îşi constituie
resursele din: propriul capital social format prin emisiunea de acţiuni; depunerile
la vedere sau la termen ale persoanelor fizice sau juridice; rescontarea cambiilor
la Banca Centrală; împrumuturi de la alte instituţii financiare şi împrumuturi
obligatare Băncile comerciale deţin o rezervă lichidă, formată din moneda băncii
centrale (bancnote şi depozite la vedere în contul curent la banca centrală)
pentru a putea transforma moneda de cont a sectorului nebancar în moneda
băncii centrale (moneda primară).
Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare.
Băncile de depozit îşi procură resursele financiare de care au nevoie de pe
piaţa monetară prin depunerile pe termen scurt ale clienţilor. La rândul lor
acestea pot fi: bănci de depozit propriu-zise ce primesc depuneri la vedere şi la
termen şi acordă credite pe termen scurt; bănci de afaceri - ce dispun de
importante capitaluri proprii şi îşi procură mijloacele necesare şi prim emisiunea
de obligaţiuni sau de acţiuni, ele putând acorda credite pe termen lung. Băncile
ipotecare sunt acelea care îşi asigură mijloacele necesare prin emisiunea de
înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
Pentru creditele acordate şi efectuarea altor servicii active băncile încasează
dobânzi sau comisioane. Pentru sumele păstrate în depozit şi pentru alte servicii
pasive, ele plătesc dobândă clienţilor lor creditori. Diferenţa dintre dobânzile
încasate şi cele plătite reprezintă profitul bancar brut. Dacă din acestea se scad
cheltuielile de administraţie ale băncii şi impozitele legale, ceea ce rămâne
reprezintă profitul bancar net.
Activitatea băncilor trebuie să se bazeze pe anumite norme de comportament
şi anume:
a) lichiditate - ceea ce înseamnă ca băncile sunt capabile, în orice moment,
să transforme depozitele clienţilor în monedă la cererea lor;
b) rentabilitate - se referă la asigurarea dividendelor pentru acţionari;
c) solvabilitate - presupune că banca dispune întotdeauna de bunuri şi
creanţe superioare datoriilor pe care le are.

9
TA 4.3:
1. Care sunt funcţiile băncilor?
2. Care sunt componentele sistemului bancar?
Răspuns:

4.4. Piaţa monetară şi echilibrul ei

Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor rezultate din

confruntarea dintre oferta şi cererea de monedă în funcţie de preţul ei, rata
dobânzii. Obiectul tranzacţiilor îl constituie moneda numerar a cărei emisiune
este realizată de Banca Centrală şi moneda scripturală (băncile de cont) a căror
creare este asigurată de băncile comerciale. Deşi obiectul este o marfă omogenă,
preţul (rata dobânzii) diferă în funcţie de termenul scadenţei de gradul de risc
asumat de creditor şi volumul sumelor ce fac obiectul tranzacţiilor. Ea este o
piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt şi se derulează în principal
între bănci fiind cunoscută şi sub denumirea de piaţă interbancară.

4.4.1. Oferta de monedă

Oferta de monedă este reprezentată de disponibilităţile monetare şi de

instrumentele de plasament pe termen scurt, concentrate în principal la bănci şi
care pot fi puse la dispoziţia agenţilor economici.

4.4.1.1. Masa monetară

Oferta pe piaţa monetară este reprezentată de masa monetara. Aceasta

reprezintă ansamblul instrumentelor de schimb, de plată şi economisire de
care dispun agenţii nonfinanciari, utilizate într-un anumit spaţiu naţional.

