Curs - Economie - 2 - AMS - ID - ECTS ID - Sem - 2 - 2019 - Unlocked

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII
Un iv er sitatea “ Ştefan c el Mar e” Suc eava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
Str. Univer sităţii nr. 2 5 bis, 72 022 5 Sucea va ,
Tel: decan at - 02 30 52 0263 , secretar iat 0 230 2 1614 7/303 ;3 04
Forma de învăţământ:I.D.
Program de studiu : Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor
Asistenţă Managerială şi Administrativă
Anul I, sem II
ECONOMIE 2
(MACROECONOMIE)
Curs pentru învăţământ la distanţă
2019
2
CUPRINS
Introducere .......................................................................................................................... 6
Unitate de învățare 1. Eficienţa economică în ţările cu economie de piaţă.................... 8

Introducere, Obiective, Conținutul unității de învățare, Timp mediu necesar de studiu... 8
1.1. Conceptul de eficienţă economică şi formele sale ..................................................... 9
1.2. Factorii de creştere ai eficienţei economice ............................................................. 11
1.3. Productivitatea factorilor de producţie .................................................................... 11
1.4. Productivitatea muncii şi formele sale ..................................................................... 13
1.5. Factorii care influenţează productivitatea muncii .................................................... 14
1.6. Căile de creştere a productivităţii muncii ................................................................. 14
Concepte cheie ................................................................................................................ 15
Teste grilă ........................................................................................................................ 15
Titluri de referate şi de lucrări complexe ........................................................................ 17
Unitate de învățare 2. Creditul, instituţii financiar-bancare ........................................ 18

Introducere, Obiective, Conținutul unității de învățare, Timp mediu necesar de studiu. 18
2.1. Conţinutul, formele şi funcţiile creditului ................................................................ 18
2.2. Sistemul bancar în România ..................................................................................... 21
Concepte cheie ................................................................................................................ 24
Teste grilă ........................................................................................................................ 25
Unitate de învățare 3. Piaţa monetară şi componenţa masei monetare ....................... 26

3.1. Componentele pieţei monetare ................................................................................. 27
3.2. Cererea şi oferta de monedă ..................................................................................... 28
3.3. Politica monetară ...................................................................................................... 30
Concepte cheie ................................................................................................................ 32
Teste grilă ........................................................................................................................ 33
Unitate de învățare 4. Piaţa capitalului (financiară) ...................................................... 35

4.1. Obiectul pieţei capitalului: hârtiile de valoare pe termen lung ................................ 36
4.2. Cererea şi oferta de hârtii de valoare pe termen lung ............................................... 37
4.3. Instituţiile pieţei financiare. Bursa de valori şi mecanismele ei ............................... 39
Concepte cheie ................................................................................................................ 42
Teste grilă ........................................................................................................................ 42
Unitate de învățare 5. Piaţa muncii – piaţă derivată în economia de piaţă ................. 44

5.1. Piaţa muncii şi structurile ei ..................................................................................... 44
5.2. Funcţii şi particularităţi ale pieţei muncii ................................................................. 45
5.3. Segmentarea pieţei muncii. Formarea nivelului salariului pe diferite pieţe ............. 46
5.4. Oferta şi cererea de muncă ....................................................................................... 46
Concepte cheie ................................................................................................................ 49
Teste grilă ........................................................................................................................ 50
3
Unitate de învățare 6. Statul şi rolul său în economia de piaţă .................................... 52
6.1. Rolul statului în economia de piaţă .......................................................................... 52
6.2. Politica economică a statului; tipologia politicilor economice ................................ 55
6.3. Bugetul de stat – concept, structură, funcţii ............................................................. 56
6.4. Sistemul fiscal (de impunere) şi rolul său în economia de piaţă ............................. 57
Concepte cheie ................................................................................................................ 59
Teste grilă ........................................................................................................................ 59
Unitate de învățare 7. Fluctuaţiile activităţii economice în ţările cu economie de piaţă

(crizele economice) ............................................................................................................ 62
7.1. Ciclicitatea – formă normală a mişcării economice ................................................. 62
7.2. Ciclurile lungi şi trăsăturile lor................................................................................. 64
7.3. Ciclul economic pe termen mediu (ciclul decenal) .................................................. 65
7.4. Programe statale de măsuri anticriză (politici anticiclice) ....................................... 67
Concepte cheie ................................................................................................................ 68
Teste grilă ........................................................................................................................ 69
Unitate de învățare 8. Inflaţia – fenomen negativ al economiei de piaţă .................... 71

8.1. Conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici).................. 71
8.2. Cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie ................................................. 73
8.3. Efectele economice şi sociale ale inflaţiei................................................................ 75
8.4. Politici şi măsuri antiinflaţioniste............................................................................. 76
Concepte cheie ................................................................................................................ 78
Teste grilă ........................................................................................................................ 78
Unitate de învățare 9. Ocuparea şi şomajul .................................................................... 80

9.1. Conţinutul conceptului de şomaj .............................................................................. 80
9.2. Aspecte caracteristice ale şomajului ........................................................................ 82
9.3. Cauze şi forme de manifestare ale şomajului ........................................................... 83
9.4. Efecte social-economice ale şomajului .................................................................... 87
9.5. Măsuri pentru diminuarea şomajului........................................................................ 88
Concepte cheie ................................................................................................................ 89
Teste grilă ........................................................................................................................ 89
Unitate de învățare 10. România în circuitul economic internaţional ........................ 91

10.1. Necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială ............................ 91
10.2. Comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice ................................... 93
10.3. Cooperarea economică internaţională a României ................................................. 94
10.4. Eficienţa comerţului exterior al României ............................................................. 95
Concepte cheie ................................................................................................................ 96
Teste grilă ........................................................................................................................ 96
4
Unitate de învățare 11. Integrarea economică interstatală .......................................... 98
11.1. Uniunea Europeană (UE): Integrarea Europeană şi concretizarea ei ..................... 99
11.2. Evoluţia Integrării Vest Europene ........................................................................ 101
11.3. Instituţiile Uniunii Europene ................................................................................ 103
11.3.1.Comisia Europeană reprezintă organul executiv şi de decizie al Uniunii Europene.
.................................................................................................................................. 103
11.3.2. Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene ..................................................... 104
11.3.3. Consiliul European ....................................................................................... 105
11.3.4. Parlamentul European ................................................................................... 106
11.3.5. Curtea Europeană de Justiţie......................................................................... 107
11.3.6. Curtea de Primă Instanţă ............................................................................... 107
11.3.7. Curtea de Conturi .......................................................................................... 107
11.3.8. Banca Europeană de Investiţii ...................................................................... 108
11.3.9. Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale........ 109
11.3.10. Comitetul Economico- Social şi Comitetul Regiunilor .............................. 109
11.3.11. Alte instituţii comunitare ............................................................................ 110
11.4. Performanţele comunitare .................................................................................... 111
11.5. Integrarea României în Uniunea Europeană ........................................................ 114
Concepte cheie .............................................................................................................. 117
Teste grilă ...................................................................................................................... 118
Titluri de referate şi de lucrări complexe ...................................................................... 119
Dicţionar ........................................................................................................................... 120
Teste de autoevaluare finale ........................................................................................... 123
Răspunsuri teste de autoevaluare finale........................................................................ 125
Bibliografie....................................................................................................................... 126
5
Introducere
Macroeconomia are funcţia instructiv educativă de a-i ajuta pe studenţi, viitori specialişti
în domeniu, să-şi formeze o gândire complexă, coerentă şi critică cu privire la modul de
funcţionare a economiei contemporane. Pe fundalul unui sistem noţional adecvat, această
disciplina universitară îşi asumă misiunea civică de a contribui la analiza şi evaluarea problemelor
multiple şi controversate ale tranziţiei României la o economie de piaţă eficientă, echilibrată şi
echitabilă, menită să asigure înscrierea ţării pe o traiectorie normală, ascendentă.
Domeniul de studiu al Macroeconomiei s-a conturat, în timp, într-un amplu proces de
confruntare a diverselor curente de gândire economică. Macroeconomia cercetează economia
naţională în ansambul ei, vizând agregarea comportamentelor individuale ale egenţilor economici
la nivelul întregii economii, ca şi efectele globale care rezultă – şomaj, inflaţie,dezvoltare ciclică,
dezechilibrul schimburilor economice externe, relaţiile economice externe.
Fundamentele teoretico-metodologice şi aplicative însuşite la disciplina Macroeconomie
reprezintă premise ale unei pregătiri superioare a studenţilor prin celelalte discipline economice
din planurile de învăţământ ale facultăţilor. Numai în acest fel, se asigură formarea unor
economişti cu profil larg, cu o gândire creativ-prospectivă, capabili să se încadreze cu
profesionalism la locurile de muncă şi să contribuie la soluţionarea problemelor economice. În
acest context, se acordă atenţia necesară înţelegerii oportunităţilor de care pot beneficia unităţile
economice individuale şi raportarea lor la economia naţională precum şi măsuri şi politici de
creştere economică, de stabilitate economică, susţinerea investiţiilor, etc
Lucrarea de faţă este concepută ca un material menit să orienteze pe studenţi în procesul
de aprofundare a cunoştinţelor teoretice şi practice.
Obiectivele disciplinei:
Disciplina Economie 2 (Macroeconomie)are funcţia instructiv educativă de a-i ajuta pe
studenţi, viitori specialişti în domeniu, să-şi formeze o gândire complexă, coerentă şi critică cu
privire la modul de funcţionare a economiei contemporane. Pe fundalul unui sistem naţional
adecvat, această disciplina universitară îşi asumă misiunea civică de a contribui la analiza şi
evaluarea problemelor multiple şi controversate ale tranziţiei României la o economie de piaţă
eficientă, echilibrată şi echitabilă, menită să asigure înscrierea ţării pe o traiectorie normală,
ascendentă.
Competenţe profesionale:
• Rezolvarea de probleme prin modelare, algoritmizare etc.;
• Descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene;
• Capacitatea de a transpune în practică informaţiile dobândite;
6
• Abilităţi de cercetare, creativitate;
• Capacitatea de a concepe proiecte şi a le derula;
• Capacitatea de a soluţiona probleme.
Competenţe transversale:
• Cunoaşterea, explicarea şi interpretarea ideilor, proceselor, fenomenelor, stărilor şi
tendinţelor specifice activităţilor economice şi elaborarea de judecăţi de valoare
argumentate la nivel micro şi macroeconomic
• Utilizarea tehnologiei şi instrumentelor moderne pentru procesarea de informaţii
specifice activităţilor economice şi sociale.
Fiecare unitate de învățare cuprinde:
Introducere: este o scurtă trecere în revistă a celor mai importante aspecte ce urmează a
fi prezentate în unitatea de învățare respectivă.
Obiective: rolul lor este să ghideze spre ceea ce este esenţial şi asigura firul logic şi
cronologic în derularea activităţii economice, permiţând însuşirea cunoştinţelor de la simplu la
complex.
Teste grilă şi probleme: au funcţia principală de a solicita gândirea şi perspicacitatea
studentului; unele teste grilă sunt concepute ca instrumente de sistematizare a problemelor, altele
sunt menite să iniţieze şi să obişnuiască studenţii cu calculul economic.
Titluri de referate şi de lucrări complexe: studenţii sunt orientaţi, prin formularea
titlurilor respective, să cerceteze problemele teoretice fundamentale cuprinse în manual; unele
titluri pot face obiectul referatelor la cercurile ştiinţifice studenţeşti sau pot fi adoptate ca subiecte
orientative pentru lucrările de licenţă.
Evaluarea studenților se va realiza astfel:

- răspunsurile la examen 50%;
- teste pe parcursul semestrului 25%;
- teme de control 25%.
7
Unitate de învățare 1. Eficienţa economică în ţările cu economie de piaţă
Introducere, Obiective, Conținutul unității de învățare, Timp mediu necesar de studiu
Introducere:
Această unitate de învățare prezintăconceptul de eficienţă economică şi formele sale, factorii de
creştere ai eficienţei economice. De asemenea, este definită productivitatea factorilor de producţie,
productivitatea muncii şi formele sale, sunt descrişi factorii care influenţează productivitatea
munciişi căile de creştere a productivităţii muncii
Obiective:
După parcurgerea acestei unităţi de învăţate veţi fi capabili:
- să definiți conceptul de eficienţă economică
- să categorisiți actorii de creştere ai eficienţei economice şi formele sale
- să caracterizați productivitatea factorilor de producţie
- să definiți productivitatea muncii şi formele productivităţii muncii
- să identificați factorii care influenţează productivitatea muncii
- să descrieți căile de creştere a productivităţii muncii
Conținutul unității de învățare:

1.1. Conceptul de eficienţă economică şi formele sale
1.2. Factorii de creştere ai eficienţei economice
1.3. Productivitatea factorilor de producţie
1.4. Productivitatea muncii şi formele sale
1.5. Factorii care influenţează productivitatea muncii
1.6. Căile de creştere a productivităţii muncii
Timp mediu necesar de studiu:2 ore
8
1.1. Conceptul de eficienţă economică şi formele sale
Eficienţa economică reprezintă una dintre categoriile cele mai generale
ale economiei de piaţă. Ea exprimă forma concretă pe care o impune piaţa pentru
relaţiile dintre rezultate (efecte) şi cheltuieli (eforturi) în cadrul activităţii fiecărui
agent economic pe ansamblul economiei. De aceea, eficienţa economică este
considerată o componentă principală a raţionalităţii acţiunii umane. Aceasta înseamnă că fiecare
agent economic doreşte să-şi atingă scopul propus cu un efort cât mai mic. Astfel, activitatea
agentului economic este considerată eficientă atunci când încasările obţinute prin vânzarea
rezultatelor pe piaţă depăşesc cheltuielile care s-au făcut.
În expresia generală, eficienţa pune în relaţie rezultatele sau efectele unei activităţi cu
cheltuielile (eforturile) depuse atât la un moment dat cât şi pe o perioadă de timp. Eficienţa
economică poate fi interpretată sub două aspecte:
a) ca randament al utilităţii şi combinării forţei de producţie
b) sub forma consumului forţei de producţie unde eficienţa economică apare ca raport între veniturile
realizate şi factorii de producţie consumaţi.
În raport de aceste două modalităţi de exprimare, sporirea randamentului factorului
presupune fie mărirea efectelor utile la unitatea de efort depus, fie micşorarea cheltuielilor de
resurselor pentru obţinerea rezultatelor utile scontate.
R
E=
C
R - rezultate
C- cheltuieli
Efecte
E=
Eforturi
La o analiză mai aprofundată a corelaţiei Rezultate/Cheltuieli sau
Efecte/Eforturi, ies în evidenţă următoarele aspecte de care agentul economic trebuie să
ţină seama:
1) se impune ca rezultatul sau efortul util să fie apreciat din 3 puncte de vedere:
a) material
b) valoric
c) social
a) Efectele în expresie materială caracterizate în bunuri materiale şi servicii realizate din acest punct
de vedere problemele esenţiale este ca acestea să răspundă cantitativ, structural şi calitativ
trebuinţelor totale ale ţării respective;
9
b) Atât la nivel micro şi macro, aceste rezultate să se exprime prin mai mulţi indicatori ca de exemplu
produsul naţional net, produsul intern brut sau produsul naţional brut, productivitatea netă, profit,
etc.
c) Ca efect social, rezultatele sau efectul util trebuie să ducă la îmbunătăţirea nivelului de instruire,
etc. Numai în măsura în care se iau în considerare şi se armonizează toate cele 3 aspecte se poate
asigura un înalt efort util în activitatea economică.
2) determinarea efortului, adică a consumului de muncă de resurse naturale şi de capital pentru
obţinerea unui anumit efect trebuie privit la rândul său sub două aspecte:
a) ca un consumator efectiv de muncă sub forma capitalului fix (amortizare), a capitalului circulant
cât şi a salariilor
b) ca un consumator de resurse sub forma repartizării sau alocării lor într-un anumit sector de
activitate
În practica optimizării activităţii economice principalele criterii de aprecierea eficienţei
economice pot fi sintetizate în următoarele:
1) maximizarea atragerii populaţiei în vârstă aptă de muncă la desfăşurarea unor activităţi
socialmente utile;
2) maximizarea productivităţii muncii;
3) maximizarea gradului de valorificare a resurselor naturale;
4) maximizarea efectelor nou create la fiecare unitate de efort integral depus;
5) minimizarea cheltuielilor de resurse pentru atingerea efectelor dorite.
În concluzie, rezultă că cerinţele eficienţei economice privesc maximizarea rezultatului
concomitent cu minimizarea cheltuielilor, precum şi optimizarea folosirii resurselor de muncă,
resurselor materiale şi băneşti. În literatura economică se arată că eficienţa economică poate fi
analizată şi cercetată din următoarele puncte de vedere:
a) Din punct de vedere al fazelor reproducţiei sociale se disting următoarele forme:
1) eficienţa producţiei şi a cercetării ştiinţifice
2) eficienţa repartiţiei
3) eficienţa schimbului
4) eficienţa consumului
b) Din punct de vedere al diviziunii muncii pe ramuri există eficienţă activităţii în industrie,
agricultură, construcţie, transporturi, turism, comerţ învăţământ
c) Din punct de vedere al forţei de producţie folosită în activitatea economico-socială:
1) eficienţa utilizării resurselor umane sau a forţei de muncă (W)
2) eficienţa utilizării sau a randamentului capitalului productiv (atât fix cât şi circulant)
10
3) eficienţa utilizării resurselor naturale sau a factorului pământ.
4) eficienţa investiţiilor productive sau a acumulărilor, a creşterii economice
d) Din punct de vedere al formei de exprimare a eficienţei economice poate fi:
1) în mărimi absolute
2) în mărimi relative
Eficienţa economică este o categorie complexă de largă aplicabilitate. Practic, toate
activităţile şi procesele economico-sociale în care se consideră forţă de muncă, resurse naturale şi
băneşti în scopul obţinerii unor rezultate economice şi sociale trebuie să fie analizată prin prisma
eficienţei lor
1.2. Factorii de creştere ai eficienţei economice

Eficienţa economică constituie măsura valorificării resurselor disponibile în societate la un
moment dat, dar în acelaşi timp şi premisa realizării unei creşteri economice intensive. La nivel
macro există factori direcţi cât şi factori indirecţi care contribuie la creşterea eficienţei economice.
Factorii direcţi se prezintă sub forma unor măsuri tehnice concretizate în următoarele
acţiuni: perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii, perfecţionarea calificării personalului
lucrător.
La factori indirecţi sunt consideraţi dezvoltarea învăţământului şi a cercetării ştiinţifice,
sporirea numărului de invenţii şi a cercetării ştiinţifice, sistemul de preţuri şi pârghiile financiar
bancare cât şi aplicarea unor stimulente materiale.
La nivel microeconomic acţionează:
a) cunoaşterea şi anticiparea cererii pe piaţă (studii de marketing);
b) promovarea tehnologiei moderne care au ca rezultat creşterea activităţii;
c) reducerea costurilor;
d) îmbunătăţirea calităţii producţiei;
e) alegerea celei mai bune metode de management de gestiune economică
1.3. Productivitatea factorilor de producţie

Expresia sintetică a raţionalităţii şi eficienţei în orice activitate economică este categoria
denumită productivitate. Aceasta reprezintă rodnicia sau randamentul sau eficienţa de producţie
utilizată în activităţi care au ca rezultat bunuri de producţie utilizaţi în activităţi care au ca rezultat
bunuri economice. În sensul cel mai general, termenul de producţie apare ca o însuşire a unui lucru
sau serviciu de a fi productiv. Potrivit acestui înţeles, considerând munca factor de producţie,
proces conştient specific omului, această productivitate a muncii se deosebeşte de productivitatea
11
resurselor naturale, de productivitatea sau randamentul capitalului care exprimă rodnicia acestora
în producţia unor bunuri materiale. nivelul producţiei în general se determină ca raport între
producţia obţinută într-o unitate economică, întreprindere ramură sau economie, factori
simplificată în realizarea ei.
P
W=
F
P – productivitatea obţinută evaluată cu valoare în unităţi fizice sau valorice)
F – factori de producţie utilizaţi
Q
W=
F
În condiţiile contemporane, metodele pentru determinarea şi analiza productivităţii s-au
dezvoltat şi diversificat în raport cu complexitatea tot mai mare a activităţii economice.
În literatura economică se disting următoarele forme ale productivităţii:
A) 1) productivitate parţială, care este productivitatea unui factor de producţie considerându-se

că acesta se află la originea productivităţii obţinute. Aici se determină şi se analizează
productivitatea sau randamentul celor 3 factori:
2) productivitate globală, exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în
obţinerea unui rezultat. De exemplu, eficienţa întregii producţii sociale.
Y
E=
M + F +C
B) ambele forme ale productivităţii se determină şi ca:

1) productivitate medie sau raport între productivitatea obţinută şi factorul de producţie reţinut ca
fiind la originea acesteia (de exemplu productivitatea medie a muncii W =

∑ Q );
∑T
2) productivitatea marginală exprimă sporul de rezultat care se obţine în situaţia când se măreşte cu
o unitate unul sau fiecare din factorii de producţie folosiţi.
∆Q
Productivitatea marginală a fiecărui factor este W =
∆X
C) Pe baza indicatorilor de măsurare a valorii productivităţii economiştii din ţările cu economie
de piaţă deosebesc:
1) productivitate netă, când valoarea productivităţii este exprimată prin productivitate netă
(productivitate globală – costuri de producţie);
2) productivitate brută, când productivitatea se exprimă prin indicatori producţie marfă;
12
3) productivitate mixtă, când productivitatea este exprimată prin indicatorul valoare adăugată.
M=C+S+P
D) Pe baza unităţii de exprimare sau omogenizarea valorii productivităţii se pot deosebi:
1) productivitate fizică: productivitatea este măsurată prin unităţi naturale, fizice (m, l, kg);
2) productivitate convenţională: dacă productivitatea este omogenizată prin unităţi de măsură
convenţionale sau convenţional valorice ( tractoare de 15 cai putere, tone combustibili
convenţionali, tone substanţă activă);
3) productivitate valorică când omogenizarea producţie se face prin unităţi valorice (lei, $, mărci,
etc.).
Deci, toţi aceşti factori procesuali de producţie contribuie la crearea masei de bunuri
materiale şi servicii în aşa fel încât nu există un raport de cauzalitate numai între productivitate şi
unul din factori (Michel Didier – Regulile jocului).
1.4. Productivitatea muncii şi formele sale