10
 Delimitarea conţinutului masei monetare nu a ridicat, mult timp, probleme
deosebite întrucât ea era formată numai din disponibilităţile monetare: bilete de
bancă şi monedă scripturală (depozite). Treptat s-au creat o gamă relativ largă
de instrumente de plasament (active) care pot îndeplini funcţii ale banilor şi prin
aceasta să-i inlocuiască în anumite utilizări. Prin urmare, masa monetară are
două componente importante: baza monetară (ce cuprinde disponibilitătile
băneşti propriu-zise, respectiv instrumentele monetare in sens strict, ce se
caracterizează prin lichiditate perfectă, sting imediat o datorie sau mijlocesc
direct o tranzacţie comercială (bancnote, moneda divizionară, depozite la
vedere); disponibilităţile semimonetare (cvasimonetare sau "aproape bani") ce
cuprind o serie de instrumente de plasament ce necesită realizarea unui număr de
operaţiuni pentru ca posesorul lor sa ajungă la bani lichizi, ceea ce presupune
timp, fără a se diminua cantitatea de moneda deţinută (depozitele la termen,
banii de tezaur, certificate de trezorerie, acţiuni, obligaţiuni, efecte de comerţ
etc.)
Definită astfel, masa monetară este considerată un stoc. Însă, fiecare unitate
monetară poate intermedia mai multe operatiuni. Numărul mediu de acte de
schimb şi plăţi pe care le intermediază o unitate monetară într-o perioadă dată
reprezintă viteza de rotaţie a monedei ce se determină prin relaţia:
PIB
V=
M unde: V - viteza de rotaţie a monedei; PIB - produsul intern brut;
M - masa monetară.
Dar PIB reprezintă produsul dintre volumul fizic al bunurilor şi serviciilor -
T şi nivelul general al preţurilor P. Deci:
T⋅P
V=
M
Produsul dintre V şi M reprezintă masa monetara ca flux. Creşterea vitezei
de rotaţie reduce nevoia de moneda ca stoc şi sporeşte masa monetară în
circulaţie.

4.4.1.2. Crearea de monedă. Multiplicatorul monetar

Oferta pe piaţa monetară este sub controlul băncii centrale şi asigurată de

către bănci prin emisiunea monetară şi crearea banilor de cont, a depozitelor
multiple.
Emisiunea monetară, reprezintă ansamblul operaţiunilor de creare a
numerarului, de păstrare a acestuia la emitent şi de punere a sa în circulaţie.
Această responsabilitate revine băncii centrale ce pune semnele băneşti în
circulaţie prin operaţiuni specifice:
 Acoperirea deficitului bugetar - prin emiterea bonurilor de tezaur.
Băncile comerciale subscriu bonurile de tezaur emise de Trezorerie şi le
revând Băncii Centrale care prin cumpărarea lor pune moneda în circulaţie;
11
  Achiziţionarea valutei, când Banca Centrală cumpără valută creşte masa
monetară în circulaţie;
 Creditarea băncilor comerciale de către Banca Centrală atunci când
acestea au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor;
 Cumpărarea de titluri de pe pieţele financiare (open market) - dacă
Banca Centrală doreşte să sporească oferta monetară, cumpără titluri de
valoare.

Crearea banilor de cont (a depozitelor multiple) reprezintă procesul prin

care o unitate monetară depozitată într-o bancă, generează mai multe unităţi
monetare în depozite. Mecanismul care stă la baza creării depozitelor multiple 3
este următorul: dacă o bancă acordă unui client un împrumut, disponibilităţile
sale se reduc, ele ajung de la respectivul client la o altă bancă care la rândul său
acordă un împrumut şi aşa mai departe. Disponibilităţile rămân în sistemul
bancar sub formă de depuneri şi generează noi depozite, până ce în final acestea
ajung să echivaleze cu un multiplu al disponibilităţilor. Rolul principal în acest
proces revine băncii centrale care asigură baza monetară prin emisiunea de
monedă proprie (bancnote şi monedă divizionară) şi prin constituirea de
depozite ale băncilor centrale (când achiziţionează titluri financiare în procesul
creditării băncilor). Prin urmare, baza monetară (H) (bani cu lichiditate ridicată)
cuprinde numerarul deţinut de populaţie (C) şi rezervele, depozitele (R) pe care
băncile comerciale le au formate la banca centrală :
H = C + R.
Masa monetară (M) sau stocul de bani cuprinde numerarul deţinut de
populaţie (C) şi depunerile la bănci (D)
M=C+D
Masa monetară este influenţată de comportamentul populaţiei, de
comportamentul băncilor şi comportamentul băncii centrale.
Comportamentul populaţiei este determinat de preferinţa acesteia pentru
lichiditate şi reprezintă ponderea numerarului deţinut de populaţie (l). Se
determină ca raport între numerarul deţinut de populaţie (C) şi nivelul
depozitelor bancare (D).
C
l=
D
Comportamentul băncilor (r) este exprimat de raportul dintre numerarul
deţinut în depozitele de rezervă ale băncilor (R) şi nivelul depozitelor bancare.
R
r=
D
Băncile sunt obligate dar şi interesate pentru a-şi garanta lichiditatea să-şi
constituie rezerve de monedă în conturi curente la banca centrala. Raportul
rezerve bancare - depozite (r) este influenţat de doi factori. În primul rând,
Banca Centrală fixează o rezervă minimă obligatorie numită rata rezervelor
33 Băbăiţă, I., Silasi, G., Duţă, A., Macroeconomie, Editura Orizonturi, Universitare Timişoara, 1999, pp. 228 - 233.

12
obligatorii sau coeficient de casă prin aplicarea unui procent la media soldurilor
zilnice a resurselor monetare noi atrase (a depozitelor). Obligativitatea acestor
rezerve este determinată, pe de o parte, de necesitatea ca băncile sa dispună de o
cantitate de disponibilităţi, atunci când deponenţii doresc să-şi ridice sumele
constituite sub forma de depozite, iar pe de altă parte, pentru a da posibilitatea
Băncii Centrale să influenţeze oferta de bani. În al doilea rând, băncile
comerciale pot să păstreze şi rezerve suplimentare faţa de nivelul minim
obligatoriu, pe motive de precauţie. Dacă o bancă nu poate face faţă solicitărilor
se împrumută la Banca Centrală (împrumuturi de refinanţare) sau la alte bănci
cu excedente. Împrumuturile la Banca Centrala sau alte bănci sunt purtătoare de
dobândă. Reducerea rezervelor dă posibilitatea băncii sa investească în active
purtătoare de dobândă.
Comportamentul Băncii Centrale influenţează, de asemenea oferta de
monedă. Depunerile la aceasta reprezintă datorii ale ei către băncile comerciale.
Comportamentul său (s) este dat de raportul dintre baza monetara (H) şi depozite
(D).
H
S=
D
Banca Centrală influenţează, în principal, baza monetară prin intervenţiile
sale pe piaţă (operaţiuni de open market). Când ea cumpără unele efecte publice
sau private, le monetizează, adică permite pătrunderea monedei sale în
circulaţie, iar când le vinde le demonetizează, retrăgând o anumită cantitate de
moneda.
Pornind de la formulele cotei de rezervă a băncilor (r) şi cea care exprimă
comportamentul populaţiei (l) se poate scrie:
R = rD
C = lD
Prin urmare baza monetară este egală cu:
H = rD + lD
De unde:
H
D=
r+l
Din relaţie rezultă că dacă populaţia nu reţine numerar, depozitele cresc faţă
de baza monetară într-un raport invers proporţional faţă de rezerva bancară.
Dacă băncile comerciale deţin ca rezervă o parte mai mare din depozite,
volumul total rezultat prin multiplicarea creditului este mai mic.
H
D=
Întrucât r+l iar C = lD masa monetară se poate scrie:
H H H ( 1+l )
M =D+C= +l =
r +l r + l r +l
Masa monetară şi baza monetară sunt legate funcţional prin coeficientul
dintre numerar şi depozite (comportamentul populaţiei (l) şi conduita băncilor
reflectă prin coeficientul de rezerve (r).

13
 Întrucât multiplicatorul monetar este mai mare decât 1, oferta monetara OM
este un multiplu al masei monetare:
Om=m⋅M
unde m reprezintă multiplicatorul monetar, respectiv coeficientul prin care
modificarea masei monetare influenţează oferta de moneda.
Sau
ΔO m=mΔM
Cu cât multiplicatorul monetar va fi mai mare cu atât efectul variaţiei masei
monetare asupra ofertei de monedă va fi mai mare.

4.4.1.2. Multiplicatorul monedei bancare

În condiţiile în care depozitele bancare ar trebui sa fie acoperite integral prin

rezerve constituite nu s-ar produce nici o creaţie de bani de cont (monedă
bancară). Însă, băncile comerciale sunt obligate sa deţină ca rezervă doar o
parte din disponibilităţile de creditare. Drept urmare băncile comerciale
împreună cu agenţii economici non-bancare care efectuează depuneri în cont la
acestea creează o cantitate de monedă bancară mai mare decât depozitele
constituite. Principiul fundamental în procesul creării banilor de cont este cel al
multiplicării creditului. Multiplicarea creditului reprezintă procesul prin care o
bancă sporeşte oferta de muncă prin creşterea volumului de credite acordate pe
baza depozitelor formate prin depuneri ale agenţilor non-bancari sau prin
creditare de către banca centrala. Un rol important in cadrul acestui mecanism îl
are coeficientul rezervelor obligatorii (r).
Presupunem ca o persoană a depus spre păstrare la banca nr. 1 suma de 1000
u.m. Banca centrală fixează o rezervă minimă obligatorie de 20%. Prin urmare
banca nr. 1 poate să împrumute 80% din 1000 u.m., respectiv 800 u.m. unui
client al său. Acesta foloseşte creditul pentru efectuarea unei plăţi. Cei care vor
primi banii respectivi îi vor depune la banca nr. 2 ce va putea să împrumute 80%
din 800, respectiv 640 u.m. unui alt client ce îi foloseşte pentru efectuarea unor
plăţi. Cei ce vor primi această sumă îi vor depune la banca nr. 3 ce va putea să
împrumute 80% din 640 respectiv 512 unui client al său. Procesul continuă până
când suma iniţială de 1000 u.m., se constituie integral în rezerve.