În literatura economică se apreciază că primele evoluţii ale productivităţii în general au
avut loc în SUA la sfârşitul secolului XIX. S-a pus accent, s-a scos în evidenţă productivitatea
forţei de muncă sub forma productivităţii muncii. Productivitatea muncii constituie forma
principală de exprimare a eficienţei economice întrucât ea reprezintă rodnicia sau eficienţa cu care
se cheltuieşte forţa de muncă.
Productivitatea muncii este una din cheile reuşitei economice. Ea permite să se înţeleagă
programul economico-social al unei naţiuni. Aşa cum aprecia Michel Didier în lucrarea ,,Regulile
jocului” ,,un ţăran chinez hrăneşte dificil 3 persoane în timp ce un fermier american produce hrana
a mai mult de 10 persoane”. Aceasta explică de ce în Rusia raioanele magazinelor sunt cel mai des
goale în timp ce Japonia exportă produsele sale în lumea întreagă. În practică economică în vederea
aprecierii eficienţei economice se apelează în primul rând la productivitatea muncii. Între eficienţa
economică în general şi productivitatea muncii există unele deosebiri:
1) productivitatea muncii exprimă cheltuielile forţei de muncă în sfera producţiei pe când eficienţa
economică caracterizează direct rezultatele dobândite în urma utilizării tuturor factorilor de
producţie.
2) productivitatea nu se determină numai în sfera productivităţii materiale pe când eficienţa
economică are aplicabilitate în toate domeniile de activitate
3) sfera de cuprindere este mai mare a eficienţei economice şi se reflectă în aceea că atât la nivel
micro şi macroeconomic, productivitatea muncii este doar una din formele principale de exprimare
13
a eficienţei economice. În literatura economică se disting două forme ale productivităţii muncii:
productivitatea muncii individuală şi productivitatea muncii socială.
Productivitatea muncii individuale se calculează ca raport:
Q 6 piese
Wi = =
T 60'
Q poate fi: - unităţi naturale sau fixe (kg, m, l, bucăţi);
- unităţi natural-convenţionale (tractoare de 15 cai putere, tone combustibil
convenţional);
- unităţi valorice (lei, mărci, dolari);
T – număr de lucrători
- număr mediu scriptic de salariaţi
QK
Wi =
T
K – coeficient de calitate
Productivitatea muncii este:
Ws = V.N. (P.N.N.) / număr lucrători din ramurile producătoare de venit naţional
Între Wi şi Ws există o strânsă legătură interdependentă.
Creşterea productivităţii muncii determină indirect creşterea Ws. Creşterea Wi se exprimă prin
creşterea Wi din perioada curentă.
1.5. Factorii care influenţează productivitatea muncii
Caracterizarea productivităţii muncii reflectă direcţia progresistă a mişcării economice.
Sporirea productivităţii reprezintă expresia concentrată a perfecţionărilor ce au loc în condiţiile de
producţie. La sporirea productivităţii muncii concură un număr variat de factori. Prin factori
înţelegem condiţiile sau procesele care influenţează productivitatea cât şi care ţin de împrejurări
obiective la un moment dat.
1) Factori tehnici, care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologia la un moment dat
2) Factori economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi a muncii la nivel micro şi
macroeconomic şi sistemele de cointeresarea pregătirii şcolare.
3) Factori uman şi tehnologic (nivelul de cultură) adaptabil la condiţiile de muncă
4) Factori naturali: condiţii de climă, fertilitate, adâncimea şi concentraţia unui zăcământ
5) Factori de structură: schimbări intervenite în structura pe ramuri şi subramuri a economiei
naţionale, modificarea structurii ?
1.6. Căile de creştere a productivităţii muncii
Sunt modalităţi de folosire de către societate la un moment dat a factorilor ce
influenţează cheltuielile factorilor de muncă
14
1) Introducerea pe scară largă a progresului tehnic prin mecanizare, automatizare, robotizare, etc.
2) Modernizarea capacităţii de producţie existente prin îmbunătăţirea parametrilor săi tehnico-
economici în vederea reducerii consumurilor exagerate de materii prime şi energie, ridicarea
gradului de siguranţă în exploatare (fiabilitate).
3) Înnoirea producţiei prin perfecţionarea caracteristicilor constructive, funcţionale, ergonomice,
estetice în vederea satisfacerii la un nivel calitativ superior
4) Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii dar şi a condiţiilor unităţilor economice
(management).
5) Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane.
6) Cointeresarea materială a lucrătorilor privită sub cele două laturi ale ei:
- de stimulare a lucrătorilor prin salarii în concordanţă cu activitatea desfăşurată,
- de răspundere materială pentru pagubele provocate.
Concepte cheie
• Eficienţă.
• Productivitate.
• Productivitate globală
• Productivitate parţială.
• Productivitate medie.
• Productivitate brută.
• Productivitate netă.
• Productivitatea muncii.
• Productivitate marginală.
Teste grilă
1. Productivitatea este:
a) expresia sintetică a eficienţei consumării resurselor;
b) capacitatea unui agent economic de a obţine o producţie tot mai mare;
c) expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie în activităţile din care rezultă
bunuri economice;
d) rodnicia, randamentul factorilor de producţie utilizaţi.
2. Nivelul productivităţii se determină:
15
W1
a) cu ajutorul indicelui de creştere a productivităţii calculat după formula: I W = × 100 , unde:
W0
W1 şi W0 reprezintă productivitatea din momentul t1, respectiv, t0;
b) pe firmă, pe ramură şi pe economia naţională privită în ansamblu;
c) ca raport între efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi (Fi) şi efectul, rezultatul, adică
bunurile economice obţinute (Q);
d) ca raport între sporul producţiei obţinute (∆Q) şi sporul factorilor de producţie utilizaţi (∆F).
3. Raportul dintre producţia obţinută şi factorii de producţie utilizaţi reprezintă:
a) rentabilitatea;
b) rata profitului:
c) nivelul productivităţii;
d) masa profitului.
4. Prin creşterea productivităţii are loc:
a) o reducere a costului total al firmei:
b) o creştere a costurilor marginale;
c) o reducere a costului total mediu.
5. Nivelul productivităţii se determină:
a) ca raport între mărimea profitului şi capitalul folosit;
b) ca raport între mărimea profitului şi cifra de afaceri;
c) ca raport între nivelul producţiei obţinute şi nivelul costurilor;
d) ca raport între bunurile economice obţinute şi factorii de producţie implicaţi în realizarea lor.
6. Productivitatea muncii se determină ca:
a) raport între producţia obţinută şi suma factorilor ce influenţează nivelul salariului;
b) raport între cantitatea de muncă utilizată şi producţia obţinută;
c) raport între producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată;
d) raport între producţia obţinută şi totalitatea factorilor utilizaţi pentru producerea ei.
7. Calculată ca raport între producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată, productivitatea

muncii este un criteriu pentru:
a) stabilirea taliei optime a întreprinderii;
b) stabilirea mărimii salariilor;
c) aprecierea eficienţei şi competitivităţii firmelor, ramurilor şi economiilor naţionale;
d) dimensionarea profitului.
8. Productivitatea parţială este:
16
a) cea a unui factor de producţie, considerat a fi la originea producţiei şi a modificării acesteia;
b) productivitatea muncii, a capitalului, a pământului;
c) determinată sub două forme: medie şi marginală.
9. Productivitatea globală:
a) exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în obţinerea unui rezultat;
b) indică performanţa de ansamblu a factorilor de producţie din a căror combinaţie a rezultat efectul
util;
c) poate fi evaluată cu dificultate pentru că metodele prin care sunt însumaţi factorii de producţie
prezintă numeroase aspecte discutabile;
d) se prezintă sub două forme: medie şi marginală.
10. Raportul dintre rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp şi capitalul tehnic utilizat
poartă denumirea de:
a) productivitatea medie a capitalului;
b) randamentul capitalului;
c) rentabilitate a capitalului;
d) profitabilitate a capitalului.
Titluri de referate şi de lucrări complexe
1. Mutaţii contemporane în sistemul productiv sub incidenţa progresului în ştiinţă şi tehnică.

2. Revoluţia managerială şi creşterea productivităţii factorilor de producţie.
3. Analiza comparativă a productivităţii muncii şi a randamentului capitalului în diferite ţări.
17
Unitate de învățare 2. Creditul, instituţii financiar-bancare
Introducere:
Această unitate de învățare prezintăconţinutul, formele şi funcţiile creditului, arătând aspectele
generale ale sistemului bancar din România.
Obiective:
- să definiți creditul și noţiunile ce intervin în operaţiunea de creditare
- să categorisiți tipurile de credite
- să explicați funcţiile creditului
- să caracterizați sistemul bancar din România

2.1. Conţinutul, formele şi funcţiile creditului
2.2. Sistemul bancar în România
2.1. Conţinutul, formele şi funcţiile creditului

Creditul, în esenţă, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente
contra unei valori monetare viitoare. Din punct de vedere etimologic, creditul îşi
are originea în cuvântul latin creditum – creştere (a creşte, a se încrede, a avea
încredere). Această origine a noţiunii de credit scoate în evidenţă un element
psihologic absolut indispensabil existenţei unei operaţii de credit, încrederea. În orice operaţie de
credit, în esenţă, intervin doi subiecţi, subiectul care acordă credit (împrumutător sau creditor) şi
cel care primeşte (împrumutător sau debitor). În orice operaţie de creditare se mai folosesc
18
următorii termeni: scadenţă = momentul sau momentele fixate pentru realizarea sau rambursarea
creditului; ratele scadente = sumele parţiale care se rambursează eşalonat la anumite termene
conform înţelegerii dintre creditor şi debitor; perioadă de graţie = perioada între momentul
angajării creditului şi momentul începerii rambursării sale; dobânda = suma de bani plătită de
debitor.
Creditul reprezintă deci o formă şi o pârghie economică de bază a vieţii economice
contemporane. El are la bază factori şi posibilităţi reale: pe de o parte în economie se formează
momentul disponibilităţii băneşti care temporar depăşeşte necesităţile şi cheltuielile curente ale
întreprinderii şi ale populaţiei. Creditarea precum şi păstrarea disponibilităţilor băneşti ale
agentului economic devin activităţi distincte care dau naştere unor relaţii specifice şi se realizează
prin instituţii specifice. Pe de o parte, în economie la nivelul agenţiilor economici există şi nevoi
a căror acoperire nu poate fi realizată cu resurse economice proprii existente în fiecare moment.
Aceste nevoi pot fi satisfăcute prin atragerea de mijloace financiare suplimentare sub formă de
împrumuturi. Pe acest fond, rolul şi amploarea creditului a crescut foarte mult odată cu dezvoltarea
economico-socială devenind o activitate economică deosebit de importantă.
În literatura economică, trăsăturile creditului se exprimă prin următoarele relaţii:
a) creditul aduce în planul relaţiilor economice două subiecte distincte: creditorul şi debitorul;
b) rambursabilitatea creditului la scadenţă;
c) creditul este purtător de dobândă;
d) creditul are o garanţie reală, materială, atunci când un bun material poate fi vândut în cazul
nerambursării creditului sau a lipsei garanţiei debitorului.
Există în toate ţările cu economie de piaţă următoarele tipuri de credite:

1) Din punct de vedere al formei în care se acordă şi al subiecţilor relaţii de credit:
a) credit comercial: se acordă între industriaşi şi consumatori prin vânzarea mărfurilor în schimbul
unor instrumente de credit. Durata acestui credit este de 90 de zile (de obicei)
b) credit bancar: este reprezentat prin împrumuturi acordate în bani de către bănci întreprinderilor
particulare, publice, precum şi persoanelor fizice.
2) Din punct de vedere al relaţiilor de proprietate pe care le implică acordarea creditului:
a) credit privat: se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor particulare etc.
b) credit public: este acordat statului şi unor instituţii publice. Acesta se acordă pe baza aşa numitor
efecte publice care sunt obligaţiuni şi bonurile de tezaur.
19
Obligaţiunile sunt titluri de creanţă asupra statului sau hârtii de valoare care atestă
posesorului calitatea de creditor al statului sau al unei instituţii publice. Posesorul are drept de a
primi pentru împrumut o anumită sumă numită dobândă.
Bonurile de tezaur: denumirea provine de la operaţiuni de trezorerie sau de tezaur. Ele
semnifică activităţi de formare a veniturilor şi de realizare a cheltuielilor statului, precum şi
încasările şi plăţile acestora.
3) Din punct de vedere al termenilor de acordare:
a) pe termen scurt: până la 1 an
b) pe termen mediu: până la 5 ani
c) pe termen lung: peste 5 ani
4) Din punct de vedere al condiţiilor de acordare:
a) credit personal: acordat pe încredere, pe prestigiul împrumutătorului, pe bunăstarea pe care o are
debitorul
b) credit real: este format din bunuri mobiliare şi se acordă pe bază de garanţii; hârtii de valoare sau
efecte private sau publice (credit lombard). Aici intră şi aşa numitul credit ipotecare pe bunuri
imobiliare; credit pe amanet
5) Din punct de vedere al destinaţiei finale (al mobilului urmărit de debitor):
a) credit de producţie (pentru activităţi economice)
1) credit de exploatare: acordat pe timp mai scurt pentru achiziţionarea de materii prime, materiale
etc.
2) credit de ameliorare: pe timp lung pentru cumpărarea de maşini, utilaje
3) credit pentru investiţii: pe timp lung (pentru construirea de noi fabrici, uzine, etc.)
b) credit de consum: pentru achiziţionarea unor bunuri de consum de folosinţă îndelungată (aparate
electrocasnice, etc.)
6) După domiciliul creditorului:
a) credit intern (debitorul şi creditorul sunt din aceeaşi ţară)
b) credit internaţional (creditorul şi debitorul sunt din ţări diferite)
Creditul internaţional poate fi:
a) credit multilateral, acordat de FMI sau alte organisme
b) aşa numitul credit stand-by ( în aşteptare)
Funcţiile creditului în ţările cu economie de piaţă pot fi sintetizate astfel:
1) mijloceşte mobilizarea resurselor de capital temporar disponibile la întreprinderi şi persoane şi
orientarea acestor resurse către cei care au nevoi mai mari decât posibilităţile proprii de acoperire
2) favorizează desfacerea mărfurilor, favorizează tranzacţiile comerciale
20
3) influenţează creşterea consumului prin cumpărarea pe credit şi vânzarea în rate a unor bunuri de
valoare mare şi rezultat îndelungat
4) contribuie la reglarea circulaţiei monetare prin punerea în circulaţie a unor hârtii de valoare (bani
de credit), precum şi prin operaţii de credit care se substituie monedei sporind viteza de circulaţie
a acestuia şi mărind cantitatea de mijloc de plată puse la dispoziţia economiei naţionale.
2.2. Sistemul bancar în România

Băncile sunt instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi
acordă credite, facilitând soluţionarea problemei pieţei. Aceste instituţii au apărut
din timpurile cele mai vechi.
Virgil Madgearu în ,,Cursul de economie politică” menţionează că în sec. XII,
zarafii genovezi nu se ocupau numai cu schimbul monedelor ci primeau de la persoane particulare
depozite de bani pentru păstrare şi acordau la rândul lor împrumuturi sub denumirea cambii
monetare. În principate băncile iau naştere în a doua jumătate a sec. XIX. În 1857 ia fiinţă la Iaşi
Banca Naţională a Moldovei, iar în 1866 la Bucureşti, Banca României. În 1880 a luat fiinţă Banca
Naţională a României ca societate pe acţiuni cu capital iniţial de 30 milioane lei aur, din care circa
10 milioane erau ale statului.
În perioada interbelică au funcţionat în România numeroase bănci comerciale, printre care
Banca Românească, Banca Comercială Română, Banca de Credit, Banca Maramureş, unele bănci
agricole, precum Banca Agricolă, Creditul funciar rural, bazele de credit şi altele.
În literatura economică se arată că există în ţări cu economie de piaţă 4 tipuri de bănci:
1) 1) banca de emisiune cu rolul de a emite
monedă şi de a asigura controlul asupra masei
monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţii de
resort şi de a controla întreaga politică monetară a statului (la
noi Banca Naţională Română)
2) banca de depuneri sau de depozit (acordă credite pe timp
scurt care generează următoarele operaţii scontate, avansuri în
cont curent sau deschideri de credit pe care titularul de cont îl
poate utiliza, operaţii de bursă, viramente, credite de gaj)
3) bănci de afaceri: acordă credite pe timp lung
întreprinderilor şi contribuie la finanţarea unor proiecte de investiţii. Resursele lor constau în
capital propriu şi nu folosesc depozitele care le-au fost încredinţate
4) bănci specializate sau instituţii financiare specializate:
21
a) casa de credit agricol
b) credit financiar (credit ipotecar pe timp lung acordat particularilor şi colectivităţilor publice locale)
c) credit naţional acordat comerţului şi industriei pentru modernizare, pentru restructurare
d) bănci populare în ajutorul întreprinzătorilor mici şi mijlocii
e) bănci de comerţ exterior
Literatura de specialitate arată 4 funcţii de bază ale activităţii bancare. Ele nu se identifică
cu enumerarea operaţiunilor făcute de bănci.
1) Gestiunea sistemului de plăţi. Astfel prin creditele care le deschid băncile creează moneda, moneda
fiind o aşa numită ban public, statul are misiunea să exercite un control sever asupra activităţii
băncii. Prin politică monetară, statul intervine pentru a regla capacitatea de a crea monedă de către
bănci. De aceea, statul intervine pentru a se asigura că băncile nu vor deveni foarte slabe sau în
stare să falimenteze şi de aceea statul desfăşoară această activitate de control sau supervizare a
băncii. Dacă totuşi această slăbire se produce, pentru a pune la punct unele mecanisme de apărare
cel puţin parţială a intereselor deponenţilor
2) Activitate de transfer. Aşa cum orice întreprindere transferă combină, factori de producţie obţinând
bunuri şi servicii, băncile realizează şi ele operaţii de transfer. Aceasta cu deosebirea că aşa zisa
materie primă pe care ele o pun în operă o reprezintă banii devenind o marfă fungibilă prin
excelenţă. Astfel, împrumutând şi plasând fondurile pe care le colectează, băncile schimbă durata
de funcţionare a acestor fonduri schimbând lichidarea şi eficienţa lor, transformând moneda în care
sunt exprimaţi, etc.
3) Mutualizarea (divizarea) riscurilor. Se sprijină pe evaluarea riscurilor de către bănci (Consiliul de
administrare a băncilor). Bancherul trebuie să fie prevăzător când împrumută sumele unor debitori
să nu pună aceste sume în pericol. Întrucât banca dă cu împrumut pe cont propriu, ea este cea care
suportă costul. Acest cost se repercutează asupra debitorilor prin intermediul preţului creditului.
Bancherul, consiliul de administraţie este liber să acopere sau să nu cererea de credite a clienţilor
săi.
4) Banca intervine pe diviziunea pieţei monetare exercitând o funcţie de arbitraj. Această funcţie
vizează realizarea echilibrului pieţelor internaţionale, vizează ajustarea diferitelor rate ale
dobânzilor, ale altor instrumente negociabile. În concluzie aceste genuri de activităţi se exercită
atât în cadrul economiei naţionale cât şi pe scară internaţională.
Trecerea la economia pe piaţă a dus şi la restructurarea sistemului bancar. Au fost elaborate
legi speciale în acest sens: legea privatizării activităţii bancare, legea băncii private Băncii
Naţionale Române, legea privatizării societăţilor comerciale bancare. Acest sistem bancar a fost
structurat şi organizat pe două nivele:
22
a) BNR cu funcţii de instituţie de emisiuni de reglementare în domeniul monetar şi al creditelor
b) bănci constituite ca comunităţi bancare pentru atragerea de fonduri de la populaţie, de la agenţi
economic, acordare de credite şi efectuarea altor servicii cu specific bancar.
Banca Naţională Română(BNR)este banca centrală a statului român. Ea conduce politica
monetară şi de credit în cadrul politicii economice şi financiare a statului nostru şi menţine
stabilitatea monetară.
BNR este instituţia unică de emisiune al statului, ea refinanţează societăţile bancare,
provoacă lichidităţi sistemului bancar şi totodată asigură supravegherea tuturor societăţilor
bancare. Capitalul acestei bănci aparţine în întregime statului. BNR efectuează următoarele
operaţii:
a) emisiunea monetară
b) operaţii cu societăţi bancare şi alte instituţii de credit ca şi operaţiuni de rescont
c) face operaţiuni cu trezoreria statului
d) operaţii cu aur şi valute
e) controlul valutar. Acest gen de operaţii sunt concretizate în legea activităţii bancare şi mai ales în
regulamentul de funcţionare a BNR.
f) primesc depozite de la public la vedre şi la termen pentru care acordă dobândă
g) acordă credite pe diferite termene
h) desfăşoară operaţii prin virament, operaţii de clearing şi alte operaţii de gir pe cont propriu sau în
contul terţilor
i) în limita legii se ocupă cu schimbul valutei şi cu operaţii cu metale preţioase
j) se ocupă cu plasarea, cumpărarea, păstrarea şi vânzarea de titluri pe hârtii de valoare, acordă
consulting bancar, garanţii unor depunători, etc.
Au şi unele restricţii: nu au voie să achiziţioneze propriile acţiuni şi acordarea de credite
pe baza acestora, nu se pot angaja în tranzacţii cu valori mobiliare şi imobiliare.
Bănci constituite ca şi comunităţi bancare – reprezintă veriga de bază a sistemului
bancar.
Activitatea principală a unei bănci constă în "comerţul" cu bani. Banca este aceea care, pe
de o parte, "cumpără" bani, suportând un cost sub forma dobânzii bonificate, iar pe de altă parte
"vinde" banii acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută. Ca atare, banca
se identifică, în primul rând şi în cea mai mare măsură, cu activitatea de creditare.
o se poate spune că acumularea resurselor de creditare şi plasarea lor este "cheia de boltă" a activităţii
unei bănci;
23
o ea favorizează tranzacţiile comerciale în interiorul şi exteriorul unei ţări, asigură efectuarea plăţilor
şi schimbul valutar;
o banca permite realizarea investiţiilor, fie participând direct la finanţarea acestora, fie prin
plasamentul şi gestiunea economiilor băneşti;
o banca este "actorul" principal pe piaţa capitalului;
o totodată, când ne referim la rolul băncii în epoca modernă, trebuie să avem în vedere că
generalizarea informaticii şi telecomunicaţiilor determină mutaţii importante în relaţiile bancă-
clienţi şi în metodele de gestiune folosite.
Evoluția sistemului bancar in Romania
o în 1990 funcţionau 12 bănci dintre care 7 erau bănci persoane juridice române iar 5 sucursale ale
băncilor străine;
o în 1995 existau 31 bănci dintre care 24 erau societăţi bancare persoane juridice române, iar 7 erau
sucursale sau reprezentanţe ale băncilor străine;
o în 1998 existau 45 bănci dintre care 36 erau societăţi bancare persoane juridice române iar 9 erau
sucursale sau reprezentanţe ale băncilor străine;
o în 2004 funcționau 40 de instituţii de credit , respectiv 39 de instituţii care formează sistemul
bancar românesc – 37 bănci cu capital integral sau majoritar privat, din care 7 sucursale de bănci
stăine şi 2 bănci cu capital de stat (Eximbank si CEC), precum şi Creditcoop.
o în 2007 în România funcţionau un număr de 40 bănci persoane juridice române şi sucursale ale
băncilor străine în România
o la sfârşitul anului 2019 în România erau un număr de 35 de bănci: persoane juridice române (24),
sucursale ale băncilor din statele membre în România (8), bănci de economisire și creditare in
domeniul locativ (2), CreditCoop și instituțiile afiliate (1).
Previziuni
► un rol important îl vor juca atât concurenţa pe piaţa bancară, cât şi politica marilor actori de pe
piaţă privind dezvoltarea reţelelor lor teritoriale şi a profilului de creditare
► calitatea serviciilor oferite de sistemul bancar românesc va fi mai importantă decât numărul de bănci.
Concepte cheie
• sistem financiar bancar • scont – rescont