14
 Tabelul nr. 4.1. Multiplicatorul creditului

Etapa de Mărimea Depozite Depozite Oferta

multiplicare depozitului de noi monetară
rezervă
1 1000 200 800 1000
2 800 160 640 800
3 640 128 512 640
. . . . .
. . . . .
. . . . .
total 5000 1000 4000 5000

Efectul procesului de creare de monedă bancară poate fi analizat algebric

prin progresia geometrică:
Noile depozite = 1000 + 800 + 640 + 512 .......
Această serie o putem scrie în forma următoare:
Noile depozite = 1000(1 + 0,8 + 0,64 + 0,512 + .....) = 1000(1 + 0,8 + (0,8) 2
+ (0,8)3 + ...)
Suma progresiei geometrice va fi:
1 1
=1000 =1000 =5000
Noile depozite 1−0,8 0,2 u.m.
Observăm că un depozit de 1000 u,m,. determină, în condiţiile unei rate a
rezervelor obligatorii de 20%, o creştere a ofertei de monedă la 5000 u.m.,
rezultând o multiplicare de 5 ori a depozitului iniţial. 5 reprezintă multiplicatorul
creditului ce se determină prin relaţia:
1
m c=
r
în care r - rata rezervelor obligatorii.
Prin procesul de creditare băncile sporesc oferta de moneda sub forma
monedei scripturale. Creşterea este cu atât mai importantă cu cât rata rezervelor
obligatorii este mai redusă.
Un alt factor ce influenţează mărimea multiplicării este preferinţa pentru
lichiditate. dacă presupunem ca aceasta este de 40% procesul de multiplicare a
masei monetare se modifică prin introducerea preferinţei pentru lichiditate
astfel:

4.4.1.3. Multiplicatorul monetar

Etapa de Mărimea Depozit Numera Depoz Oferta

multiplica depozitul e de r la ite noi monetar

15
 re ui rezervă populaţi ă
e
1 1000 200 400 400 1400
2 400 80 160 160 560
3 160 32 64 64 224
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
total 1666 333 666 666 2333

În acest caz multiplicatorul creditului acţionează asupra unui depozit nou

mai mic decât atunci când nu existau scurgeri de monedă din sistemul bancar
prin preferinţa pentru lichiditate. Oferta monetară va spori numai de 2,33 ori.
Acesta este multiplicatorul monetar, determinat prin luarea în calcul a ratei
minime de rezervă (r) şi a preferinţei pentru lichiditate a agenţilor non - bancari
(l). Aşa cum s-a demonstrat relaţia de calcul este:
1+l
m m=
r +l
Multiplicatorul monetar este în relaţie de inversă proporţionalitate atât faţă
de rata rezervelor obligatorii cât şi faţă de preferinţa pentru lichiditate.
Oferta de monedă fiind creată de către banca centrală prin baza monetară şi
de către sistemul bancar prin multiplicarea bazei monetare în cadrul procesului
de creditare, în analiza echilibrului monetar este considerată o variabilă
exogenă, aflată sub determinarea băncilor. Ea se modifică numai dacă banca
centrală ia această decizie. Poate fi reprezentată printr-un sistem de coordonate
în care pe ordonată reprezentăm rata dobânzii (preţul banilor) iar pe abscisă
cantitatea de moneda oferită (fig. 4.1.)

Creşterea ofertei de moneda determină deplasarea dreptei ofertei de la M 0 la

M1 şi invers.

16
4.4.2. Cererea de monedă

Cererea de monedă reflectă tendinţa agenţilor economici de a deţine o

anumită cantitate de bani. Ea are în vedere utilităţile acestora date de funcţiile pe
care le îndeplinesc. Cererea de bani este un element al "alegerii economice",
deci are un cost de oportunitate. Agentul economic este pus în situaţia de a alege
modul in care îşi va utiliza venitul pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor
de consum sau pentru economisire, iar în cadrul ultimei, formele în care se
materializează economiile şi care active financiare le preferă. Se compară
avantajele deţinerii de monedă legate în special de lichiditatea ridicată, cu
avantajele utilizării venitului pentru achiziţionarea altor active. Deseori se
compară banii cu obligaţiunile. Indivizii trebuie sa aleagă între a deţine monedă
care nu aduce nici un venit şi a cumpăra obligaţiuni ce aduc un venit suplimentar
prin dobândă. Opţiunea pentru monedă are un cost de oportunitate ridicat dacă
dobânda ce ar putea s-o obţină prin achiziţionarea de obligaţiuni este mare.
În teoria economică sunt reţinute trei mobiluri ale cererii de monedă:
mobilul tranzacţiei, mobilul precauţiei şi mobilul speculaţiei.

Mobilul tranzacţiei

Într-o economie de piaţă efectuarea tranzacţiilor necesită monedă. Cererea

de monedă depinde de nivelul tranzacţiilor economice, respectiv al cererii de
bunuri şi servicii. Dacă venitul creşte, va creşte cererea de bani, iar pentru
realizarea tranzacţiilor ca fi nevoie de mai multă monedă. Cererea suplimentară
de monedă poate fi acoperită fie prin creşterea bazei monetare, fie prin
accelerarea vitezei de rotaţie a monedei.
Cererea de monedă pentru mobilul tranzacţiei este o funcţie direct
proporţională faţă de venit ce se exprimă prin relaţia:
M D =KY
unde: MD - cererea de moneda; K - o constantă; Y - nivelul venitului.
Această relaţie poate fi scrisă sub forma:
1/ K=Y / M D
Raportul Y/MD reprezintă viteza de circulaţie a monedei, respectiv numărul
mediu de operaţiuni de schimb şi de plată pe care o unitate monetară le
mijloceşte într-o perioadă dată, un an.
De unde rezultă că mărimea constantă K este inversa vitezei de circulaţie a
monedei:
1 Y
= =V
K MD , unde: V - viteza de circulaţie a monedei
Relaţia poate deveni:

17
 M D⋅V =Y sau M D⋅V =P⋅Q , în care: P - nivelul preturilor; Q - nivelul
producţiei.
A doua formă prezintă in fapt ecuaţia cantitativă a monedei (MV = PT) din
care rezultă că în economie cantitatea de monedă este direct proporţională cu P
şi Q şi invers proporţională cu V. Deci cererea de monedă este direct
proporţională cu nivelul venitului nominal Y şi invers proporţională cu viteza de
circulaţie a monedei. Cum V este presupusă a fi constantă, cererea de monedă
este o funcţie de Y şi se reprezintă grafic prin fig. 4.2, reprezentată prin L 1(Y).
Când venitul creşte, cererea de monedă creşte şi ea.

Mobilul precauţiei

Presupune existenţa unei cantităţi de monedă din dorinţa de a fi pregătit

pentru situaţii neprevăzute care ar necesita cheltuieli imediate sau pentru a
efectua achiziţii avantajoase. Populaţia doreşte să se asigure că dispune de
suficiente lichidităţi pentru a face faţă unor cheltuieli neprevăzute. Cererea de
monedă pentru precauţie este direct proporţională cu nivelul venitului (cu cât
valoarea tranzacţiilor determinate de venit este mai mare, cu atât mai mare este
şi cantitatea de monedă necesară efectuării unor tranzacţii neaşteptate) şi invers
proporţională cu rata dobânzii. Costul de oportunitate al deţinerii de monedă din
motive de precauţie, dacă este ridicat se reţine mai puţină monedă pentru acest
motiv
întrucât ea este o cerere de monedă pentru tranzacţii pentru simplificare vom
asimila cererea de precauţie cererii de tranzacţie, L1(Y).