• bancă(de emisiune, comercială) • rata rezervelor obligatorii
• depozit bancar • trezorerie
24
Teste grilă
1. BNR este banca centrală a statului Român. În acest sens:

a) elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară şi cea de credit;
b) emite şi pune în circulaţie monedă;
c) nu stabileşte şi administrează rezervele internaţionale ale ţării;
d) este trezorier al statului.
2. Banca centrală este investită cu diferite funcţii care pot diferii de la o ţară la alta şi care privesc:
a) deschiderea de conturi curente;
b) prestarea de servicii de încasări şi piaţă pentru clienţii titulari ai acestor conturi;
c) emisiunea monetară;
d) supravegherea întregului sistem bancar;
e) asigurarea stabilităţii monetare.
3.Pentru a stimula investiţiile, rata dobânzii trebuie să fie:
a) superioară ratei medii de rentabilitate;
b) inferioară ratei medii de rentabilitate;
c) egală cu rata medie de rentabilitate.
4. Dobânda plătită pentru creditul obţinut este influenţată de:
a) rata dobânzii;
b) timpul de acordare a creditului;
c) creşterea salariilor;
d) riscul pe care şi-l asumă creditorul;
e) soldul balanţei comerciale.
5. Băncile comerciale desfăsoară activităţi de intermediere financiară efectuând următoarele categorii de
acţiuni:
a) operaţiuni pasive;
b) operaţiuni de credit;
c) operaţiuni active;
d) operaţiuni de trezorerie
1. Rolul şi funcţiile băncii de emisiune. Ce fel de dependenţă (faţă de guvern, faţă de legislativ)
poate asigura o mai bună funcţionalitate a acestei bănci?
25
Unitate de învățare 3. Piaţa monetară şi componenţa masei monetare
Introducere:
Această unitate de învățare prezintăcomponentele pieţei monetare, descrie cererea şi oferta de
monedă. Este definita politica monetară, fiind evindentate obiectivele si instrumentele acesteia.
Obiective:
- să identificați componentele pieţei monetare
- să caracterizați cererea de monedă
- să descrieți oferta de monedă
- să explicați politica monetară

3.1. Componentele pieţei monetare
3.2. Cererea şi oferta de monedă
3.3. Politica monetară
Ca piaţă specifică, piaţa monetară diferă atât de piaţa bunurilor de consum personal cât şi
de cea a factorilor de producţie. Obiectul tranzacţiilor pe o asemenea piaţă îl formează moneda,
numerar şi bani, scripturali. Piaţa monetară deţine un rol tot mai însemnat, aceasta decurgând din
semnificaţia tot mai mare pe care o are moneda în economia naţională. Piaţa monetară constă
din ansamblul tranzacţiilor cu monedă, din confruntarea specifică dintre cererea şi oferta
de monedă în funcţie de preţul ei (rata dobânzii).
Problema definirii monedei a fost dificilă şi foarte controversată. Aceasta deoarece moneda
a fost în realitate receptată de oameni ca un instrument multidimensional. Un mod de a defini
26
moneda a pornit de la ideea de libertate şi lichiditate. După părerea adepţilor, aceste idei, moneda
ar fi un bun sau simplu semn care dă deţinătorului puterea de a se elibera de o datorie, de a asigura
o plată.
3.1. Componentele pieţei monetare

Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care
dispune secţiunea monetar-financiară într-o economie naţională la un moment dat,
destinate achiziţionării de bunuri şi servicii achitării datoriei, constituirii economiei în
vederea investiţiilor şi a altor plasamente.
Privită ca flux, masa monetară reprezintă masa medie de bani care circulă într-o
anumită perioadă de timp (un trimestru, un semestru sau un an). De-a lungul timpului s-
au conturat două componente ale masei monetare componente care se deosebesc calitativ
între ele:
a) dispoziţii băneşti propriu-zise (bani gheaţă, bani lichizi).
Această disponibilitate constau din acele instrumente
monetare caracterizate prin lichiditate perfectă. Înseamnă
că ele sunt în măsură să stingă imediat o datorie sau să
mijlocească direct o tranzacţie comercială fără ca
deţinătorul lor să cheltuiască timp şi fără diminuarea
resurselor sale băneşti. Aceste instrumente se
caracterizează prin lichiditate perfectă sau lichiditate prin excelenţă.
b) disponibilităţi semimonetare (,,aproape bani”). Aceste disponibilităţi sunt formate din acele
instrumente monetare care necesită una sau mau multe operaţii pentru ca posesorul lor să ajungă
la bani lichizi. Aceasta presupune consum de timp pentru efectuarea operaţiilor fără a exista riscul
diminuării cantităţii de monedă deţinută de el.
Analiza masei monetare se realizează cu ajutorul conceptului de agregat
monetar. Acest agregat monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare
şi semimonetare. Criteriul de departajare şi de includere a instrumentelor de plată în
agregatele monetare îl constituie capacitate lor de a asigura lichiditate bănească, de a ajunge la
bani lichizi.
Primul agregat monetar este simbolizat cu litera M1. Este format din următoarele elemente:
a) numerarul în circulaţie bani de hârtie şi moneda divizionară)
b) conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor non-finaciari
c) cecurile la purtător sau de călătorie
27
M2 reprezintă masa monetară în sens mai larg, cuprinzând în plus faţă de elementele de la
M1 următoarele:
a) depozitele sau depunerile de economii la vedere aflate în conturile bancare neoperabile prin cecuri
b) depunerile la CEC
c) depunerile pe timp scurt la bănci intrate în gestiunea acestora
d) acţiuni ale fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul unor tranzacţii monetare
Diferenţa dintre M2 şi M1 notată cu m2 reprezintă disponibilităţi ale rezidenţilor
nonfinanciari gestionate de organizaţiile financiar-bancare. Această diferenţă mai poate fi numită
masă semimonetară.
M3 cuprinde în plus faţă de M2 lichidităţi pe timp scurt care nu pot fi încadrate în masa
semimonetară (m2). Diferenţa M3 – M2 este m3 şi este formată din următoarele componente:
a) depunerile pe termen limitat şi bonurile de economii
b) depunerile şi titlurile de comerţ în monede străine convertibile
c) bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere împrumutate de stat, precum şi bonuri negociabile
d) bonuri de economii
Componentele m2 şi m3 luate împreună, adică M3 – M1 formează economiile lichide depuse
pe termen scurt.
Al patrulea agregat L cuprinde pe lângă cele incluse în M3 economiile contractuale depuse
pe termen şi diferite alte plasamente şi titluri negociabile ca şi titlurile de valoare emise de agenţii
nonbancari.
Numărul agregatelor monetare ca şi denumirea componentelor lor nu sunt aceleaşi în toate
ţările.
În concluzie, piaţa monetară este o piaţă specifică în care acţionează ca pe orice altă piaţă,
cererea şi oferta. Aici însă operează cererea şi oferta de monedă care determină masa monetară.
3.2. Cererea şi oferta de monedă

Masa monetară în circulaţie din fiecare ţară este puternic influenţată de cererea şi oferta de
monedă.
Cererea de monedă este influenţată la rândul ei atât de factori obiectivi cât şi de factori
subiectivi.
1) Valoarea totală a schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acestora.
Masa monetară M se află în raport direct proporţional cu volumul bănesc al bunurilor
economice schimbate. Acest volum bănesc rezultă din înmulţirea volumului fizic al bunurilor şi
serviciilor vândute – cumpărate (T) înmulţit cu nivelul preţurilor (P). În acelaşi timp, M evoluează
28
în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V); V = numărul de activităţi de
schimb pe care le înlesneşte o unitate monetară în perioada de timp pentru care se calculează masa
monetară.
TP
M=
V
unde
T – volumul fizic al bunurilor şi serviciilor vândute
P – nivelul preţurilor
V – viteza de rotaţie
2) Amploarea creditului
Masa monetară depinde de acest factor, adică de raportul între vânzare pe datorie şi plăţile
făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă.
3) Comportamentul agentului economic faţă de monedă

J.M.Keynes sintetiza acest comportament al agentului economic prin expresia ,, intensitatea
înclinaţiei spre lichiditate”
Această înclinaţie are scopuri concrete:
a) mobilul venitului sigur (de a păstra bani lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasărilor)
b) mobilul afacerilor. Ca orice om de afaceri, agentul economic vizează un plasament bun în viitor a
capitalului său
c) mobilul prudenţei: pentru viitoarele situaţii neprevăzute
d) mobilul speculaţiei: banii lichizi sunt superiori titlurilor de valoare de credit.
Stocul de monedă în circulaţie, moneda existentă la agentul economic ca şi cea folosită
într-un anumit orizont de timp se măsoară prin conceptul de lichiditate monetară. Se exprimă în
mărimi absolute şi mărimi relative.
În mărimi relative, lichiditatea monetară se exprimă prin rata lichidităţii. Aceasta reprezintă
raportul între nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi nivelul tranzacţiilor economice
mijlocite de monedă.
Inversul ratei lichidităţii îl reprezintă viteza de circulaţie a monedei. Sporirea acesteia duce
la reducerea necesarului de lichiditate monetară în timp ce scăderea ei reprezintă simptomul
formării unor structuri monetare inactive.
Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie.
Această ofertă este făcută de:
a) Băncile comerciale
29
b) Trezoreria
c) Banca Naţională Română
Banca Comercială creează monedă în cont (monedă scripturală prin acordarea de credite
agenţilor economici). Astfel, băncile comerciale îşi corelează activitatea cu BNR creând monedă
prin aşa zisa ,,expansiune” a depozitelor la vedere.
Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la banca comercială
sub forma obligaţiilor emise şi negociate.
Banca Naţională Română(BNR) creează ofertă de monedă prin următoarele direcţii:
1) biletele sale de bancă intră în ,,scenă” sau alimentează nevoile de resurse financiare ale statului.
Când bugetul este întocmit cu deficit, trezoreria subordonată BNR emite bonuri de
trezorerie. Sunt titluri de credit transmisibile scontabil purtătorilor de dobândă sunt pe termen scurt
pentru a acoperi cheltuielile administrate de stat.
2) BNR modifică masa monetară naturală, în funcţie de nevoile de valută convertibilă.
Astfel BNR sporeşte masa monetară când cumpără devizele străine obţinute de agenţii economici
prin raportul de mărfuri.
Totodată BNR diminuează masa monetară cu ocazia vânzării devizelor pentru a finanţa importurile
pe care le fac agenţii economici.
3) Biletele de banca intră în circulaţie în situaţia în care băncile comerciale au nevoie de surse
suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile clientelei lor.
Echilibrul pieţei monetare (echilibrul dintre cerere şi oferta de monedă) este o funcţie foarte
importantă în special a BNR. Echilibrul pieţei monetare poate fi considerat când la un anumit nivel
al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită să fie egală cu cantitatea de monedă cerută.
Oferta de monedă creşte pe măsura creşterii ratei dobânzii. Cererea de monedă sporeşte odată cu
diminuarea ratei dobânzii.
3.3. Politica monetară

Piaţa monetară se află sub incidenţa politicii monetare. Politicile monetare
sunt acţiuni exercitate de autorităţile monetare (BNR, trezorerie) asupra masei
monetare şi asupra activelor financiare în vederea orientării economiei spre
stabilitate pentru deschiderea economiei naţionale spre exterior. Literatura
economică arată că obiectivele urmărite prin politica monetară de agenţii monetari pot fi grupate
în două obiective:
30
a) organizarea activităţii bancare şi protecţia deponenţilor, prevenirea riscului şi gestiunea
corespunzătoare a resurselor.
b) reglarea masei monetare prin condiţii şi mijloace care să favorizeze realizarea obiectivelor
generale ale politicii economice
Pe plan internaţional, această politică trebuie să asigure reglarea cererii şi ofertei de
monedă, iar pe plan extern echilibrul balanţei de plăţi. Instrumentele clasice ale politicii
monetare sunt în număr de 4:
1) manevrarea taxei scontului şi a rescontului
2) cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare pe piaţa deschisă
3) variaţiile cotelor rezervelor obligatorii pe care BNR le controlează
4) rata de refinanţare bancară
1.Manevrarea taxei scontului şi a rescontului
Banca centrală joacă un rol important în crearea de monedă prin tehnica indirectă a
rescontării titlurilor de credit. Aici se aplică scontarea taxei scontului şi taxa rescontului. Scontul
este o operaţie de credit, de cumpărare a efectelor de comerţ care nu au ajuns la scadenţă (bilete
de ordin). Rescontarea este operaţia efectuată de banca centrală a unei ţări în vederea aprovizionării
cu mijloace băneşti lichide a băncii comerciale.
Pe baza vânzării la banca centrală a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile
comerciale obţin în schimb mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor respective. În acest
fel rescontul apare ca o operaţie de refinanţare de către banca centrală, iar creditele de rescont
constituie o pârghie de acţiune asupra circulaţiei monetare.
2) Cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare pe piaţa deschisă (open market)
Acest instrument este folosit mai ales în SUA întrucât tranziţia între banca comercială
generează fie un excedent, fie un deficit global de lichidităţi, banca de emisiune intervine pentru
,,a reteza” excedentul respectiv şi pentru ,,a completa” deficitul după caz.
În prima situaţie, banca de emisiune cedează pe piaţa monetară o fracţiune din efectele
publice (creanţe asupra trezoreriei) sau din cele private. Astfel, prin cumpărăturile pe care le
efectuează agenţii economici, diminuează masa monetară. În cazul opus, banca de emisiune
achiziţionează pe piaţă o parte a efectelor publice sau private deţinute de banca comercială.
Se pun astfel în circulaţie cantităţi sporite de monedă. Această politică înseamnă că
intervenţia sa, BNR ,,deschide” piaţa care în stadiul său nu funcţionează doar pe baza tranziţiei
între băncile comerciale.
Acest instrument trebuie folosit cu multă precauţie de către BNR.
31
3) Rata de refinanţare bancară - BNR furnizează lichidităţi societăţilor bancare solicitante în
conformitate cu obiectivele de politică monetară. Este o operaţie de creditare pe timp scurt
(circa 90 de zile) prin linii de credit create de BNR prin creditul de lichiditate.
Politica banilor ieftini. Dacă echilibrul BNR este realizat la un anumit nivel care este
însoţit de şomaj, de folosire incompletă a capacităţii de producţie urmează să se
recurgă la politica banilor ieftini.
Ea constă în setul de măsuri care să facă creditul ieftin şi uşor de obţinut. Pentru
sporirea ofertei de bani, banca centrală va face:
a) cumpărări de hârtii de valoare de la bănci şi populaţie şi piaţa deschisă
b) reducerea ratei legale de rezervă
c) reducerea taxei scontului
Urmare a unor asemenea măsuri are loc sporirea rezultatelor suplimentare ale sistemului băncii
comerciale.
Politica banilor scumpi. Dacă un asemenea nivel al PNB generează inflaţie
prin cerere se recurge la această politică monetară. Constă în reducerea
posibilităţilor de a obţine credit şi în creşterea costurilor lui. Acţiuni întreprinse:
a) vinderea de hârtii de valoare de către trezorerie pe piaţa deschisă către instituţiile
de depozit şi către populaţie.
b) Ridicarea ratei legale de rezervă
c) Ridicarea ratei dobânzii: instituţiile îşi reduc afacerile curente şi nu acordă noi împrumuturi
Astfel, oferta de bani se reduce ceea ce antrenează creşterea ratei dobânzii. Această creştere duce
în final la restrângerea investiţiilor, la limitarea inflaţiei prin cerere.
Concepte cheie
• Piata monetara • Echilibrul monetar

• Cererea de moneda • Masa monetara
• Oferta de moneda • Agregate monetare
32
Teste grilă
1. Este posibilă diminuarea masei monetare atunci când?

a) creşte masa bunurilor marfare;
b) bugetul de stat este deficitar;
c) rata dobânzii este constantă;
d) bugetul de stat este excedentar;
e) volumul creditelor acordate de către bănci este mai mic decât cel al creditelor scadente;
f) Banca Centrală vinde mai multă valută decât cumpără;
g) Banca Naţională cumpără mai multă valută decât vinde.
2. Creşterea masei monetare se asigură prin:

a) diminuarea rezervei obligatorii instituite de Banca centrală;
b) retragerea de pe piaţă a banilor fără acoperire în mărfuri şi servicii;
c) realizarea de împrumuturi de la populaţie;
d) restrângerea operaţiunilor de creditare;
e) fluctuaţiile conjuncturale ale dobânzii.
3. Formarea şi dinamica masei monetare se află în strânsă legătură cu:

a) oferta de monedă;
b) cererea de monedă;
c) cererea de bunuri de consum;
d) oferta de bunuri de consum.
4. Ofertanţii de monedă pot fi:

a) agenţi economici care au prisos de disponibilităţi băneşti;
b) casele de economii;
c) societăţile de asigurări;
d) băncile;
e) firmele.
5. După modul de implicare a patrimoniului firmei care solicită împrumutul, operaţiunile de pe piaţa
monetară se clasifică:
33
a) operaţii cu garanţie;
b) operaţii de finanţare;
c) operaţii de refinanţare;
d) operaţii fără garanţie.
1. Pe baza datelor statistice oficiale, analizaţi dinamica şi structurile masei monetare în România în
perioada 2013-2018
2. Politica monetară sau fiscală? Realizaţi un studio de caz pe exemplul unei ţări, respective pentru
o anumită perioadă.
34
Unitate de învățare 4. Piaţa capitalului (financiară)
Introducere:
Această unitate de învățare prezintăhârtiile de valoare pe termen lung ca obiect al pieţei
capitalului. De asemenea sunt definite cererea şi oferta de hârtii de valoare pe termen lung,
instituţiile pieţei financiare, bursa de valori şi mecanismele ei.
Obiective:
- să explicați obiectul pieţei capitalului
- să rezumați rolul instituţiilor pieţei capitatlului într-o economie
- să explicate formarea cererii şi ofertei de capital
- să identificați instituţiile pieţei capitalului

4.1. Obiectul pieţei capitalului: hârtiile de valoare pe termen lung
4.2. Cererea şi oferta de hârtii de valoare pe termen lung
4.3. Instituţiile pieţei financiare. Bursa de valori şi mecanismele ei
Piaţa capitalului sau piaţa activelor financiare o definim aici ca loc (cadru) de întâlnire între
nevoile de resurse băneşti ale întreprinzătorilor (global deficitari la acest capitol) şi disponibilităţile
băneşti ale menajelor, ale gospodăriilor de familie (global excedentare la asemenea resurse). Deci,
piaţa financiară mijloceşte plasamentele economiilor populaţiei şi ale societăţilor de asigurări în
hârtii de valoare pe termen lung (acţiuni şi obligaţiuni) emise de societăţile comerciale pe acţiuni
35
şi de administraţiile publice, ca instrumente de finanţare externă. Procesul arătat este mijlocit de
unităţile bancar-financiare, care îşi desfăşoară activitatea pe baze comerciale.
4.1. Obiectul pieţei capitalului: hârtiile de valoare pe termen lung
Economia contemporană este o economie de schimb monetar. Ca urmare, tranzacţiile apar
în dublă ipostază: ca fluxuri monetare (din unghiul cumpărătorului ca o cedare de monedă); ca
fluxuri reale (din punctul de vedere al vânzătorului ca livrare de bunuri de consum personal şi
investiţionale).
O manieră de abordare a obiectului acestei pieţe porneşte de la conceptul de active şi
clasificarea lor.
Activele sunt bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor. Cea mai
generală clasificare a activelor constă în gruparea lor în fizice şi financiare.
Activele fizice constau în bunuri de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje etc.),
în suprafeţe de terenuri, în stocuri şi rezerve materiale, bunuri de consum de folosinţă
îndelungată, inclusiv locuinţele.
Veniturile generate de activele fizice diferă de la o categorie de active la alta după cum
urmează: capitalul fix (profitul, dobânda); terenurile, locuinţele (rente, chirii); bunuri de folosinţă
îndelungată (servicii de consum).
Activele financiare constau din depozitele monetare şi semimonetare,
inclusiv din hârtiile de valoare pe termen scurt şi pe termen lung (sau fără termen).
În fond, cumpărările de hârtii de valoare reprezintă alternative ale plasării hârtiilor
de valoare băneşti (J. Tobin: “Teoria portofoliilor diversificate”).
O sumă de bani poate fi economisită în două moduri diametral opuse:
• reţinerea în stare lichidă(bani inactivi);
• plasarea într-o afacere(bani activi).
Trecerea banilor din starea lor inactivă în cea activă înseamnă practic efectuarea unuia din
plasamentele posibile:
(1) cumpărarea de bunuri imobiliare;
(2) constituirea unui depozit bancar (vezi piaţa monetară);
(3) achiziţionarea de hârtii de valoare pe termen lung (piaţa capitalurilor);
(4) folosirea într-o afacere pe cont propriu (investiţii).
Hârtiile de valoare se clasifică, în primul rând, după orizontul de timp al valabilităţii lor în:
hârtii de valoare pe termen scurt; hârtii de valoare pe termen lung.
36
Hârtiile de valoare pe termen scurt sunt acelea care facilitează finanţările, respectiv prin
care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an (efecte de comerţ, bunuri de tezaur, certificate
de depozit).De regulă, se afirmă că asemenea hârtii de valoare fac obiectul pieţei monetare.
Hârtiile de valoare pe termen lung se constituie din acele active financiare la care
mijloacele finanţări externe, respectiv asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an (sau iu-ă
termen). Acţiunile şi obligaţiunile fac parte din această categorie de hârtii de valoare.
În al doilea rând, hârtiile de valoare se grupează în active cu venituri fixe (obligaţiunile şi
acţiunile privilegiate) şi cu venituri variabile (acţiunile ordinare).
Obligaţiunea este deci un titlu de credit pe termen lung. Valoarea nominală
a obligaţiunii reprezintă suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de către
subscriptor (creditorul). Emitentul este obligat să plătească deţinătorului, la un
termen specificat (scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii şi, periodic (anual sau
semestrial), până la termenul de scadenţă, o dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii.
Acţiunea este un titlu de proprietate, prin care se dovedeşte participarea
deţinătorului la capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni emitente.
Valoarea înscrisă pe acţiune, valoarea nominală este parte a capitalului social.
Anual, deţinătorul de acţiuni primeşte un dividend, a cărui mărime este
proporţională cu profitul disponibil al societăţii pe acţiuni şi cu numărul acţiunilor, deţinute în
momentul încheierii bilanţului.
Acţiunile pot fi privilegiate (cărora li se atribuie un dividend fix) şi ordinare (dividendul
fiind, în acest caz, dependent de dimensiunile profitului societăţii).
4.2. Cererea şi oferta de hârtii de valoare pe termen lung