Mobilul speculaţiei

Obiectivul speculatorului fiind obţinerea de venit în urma creşterii cursului

activelor financiare, el le cumpără când preţul este scăzut şi le revinde când
preţurile cresc. Are loc o substituire de active monetare cu preţ constant, cu

18
active monetare, cu preţuri ce variază şi invers, în funcţie de starea pieţei.
Aceasta, împreună cu diversificarea portofoliului activelor financiare reduce
costul de oportunitate al deţinerii de moneda. Cantitatea de monedă reţinută în
acest scop este denumită cerere speculativă. Pentru ai înţelege natura vom
stabili legătura între preţul unei obligaţiuni şi rata dobânzii. Dacă rata dobânzii
creşte cursul obligaţiunilor scade, agenţii economici fiind tentaţi să depună banii
la bănci. La o rată a dobânzii ridicată peste valori apreciate ca normale agenţii
economici se aşteaptă la scăderea ratei dobânzii în perioada următoare. Drept
urmare, va creşte atractivitatea obligaţiunilor, preţul lor fiind scăzut, iar cererea
şi preţul acestora creşte. Rezultă o relaţie de inversă proporţionalitate între rata
dobânzii şi cererea pentru speculaţie.
Relaţia dintre cererea de monedă pentru mobilul speculaţiei (L2 / d) au rata
dobânzii (d) se reprezintă prin fig. 4.3.

Când rata dobânzii scade de la d 0 la d1, cererea de moneda pentru speculaţie

0 1
creşte de la L2 la L2 . Preţul obligaţiunilor fiind ridicat, agenţii economici se
aşteaptă la scăderea sa, reţinând monedă pentru a le achiziţiona.
Cererea de monedă pentru tranzacţie poate fi şi ea corelată negativ cu rata
dobânzii. O rată a dobânzii ridicată antrenând un preţ scăzut al obligaţiunilor îi
va determina pe agenţii economici sa anticipeze o creştere a preţului acestora. Ei
vor cumpăra obligaţiuni reducându-se partea de monedă deţinută pentru mobilul
tranzacţiei.
Prin însumarea celor trei mobiluri se obţine cererea totală de bani (MD) care
este în relaţie directă cu venitul (mobilul tranzacţiei şi precauţiei) şi în relaţie
inversă cu rata dobânzii (motivul speculaţiei):
M D =L1 (Y )+L2 (d ' )
Corelaţia dintre cantitatea de monedă cerută şi rata dobânzii reprezintă
funcţia cererii de bani, reprezentată grafic prin însumarea cererii pentru
tranzacţii (presupusă inelastică faţă de rata dobânzii) şi a cererii pentru
speculaţie (fig. 4.4.)

19
 L1(Y) este perpendiculară pe abscisă, deoarece nu depinde decât de Y,
considerată variabilă exogenă, iar L2(d) are panta negativă fiind o funcţie inversă
de rata dobânzii.

4.4.3. Echilibrul monetar şi mecanismul de transmisie4

Din confruntarea cererii cu oferta de monedă rezultă echilibrul monetar.

Acesta este dat de egalitatea dintre oferta de moneda (M) şi cererea de moneda
(L), egalitate realizată la un nivel al ratei dobânzii ( (d 0 ) (fig. 4.5).

Dacă rata dobânzii creşte la d 1 apare un exces de ofertă de monedă M 1M0.

Nivelul ridicat al ratei dobânzii îi determină pe agenţii economici să anticipeze o
reducere a acesteia şi creşterea cererii de obligaţiuni, deci a cursului acesteia, ce
va absorbi acest exces de ofertă iar rata dobânzii va reveni la d 0 . Dacă rata
dobânzii scade la d2 apare un exces de cerere M 0M2. Nivelul scăzut al ratei
dobânzii îi determină pe agenţii economici să anticipeze o creştere a acesteia şi
scăderea cererii de obligaţiuni, deci a cursului lor, iar rata dobânzii va reveni la
d0
44 Vezi, Ignat et al., op.cit., p. 407 - 412.

20
 Condiţia de echilibru pe piaţa monetară poate fi redată prin relaţia:
M=KY + L(d )
Modificări ale ofertei şi cererii de moneda influenţează echilibrul monetar.
Creşterea ofertei de monedă de la M0 la M1 (fig. 4.6.) determină deplasarea
punctului de echilibru din E0 în E1. Excesul de oferta de monedă determina
scăderea ratei dobânzii de la d 0 la d 1 , drept rezultat creşte cererea de
moneda de la L0 la L1 şi echilibrul va reveni la nivelul iniţial al ratei dobânzii
(d0). Daca creşte cererea de moneda de la L0 la L1, rata dobânzii creşte la d2,
drept rezultat apare un exces de moneda M0M1 care readuce echilibrul la nivelul
iniţial al ratei dobânzii (d0)