Cererea pentru hârtii de valoare pe termen lung o exercită, în principal, gospodăriile
(menajele) şi unele instituţii financiare (casele de pensii, societăţile de asigurări). Dimensiunile
cererii pentru astfel de bunuri sunt rezultatul anticipărilor realizate de cumpărătorii potenţiali în
ceea ce priveşte: randamentul, câştigul potenţial, riscul investiţiilor în hârtii de valoare, lichiditatea
hârtiilor de valoare.
Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung (de pildă, a unei obligaţiuni) se determină
ţinându-se seama de faptul că venitul generat de această hârtie de valoare (cuponul) rămâne fix
până la scadenţă. În plus, răscumpărarea obligaţiunii (stingerea relaţiei de creditare) implică plata
unei sume egale cu valoarea nominală (la scadenţă).
Deci, randamentul unei obligaţiuni poate fi aproximat prin raportul dintre cuponul şi preţul
obligaţiunii (fie ca un coeficient, fie procentual).Investiţia în hârtii de valoare pe termen lung este
37
motivată şi de câştigurile totale ce ar putea apărea ca urmare a creşterii preţurilor acestor hârtii.
Expresia procentuală (în raport de preţ) a câştigului total al unei hârtii de valoare se calculează
prin însumarea randamentului hârtiei de valoare în cauză şi a creşterii procentuale a preţului ei.
Evident, acest câştig este unul potenţial, deoarece:
– el devine efectiv numai dacă anticipările se dovedesc corecte;
– încasarea câştigului are loc numai în momentul vânzării hârtiei de valoare.
Modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative. Acestea sunt de
două feluri: unele se bazează pe anticipări ale reducerii preţului; altele pe anticipări ale creşterii
preţului. Ambele tipuri de speculaţii sunt expresii ale principiului cumpără ieftin şi vinde scump”.
Vânzătorul de hârtii de valoare (un participant bear) are drept lozincă: “vinde azi scump şi cumpără
mâine ieftin”; cumpărătorul, dimpotrivă (un participant «bull») se conduce după principiul
“cumpără astăzi ieftin şi vinde mâine scump”.
Hârtiile de valoare pe termen lung prezintă grade diferite de risc, investitorii (solicitanţii)
raportându-se la acesta. De pildă, obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile, iar
obligaţiunile guvernamentale mai puţin riscante decât celelalte obligaţiuni etc. Să reţinem aici
ideea că hârtiile de valoare cu grad înalt de risc asigură (permit) venituri mai mari.
Lichiditatea hârtiilor de valoare, anticiparea ei se referă la şansa vânzării lor rapidă şi cu
cheltuieli minime. În general, hârtiile de valoare listate la bursă au un grad ridicat de lichiditate.
Unii solicitanţi de hârtii de valoare (cei mari şi puternici economic) nu ţin seama de criteriul
lichiditate în decizia lor de a-şi plasa disponibilităţile băneşti.
În concluzie, cumpărătorii de hârtii de valoare pe termen lung se orientează spre acele
hârtii de valoare care le asigură concomitent: randamente înalte, riscuri mici şi lichiditate rapidă.
Oferta hârtiilor de valoare pe termen lung (sau fără termen) este susţinută de
întreprinderi şi administraţii publice (participanţi general deficitari în ceea ce priveşte economiile).
Pentru agenţii economici întreprinzători, susţinerea investiţiilor fizice care generează venituri după
mai mulţi ani de la începerea obiectivului se poate face numai prin atragerea de resurse financiare
(interne sau externe) pe termen lung. Economia contemporană se poate desfăşura normal numai
prin folosirea ambelor resurse de finanţare. În acest fel, se rezolvă contradicţia dintre economiile
numeroase, mici şi dispersate, pe de o parte şi nevoia de resurse financiare mari, pe de alta, în
măsură să asigure realizarea obiectivelor economice la nivelul exigenţelor tehnico-ştiinţifice
actuale.
Sursele financiare externe se pot asigura, în afara creditelor bancare pe termen lung, prin
emisiunea de hârtii de valoare pe termen lung (obligaţiuni şi acţiuni). Dacă ar fi să ne oprim la
hârtiile de valoare pe termen lung, atunci agenţii economici investitori pot alege între emisiunea
38
de obligaţiuni şi cea de acţiuni. În continuare, încercăm să conturăm unele comportamente ale
agenţilor economici ofertanţi de asemenea active.
Din punctul de vedere al societăţilor comerciale, emisiunile de obligaţiuni sunt mai
riscante, deoarece dobânda (fixă) la acestea trebuie plătită, indiferent de mărimea profitului. Deci,
se poate trage concluzia că societăţile comerciale ar trebui să apeleze cât mai puţin la obligaţiuni.
Dar, recurgerea mai ales la noi emisiuni de acţiuni sporeşte numărul proprietarilor-acţionari, fapt
care poate duce la reducerea profitului net pe o acţiune, dacă profitul total rămâne constant.
În finanţarea externă relaţia între hârtii de valoare cu venit fix (obligaţiuni) şi cea prin hârtii
de valoare cu venit variabil (acţiuni) este una dintre pârghiile financiare ale societăţilor comerciale.
Această pârghie este o sabie cu două tăişuri, în sensul că sporirea ponderii obligaţiunilor măreşte
riscul finanţării pentru societate, dar ea are impact favorabil asupra profitului net pe acţiuni.
Societăţile comerciale sunt confruntate cu problema dificilă a identificării acelei mărimi a pârghiei
financiare care echilibrează obiectivul maximizării profitului net pe o acţiune cu cel al minimizării
riscului finanţării. Oricum, creşterea presiunii financiare este limitată, deoarece, dacă emisiunea
de obligaţiuni ar fi excesivă, cumpărătorii potenţiali ar manifesta reţineri în achiziţionarea
obligaţiunilor respective.
4.3. Instituţiile pieţei financiare. Bursa de valori şi mecanismele ei
Bursa constă dintr-o serie de pieţe de active, adică de viitoare fluxuri de beneficii. Pe fiecare
dintre aceste pieţe oferta şi cererea se egalează în fiecare zi. Cererea şi oferta reflectă anticipările
divergente ale cumpărătorilor şi vânzătorilor cu privire la beneficiile viitoare. Tranzacţiile au loc
între cei ale căror anticipări se abat de la preţul de piaţă curent. Dat fiind că se poate cumpăra exact
cât se vinde, putem spune că preţul (cursul) de echilibru pe o piaţă de active reflectă «balanţa
anticipărilor». “(L.M. Lachmann)
Funcţionarea pieţei capitalului (financiară) presupune existenţa unor instituţii specifice
cum sunt: comisia hârtiilor de valoare; casele de brokeraj; bursa de valori.
Comisia hârtiilor de valoare este un organism general care are o serie de responsabilităţi
în ceea ce priveşte coordonarea acestei pieţe specifice, cum sunt:
(a) înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare emise pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor de
emisiune;
(b) atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi urmărirea activităţii lor;
(c) controlul activităţii burselor de valori;
(d) aprobarea înfiinţării unor noi burse de valori.
Aceste funcţii generale sunt adaptate şi concretizate în fiecare ţară.
39
Casele de brokeraj constituie o altă instituţie specifică pieţei financiare, activitatea
brokerului fiind concepută la trei niveluri:
– brokerul ca persoană fizică;
– ca asociaţii de brokeri;
– la nivelul caselor de brokeraj, ca intermediar între cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii
de valoare.
Funcţiile caselor de brokeraj sunt: introduc noile emisiuni pe piaţa primară; fac tranzacţii
pe pieţele secundare; efectuează tranzacţii pe cont propriu (dealing); se ocupă cu gestionarea
portofoliilor de hârtii de valoare; acordă consultanţă în probleme de investiţii financiare.
Bursa de valori este o piaţă publică (fictivă) organizată pentru a mijloci tranzacţii cu hârtii
de valoare pe termen lung, emise anterior de către cele mai importante societăţi
comerciale pe acţiuni, precum şi de către autorităţile publice.
Particularitatea bursei de valori ca piaţă financiară poate fi pusă în evidenţă
de următoarele:
– pe o asemenea piaţă, preţurile sunt stabilite zilnic ca balanţă a anticipărilor;
– preţurile se formează în cadrul şedinţelor de licitaţii, pe baza cererii şi ofertei care se
egalează zilnic;
– licitaţia se desfăşoară într-un loc anumit, în zile şi la ore programate;
– şedinţele de licitaţie se organizează în baza câtorva principii: (a) tranzacţiile se
realizează în conformitate cu ordinele de vânzare şi de cumpărare, care cuprind trei tipuri de
preţuri: minim de vânzare, maxim de cumpărare şi preţul zilei; (b) în cadrul unei şedinţe de licitaţie
se stabileşte un preţ fix (al zilei) pentru fiecare categorie de hârtii de vânzare; (c) fiecare categorie
de hârtii de valoare beneficiază de serviciile unui broker specialist.
Întrucât instituţiile pieţei capitalului oferă cadrul permisiv de manifestare a unităţilor
economice, bursa de valori (principala instituţie) funcţionează după reguli clare şi obligatorii. În
plus, activitatea sa este permanent supravegheată.
Un astfel de statut al bursei s-a impus ca urmare a specificului şi rolului ei:
– marea varietate a bunurilor mobiliare tranzacţionate;
– interesul de a grupa asemenea negocieri în locuri speciale pentru a uşura întâlnirea
dintre posesorii de titluri şi cei de capital bănesc;
– nevoia de a garanta securitatea şi omogenitatea operaţiunilor.
Regulile de funcţionare a bursei de valori se referă la :
– condiţiile de înfiinţare a acesteia;
– funcţionarea conducerii instituţiei;
40
– condiţiile de îndeplinit pentru ca un titlu mobiliar să poată fi cotat pe piaţă;
– modul de formare a cursului etc.
Bursa de valori este organizată ca societate comercială (pe acţiuni) privată, publică sau
mixtă. Organizarea internă a bursei este foarte riguroasă, iar obligaţiile ei fală de agenţii economici
sunt clare. Conducerea operativă a bursei este asigurată de Consiliul bursei (format din
reprezentanţii aleşi ai acţionarilor, ai emitenţilor şi ai salariaţilor), acesta fiind împuternicit cu
organizarea şi reglementarea întregii funcţionări a acesteia.
Pentru ca un titlu de valoare să fie admis pentru a fi tranzacţionat la bursă (să intre în
standing-ul ei), acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv emitentul să se înscrie
în anumiţi parametri (să aibă o anumită dimensiune, exprimată în mărimea capitalului propriu, să
se înscrie într-un nivel de rentabilitate, să ofere informaţiile necesare publicului, să aibă obiective
strategice) în Franţa, de pildă, doar 3000 de societăţi pe acţiuni, din cele peste 300.000, sunt admise
să tranzacţioneze la bursă.
Una dintre cele mai complexe probleme este cea a mecanismului de formare a cursului
hârtiilor de valoare: Ceea ce se poate spune aici, deocamdată, este faptul că nivelul şi dinamica
cursului hârtiilor de valoare pe termen lung se stabilesc în raport de câţiva factori generali: cererea
şi oferta pe piaţa respectivă; mărimea dividendului asigurat; dinamica preţurilor; rata dobânzii.
Operaţiunile bursiere se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen.
Operaţiunile la vedere presupun livrarea imediată, în limitele regulamentului, a titlurilor
de valoare la cursul (preţul zilei) acceptat de agenţii participanţi.
Operaţiunile la termen sunt acelea în care contractarea, înţelegerea privitoare la numărul
titlurilor tranzacţionate la cursul de schimb şi la data scadenţei se va realiza la un moment dat (To),
efectuarea tranzacţiei urmând a se derula ulterior, la data fixată (Tl) numită zi de scadenţă.
Aceste operaţiuni (la termen) au o tentă speculativă; unul dintre agenţii contractanţi câştigă,
altul pierde, în funcţie de relaţia de mărime între cursul contractat (ferm) şi cel existent în ziua
derulării tranzacţiei.
Vânzătorul mizează pe scăderea cursului titlurilor, el fiind considerat un speculator
(jucător) «a la baisse». Cumpărătorul contează pe ridicarea cursului hârtiilor de valoare contractate
şi de aceea poate fi considerat un speculator «a la hausse ».
În sistemul pieţelor, bursa de valori şi-a demonstrat rolul major în economia modernă.
Redăm în continuare, doar câteva argumente în favoarea aprecierii făcute, deci importanţa pe care
o are bursa de valori, în cadrul unei economii de piaţă:
– stimulează procesul investiţional, concomitent cu dezvoltarea sentimentului de
siguranţă economică şi de proprietar (este vorba de cei care cumpără active financiare);
41
– acţionează pozitiv asupra pieţei muncii, asupra pieţei bunurilor şi serviciilor de consum
şi de capital; această funcţie decurge din preferinţa menajelor pentru patrimoniul financiar;
– transformă rapid, operativ, capitalul bănesc în capital real (factor de producţie) şi
invers;
– favorizează libera intrare pe piaţă a capitalului şi înalta sa mobilitate;
– stimulează procesul de concentrare a puterii economice, de preluare a controlului
asupra unor societăţi pe acţiuni; aceasta se obţine prin deţinerea pachetului acţiunilor de control;
– este un barometru extrem de sensibil al stării economiei; scăderea bruscă a cursurilor
prevesteşte declanşarea unei crize şi/sau a recesiunii; ridicarea cursurilor, dimpotrivă, este un semn
al expansiunii;
– operaţiunile speculative la bursă sustrag, însă, disponibilităţi băneşti însemnate de la
procesele economice reale.
Concepte cheie
• piaţa de capital • dividend

• titluri de valoare • rată de actualizare
• piaţa primară • lichiditate
• piaţa secundară
Teste grilă
1. Bursa de valori nu este:

a) societate pe acţiuni;
b) societate privată;
c) societate publică;
d) condusă de un consiliu de administraţie;
e) locul unde se tranzacţionează titluri de valoare;
f) spaţiul în care au loc operaţiuni speculative.
2. Bursele de mărfuri tranzacţionează:

a) mărfuri omogene;
b) cereale, petrol;
42
c) mărfuri fungibile;
d) mărfuri eterogene;
e) materii prime de mare importanţă.
3. În cazul unei operaţiuni bursiere „la termen”, de pe urma creşterii cursului acţiunilor nu câştigă:
a) vânzătorul;
b) cumpărătorul;
c) firma care a emis acţiunile.
4. Pe piaţa financiară secundară, preţul titlurilor depinde de:

a) raportul dintre cererea şi oferta de titluri;
b) nivelul ratei dobânzii;
c) veniturile anterioare aduse de titluri.
5. Bursa este o piaţă specializată unde se vând şi se cumpără:

a) titluri;
b) mărfuri de toate categoriile;
c) mărfuri omogene.
1. Rolul instituţiilor financiare în funcţionarea economiei

2. Pieţele de capital în România
43
Unitate de învățare 5. Piaţa muncii – piaţă derivată în economia de piaţă
Introducere:
Această unitate de învățare prezintăpiaţa muncii şi structurile ei, funcţiile şi particularităţile pieţei
muncii. Sunt abordate următoarele aspecte: segmentarea pieţei muncii, formarea nivelului
salariului pe diferite pieţe, oferta şi cererea de muncă
Obiective:
- să definiți piaţa muncii şi structurile ei
- să descrieți funcţiile şi particularităţi ale pieţei muncii
- să explicați segmentarea pieţei muncii și formarea nivelului salariului pe diferite pieţe.
- să caracterizați oferta, cererea de muncă și teoria productivităţii marginale a muncii.

5.1. Piaţa muncii şi structurile ei
5.2. Funcţii şi particularităţi ale pieţei muncii
5.3. Segmentarea pieţei muncii. Formarea nivelului salariului pe diferite pieţe
5.4. Oferta şi cererea de muncă
5.1. Piaţa muncii şi structurile ei

Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă poate fi definită ca spaţiul
economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber pe de o
parte cererea de forţă de muncă de către deţinătorul de capital în calitate de
cumpărător şi ofertantul reprezentat prin posesorii de forţă de muncă.
Totodată această piaţă se prezintă şi ca sistem al relaţiilor şi tranzacţiilor care asigură prin
44
mecanisme specifice înainte de toate prin intermediul salariului specific al negocierilor,
echilibrarea ofertei şi cererii de muncă.
Piaţa muncii ca piaţa a celui mai important factor de producţie se află într-o strânsă legătură
cu celelalte pieţe. Pe de o parte ea receptează semnalele de pe piaţa bunurilor şi serviciilor de pe
piaţa capitalurilor şi este influenţată de mişcarea acestora şi de modul de funcţionare. De exemplu,
fenomenul inflaţionist şi creşterea preţurilor la bunuri şi servicii exercită o presiune asupra
transferului cu privire la salarizare.Pe de altă parte, piaţa muncii transmite propriile semnale şi
cerinţe spre celelalte pieţe.
5.2. Funcţii şi particularităţi ale pieţei muncii

Piaţa muncii în procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale
îndeplineşte, în esenţă, următoarele funcţii de ordin economic, social-economic şi
educativ.
1) Piaţa muncii cuprinde alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii,
teritoriu cu valoare şi structura cererii de forţă de muncă.
2) Piaţa muncii este locul de unire şi combinare a forţei de muncă cu mijloacele de producţie.
3) Piaţa muncii are o influenţă puternică asupra formării şi repartizării veniturilor.
4) Piaţa muncii contribuie la formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie socială.
5) Piaţa muncii furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificare şi
reintegrare a forţei de muncă.
Particularităţile pieţei muncii:
a) Piaţa munciieste o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate. Prin aceasta, ea
condiţionează atât echilibrul economic cât şi cel social-politic. Astfel, literatura economică şi
literatura socială subliniază ideea că în condiţiile actuale dreptul la muncă, la alegerea liberă a
profesiei şi a locului de muncă reprezintă în egală măsură un act economic şi unul de justiţie
socială, de echilibru social.
b) Piaţa muncii este mai complexă, dar mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte
pieţe. Aceasta deoarece piaţa muncii este cadrul în care se confruntă mulţi agenţi economici şi
parteneri sociali, adică salariaţii şi întreprinzătorii organizaţiilor patronale pe de o parte, sindicate,
statul ca agent economic şi salariaţii din societăţile comerciale ale statului şi din regii autonome,
etc. pe de altă parte
c) Piaţa contemporană a muncii este o parte contractuală şi participativă. Aceasta deoarece pe
această piaţă negocierea şi contractul de muncă joacă un rol esenţial în determinarea cererii şi
ofertei de muncă.
45
De exemplu, Organizaţia Internaţională a Muncii a elaborat o multitudine de reglementări pe plan
internaţional a unor instituţii, a unor legi, etc. Totodată, formarea şi funcţionarea pieţei muncii
reprezintă o componentă importantă a procesului de tranziţie la economia de piaţă. La acest proces
de tranziţie, trebuie să participe toate categoriile de agenţi economici şi care cuprind:
1) privatizarea şi diversificarea formelor de proprietate
2) sporirea gradului de libertate a agentului economic şi lichidarea monopolului statului în diferite
domenii
3) crearea cadrului organizaţionale, instituţional şi legislativ necesar funcţionării acestei pieţe
5.3. Segmentarea pieţei muncii. Formarea nivelului salariului pe diferite pieţe.