Echilibrul pieţei monetare influenţează echilibrul pe piaţa bunurilor şi

serviciilor. Această relaţie stabilită între echilibrul monetar şi cererea agregată
(C + I) este denumit mecanism de transmisie, ce poate fi explicat prin trei
grafice în trepte (fig. 4.7.).
a) Dacă faţa de situaţia iniţială de echilibru a pieţei monetare creşte oferta de
moneda iar cererea rămâne nemodificată, se reduce rata dobânzii de la d 0 la d1
iar echilibrul se deplasează de la E0 la E1;
b) Diminuarea ratei dobânzii determină creşterea cererii de investiţii (aflată
în relaţie inversă cu rata dobânzii) de la I0 la IS;
c) Creşterea investiţiilor antrenează sporirea cererii agregate cu ΔI , curba
sa se deplasează în sus, paralelă cu ea însăşi, antrenând realizarea echilibrului
macroeconomic la un nivel mai mare al venitului (Y1).

21
 Prin mecanismul de transmisie se conectează echilibrul monetar şi cel real.
El are şi o serie de limite: a) se presupune că reducerea ratei dobânzii determină
numai creşterea investiţiilor, dar poate stimula şi cererea de consum; b) într-o
economie deschisă reducerea ratei dobânzii poate antrena ieşiri de capital pe
pieţele externe; c) agenţii economici nu reacţionează obligatoriu la scăderea ratei
dobânzii, de exemplu, prin creşterea cererii de credite, aceasta depinzând de
starea economiei, de previziunile agenţilor economici.

4.4.4. Determinarea şi semnificaţia curbei LM

Curba LM evidenţiază echilibrul pe piaţa monetară. Ea este constituită din

mulţimea punctelor reprezentănd combinaţii (d, Y) pentru care cererea de
bani (L) egalează oferta de bani.
Curba LM poate fi dedusă cu ajutorul unui sistem de patru grafice:

22
  graficul 1 reprezintă cererea de speculaţie L2(d) ce este invers
proporţională faţa de rata dobânzii d;
 graficul 2 prezintă condiţia de echilibru pe piaţa monetară, masa
monetară M se împarte între L1(Y) şi L2(d); M = L1(Y) + L2(d).
 graficul 3 reprezintă funcţia cererii pentru tranzacţii L 1(Y), ce este
direct proporţională cu venitul;
 graficul 4 reprezintă sinteza graficelor 1, 2, 3. Se obţine o curbă de
pantă pozitivă ce reprezintă curba LM.

Pe porţiunea la stânga lui a din graficul curbei LM corespunzătoare unei rate

a dobânzii mai mică decât d0 creşterea lui Y nu are nici un efect asupra ratei
dobânzii. Cererea de speculaţie devenind perfect elastică în raport cu rata
dobânzii. Variaţii foarte mici ale ratei dobânzii determinând variaţii foarte mari
ale venitului. La un nivel al ratei dobânzii mai mare decât d 3 (la dreapta
punctului b) cererea pentru speculaţie devine perfect inelastică, oricât ar spori
rata dobânzii, nu sunt eliberate lichidităţi pentru cererea de tranzacţii iar curba
LM devine verticală, venitul rămânând constant, rata dobânzii nu mai
influenţează venitul.
Combinarea echilibrului pieţei bunurilor şi serviciilor (curba IS) cu
echilibrul pieţei monetare (curba LM) permite interpretarea condiţiilor de
echilibru macroeconomic general prin modelul IS - LM ce va fi prezentat la
capitolul "Politici macroeconomice".

TA 4.4:
1. Ce reprezintă multiplicatorul monetar ?
2. Explicaţi multiplicatorul creditului.
3. Care sunt mobilurile cererii de monedă ?
4. În ce constă mecanismul de transmisie ?
Răspuns:

23
4.5 Întrebări recapitulative

1. Cum au evoluat banii?

2. Ce este lichiditatea şi care sunt formele sale?
3. Explicaţi funcţiile banilor.
4. Care sunt funcţiile băncilor?
5. Prezentaţi componentele masei monetare.
6. Prin ce operaţiuni pune în circulaţie banca centrală semnele băneşti?
7. Explicaţi multiplicatorul monetar.
8. În ce constă multiplicatorul monedei bancare?
9. Care sunt mobilurile cererii de moneda?
10. Cum se realizează echilibrul monetar?

24