În ultimele decenii, mai ales după 1960, analiştii au ajuns la concluzia că nu există o unică
piaţa a muncii la scara întregii economii naţionale. Principial, metodologic, acest lucru înseamnă
următoarele:
1) existenţa mai multor segmente ale pieţei muncii care s-au constituit de-a lungul anilor.
2) existenţa unor bariere în calea trecerii de la un segment la altul
3) există o modalitate a forţei de muncă, mai ales în limitele fiecărei pieţe
4) salariile se formează şi sub influenţa unor factori sociali, politici, instituţionali, etc.
De exemplu, la primul aspect că există mai multe segmente de piaţă: în literatura economică se
arată existenţa acestui segment care se clasifică astfel:
a) după forma de proprietate:
1) piaţa muncii din sector privat
2) piaţa întreprinzătorilor publici ( piaţa producătorilor de armament)
b) după dimensiunea utilizatorilor de muncă:
1) piaţa cererii de muncă din partea marilor firme
2) piaţa muncii pentru IMM
c) după gradul de organizare a ofertei de forţă de muncă:
1) piaţa salariaţilor liberi
2) piaţa salariaţilor organizaţi în sindicate (sindicalizaţi)
5.4. Oferta şi cererea de muncă
Oferta de muncă (cererea de locuri de muncă) se delimitează în cadrul potenţialului
demografic printr-o serie de criterii de condiţii socio-demografice de optimizare, ale personalului
cu vârsta legală de muncă şi apte de muncă. Prin urmare, oferta de muncă constituie acele resurse
de muncă, acel potenţial de muncă care se încadrează în categoria de ofertă pe baza criteriului
46
salarizării (renumerării). Oferta de muncă se manifestă prin cerere de locuri de muncă salariată în
angajarea unor persoane salariate.
Cererea are ca punct de plecare nevoia de serviciu de muncă din partea utilizatorilor
acesteia (întreprinderi, administraţii, bănci, etc.). Condiţia generală a transformării nevoilor de
muncă în cerere de muncă este remunerarea sau salarizarea. Aceasta se concretizează deci în ofertă
de locuri de muncă salariate.
Atât cererea cât şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente de:
a) dezvoltarea economico-socială a unei ţări, amplasarea şi structura activităţii economice şi ale
activităţii sociale;
b) fenomenele şi procesele social-demografice.
Relaţiile de interdependenţă dintre primul element şi al doilea în opiniile specialiştilor au
fost şi sunt nu numai diferite dar chiar opuse. De exemplu, economul englez T.R. Malthus a fost
unul dintre primii care s-au ocupat de problema relaţiilor dintre populaţie şi dezvoltare. Legăturile
complementare dintre a) şi b) au fost reduse de Malthus la determinarea directă şi unilaterală
dinspre venituri spre natalitate, căci sporirea mai puternică a natalităţii ar duce automat la scăderea
veniturilor familiale. În lucrarea sa Eseu asupra principiului populaţiei, Malthus încearcă să
demonstreze că mijloacele de trai, mijloacele de subzistenţă ar creşte în progresie aritmetică, pe
când populaţia s-ar dezvolta în progresie geometrică.
Istoria economiei şi evoluţia demografică în ţările dezvoltate evidenţiază situaţii foarte
variabile şi contradictorii ale dinamicii celor două procese. De pildă, ameliorarea condiţiilor de
viaţă a influenţat mult comportamentul demografic familial în sensul scăderii natalităţii şi a
nivelului de copii în familii ( în Franţa, Germania, Marea Britanie, Anglia).
Pentru piaţa muncii, în condiţiile funcţionării normale a unei economii trebuie să fie un
echilibru între ofertă şi cerere. Oferta de muncă are numeroase particularităţi care influenţează
cererea:
a) oferta se formează în decursul unui timp îndelungat până când populaţia atinge vârsta încadrării în
muncă şi se instruieşte corespunzător
b) în căutarea unui loc de muncă, oamenii au o mobilitate relativ redusă pentru că se ataşează
mediului economico-social şi acceptă greu schimbarea în forţa de vârstă, starea sănătăţii, condiţii
de muncă, etc.
c) oferta de muncă este considerată eminamente perisabilă, deci munca nu se se poate conserva, are
caracter relativ rigid. Cel ce face oferta trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât angajarea pe un
loc de muncă
47
d) oferta muncii se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă. Ea se supune
deopotrivă legilor demografiei. Generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte mărfuri
sau numai pentru a deservi salariaţi, ci ca oameni ca membri ai societăţii. El atrăgea atenţia că
omul este mai mult decât o marfă.
Prin urmare, piaţa muncii pe care acţionează oferta şi cererea de muncă se desfăşoară în
două trepte:
1) în primă fază se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor, se conturează principiile
care stau la baza stabilirii sale. În această fază se manifestă tendinţa generală de formare a
salariaţilor la nivelul economiei naţionale sau la nivelul unor mari segmente de piaţă a muncii
2) a doua fază, care este o continuare a primei. În această fază are loc întâlnirea în termeni reali a
cererii şi a ofertei întâlnire în baza condiţiilor concrete ale firmelor şi a salariaţilor potenţiali.
Pe piaţa muncii se manifestă două forţe:
a) vânzătorul forţei de muncă care este ofertantul acestui articol specific, care solicită locuri de
muncă şi care aşteaptă maximul de avantaj de pe urma vânzării şi a închirierii forţei de muncă.
Vânzătorul forţei de muncă urmăreşte maximum de utilitate şi minimum de dezutilitate sau
dezvoltare.
b) cumpărătorul de forţa de muncă sau utilizatorul acesteia, care este cel care oferă locuri de
muncă. La rândul lui, cumpărătorul aşteaptă maximum de profit. Teoria productivităţii marginale
a muncii ne arată dacă productivitatea va fi bine sau prost răsplătită în raport cu contribuţiile pe
care le aduce.
După cum se ştie, sunt 3 factori principali care influenţează oferta de muncă la acest nivel:
a) mărimea salariului care poate fi apreciată nominal sau real;
b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii (respectiv relaţiile dintre efortul lucrătorului şi
costul de oportunitate);
c) nevoia de a subzista a salariatului şi a familiei sale.
Deci, oferta de muncă aparţine indivizilor, aceasta cedând munca lor întreprinderilor în
vederea obţinerii unui salariu. În literatura economică se arată factorii care determină oferta de
muncă într-o economie:
1) populaţia totală aptă de muncă
2) o serie de factori instituţionali (vârsta minimă de muncă, legislaţia salarială, dispoziţiile legale cu
privire la pensionare, etc.)
3) opţiunile populaţiei între muncă şi odihnă, adică timpul care poate fi dedicat oricărei din aceste
două alternative:
48
În analiza pe timp scurt, se presupune că 1) şi 2) sunt variabile date şi exogene şi trebuie
analizate mai ales factorul 3).În funcţie de al treilea factor, oferta de muncă nu reprezintă o linie
verticală, doarece indivizii au posibilitatea să aleagă numărul de ore pe care doresc să-l lucreze la
fiecare nivel al salariului real şi timpul de odihnă considerat necesar. S-a constatat că oferta de
muncă nu va creşte atunci când preţul său, salariul real sporeşte. Totuşi regulile aplicabile pieţei
bunurilor şi serviciilor nu sunt în totalitate aplicabile şi piaţa muncii. Aceasta deoarece timpul
poate fi dedicat odihnei sau muncii alternativ care nu se poate aplica ofertei celorlalte bunuri. De
asemenea, în determinarea numărului total de ore de muncă oferite în vederea obţinerii unui salariu
real întră în joc două elemente care operează în direcţii opuse:
1) efectul de substituţie ce acţionează în sensul creşterii numărului de ore
oferite cu scopul sporirii salariului real. În acest caz, indivizii tind să substituie
odihna prin muncă.
2) efectul de venit care operează în sens contrar. Crescând preţul pe oră lucrătorul
obţine un venit mare pentru un număr determinat de ore lucrate. Rezultatul va fi că acest individ
poate să considere o cantitate mare de bunuri şi servicii decât consumă anterior. Ambele efecte
acţionează în direcţii opuse, iar rezultatul net este imposibil să fie cunoscut aprioric (înainte).
Concepte cheie
• piaţa muncii • salariul de echilibru

• cererea de muncă • ocupare
• oferta de muncă • efect de venit
• costul marginal al muncii • efect de substituţie
49
Teste grilă
1. Mărimea salarului şi diferenţele dintre salarii trebuie să asigure:

a) incitaţia la muncă;
b) sporirea eficienţei muncii;
c) aspiraţia la ridicarea calificării.
2. Mărimea salariului variază:

a) funcţie de conjunctura economică existentă;
b) funcţie de venitul firmei;
c) între cele două limite minimă şi maximă.
3. Salariul cunoaşte unele forme de bază:

a) salariul după timpul lucrat;
b) salariul în acord;
c) salariul după dificultatea muncii depuse;
d) salariul mixt.
4. Pe termen lung, creşterea salariului este determinată de:

a) creşterea cheltuielilor cu calificarea;
b) creşterea productivităţii muncii;
c) creşterea cheltuielilor cu transportul, hrana, locuinţa şi odihna.
5. Mărimea şi dinamica salariului pot fi influenţate de:

a) migraţia internaţională a forţei de muncă;
b) gradul de organizare în sindicate;
c) legislaţia cu privire la mişcarea grevistă.
6. Cererea de muncă este influenţată de:

a) gradul de dezvoltare a societăţii;
b) ritmul creşterii economice;
c) nivelul şi dinamica productivităţii muncii;
d) structura pe ramură a economiei naţionale;
e) ritmul înnoirii tehnice şi tehnologice în economie.
50
7. Pe termen scurt evoluţia cererii de muncă este:
a) invariabilă;
b) liniară;
c) eterogenă.
8. Piaţa muncii îndeplineşte următoarele funcţii:

a) mijloceşte unirea factorului muncă cu ceilalţi factori de producţie;
b) influenţează formarea şi repartizarea veniturilor;
c) înlesneşte alocarea resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii etc.;
d) furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională;
e) influenţează formarea şi repartizarea cheltuielilor.
9. Piaţa muncii prezintă următoarele particularităţi

a) ea este o piaţă cu un înalt grad de rigiditate şi de sensibilitate, condiţionând atât echilibrul economic
cât şi pe cel social;
b) este o piaţă mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte pieţe;
c) prezintă un grad mai ridicat de perfecţiune în raport cu celelalte pieţe;
d) este o piaţă oscilantă funcţie de conjunctura mediului economic.
1. Negocierea colectivă a salariilor în România

2. Segmentarea pieţei muncii este viabilă în România?
3. Emigraţia, o soluţie pentru piaţa muncii în România?
51
Unitate de învățare 6. Statul şi rolul său în economia de piaţă
Introducere:
Această unitate de învățare prezintărolul statului în economia de piaţă, politica economică a
statului și tipologia politicilor economice. Este definit bugetul de stat, sunt evidențiate aspectele
de bază ale acestuia, este prezentat sistemul fiscal (de impunere) şi rolul său în economia de piaţă.
Obiective:
- să rezumați rolul statului în economia de piaţă
- să explicați politica economică a statului și tipologia politicilor economice
- să definiți bugetul de stat – concepţie, structură, funcţii
- să descrieți sistemul fiscal (de impunere) şi rolul său în economia de piaţă

6.1. Rolul statului în economia de piaţă
6.2. Politica economică a statului; tipologia politicilor economice
6.3. Bugetul de stat – concept, structură, funcţii
6.4. Sistemul fiscal (de impunere) şi rolul său în economia de piaţă
6.1. Rolul statului în economia de piaţă

Raporturile statului cu economia naţională au constituit una dintre problemele deosebite
ale teoriei şi practicii economice mondiale. În gândirea economică s-au conturat două concepţii
mai importante:
a) concepţia liberalismului economic
52
b) concepţia totalitarismului economic
Liberalismul economic preconiza neamestec în viaţa economică, în viaţa
agenţilor economici. Francoise Quesnay, care a elaborat această concepţie că
economia poate fi optimă numai pe baza acţiunilor nestingherite a agenţilor
economici, schimbul între producători urmând a se desfăşura doar prin intermediul mecanismului
cerere-ofertă.
A. Smith arăta în lucrarea sa ,,Avuţia Naţiunilor” necesitatea eliminării controlului de stat
pe piaţa privată. Producătorii individuali, în urmărirea intereselor lor private, vor produce acele
bunuri necesare şi dorite de consumatori.
Concepţia opusă, totalitarismul economic socoteşte că individul trebuie
subordonat statului că drepturile sale derivă din voinţa statului. În concepţia
neoclasică actuală, statul este considerat un organism deasupra intereselor
economice, având un rol neînsemnat în economie. Până la criza din anii ’30, sistemul economic
era considerat de neoclasici ca autoreglator şi domină ideea că producătorii prin oferte să crească
propria cerere.
Între cele două mari concepţii în epoca contemporană au apărut:
1) dirijismul, politica dirijată preconizată de J.M. Keynes
2) sinteza neoclasică
1) Dirijismul economic - recunoscând incapacitatea economiei de a se autoregla
prin mecanismele pieţei de liberă concurenţă, economistul englez J.M. Keynes a
sugerat completarea mecanismelor pieţei cu intervenţia statului în scopul
corectării dezechilibrelor ciclice şi evitării amplificării lor. Deci, dereglarea mecanismelor
economice a condus la elaborarea teoriilor dirjismului în cadrul cărora se remarcă keynisismul,
care cerea un intervenţionism statal.
2) Sinteza neoclasică - autorul sintezei neoclasice P. Samuelson considera că
intervenţia statului în economie ar trebui să fie cât mai limitată şi indirectă.
Aceasta ar avea drept obiectiv principal echilibrarea ofertei cu cererea totală în
scopul asigurării unei creşteri economice echilibrate în condiţiile unui înalt nivel al ocupării forţei
de muncă şi stabilităţii necesare a preţurilor.
Literatura economică arată că rolul statului în economia de piaţă este determinat de
următorii factori:
1) statul asigură în mare măsură echilibrul şi stabilitatea economică.
53
Întrucât la începutul deceniului 4 al secolului trecut, statele s-au ocupat intens de problema
angajării forţei de muncă, restabilirea echilibrului economic şi reducerea pe cât posibil a
dezechilibrelor din societate.
2) întrucât există o insuficienţă a iniţiativei private în unele domenii de interes general - cercetarea
ştiinţei, programe generale de dezvoltare a energeticii, a îmbunătăţirilor funciare şi a altor
programe, statul trebuie să se implice.
3) statul este cel care trebuie să satisfacă unele nevoi colective ale societăţii (programe de
învăţământ şi educative, programe de asistenţă medicală şi socială, sisteme de asigurarea societăţii,
etc.)
4) statul trebuie să asigure finanţarea cheltuielilor pentru apărarea naţională.
5) a apărut şi s-a amplificat în economie o tendinţă de existenţă a externalităţilor. O externalitate este
un efect colateral al producţiei şi consumului cu consecinţe pozitive şi negative. Guvernele pot şi
trebuie să diminueze externalităţile negative (poluarea mediului înconjurător) şi să încurajeze
situaţiile provocatoare de externalităţi pozitive (prevenirea îmbolnăvirilor în sistemul sănătăţii
publice, etc.).
Statul încurajează deci activităţi care creează beneficii externe limitând în acelaşi timp acţiuni
generatoare de cheltuieli externe, de exemplu statele au căzut de acord să dea mai multă atenţie
problemelor poluării atomice.
6) statul încurajează producţia de bunuri economice cu calităţi superioare, ia măsuri de protecţie a
consumatorilor.
7) statul asigură o ordine de drept corespunzător etapei respective de evoluţie economică.
Şi în ţara noastră, statul creează şi perfecţionează permanent cadrul juridic necesar, instituind un
regim legiuitor adecvat.
8) statul se preocupă de modificarea intervenţiilor în conjunctura economiei mondiale. Astfel, printr-
o politică adecvată, statul poate stimula participarea agenţilor economici la fluxurile economice
internaţionale.
9) statul trebuie să se preocupe de complexitatea problemelor care apar în perioade diferite ale unei
ţări (războaie, crize economice, calamităţi naturale).
Dar rolul economic al statului este diferit de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta, dintr-
o multitudine de motive: tradiţii istorice, forma de organizare statală, suprafaţa, populaţia, potenţial
economic şi altele.
Rolul economic al statului se exercită printr-o multitudine de măsuri şi forme de implicare:
1) administraţii publice, atât la nivel central; cât şi la nivel local.
54
Ele furnizează servicii colective celorlalţi agenţi economic fără contribuţii directe din partea
consumatorilor. Serviciile respective nu sunt plătite de utilizatorii direcţi, ele fiind finanţate de
întreaga societate prin intermediul bugetului de stat (învăţământ, cultură, sănătate, etc.).
2) statul este factorul care asigură organizarea şi manifestarea pieţei publice instituţionalizate pe plan
local
Este un arbitru între interesele agenţilor economici particulari şi proprietate publică. Pe această
linie, statul adoptă cadrul comercial care reglementează aceste interese ale agenţilor economici.
3) administraţiile publice îşi asumă riscul unor activităţi care erau specifice celorlalţi agenţi
economici. De exemplu, statul este singurul consumator de armament dar şi singurul producător.
4) statul contemporan concepe şi pune în aplicare un sistem întreg de politici economice în industrie,
agricultură, relaţii economice externe
6.2. Politica economică a statului; tipologia politicilor economice

Politica economică reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice care
se traduce prin definirea obiectivelor economice şi sociale urmărite într-o
perioadă, într-o ţară ca şi prin punerea în aplicare a acestora prin folosirea
unor mijloace şi tehnici adecvate. Există o deosebire substanţială între acţiunile
legilor economice obiective studiate de economia politică şi aplicarea cerinţelor acestor legi de
către puterea statală. Politica economică, indiferent sub ce formă este aplicată este o activitate
subiectivă prin programele puse de puterea executivă şi modalităţile de realizare.
Legile economice sunt obiective, care acţionează indiferent de voinţa oamenilor. Dacă
cerinţele acestei legi sunt aplicate în economie, economia beneficiază de creşterea economică de
dezvoltare.
Politicile economice depind de puterile aflate la guvernare. Ele propun legi subiective. În
măsura în care legile subiective se subordonează cerinţelor legilor obiective şi politicile economice
sunt realiste sunt în concordanţă cu dezvoltarea cu creşterea economică.
Clasificarea politicii economice:
1) În funcţie de obiectivele finale sau de domeniul de aplicare: politici de creştere economică,
dezvoltare economică; politici de ocupare a forţei de muncă sau antişomaj, politici
antiinflaţioniste, politici industriale, politici agrare, politici sociale, etc.
2) După instrumentele folosite în promovarea politicii economice: politici monetare, politici bugetare
de preţuri, politici de venituri, politici de protecţia mediului ambiant.
55
3) În funcţie de perioada de extindere: politici conjuncturale (anticiclice, politici deflaţioniste, politici
de relansarea activităţii economice) sau politici economice generale, care urmăresc aplicarea
tuturor obiectivelor prevăzute în programul de guvernare
4) În funcţie de amploarea domeniului afectat: politici microeconomice, politici la nivel
macroeconomic
5) În funcţie de orientarea doctrinară: politici liberale, politici dirijiste, politici de inspiraţie social
democratică, care urmăresc o mai mare extindere a protecţiei sociale, dezvoltarea unor sectoare
publice, înlăturarea convulsiilor sociale, etc. De exemplu, o asemenea politică a economiei sociale
de piaţă a fost aplicată în Germania de Ludwig Erhardt (‘46-’48) a dus la aşa numitul miracol
economic.
6.3. Bugetul de stat – concept, structură, funcţii

Afirmarea rolului economic al statului este inseparabilă de bugetul de stat şi de politica
fiscală. În limba engleză, cuvântul buget însemna punga sau săculeţul în care erau aduse în
parlament situaţiile, venitul şi cheltuielile făcute în Marea Britanie în decurs de 1 an. Ele au fost
instituite încă din 1215 odată cu aşa numita Magna Carta Libertatum.
Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei prin care puterea de stat
influenţează cererea globală, volumul producţiei, nivelul general al preţurilor şi asigură protecţia
socială. Prin urmare, bugetul este forma concretă de manifestare a statului constituind mijlocul
prin care se formează veniturile statului şi prin care se efectuează cheltuielile publice. O politică
bugetară pozitivă reprezintă acea concepţie şi acele măsuri şi acţiuni ale statului prin care
cheltuielile publice şi impozitele sunt orientate şi folosite în direcţia creşterii economice a realizării
unui nivel de ocupare ridicat, diminuarea inflaţiei şi a altor factori de dezechilibru. Practic, bugetul
de stat se prezintă sub forma unei balanţe care cuprinde două mari capitole: venituri şi cheltuieli
Există bugete la nivelul întregii ţări (republican) sau bugete locale.
La venituri sunt încasări băneşti ale statului. Veniturile mai importante sunt încasările
băneşti ale statului. Veniturile mai importante sunt impozitele şi taxele, impozite pe profit, TVA,
impozite asupra consumului, impozite pe salarii, impozite pe venitul gospodăriilor, impozite pe
avere.
În cadrul veniturilor, ponderea cea mai mare o au impozitele (circa 80 %, cotizat pentru
asigurări sociale).
Cheltuielile sunt:
a) cheltuieli cu funcţii administraţie publică
b) cheltuieli cu apărarea
56
c) cheltuieli pentru învăţământ şi educaţie
d) cheltuieli pentru sănătate
e) cheltuieli pentru asigurări şi asistenţă socială (pensii, alocaţii, burse, etc.)
f) cheltuieli cu construcţii de locuinţe, de biblioteci, de instituţii culturale
g) cheltuieli pentru afaceri economice (investiţii) în centrale electrice, nuclear-electrice, şosele,
drumuri, etc
Atât în elaborarea bugetului cât şi în execuţia bugetară se urmăreşte echilibrarea celor două
părţi. În general, în teoria şi practica economică se consideră că un buget echilibrat exercită un
efect neutru asupra economiei. Chiar şi ţările foarte dezvoltate din grupul celor 7 au un buget
neechilibrat.
Dacă însă totalul cheltuielilor depăşeşte veniturile se consideră că bugetul este deficitar.
Pentru a susţine totuşi cheltuielile fără acoperire în venituri, statul recurge la două soluţii:
a) împrumuturi prin care creşte datoria publică şi aceasta poate fi pe plan intern şi pe piaţa externă
b) emisiune de bani fără acoperire în bunuri şi servicii (inflaţia)
Efectele deficitelor bugetare asupra economiei diferă în funcţie de durata lor. Când deficitul
se măreşte pe termen scurt poate avea anumite efecte stimulative. Dar dacă se perpetuează timp
îndelungat are sigur efecte negative.
Există cazuri când veniturile depăşesc un anumit nivel considerat minim, totuşi excedentul
bugetar are efecte negative asupra economiei întrucât lasă nefolosite sau amână folosirea pentru
mai târziu a unor resurse financiare importante. Aceasta ar fi putut contribui la sporirea producţiei
de bunuri şi servicii la ocuparea forţei de muncă.
6.4. Sistemul fiscal (de impunere) şi rolul său în economia de piaţă

Politica fiscală a statului reprezintă o concepţie precum şi un ansamblu de măsuri şi acţiuni
privind locul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare categorii de impozite şi percepere a lor,
modul de folosire a lor ca pârghie de stimul a creşterii economice
La momentul său, statul pune în centrul preocupărilor pentru elaborare şi executarea
bugetului, problema creşterii impozitelor ca principal suport al creşterii veniturilor bugetare.
Există păreri că impozitele mari ar diminua resursele pe care agentul economic le-ar putea
folosi pentru a spori investiţia şi în acelaşi timp de a crea noi locuri de muncă sau le-ar putea folosi
pentru consideraţii personale.
Unele păreri arată că dimpotrivă, diminuarea impozitelor ar face imposibilitatea realizării
unor progrese economice şi social guvernamentale sau chiar locale, ceea ce ar atrage numeroase
nemulţumiri.
57
Implicaţiile impozitelor asupra economiei conduc la concluzia că sistemul de percepere a
lor trebuie astfel conceput încât să se realizeze un echilibru între necesitatea agentului economic
de a obţine profituri tot mai mari şi posibilitatea diminuării acestora prin creşterea impozitului ca
surse de venituri bugetare sporite. Statul trebuie să promoveze anumite principii în proiectarea
sistemului de impozite şi taxe
1) sistemul trebuie să tindă către neutralitate astfel încât mecanismul pieţei libere să fie afectate într-
o măsură cât mai redusă
2) să se armonizeze două reguli de bază ale impozitului:
a) necesitatea plăţii serviciului efectuat de guverne
b) posibilitatea de plată reprezentată de veniturile personale
În privinţa primei reguli, statul are menirea de a estima gradul în care diverşi indivizi,
beneficiind de servicii rele şi să stabilească pe această bază impozitul. În literatura economică,
impozitul se clasifică după următoarele criterii:
a) După obiectivul impunerii:
- impozit pe venit
- impozit pe avere
- impozit pe cheltuieli
b) După scopul urmărit:
- impozit financiar
- impozit de ordine (limitarea sau încurajarea unor procese)
c) După frecvenţa lor:
- permanente care se percep liniar, anual
- incidentale, se încasează o singură dată pentru o perioadă îndelungată
d) După nivelul la care sunt administrate:
- locale
- federale, etc.
e) După modul de stabilire sau cum afectează veniturile contribuabililor
- directe
- indirecte
Impozitele directe se stabilesc pe baza datelor organelor fiscale asupra unor obiective materiale.
Acestea sunt:
a) impozite reale sau obiective (pe produs, case, autovehicule, etc.)
b) impozite personale sau asupra fiecărei persoane
1) impozit pe venit în care intră:
58
- pe veniturile persoanelor fizice
- pe veniturile persoanelor juridice
2) impozit pe avere:
- impozit propriu-zis asupra averii din venitul obţinut
- impozit pe creşterea averii
- impozit asupra circulaţiei averii prin succesiuni, donaţii, acţiuni, imobile, etc.
Impozitele indirecte sunt incluse în preţurile mărfii, tarifelor, serviciilor, plătite indirect. Intră:
a) taxele de consumaţie (accizele)
1) impozite pe consumuri speciale (hidrocarburi şi derivate, chibrituri, tutun, băuturi, cafea, ceai şi
chiar în unele bunuri de folosinţă îndelungată)
2) impozite pe consum general: pe CA, TVA.
b) monopolurile fiscale: la sare, chibrituri, tutun, alcool, etc.
c) taxe vamale speciale cu sume fixe pe unităţi de măsură
d) taxe de înregistrare şi de timbru: taxe judecătoreşti de notariat, consulare, de administrare, permise,
autorizaţii, etc.
Concepte cheie
• politică macroeconomică • datoria publică

• politică bugetară • politica fiscală
• echilibrul bugetar
Teste grilă
1. Statul în economia de piaţă se implică:

a) în calitate de agent economic în diferite ipostaze;
b) prin crearea cadrului juridic-legislativ pentru desfăşurarea activităţii economice;
c) în asigurarea condiţiilor de exercitare a liberei iniţiative de către agenţii economici;
d) prin politica de susţinere a economie în perioade de criză;
e) în calitate de mediator în conflictele de muncă.
2. Programarea economică vizează:
a) protecţia mediului;
b) utilizarea resurselor financiare ale statului;
59
c) alocarea eficientă a factorilor de producţie;
d) contracararea efectelor negative ale mecanismelor economie de piaţă;
e) ridicarea competitivităţii.
3. Printre formele de implicare a statului în economie se înscriu:

a) proprietar de firme ale administraţiei locale sau centrale, care produc bunuri şi servicii şi
funcţionează încadrându-se în economia de piaţă;
b) plata salariilor personalului care lucrează în administraţie;
c) subvenţionarea stabilităţii preţurilor;
d) încasarea de impozite;
e) finanţarea investiţiilor private;
f) consumator de bunuri şi servicii pentru administraţii şi armată.
4. Intervenţia statului la nivel macroeconomic vizează:

a) gestiunea proprietăţii publice;
b) fixarea unui număr redus de preţuri;
c) limitarea sau înlăturarea inflaţiei;
d) limitarea şomajului;
e) adoptarea unor măsuri generale, care să asigure o protecţie socială eficientă.
5. Intervenţia statului la nivel microeconomic are în vedere:

a) fixarea unui număr redus de preţuri;
b) fixarea unor limite minime ale salariilor, care să asigure un standard minim, decent al nivelului de
trai;
c) măsuri care să asigure o protecţie socială eficientă;
d) gestionarea proprietăţii publice;
e) măsuri de stimulare a relansării economiei.
6. Marja implicării statului în economie este limitată deoarece:

a) din raporturile de interese într-un regim democratic rezultă anumite limite ale intervenţiei statului;
b) nu poate dispune de suficiente resurse financiare şi mijloace pentru o implicare totală;
c) acţiunile statului trebuiesc subordonate principiilor economiei de piaţă;
d) autonomia şi libertatea de acţiune a organelor administraţiei publice sunt limitate;
e) statul nu-şi poate asuma responsabilităţi la nivel microeconomic.
60
7. Într-o economie concurenţială, singurul capabil să asigure o funcţionare eficientă, coerentă a
ansamblului economic naţional este:
a) agentul economic privat;
b) agentul economic public;
c) statul;
d) firmele cu participare de capital străin.
8. La veniturile bugetului de stat cea mai mare pondere o deţin:

a) comisioanele bancare;
b) impozitele;
c) cotizaţiile pentru asigurările sociale;
d) taxele vamale;
e) taxa pe valoarea adăugată.
9. În cazul unui buget deficitar, pentru a susţine cheltuielile fără acoperire în venituri, statul poate
recurge la:
a) împrumuturi interne;
b) împrumuturi externe;
c) emisiune de bani fără acoperire în bunuri şi servicii;
d) majorarea taxelor şi impozitelor existente;
e) introducerea unor noi impozite şi taxe.
10. Veniturile bugetului de stat sunt orientate spre:

a) finanţarea şi subvenţionarea unor afaceri economice;
b) plata salariilor minime în condiţii de criză;
c) salarii pentru personalul din administraţia publică;
d) cotizaţii pentru asigurările sociale;
e) apărare, cultură, educaţie.
1. Politica bugetară şi rolul ei în lelansarea economică

2. Politia fiscală – factor de stimulare a activităţii şi stabilităţii economice
3. Veniturile bugetare – dinamică, structuri, tendinţe
4. Cheltuielile publice – dinamică, structură, tendinţe
61
Unitate de învățare 7.Fluctuaţiile activităţii economice în ţările cu economie
de piaţă(crizele economice)
Introducere:
Această unitate de învățare prezintăciclicitatea care reprezintă o formă normală a mişcării
economice.Sunt definite ciclurile lungi şi ciclurile economic pe termen mediu (decenale) și
programele statale de măsuri anticriză (politici anticiclice).
Obiective:
- să descriețidiversitatea ciclurilor economice, ciclul lung şi mediu.
- să explicaţi evoluţia ciclică a activităţii economice.
- să caracterizați politicile anticiclice.

7.1. Ciclicitatea – formă normală a mişcării economice
7.2. Ciclurile lungi şi trăsăturile lor
7.3. Ciclul economic pe termen mediu (ciclul decenal)
7.4. Programe statale de măsuri anticriză (politici anticiclice)
7.1. Ciclicitatea – formă normală a mişcării economice

Evoluţia principalei laturi a activităţii economice dintr-o întreprindere, ramură şi chiar pe
întreaga economie naţională, relevate de venitul naţional, desfacerii investiţiei, consum, permite
constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri.
Periodic, activitatea economică poate cunoaşte chiar stări de criză. Aceasta înseamnă că în timp,
62
activitatea economică nu are o evoluţie uniformă liniară de creştere continuă ci este fluctuantă.
Unele fluctuaţii ale activităţii economice sunt sezoniere,
fiind în general explicabile şi previzibile ca urmare a
influenţei unor factori naturali sau sociali. Altele sunt
întâmplătoare şi de o durată mai scurtă. Pe lângă acestea,
mai există şi fluctuaţii economice de mai lungă
amplitudine care se reproduc cu o anumită regularitate.
Ele s-au manifestat pregnant de la începutul secolului
XIX, iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi de
contracţie a afacerilor se efectuează cu o anumită regularitate, luând o formă pe care economia
politică o va denumi ciclul economic, iar mişcarea respectivă ciclicitate.
Potrivit literaturii economice, cele mai reprezentative oscilaţii cu caracter de criză se
situează cele din Anglia, şi unele ţări occidentale, începând cu 1825-1836, 1847, 1857, 1866, 1873,
1882, 1890, 1900, 1913, 1929, 1933. Acestea sunt considerate crize economice de supraproducţie
din perioada industrialismului.
Desigur, în economia preindustrială au fost unele crize de subproducţie, datorate
războaielor, calamităţilor naturale, inundaţii (1770, 1789), recolte slabe în Franţa datorate secetei.
Aprecierea se poate face prin faptul că principalele fenomene economic se derulează sub
formă ondulatorie. Au un caracter ciclic. Ciclicitatea în economie caracterizează acea formă de
mişcare a activităţii economice dintr-o ţară în care se succed alternativ fazele de avânt cu cele de
descreştere şi stagnare. Împrejurările care generează ciclicitatea economică sunt foarte numeroase,
dar rolul determinant îl are modul specific de evoluţie a eficienţei utilizării factorilor de producţie.
Prin urmare, ciclicitatea desemnează un mod specific de evoluţie a fenomenelor economice care
se manifestă în mod ondulatoriu sub formă de ciclu.
Ciclul economic este perioada de la începutul unei crize economice până la începutul crizei
următoare. Un ciclu cuprinde mai multe faze cu denumiri diferite în literatura de specialitate.
Specialiştii în economie au identificat mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se
întrepătrund. Se cunosc 3 asemenea cicluri:
1) lungi (seculare) studiate de N. Kondratieff
2) decenale (medii) analizate de economistul francez Clement Juglar
3) scurte (6 luni – 3 ani)
63
7.2. Ciclurile lungi şi trăsăturile lor
Astăzi este larga acceptată teza după care conţinutul ciclului economic lung îl
constituie ciclicitatea dezvoltării calitative a forţelor productive denumită şi modul
tehnic de producţie.
Un mod tehnic de producţie exprimă un tip calitativ determinat al raporturilor om-mediu,
o stare calitativă definitorie şi de durată a combinării factorilor de producţie.
Obiectivele muncii + Mijloacele de muncă (unelte, vase, ţevi) = mijloace de producţie
+ forţa de muncă -= Forţele productive ale societăţii (modul tehnic de producţie)
Modul tehnic de producţie desemnează nivelul calitativ şi caracterul ansamblului tehnicilor
şi tehnologiilor de producţie, inclusiv al forţei de muncă. Evoluţia pe timp lung a vieţii economice,
a modului tehnic de producţie se desfăşoară sub forma unor aşa zise unde lungi cu o durată de 50-
60-70 ani.
În acest interval de timp în economia unei ţări sau în economia mondială este dominant un
anumit mod tehnic de producţie. Aceste este susţinut de un anumit nivel de acumulare şi
reproducţie. Circa 20 – 30 ani, modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător îşi
dezvăluie capacitatea de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După această perioadă, el intră
în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse ale societăţii pe baza cărora a fost
edificat. Apar acum semne de epuizare a capacităţii sale de a asigura un cadru corespunzător legii
creşterii productivităţii muncii şi începe să se manifeste o tendinţă de cădere a eficienţei economice
în primul rând al ratei profitului. Începe acuma perioada de tranziţie cu un stadiu calitativ nou al
ansamblului factorilor de producţie. Corespunzător acestei logici în evoluţia oricărei economii
mature se disting 2 faze:
1) faza ascendentă: se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică, ritmuri
înalte de creştere a venitului naţional, a investiţiilor, a producţiei industriale şi a profiturilor,
inclusiv ridicarea nivelului de trai.
2) faza descendentă: încetinirea ritmului de creştere a producţiei, a investiţiilor, a profiturilor, a
gradului de ocupare a forţei de muncă şi a venitului naţional.
Anii de depresie economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negativiste
în economie se accentuează. Începe de fapt, tranziţia la un nou mod tehnic de producţie. Se trece
la o nouă undă de progres tehnic, social-economic. Unii autori numesc aceste treceri succesive (pe
un fundal de trend general crescător de la o fază la alta şi de la un ciclu la altul) ca fiind revoluţie
industrială, revoluţie tehnico-ştiinţifică, etc.
Succesiunea celor două faze ascendentă şi descendentă este explicată de specialişti în mai
multe feluri:
64
a) prin ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionări tehnologice profunde, prin atragerea în exploatare a unor
noi resurse de materii prime sau ca surse primare de energie
b) prin pregătirea şi ducerea războaielor, prin noile împărţiri şi reîmpărţiri a resurselor naturale şi
resurse umane
c) prin evoluţia producţiei şi a stocului de an
d) prin evoluţia producţiei agricole
e) prin evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice în legătură organiză cu ciclul schimburilor structurale
din economie.
Este explicaţia cea mai plauzibilă pe care istoria economică o acceptă în cea mai mare
măsură. Aceasta deoarece în faza ascendentă are loc un proces investiţional susţinut şi eficient pe
baza descoperirilor ştiinţifice anterioare. În această fază se înregistrează un recul al cercetărilor
ştiinţifice şi o eficienţă ridicată a investiţiilor efectuate pe baza descoperirilor anterioare. În faza
descoperirilor, dimpotrivă, se produce o scădere relativă a eficienţei investiţiilor (a producţie) dar
şi o intensificare a cercetării ştiinţifice şi tehnologiilor. Acum se manifestă criza structurală
tehnologică, criză specifică tranziţiei de la un tip de tehnologie la altul şi de la un stadiul al
progresului tehnico-social şi tehnico-ştiinţific la altul.
7.3. Ciclul economic pe termen mediu (ciclul decenal)

Ciclul în economie este o suită neîntreruptă de fenomene şi procese economice
care se reînnoiesc într-o succesiune imuabilă. Astfel, ciclul cu o durată medie de 10-
12 ani constă într-o perioadă de timp în limitele căreia se succed după dicţionarul
Grand Larousse următoarele faze:
1) faza de criză propriu-zisă
2) faza de depresiune
3) un palier de refacere incompletă (de înviorare)
4) o fază de expansiune (boom economic)
Ciclurile decenale sunt susţinute de o largă literatură economică de specialitate. Unii autori
vorbesc de 4 faze: criză, depresiune, înviorare, avânt. Paul Samuelson considera că ciclul decenal
cuprinde următoarele 4 faze: restrângere (recesiune), reluare (înviorare), expansiune şi apogeu
(boom economic). Un alt economist considera cele 4 faze: expansiune, criză, depresiune, punct de
începere a refacerii, a pregătirii expansiunii
J.M.Keynes vorbeşte de două faze: o fază de recesiune formată din criză şi depresiune şi o
fază de expansiune de boom formată din refacere şi avânt economic
Fenomenele care însoţesc cele 4 faze ale ciclului economic sunt:
65
- criza propriu-zisă
1) producţia industrială se reduce; se închid capacităţile de producţie.
2) vânzările de mărfuri stagnează, se acumulează stocuri greu vandabile
3) numeroase firme îşi restrâng sau reduc activitatea
4) reducerea capacităţii de producţie are ca efect sporirea şomajului care duce implicit la scăderea
cererii solvabile în societate (fenomen de inflaţie)
5) reducerea profitului diminuează la maxim posibilitatea de autofinanţare a unor firme
6) băncile restrâng şi ele volumul creditelor acordate agenţilor economici
7) se reduc investiţiile, iar întreprinzătorii care nu fac faţă noilor exigenţe părăsesc piaţa
8) stagnează sau scad cotaţiile hârtiilor de valoare
- depresiune
1) pentru a face faţă concurenţei tot mai puternice şi dificultăţilor cu care se confruntă, întreprinderile
adoptă măsuri de reducere a costului de producţie şi totodată se preocupă de înlocuirea şi
modernizarea masivă a mijloacelor de muncă, a tehnologiilor şi a sortimentelor de fabricare
(înlocuirea capital fix care în circa 10 –12 ani se uzează)
2) încep să crească investiţiile întrucât băncile încep să acorde credite ieftine cu dobânzi mici şi care
permit depăşirea crizei marcând un nou punct de cotitură spre o nouă fază a ciclului economic,
spre înviorare.
3) încep să se ceară mijloace de producţie suplimentare care duc la creşterea producţiei şi a forţei de
muncă ocupată în sectoarele care produc mijloace de producţie. Cu salariile primite, populaţia
începe să sporească cererea de bunuri de consum, producţia din acest sector înviorându-se
- înviorarea
Revigorarea procesului investiţiilor, atât pentru noi capacităţi cât şi pentru reîncărcarea
celor existente alimentează cererea de mijloace de producţie şi de forţă de muncă. Se reduce
proprietatea şomajului întrucât guvernele iau măsuri de sporire a ocupării forţei de muncă.
Totodată guvernele iau măsuri convergente prin care:
a) reducerea de impozite directe şi indirecte care vor încuraja afacerile pe cont propriu
b) sporesc cheltuielile guvernamentale
c) reduc taxele rescontului şi rata dobânzii
În acest fel, refacerea activităţii se transformă treptat într-un nou avânt a cărui durată poate
diferi după condiţiile fiecărei ţări. Noua fază de avânt reprezintă un progres în raport cu cliclul
economic precedent.
- faza de boom
66
Se caracterizează succint astfel: pe fundalul unui proces investiţional intens cresc producţia
şi venitul naţional, gradul de ocupare a forţei de muncă, salariile, profiturile şi vânzarea de mărfuri.
Este o perioadă de afaceri prospere, de creştere a cursului acţiunii şi a nivelului de trai implicit.
Dar expansiunea nu durează la nesfârşit pentru că în economia unei ţări se face simţită
acţiunea unor factori care o frânează. De exemplu reducerea ratei profitului ca şi apariţia unor
dezechilibre şi care se reflectă prin scăderea cursului acţiunii, scumpirea şi restrângerea creditului,
fapt care marchează închiderea boomului şi începe din nou faza de criză.
În realitate, ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie simplă şi liniară. Nu sunt exclusive
unele dereglări sau chiar scăderi parţiale de producţie în faza de avânt şi invers, unele creşteri de
producţie în faze de criză şi depresiune. Nici un ciclu nu s-a identificat cu un altul. Diferite sunt cauzele
şi intervenţia cu care acţionează. Dacă rolul avântului este evident, unii economişti consideră că şi criza
îndeplineşte anumite funcţii. Astfel, criza şi depresiunea au rolul de a restabili temporar cu preţul unor
mari pierderi, sistemul de proprietate obiectiv necesare reproducţiei.
Criza şi depresiunea pun bazele refacerii capitalului fix, a unor noi echilibre obiectiv
necesare perioadei date. În ţările cu economie de piaţă modernă, o fază a ciclului lung a cuprins 2-
3 cicluri decenale, fiecare cu o configurare proprie.
7.4. Programe statale de măsuri anticriză (politici anticiclice)

Politicile si masurile anticriză actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient
inflaţia şi, în acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului. Cele mai
cunoscute şi mai utilizate sunt:
Politica cheltuielilor se bazează pe creşterea cheltuielilor efectuate de la bugetul de stat în
faza de criză şi depresiune. Să fie orientate aceste cheltuieli spre achiziţionarea de stat, producere
de armament pentru apărare, investiţii cu caracter social cultural, dar în nici un caz în investiţii
productive
Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop, fie
blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei. Ambele
cerinţe se realizează prin combinarea, de către banca centrală, a următoarelor instrumente de politică
monetară: manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-market, variaţia cotei rezervelor obligatorii.
Politica monetară şi de credit are ca instrumente:
a) rata dobânzii
b) creditul
c) masa monetară
67
Acestea se aplică diferenţiat în condiţiile de avânt sau recesiune. În condiţiile de avânt să
se majoreze rata dobânzii, şi se impun restricţii la acordarea de credit, iar controlul asupra masei
monetare devine mai riguros. Au ca efect frânarea cererii de bunuri de consum şi investiţii şi a
activităţilor economice.
În faza de criză trebuie să se procedeze invers. Să se reducă rata dobânzii, să sporească
volumul de credite şi masa monetară pentru a stimula cererea şi investiţiile. Astfel, ar creşte
productiv gradul de ocupare a forţei de muncă.
Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică
economică:
• reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii agregate;
• creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor.
Prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune menţinerea unor
deficite bugetare cât mai mici, cât şi prin politica presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a
impozitelor directe şi indirecte, se realizează aşa-numita "politică deflaţionistă". Dacă aceleaşi
pârghii se folosesc în sens invers, respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea
impozitelor, atunci se are în vedere reducerea şomajului, şi constuie părţi componente ale unei
politici denumite "reflaţioniste
În faza de depresie, criză statul să procedeze la reducerea fiscalităţii, lăsând mai multe
venituri asupra agentului economic. Aceasta ar avea menirea să încurajeze consumul şi investiţiile.
În faza de boom, să se procedeze la o majorare a fiscalităţii pentru a frâna cererea de consum şi
investiţii. În felul acesta s-ar asigura şi încasări suplimentare la buget, menite să acopere deficitele
acumulate în faza de criză.
Concepte cheie
• fluctuaţie
• ciclitate
• conjunctură
• expansiune
• criza economică
• recesiune
• depresiune
• politica anticiclică bazată pe
agregate
68
Teste grilă
1. Depresiunea se caracterizează prin aceea că:

a) cererea de bunuri de consum depăşeşte oferta de bunuri de consum;
b) piaţa are capacitate de absorbţie mărită;
c) oferta agregată depăşeşte cererea agregată;
d) cererea de investiţii depăşeşte oferta de economisire;
e) cererea de muncă depăşeşte oferta de muncă.
2. Faza de expansiune se caracterizează prin:

a) creşterea venitului naţional;
b) creşterea incertitudinii plasamentelor în titluri de valoare;
c) scumpirea creditului pe fondul unui proces investiţional intens;
d) creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă;
e) creşterea salariilor, profiturilor şi vânzărilor.
3. Ciclul economic se manifestă prin:

a) simultan în toate ţările în anumite ramuri economice;
b) diferit între ţări în anumite ramuri economice;
c) diferit între ţări şi influenţând în aceeaşi proporţie activitatea economica generală;
d) diferit între ţări şi influenţând în proporţii diferite activitatea economică.
4. Componentele politicii bugetare sunt:

a) politica monetara şi de credit;
b) politica cheltuielilor publice;
c) politica fiscală;
d) politicile anticiclice.
5. Scopul politicii monetare şi de credit este:

a) în perioada de boom, frânarea cererii de consum şi de investiţii;
b) în perioada de boom, creşterea fiscalităţii;
c) în perioada de recesiune, stimularea cererii;
d) în perioada de recesiune, creşterea producţiei şi gradului de ocupare;
e) atenuarea undelor ciclului economic.
69
6. Care din următoarele măsuri ţin de politica monetara şi de credit adoptata în faza de boom?
a) reducerea preţurilor şi a taxelor de consum;
b) diminuarea fiscalităţii;
c) restricţionarea creditului;
d) sporirea masei monetare;
e) scăderea ratei dobânzii.
1. Caracteristici ale fluctuaţiilor economice aggregate în statele cu structuri tehnico-

economice moderne
2. Consideraţiuni asupra politicilor monetare şi fiscale, promovate în ultimii ani în
România
70
Unitate de învățare 8.Inflaţia – fenomen negativ al economiei de piaţă
Introducere:
Această unitate de învățare prezintăconceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi
indici). De asemenea, sunt evidențiate auzele inflaţiei contemporane, tipurile de inflaţie, efectele
economice şi sociale ale inflaţiei, politicile şi măsurile antiinflaţioniste.
Obiective:
- să definiți conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici)
- să descrieți cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie
- să identificați efectele economice şi sociale ale inflaţiei
- să rezumați politicile şi măsurile antiinflaţioniste

8.1. Conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici)
8.2. Cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie
8.3. Efectele economice şi sociale ale inflaţiei
8.4. Politici şi măsuri antiinflaţioniste
8.1. Conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici)

Economistul francez Michel Didier în lucrarea sa ,,Economia şi regulile jocului” consideră
acest fenomen „dezordinea dezordinilor în viaţa economică”. Alţi economişti, printre care F.
Perroux sublinia ,,se va desemna astfel, prin termen de inflaţie o mişcare de creştere dispersată a
preţurilor care se întreţine prin sine însuşi şi care este datorată unei insuficienţe relative a ofertei
spontane în raport cu cererea”.
71
Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat prin
următoarele aspecte:
1) creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economice.
2) deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a banilor)
3) creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţului
Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică
şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. Dar nu orice creştere
a preţurilor este sinonimă cu inflaţia, deoarece:
I. este vorba de o creştere puternică, anormală foarte puternică a preţurilor. Se raportează creşterea
la un sistem de referinţă, la un raport de stabilitate socotit normal.
II. creşterea preţurilor trebuie să fie permanentă
II. creşterea preţurilor se produce neuniform şi nu afectează în aceeaşi măsură toate bunurile şi
serviciile.
Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se
exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor economici în
moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei
bunurilor economice.
Se poate calcula un indice general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura inflaţiei pe
întreaga economie. Se raportează PIB socotit în preţurile perioadei curente la acelaşi indicator
calculat în preţurile perioadei de bază
PIB p1
I PIB = 100
PIB p 0
Întrucât toţi cetăţenii au calităţi de consumator şi inflaţia este percepută în primul rând de
aceştia şi cum preţul factorilor de producţie se reflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şi
serviciilor de consum, în statisticile ţărilor cu economie de piaţă se foloseşte indicele general al
preţurilor.
∑ (Q 1 p 1 )
I gp = 100
∑ (Q 0 p 0 )
În toate ţările cu economie de piaţă există organisme autorizate care calculează şi
supraveghează atent Igp. Aceasta deoarece el are un important conţinut social economic în legătură
cu el, diferitele categorii sociale şi factori de decizie exprimându-şi interesele.
- Igp este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reuşitei sau nereuşitei politicii sale
economice. Dinamica preţurilor exprimă mersul general al economiei şi al conjuncturii preţurilor.
Guvernul este deci mandatat să gestioneze bine economia naţională.
72
- Igp serveşte patronatului (agent economic, întreprinzător) la negocierea cu sindicatele şi salariaţii,
precum şi la analizele comparate între dinamica preţului şi cea a productivităţii muncii
- Sindicatele urmăresc acest indice ştiind că creşterea lui afectează salariul real a cărui apărare
constituie obiectivul prim al sindicatelor.
8.2. Cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie

Inflaţia este un fenomen cumulativ în sensul că o creştere prezentă a preţurilor se adaugă
unei creşteri anterioare, constituindu-se într-un punct de plecare pentru o nouă creştere, după teoria
bulgărului de zăpadă. Inflaţia se poate măsura fie la modul absolut, fie la modul relativ
În literatura economică, există mai multe criterii de clasificare a inflaţiei:
1) Locul şi modul de manifestare
a) Există inflaţia abundenţei care este prezentă în toate ţările dezvoltate. Are la
origine îndeosebi cauze monetare. Cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o cantitate
mare de bunuri şi servicii.
b) Inflaţia penuriei caracterizează ţările slab dezvoltate. Există o insuficienţă a ofertei şi
surplusului de bani ce apare relativ la o cantitate mică de bunuri şi servicii.
2) Cauzele care determină inflaţia
a) Inflaţia prin cerere, apare ca urmare a creşterii cererii agregate, într-o anumită perioadă, într-
un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o
ofertă rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele cererii.
b) Inflaţia prin costuri, apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei, costurile de producţie
cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea agregată. Dacă agenţii economici producători
sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare
şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile
şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai
inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată
asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcând astfel începutul unei inflaţii prin costuri.
c) Inflaţia combinată, unii economişti susţin că, în realitate, inflaţia nu poate fi atribuită exclusiv
cererii sau costurilor, ci ea constituie rezultatul acţiunii combinate a acestor doi factori, vorbindu-
se astfel de o inflaţie mixtă (combinată). Ambele tipuri de inflaţie se manifestă în final ca un singur
fenomen şi anume creşterea generalizată a preţurilor. De altfel, între nivelul costurilor de producţie
şi nivelul veniturilor există o relaţie ca de la parte la întreg, acestea (costul şi venitul) fiind două
categorii economice reflectate de aceeaşi realitate - preţul. Astfel, cele două genuri de inflaţie ajung
să se întrepătrundă, chiar dacă fenomenul a fost declanşat de un singur factor.
3) Intensitatea inflatiei
73
• inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual.
În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă. Agenţii economici
au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le
vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate, iar ca regulă generală
productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. De asemenea ratele dobânzilor
bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică
neinflaţionistă şi este specifică ţărilor foarte dezvoltate.
• inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10%
anual. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. În
ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările
slab dezvoltate şi cele în tranziţie, foste socialiste.
• inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este
specifică, în general, ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. Ea a fost
frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic în
ţările dezvoltate. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de
cumpărare, rata medie a dobânzii creşte vertiginos, viteza de rotaţie a banilor se accelerează, o
parte din economii sunt substrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative.
Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în economie, putând conduce chiar
la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%).
• megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu
de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei
galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual. Această amplitudine a
inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990
- 1993). De altfel, în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada
postdecembristă, circa 395%.
• hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste 500% anual.
În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii
efectuîndu-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Salariul real al unei
persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în
viaţa economică şi politică a unei ţări. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen
izolat, întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. Polonia în anii 1998-1990, Rusia în anul
1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. De regulă, ea apare acolo unde sunt conflicte
militare, convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată, dar şi în perioadele cu un ″stat
slab″, unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu
74
structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi
agenţi economici.
8.3. Efectele economice şi sociale ale inflaţiei

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de forma şi intensitatea acesteia,
de politicile economice promovate, ca şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi a controla
procesul. Pornindu-se de la principiul conform căruia procesele economice se definesc prin
funcţiile lor, se poate spune că orice formă de inflaţie are o serie de efecte generale, menite să
asigure mersul normal al economiei de piaţă. Este vorba, în primul rând, de efectele inflaţiei
moderate şi controlate, efecte, în general, pozitive.
Un prim astfel de efect constă în diminuarea puterii de cumpărare a monedei, proces ce
afectează diferit şi inegal agenţii economici.
Inflaţia deblochează (sau poate debloca) mecanismul economic. Eliminând unităţile parazit
sau capacităţile uzate moral, procesul inflaţionist favorizează adaptarea unităţilor rămase la
exigenţele impuse de progresul tehnic şi de mecanismele pieţei.
Inflaţia redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor; ea favorizează
înclinaţia spre consum şi restricţionează înclinaţia spre economii. În acest mod, procesul
antrenează fuga de lichidităţi şi preferinţa exagerată pentru plasamente în bunuri durabile
neproductive.
În condiţiile unei deprecieri inflaţioniste a banilor – egală sau mai mare decât rata dobânzii
– cei care îşi desfăşoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească creditele în mod
gratuit. Restituirea creditelor se face în bani devalorizaţi, după ce s-a încasat un beneficiu real. În
aceiaşi termeni, se pune şi problema împrumuturilor de stat, populaţia creditoare rămânând cu
obligaţiile de stat devalorizate.
Inflaţia îndepărtează din circuitul activ o parte a banilor, concomitent cu scăderea puterii
de cumpărare. Acest efect se manifestă doar în termeni reali, deoarece nominal are loc o creştere
a cantităţii de bani la populaţie.
Ca şi recesiunea economică, inflaţia pune de acord capacităţile de producţie existente cu
nevoile reale de consum. Ea face aceasta prin presiunea permanentă pe care o exercită în avans,
asupra resurselor productive.
Specialiştii susţin şi argumentează că inflaţia galopantă (hiperinflaţia) cu trend crescător
de durată şi insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei economii.
Hiperinflaţia viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor mărfuri, îngreunând sau anulând
posibilitatea efectuării calculelor de eficienţă şi de rentabilitate, ca şi posibilitatea comparării
75
acestora în timp şi spaţiu. Referindu-se la o asemenea formă de inflaţie, unii analişti ai fenomenului
au arătat că este «dezordinea dezordinilor oricărei economii».
Inflaţia galopantă cu trend crescător descurajează investiţiile productive şi orientează
resursele băneşti spre acţiuni speculative curente. Efectul general negativ al unei asemenea
orientări a economiilor este evident.
Având ritmuri inegale pe ţări şi timpi diferiţi de declanşare, procesele inflaţioniste
accentuează oscilaţiile cursurilor valutare, cu efecte negative pentru economiile naţionale cu
monede neconvertibile, generând dezechilibre în plan mondial şi zonal.
Inflaţia excesivă duce la decăderea societăţii civile în general. După cum se ştie, o societate
decade atunci când clasele de mijloc îşi pierd locul şi rolul lor de factor de echilibru. Antrenând
sărăcirea clasei de mijloc, hiperinflaţia subminează sistemul de impunere fiscală, generează
corupţie şi degradare în cadrul instituţiilor sociale.
Efectele negative ale inflaţiei – suportate de anumiţi agenţi economici, de anumite clase şi
grupări sociale, ca şi de societate în ansamblul ei – sunt denumite costuri ale inflaţiei. Oricare ar
fi forma ei, inflaţia redistribuie veniturile şi avuţia de la persoanele cu venituri fixe şi cu poziţii
slabe în sistemul economic spre cele care deţin puterea economică şi o folosesc pentru a obţine
venituri mari. Inflaţia potenţează incertitudinea şi riscul în economie. Cu cât rata inflaţiei este mai
mare şi înregistrează fluctuaţii mai puternice, cu atât firmele vor întâmpina dificultăţi în procesul
de previzionare a costurilor şi încasărilor, deci şi profiturilor. Dacă inflaţia dintr-o ţară este mai
mare, comparativ cu partenerii ei comerciali, atunci rezultatul ei va fi deteriorarea balanţei de plăţi
a acelei ţări, deteriorarea cursului monedei sale.
8.4. Politici şi măsuri antiinflaţioniste

Inflaţia a fost şi a rămas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu efecte
de antrenare în economia reală. Agenţii economici individuali şi agregaţi sunt, preocupaţi să evite
efectele negative ale procesului. Numai că ei pot să gestioneze, fiecare în parte, doar segmente ale
dezechilibrului macroeconomic arătat. Nici unul dintre agenţii economici nu poate controla inflaţia
în ansamblu. Agenţii economici pot însă să-şi adapteze comportamentul la starea şi sensul
procesului şi să ia decizii privind afacerile lor în raport de anticipările ce se conturează în societate,
ca şi de anticipările sale proprii.
Avându-se în vedere faptul că procesul inflaţionist presupune treceri permanente de la
inflaţie moderată la hiperinflaţie, de la deflaţie la inflaţie, de la inflaţie galopantă la una lentă şi
controlată de factorii responsabili mandataţi, capacitatea unităţilor de a-şi adapta deciziile la noile
situaţii apărute sau aşteptate face parte din regulile generale de joc ce definesc economia de piaţă
contemporană.
76
Rata anticipată a inflaţiei este unul din parametri de care ţin seama agenţii economici în
dimensiunea activităţilor. Să presupunem că într-un sector se derulează o negociere de salarii,
acestea având un impact notabil asupra producţiei. Să mai presupunem că ambele părţi – sindicatul
şi patronatul – anticipează o rată a inflaţiei, de 5%. În aceste condiţii; sindicatul negociator va fi
dispus să accepte o creştere de salarii de cel puţin 5%, ceea ce ar însemna menţinerea salariului
real la nivelul anterior. Patronatul, dimpotrivă, va accepta o creştere a costurilor salariale cu cel
mult 5%, astfel, ca respectivele costuri să nu fie majorate în termeni reali şi să nu afecteze profitul.
Politicile antiinflaţioniste se grupează după mai multe criterii: (a) după intensitatea şi
sensul procesului; (b) după doctrina social-economică ce stă la baza lor; (c) după metodele şi
instrumentele folosite etc.
Dacă se are în vedere primul criteriu, atunci se poate vorbi de: politici de luptă cu criza
inflaţionistă, respectiv cu hiperinflaţia şi efectele ei; politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de
menţinere a inflaţiei moderate (normale) sub controlul factorilor responsabili.
Să acceptăm idea cu largă circulaţie, conform căreia hiperinflaţia se caracterizează prin
următoarele: deficitul bugetar atinge sume colosale, tipărirea biletelor de bancă alimentând peste
95% bugetul de stat; cantitatea de monedă creşte exponenţial, imprimeriile lucrând zi şi noapte
pentru a furniza în cantităţi industriale bilete de bancă din ce în ce mai devalorizate; paradoxal, o
asemenea multiplicare maschează, semidispariţia monedei legale, monedă care nu mai inspiră nici
o încredere din partea cetăţenilor; moneda naţională pierde orice valoare în comparaţie cu
monedele-valute, devalorizarea luând proporţii vertiginoase şi necontrolate.
În asemenea condiţii, factorii care intervin sunt agenţii macroeconomici specializaţi, care
îşi propun să stabilizeze procesele macroeconomice şi să deschidă calea relansării creşterii şi
dezvoltării economice. Deci, este vorba de măsuri de politică economică menite să asigure
revenirea la confruntarea “normală” dintre vânzători, dintre debitori şi creditori etc.
În plus, în aceste condiţii se folosesc într-o măsură mai mare instrumentele
macroeconomice de normalizare a procesului. Se au în vedere îndeosebi acele măsuri de protecţie
socială cum sunt: indexarea salariilor la inflaţie; suplimentarea veniturilor categoriilor
defavorizate; creşterea indemnizaţiilor de şomaj; a pensiilor etc.
După doctrina economică ce stă la baza conceperii lor, politicile de combatere a inflaţiilor
pot fi: de control a cererii agregate (demand-side) şi de stimulare a ofertei agregate (supply-side).
Politicile cererii agregate se derulează cu folosirea preponderentă fie a instrumentelor
fiscale, fie a celor monetare.
Politicile fiscale de combatere a inflaţiei presupun modificarea cheltuielilor publice şi sau
a veniturilor din impozite şi taxe. Cererea agregată poate fi redusă prin diminuarea şi temporizarea
cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor şi taxelor, ridicare ce are ca
77
efect reducerea cheltuielilor de consum personal (partea principală a cererii agregate). Măsurile
arătate sunt tipice pentru politica deflaţionistă.
Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de monedă, fie pe cea a ratei
dobânzii. Autoritatea monetară poate reduce cererea agregată prin diminuarea ofertei de monedă,
astfel încât să rezulte mai puţină lichiditate. Totodată, la acelaşi efect, se poate ajunge şi prin
ridicarea ratei dobânzii şi scumpirea creditului. Dacă împrumuturile scad, atunci şi cheltuielile de
consum vor fi mai mici.
Politica antiinflaţionistă de stimulare a ofertei are drept scop reducerea ritmului de creştere
a costurilor. Aceasta contribuie la oprirea diminuării ofertei agregate şi chiar la creşterea acesteia.
Procesul poate fi demarat şi întreţinut prin restrângerea influenţelor monopolurilor asupra
preţurilor şi veniturilor. Restrângerea arătată se poate obţine printr-o serie de căi: diferite forme de
control asupra preţurilor; măsuri menite să restrângă activitatea şi puterea sindicatelor; politici de
promovare a concurenţei şi de control al concentrărilor economice. De asemenea, procesul arătat
poate fi susţinut prin demararea unor politici de creştere a productivităţii (stimulente fiscale,
încurajarea cercetării-dezvoltării, acordarea de subvenţii firmelor ce investeşte în utilaje
performante etc.).
Concepte cheie
• inflaţia
• deflaţia
• inflaţia prin cerere
• inflaţia prin ofertă
• indicele preţurilor de consum
• rata anticipată a infaţiei
• criza inflaţionistă
• politica antiinflaţionistă
Teste grilă
1. Inflaţia reprezintă:
a) un dezechilibru structural al mecanismului economic;
b) un fenomen al economiei de piaţă;
c) un proces economic.
78
2. Inflaţia se exprimă prin:
a) excedentul masei monetare faţă de cantitatea de bunuri şi servicii aflată în circulaţie;
b) creşterea generalizată a preţurilor;
c) scăderea puterii de cumpărare a banilor.
3. Când în economie are loc un proces inflaţionist se prevăd ca măsuri:

a) guvernul să preia conducerea activităţilor economice;
b) să se reducă importul de mărfuri;
c) să se acţioneze pentru reducerea sau eliminarea deficitului bugetului de stat;
d) să se stimuleze pe orice cale exportul.
4. În categoria măsurilor de protecţie a veniturilor populaţiei de devalorizarea provocată de inflaţie
nu intră:
a) indexarea pensiilor;
b) compensarea unor creşteri de preţuri;
c) creşterea ratei dobânzii la creditele acordate de bănci.
5. Indicele general al preţurilor exprimă:
a) creştere generală a preţurilor dar inegală pe categorii de mărfuri;
b) creştere parţială a preţurilor dar inegală pe categorii de mărfuri;
c) creştere generală a preţurilor şi nediferenţiată pe categorii de mărfuri.
6. Puterea de cumpărare a banilor arată:
a) câte bunuri şi servicii se pot cumpăra cu cantitatea de bani existentă în economie la un nivel dat al
preţurilor;
b) câte bunuri şi servicii se pot cumpăra cu salariul obţinut de salariaţi;
c) cât de mult au scăzut sau au crescut preţurile.
7. Inflaţia se poate prezenta sub mai multe tipuri:
a) inflaţia prin cerere;
b) inflaţia prin costuri;
c) inflaţia prin preţuri;
d) inflaţia prin ofertă.
1. De la expansiune la inflaţie şi de la inflaţie la stagnare şi şomaj cronic.

2. Inflaţie sau şomaj? Analiză concretă pe exemplul României anilor 2008-2010.
3. Inflaţie – deflaţie – dezinflaţie; analiză concret-istorică.
79
Unitate de învățare9.Ocuparea şi şomajul
Introducere:
Această unitate de învățare prezintăconţinutul conceptului de şomaj, aspectele caracteristice ale
şomajului, cauzele şi formele de manifestare ale şomajului. Sunt evidențiate efectele social-
economice ale şomajului și măsurile pentru diminuarea şomajului.
Obiective:
– să definiți conţinutul conceptului de şomaj
– să explicați aspectele caracteristice ale şomajului
– să categorisiți cauzele şi formele de manifestare ale şomajului
– să explicați efectele social-economice ale şomajului
– să identificați măsurile pentru diminuarea şomajului

9.1. Conţinutul conceptului de şomaj
9.2. Aspecte caracteristice ale şomajului
9.3. Cauze şi forme de manifestare ale şomajului
9.4. Efecte social-economice ale şomajului
9.5. Măsuri pentru diminuarea şomajului
9.1. Conţinutul conceptului de şomaj

Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-sociale şi şomajul reflectă modul cum
funcţionează piaţa muncii, într-o economie de piaţă, la un moment dat. Raportul dintre cererea şi
oferta de forţă de muncă determină cele două stări opuse ale pieţei muncii - ocuparea forţei de
80
muncă şi şomajul. Problematica ocupării şi şomajului constituie o latură importantă a echilibrului
macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice şi sociale.
Dacă în legătură cu existenţa şomajului nu există nici un dubiu, definirea şi măsurarea
acestuia formează obiectul unor ample controverse. Unghiurile de vedere şi opiniile exprimate cu
privire la şomaj au variat în timp, întrucât şi şomajul a acoperit realităţi specifice foarte diferite.
Cu toate că fenomenul şomaj şi-a făcut simţită prezenţa încă de la începuturile
capitalismului (secolul al XIX-lea), înţelegerea cauzelor, formelor de manifestare şi a efectelor pe
care acesta le presupune a fost posibilă odată cu apariţia teoriei macroeconomice moderne.
Dacă la începutul secolului al XIX-lea, eventualele întreruperi sau absenţe în procesul
muncii erau considerate situaţii efemere, cauzate de factori pur sociali, odată cu începutul secolului
al XX-lea, când în economiile capitaliste au apărut primele dezechilibre importante (care au
culminat cu marea criză a anilor 1929 - 1933), fenomenul şomaj a captat din ce în ce mai mult
atenţia lumii economice, aceasta conştientizând că ocuparea forţei de muncă este o problemă de
natură economică şi destul de complexă.
De altfel, cel mai de seamă economist din acea perioadă (şi nu numai) - J. M. Keynes,
susţinea, argumentat, că orice politică macroeconomică de succes trebuie să cuprindă în mod
necesar măsuri şi instrumente statale, în vederea folosirii cât mai depline a forţei de muncă.
Aceasta, întrucât economiile în sine nu mai garantau, în virtutea mecanismelor spontane de
autoreglare, ocuparea deplină forţei de muncă.
Din acel moment, şomajul devenea, alături de inflaţie, o stare de dezechilibru nedorită, dar
permanentă a economiei contemporane, făcând obiectul de studiu şi cercetare al majorităţii
teoriilor macroeconomice emise.
Trebuie precizat că nu există un mod unitar de a defini conceptul de şomaj (sau şomer) şi,
ca atare, există uneori deosebiri între numărul şomerilor din aceeaşi ţară şi perioadă, în funcţie de
modul de definire al acestora.
În general, fenomenul şomaj este definit în literatura economică, ca fiind o stare
negativă a economiei, concretizată într-un dezechilibru structural şi funcţional
al pieţei muncii, prin care oferta de forţă de muncă este mai mare decât cererea
de forţă de muncă din partea agenţilor economici.
Cea mai cunoscută şi larg utilizată definiţie a şomajului este cea adoptată de
Biroul Internaţional al Muncii - organizaţie din sistemul Naţiunilor Unite - care elaborează
statistici şi analize pe problemele muncii şi, potrivit căreia, este şomer oricine are mai mult de 15
ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: • este apt de muncă; • nu are loc de muncă; •
este disponibil pentru o muncă salariată; • caută un loc de muncă.
81
În România, conform Legii nr. 1/1991, republicată în anul 1994, este considerat şomer,
persoana aptă de muncă, ce nu se poate încadra din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare
pregătirii sale, în vârstă de minim 16 ani.
În rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au
avut, precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă, care nu găsesc un loc de muncă adecvat propriilor
cerinţe.
În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic, opus ocupării,
reprezentând un surplus de populaţie activă faţă de aceea care poate fi angajată în condiţii de
rentabilitate, impuse de piaţă.
9.2. Aspecte caracteristice ale şomajului

Constatat în practica economică şi studiat în teorie, şomajul se caracterizează prin aspecte
referitoare la: nivelul, intensitatea, durata şi structura acestuia.
♦ Nivelul şomajului se determină atât în mărime absolută, prin numărul celor neocupaţi (numărul
şomerilor), cât şi în mărime relativă, ca rată a şomajului (Rs), calculată ca raport procentual între
numărul total al şomerilor (Ns) şi numărul total al populaţiei active sau ocupate (Pa sau Po): Rs =
× 100.
Nivelul şomajului are amplitudini diferite pe zone geografice şi perioade, iar limitele
acestuia trebuie raportate la ceea ce înseamnă starea de ocupare deplină.
Ocuparea deplină reprezintă acel nivel al ocupării resurselor de muncă, care permite
obţinerea maximului de bunuri şi servicii pentru acoperirea nevoilor oamenilor.
Ocuparea deplină nu înseamnă, însă, inexistenţa forţei de muncă neocupate, ci ocuparea
acesteia până la limita şomajului natural. Acest tip de şomaj este echivalent, de fapt, cu şomajul
voluntar, care constă în numărul celor neocupaţi, ca urmare a propriilor decizii (sub diverse
motivaţii) de a înceta să muncească.
În general, se apreciază că rata şomajului natural în ţările cu economie de piaţă se situează
între 3% şi 5%.
Drept urmare, ocuparea deplină a forţei de muncă este echivalentă cu un şomaj scăzut,
reflectat printr-o rată naturală de câteva procente sau, altfel spus, înseamnă angajarea a circa 95%-
97% din populaţia activă disponibilă, diferenţa până la 100%, fiind considerată a fi şomaj natural
(normal).
Economistul american Milton Friedman afirma despre şomajul natural că este un şomaj
dezechilibru, întrucât rezultă dintr-o alegere deliberată a indivizilor. Treptat, mulţi economişti
occidentali au ajuns să susţină teza potrivit căreia şomajul existent în ultimele decenii în ţările
82
dezvoltate este, în special, şomaj voluntar şi mai puţin şomaj involuntar, acesta din urmă fiind
singurul care trebuie să preocupe politicile macroeconomice.
În funcţie de nivelul şomajului natural (considerat ca normal) se consideră, de regulă, două
situaţii: starea de subocupare şi starea de supraocupare. Starea de subocupare a forţei de muncă
există atunci când rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală, adică suntem în
prezenţa unui şomaj efectiv, anormal (de exemplu 8%, 10%, 12% etc.). Supraocuparea forţei de
muncă se defineşte, de regulă, printr-o rată a şomajului de doar circa 1%-2%, deci mai mică decât
rata considerată normală sau naturală (în realitatea economică, această situaţie este extrem de rară).
În concluzie, ocuparea deplină, subocuparea şi supraocuparea sunt concepte economice
prin intermediul cărora se analizează amplitudinea fenomenului şomaj, la un moment dat.
♦ Intensitatea şomajului. Aceasta este o altă caracteristică a acestui fenomen, în funcţie de care
se pot distinge următoarele tipuri de şomaj: şomajul total, care presupune pierderea locurilor de
muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse
de o persoană, prin reducerea duratei de lucru sub cea legală şi scăderea corespunzătoare a
salariului; şomajul deghizat, specific îndeosebi ţărilor slab dezvoltate, unde activitatea desfăşurată
de unele persoane este doar aparentă, cu o productivitate foarte redusă şi o salarizare pe măsură.
Intensitatea şomajului reflectă gradul de pierdere a posibilităţii de a muncii pentru posesorii forţei
de muncă.
♦ Durata şomajului reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul pierderii locului de
muncă sau al scăderii activităţii depuse şi momentul reluării activităţii la parametrii anteriori.
Durata şomajului diferă de la o persoană la alta, astfel că pentru a surprinde fenomenul la nivel
naţional, se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului. Aceasta se poate stabili, deci, ca
o medie pe economie sau ramură de activitate, într-o anumită perioadă, astfel: Dz = , unde Dz -
durata medie în zile; Nz - numărul de zile în şomaj; Ns - numărul şomerilor.
♦ Structura şomajului cuprinde categoriile sociale afectate de acest fenomen, diferenţiate după
indicatori precum: ramura de activitate, nivelul calificării, profesie, vârstă, sex, etnie ş.a.m.d.
9.3. Cauze şi forme de manifestare ale şomajului

Sintetizând din multitudinea studiilor şi analizelor elaborate până în prezent, privitoare la
cauzele şomajului, putem concluziona că acestea se împart în două mari categorii, după natura
acestora:
1. cauze subiective, care au ca element determinant voinţa individuală a celui care se află în
ipostaza de şomer;
83
2. cauze obiective, în cadru cărora se pot include ca cele mai importante: restructurarea
activităţilor economice, insuficienţa creşterii economice, caracterul ciclic al evoluţiei economiei
şi explozia demografică.
Din acest unghi de vedere se pot constata două forme (cauzale) clasice ale şomajului: şomajul
voluntar, generat de cauzele subiective şi şomajul involuntar, ca rezultat al cauzelor obiective.
I. Referindu-se la şomajul voluntar, Keynes considera că acesta este ″datorat refuzului sau
imposibilităţii pentru posesorul forţei de muncă de a accepta o retribuţie corespunzătoare valorii
produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazat(ă) pe anumite prevederi legale, pe
uzanţe sociale, pe înţelegeri în vederea negocierii contractelor colective, pe adaptarea lentă la
schimbări sau pe simpla încăpăţânare proprie naturii umane″.
În literatura de specialitate contemporană, se consideră că în cadrul şomajului voluntar se
includ persoanele care refuză actul muncii, fie datorită salariilor sau condiţiilor de muncă oferite,
care sunt inacceptabile în raport cu pretenţiile posesorului forţei de muncă şi care consideră că
indemnizaţia de şomaj îi este suficientă pentru un trai decent, fie datorită existenţei altor mijloace
de trai pe care aceste persoane le au şi care fac ca motivaţia muncii să dispară.
Din punct de vedere structural, şomajul voluntar cuprinde următoarele categorii de
persoane:
- persoanele care, deşi lucrează, preferă să înceteze munca temporar, considerând că prin
indemnizaţia (ajutorul) de şomaj îşi pot asigura un trai decent;
- persoanele care hotărăsc în mod deliberat să înceteze lucrul, total sau parţial, considerând că
salariul real este prea mic şi că este mai avantajos să aibă timp liber pentru a dobândi o altă meserie
sau un alt loc de muncă;
- şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut sau decât cele
oferite la un moment dat;
- persoanele casnice care, deşi au hotărât să se angajeze într-o activitate, totuşi tergiversează
angajarea în condiţiile date, referitoare la mărimea salariului, distanţa până la locul de muncă etc.
În practică, şomajul voluntar poate avea următoarele forme de manifestare: şomajul
fricţional (tranzitoriu) şi şomajul indus de însăşi indemnizaţia de şomaj.
a. Şomajul fricţional (tranzitoriu) cuprinde pe acei lucrători care au abandonat vechile locuri de
muncă pentru a căuta altele mai favorabile, pe acei concediaţi care sunt în căutarea unui nou loc
de muncă şi pe acei indivizi care sunt în căutarea primului loc de muncă.
Astfel, unii dintre şomeri sunt în căutarea unui loc de muncă mai bun, care să le ofere
satisfacţii mai mari sau se deplasează spre o regiune geografică mai prosperă, cu alte perspective
de afirmare pentru aceştia. Alţii sunt obligaţi să-şi schimbe locul de muncă deoarece au fost
concediaţi (este cazul, în mod firesc, acelor concedieri făcute ca urmare a unor fapte săvârşite cu
84
vinovăţie de către angajaţi, şi nu în urma, spre exemplu, a restrângerii activităţii unei firme; în
acest din urmă caz suntem în prezenţa unei forme de şomaj involuntar).
Pe de altă parte, în fiecare an se prezintă pe piaţa muncii, pentru prima oară, un număr de
persoane care au terminat studiile şi care au diverse aspiraţii în ceea ce priveşte viitorul loc de
muncă. Tinerii, posesori ai unei diplome, sunt adesea contrariaţi şi puţin pregătiţi să accepte că
între idealul lor profesional şi ceea ce li se oferă ca loc de muncă la terminarea studiilor există
anumite diferenţe. Până ce se vor convinge că piaţa îşi impune, în ultimă instanţă, inevitabilele
condiţii, ei vor continua să caute ceva mai bun.
Esenţa (cauza) acestei forme de şomaj constă în aceea că între cei care solicită şi cei care
oferă forţă de muncă se produc ”fricţiuni” permanente. Aceasta, întrucât lucrătorii nu dispun de o
informaţie completă referitoare la localizarea locurilor de muncă vacante, la care să aibă acces,
astfel că informaţia pe piaţa muncii nu este perfectă. Această formă de şomaj se mai numeşte şi
”tranzitoriu”, întrucât locuri de muncă există, dar necesită un timp penru ca solicitanţii să le ocupe.
b. Şomajul indus de însăşi indemnizaţia de şomaj explicabilă şi motivată social, indemnizaţia
de şomaj poate avea şi efecte contradictorii. Astfel, se constată că şomajul, în forma sa voluntară,
este cu atât mai amplu cu cât această indemnizaţie este mai mare; o mărime mai redusă a acesteia
va incita pe posesorul forţei de muncă la a găsi cât mai repede un loc de muncă, după cum, o sumă
mai mare primită ca indemnizaţie va reduce intensitatea căutării unei slujbe.
Pentru aceasta este necesar ca indemnizaţia de şomaj să fie stabilită la un nivel optim. Ea
trebuie să fie ”astfel încât să incite la căutarea unui loc de muncă şi să evite, pe cât posibil,
substituirea, raţională din punct de vedere individual, timpului de căutări cu timpul de odihnă”.
Noţiunea de ”optim” are aici mai mult semnificaţia de ”inhibator”, adică indemnizaţia, prin
cuantumul ei, trebuie să descurajeze tendinţa unor lucrători de abandona locul de muncă, indiferent
de motive, spre a deveni beneficiari ai acesteia.
II. În contrast, şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deşi
dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat în condiţiile pieţei, nu pot să-şi
realizeze acest obiectiv întrucât aceste locuri de muncă, pur şi simplu, nu există. Aşadar, una este
situaţia când, din motive subiective, nu se lucrează pentru că nu se găseşte un loc de muncă
interesant, acceptabil, pe măsura gustului, preferinţelor, a diplomei sau a exigenţei, privind
salariul, şi cu totul altceva este cazul în care cel care caută un loc de muncă, pentru că lipsa acestuia
îi pune în cauză însăşi existenţa, nu-l găseşte disponibil în localitatea sau în zona în care trăieşte,
din motive obiective.
Şomajul involuntar nu este nici natural sau normal, nici un ”rău necesar”, ci un ”rău
veritabil” al economiei.
85
În funcţie de cauzele obiective (amintite anterior), şomajul involuntar poate avea
următoarele forme de manifestare reprezentative: şomajul structural, şomajul tehnologic, şomajul
ciclic, şomajul sezonier şi şomajul demografic.
a. Şomajul structural este acela care se formează pe baza modificărilor ce se petrec în structura
activităţilor economico-sociale. El este corelat cu interacţiunea dintre schimbarea consumului şi
structurile de producţie existente. O asemenea interacţiune provoacă o diminuare puternică a
gradului de ocupare în anumite ramuri sau sectoare şi o lipsă de forţă de muncă în alte domenii.
Acest şomaj demonstrează existenţa unei evidente neconcordanţe între structura cererii şi ofertei
de forţă de muncă, sub aspect demografic, educaţional-profesional şi ocupaţional. El reprezintă
efectul restructurării unei economii şi în primul rând a ramurilor industriale - cele care ocupă o
mare parte a forţei de muncă. Structurile socio-profesionale nu mai corespund structurii economice
şi tehnice, în evoluţie; unei cereri suple de forţă de muncă îi corespunde o ofertă rigidă.
Această formă de şomaj este considerată, în general, ca fiind cea mai gravă şi complexă, deoarece
reintegrarea forţei de muncă disponibilizate este un proces lung şi dificil, care presupune, în
principal, creşterea investiţiilor simultan cu recalificarea celor afectaţi. De regulă, dimensiunile
şomajului structural sunt mari atunci când într-o perioadă anterioară a existat o structură
economică anormală, neperformantă şi incapabilă să valorifice superior resursele de muncă.
b. Şomajul tehnologic apare ca o variantă a celui structural şi este determinat, în principal, de
înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de restrângerea locurilor de muncă
în urma reorganizării întreprinderilor. El nu este rezultatul introducerii, pur şi simplu, a progresului
tehnic, ci îndeosebi a modului cum posesorii forţei de muncă receptează şi se adaptează la
schimbările tehnologice.
Resorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificilă, întrucât impune recalificarea forţei de muncă
în concordanţă cu cerinţele progresului tehnic şi noile metode manageriale.
c. Şomajul ciclic este şomajul care apare în perioadele de criză sau recesiune economică - ce se
constituie în faze ale unui ciclu economic - şi care au o anumită repetabilitate. Acesta se mai
numeşte şi şomaj conjunctural, atunci când este determinat de crize economice neciclice (care nu
au o anumită repetabilitate) şi care pot fi parţiale sau intermediare. Şomajul ciclic este explicat în
principal prin insuficienţa cererii efective, el fiind rezultatul modului defectuos în care se
realizează legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii
muncii, pe de altă parte.
În general, această formă de şomaj poate fi resorbită, total sau parţial, în perioadele de avânt
economic.
86
d. Şomajul sezonier este acel şomaj determinat de întreruperea activităţilor dependente, într-o
mare măsură, de factori naturali. Astfel de activităţi sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări
publice, turism etc.
e. Şomajul demografic este cel rezultat ca urmare, în principal, a unei creşteri demografice ”şoc”,
adică a unei creşteri anormale de populaţie, care se reflectă prin prezenţa din ce în ce mai masivă
pe piaţa muncii a tinerilor - cu diferite niveluri de pregătire -, în condiţiile în care aceasta nu este
încă pregătită să-i asimileze.
O formă specială de şomaj involuntar este şi şomajul tehnic, care presupune disponibilizarea
parţială sau totală a lucrătorilor, datorită întreruperii activităţii unei întreprinderi, din lipsă de
comenzi, pe o perioadă determinată. Cei afectaţi de această formă de şomaj nu sunt înregistraţi la
oficiile de forţă de muncă şi primesc o indemnizaţie de şomaj de la firma respectivă, iar cuantumul
acesteia se stabileşte în mod diferit faţă de celelalte indemnizaţii şi ajutoare clasice, reglementate
prin lege la nivel naţional. Şomajul tehnic încetează odată cu reluarea activităţii firmei. Este
caracteristic economiilor care se află în criză sau în tranziţie la economia de piaţă.
9.4. Efecte social-economice ale şomajului

Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât şi sociale.
Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl
pierde atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către
autoritatea publică.
Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj, ci şi asupra
celor care fac parte din populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor
la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale.
Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie
şi de venit pe care acesta le antrenează.
Sintetizând, se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite
măsuri, toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative. Dintre
cele mai importante, amintim:
- inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai negativ
cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate,
cheltuieli care rămân încă nerecuperate;
- conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale, constituind un factor
de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii;
- contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma
ajutoarelor de şomaj.
87
9.5. Măsuri pentru diminuarea şomajului
În esenţă, măsurilede diminuare a şomajului şi de ocupare a forţei de muncă sunt orientate
în două direcţii principale: 1. măsuri care privesc direct pe şomeri; 2. măsuri care privesc populaţia
ocupată.
1. Măsurile care privesc direct pe şomeri sunt concretizate, de regulă, în: acţiuni pentru
pregătirea, calificarea şi reintegrarea şomerilor proveniţi din diferite ramuri, ca urmare a
restructurărilor tehnologice şi economice; facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi
întreprinderi şi noi locuri de muncă, în special în zonele cu subocupare ridicată; trecerea la noi
forme de angajare (pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea cu contract de muncă pe durată
determinată etc.); instituirea unui sistem de sprijinire a şomerilor care doresc să devină
întreprinzători particulari (consultanţe gratuite, credite preferenţiale); acordarea de credite
avantajoase agenţilor economici care angajează şomeri; limitarea cumulului de funcţii pentru
ocuparea locurilor de muncă vacante cu prioritate de către şomeri ş.a.m.d.
2. Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop prevenirea fenomenului de şomaj,
prin crearea unor posibilităţi suplimentare de ″împărţire a muncii″ între cei angajaţi şi menţinerea
astfel, a locurilor de muncă existente. Aceasta presupune o reîmpărţire a muncii la scara economiei
şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi producţiei. Desigur, acest deziderat nu
trebuie să încalce principiul potrivit căruia nivelul salarizării trebuie să fie în concordanţă cu
dinamica productivităţii muncii.
De asemenea, protejarea populaţiei ocupate poate fi realizată şi prin eforturile conjugate
ale statului şi angajatorilor de a facilita perfecţionarea sau recalificarea posesorilor forţei de muncă,
din acele unităţi (private sau de stat) confruntate cu probleme de restructurare.
În literatura de specialitate, întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea
forţei de muncă şi diminuare a şomajului, astfel:
- măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea duratei
săptămânale de lucru; scăderea vârstei de pensionare; prelungirea şcolarizării obligatorii;
extinderea locurilor de muncă cu program redus; creşterea timpului afectat ridicării calificării;
- măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi, precum:
descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini imigranţi
nenaturalizaţi încă; interzicerea sau restricţionarea imigrării etc.;
- măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie; dacă în
procesul industrializării munca era substituită prin capital, în prezent, se mizează pe extinderea
sectorului prestator de servicii şi, deci, pe o reducere a substituirii muncii prin capital;
88
- măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active, prin: îmbunătăţirea conţinutului
învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia; orientarea profesională a tinerilor
spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale; facilitarea deplasării oamenilor
la noile locuri de muncă etc.
- măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, în special în
domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor.
Concepte cheie
• şomaj • structura şomajului

• şomer • şomaj voluntar/involuntar
• cererea de muncă • şomaj fricţional
• oferta de muncă • şomaj tehnologic
• nivelul şomajului • şomaj aparent
• intensitatea şomajului • şomaj deghizat
• durata şomajului • indemnizaţia de şomaj.
Teste grilă
1.Este considerată şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi:
a) este aptă de muncă;
b) nu are loc de muncă;
c) este disponibil pentru o muncă salariată;
d) caută un loc de muncă;
e) nu caută un loc de muncă.
2. Şomajul total:
a) presupune pierderea locurilor de muncă şi încetarea totală a activităţii;
b) constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană, prin reducerea duratei de lucru
sub cea legală şi scăderea corespunzătoare a salariului;
c) are ca particularitate faptul că activitatea desfăşurată de unele persoane este doar
aparentă, cu o productivitate foarte redusă şi o salarizare pe măsură;
d) toate de mai sus.
3. În cadrul şomajului voluntar se includ persoanele care:

a) refuză actul muncii, fie datorită salariilor sau condiţiilor de muncă oferite, care sunt
inacceptabile în raport cu pretenţiile posesorului forţei de muncă;
b) consideră că indemnizaţia de şomaj îi este suficientă pentru un trai decent;
c) datorită existenţei altor mijloace de trai pe care aceste persoane le au şi fac ca
motivaţia muncii să dispară;
d) deşi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat în condiţiile pieţei,
nu pot să-şi realizeze acest obiectiv întrucât aceste locuri de muncă, pur şi simplu, nu
există.
89
4. Şomajul structural:
a) se formează pe baza modificărilor ce se petrec în structura activităţilor economico-
sociale;
b) este determinat, în principal, de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi;
c) este şomajul care apare în perioadele de criză sau recesiune economică;
d) este cel rezultat ca urmare, în principal, a unei creşteri anormale de populaţie.
5. Printre factorii care influenţează nivelul al şomajului regăsim:

a) lipsa de corelare a cererii cu ofertă de muncă
b) lipsa de mobilitate şi transparenţă;
c) populaţia activă este inferioară populaţiei ocupate;
d) o parte a femeilor casnice nu reuşesc să se angajeze.
6. Şomajul involuntar:
a) atinge pe toţi cei care sunt dispuşi să accepte orice salariu, dar nu găsesc un loc de
muncă;
b) perioada necesară acumulării de informaţii asupra ofertei de muncă şi a preţului
mâinii de lucru;
c) se referă la persoanele care fie că nu doresc să lucreze (având alte surse de venit), fie
că refuză să muncească pentru un nivel al salariului fixat prin mecanismul cerere-
ofertă;
d) se referă la absolut toţi şomerii;
e) se referă la grupele cele mai defavorizate de persoane (vârstnici, tineri în stagii de
formare sau necalificaţi).
7. Măsurile de combatere a şomajului care vizează populaţia ocupată sunt:

a) scăderea timpului de lucru;
b) creşterea de locuri de muncă suplimentare;
c) creşterea timpului aferent concediilor de odihnă;
d) formarea profesională.
1. Principalele forme ale şomajului şi multitudinea factorilor ce determină apariţia

fenomenului.
2. Interdependenţele dintre schimbările intervenite în structura şi dinamica populaţiei şi
mărimea şomajului.
3. Principalii indicatori de evaluare a dimensiunilor şomajului.
90
Unitate de învățare 10.România în circuitul economic internaţional
Introducere:
Această unitate de învățare prezintănecesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială,
comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice. Sunt descrise aspecte referitoare la
cooperarea economică internaţională a României și la eficienţa comerţului exterior al României.
Obiective:
- să explicați necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială
- să definiți comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice
- să descrieți cooperarea economică internaţională a României
- să rezumați eficienţa comerţului exterior al României

10.1. Necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială
10.2. Comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice
10.3. Cooperarea economică internaţională a României
10.4. Eficienţa comerţului exterior al României
10.1. Necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială

În contextul actual al adâncirii fără precedent a interdependenţei dintre ţări, nici o ţară oricât
de mare şi bogată ar fi nu se poate izola de restul lumii, ci trebuie să participe activ la circuitul
economic mondial.
În cadrul economiei mondiale, celulele de bază sunt economiile naţionale ale statelor.
91
Economia naţională este un ansamblu de activităţi economice şi statale ce se
desfăşoară în baza unei anumite diviziuni a muncii în cadrul graniţelor statale.
Această diviziune este rezultatul acţiunii conjugate a două categorii de factori:
1) factori interni ai dezvoltării (factori naţionali);
2) factori externi (internaţionali).
Factorii interni sunt:
a) condiţiile naturale ale unei ţări, bogăţia solului şi subsolului;
b) mărimea solului şi subsolului;
c) nivelul aparatului de producţie, gradul de diversificare şi tehnicitate;
d) calificarea forţei de muncă şi potenţialul de învăţământ şi cercetare ştiinţifică;
e) disponibilul de capital;
f) nevoile şi tradiţiile economice.
Factorii externi sunt:
a) gradul diferit de înzestrare a naţiunii cu resurse naturale şi factori de producţie;
b) varietatea tehnicilor şi tehnologiilor de producţie;
c) complexitatea deosebită a bunurilor şi serviciilor ce se obţin de diferite ţări;
Aceşti factori se reflectă într-o anumită diviziune internaţională a muncii, ce generează un
ansamblu de interdependenţe între ţări, concretizate în noţiuni de relaţii economice internaţionale.
De aceea, participarea fiecărei ţări la schimburile internaţionale de valori materiale şi
spirituale este o necesitate obiectivă a zilelor noastre. Ele sunt generate de:
a) nevoile de materii prime şi energie;
b) necesităţile de alimente;
c) schimbul reciproc de bunuri de consum, de investiţii şi servicii;
d) eforturile comune pentru protecţia mediului înconjurător;
e) cerinţele reducerii decalajelor tehnologice şi economice dintre ţări.
Valorificarea avantajelor economice decurgând din participarea fiecărei ţări la circuitul
economic mondial depinde de 2 factori:
1) capacitatea de performanţă a propriilor mecanisme economice;
2) posibilitatea şi limitele (restricţiile) de racordare care apar în relaţiile economice internaţionale.
Limitele sau restricţiile decurg din stadiul actual de dezvoltare a economiei naţionale şi acestea
sunt:
a) caracterul energo-intensiv pronunţat al producţiei industriale din ţara noastră;
b) gradul avansat al uzurii morale a aparatului tehnic şi a tehnologiilor de producţie;
c) nivelul scăzut de satisfacere a cererii pe piaţa internă;
d) practica slabă marketingului în relaţiile economice comerciale internaţionale;
92
e) centralizarea încă excesivă a relaţiilor economice externe;
f) cadrul juridic încă insuficient adoptat cerinţelor pieţei externe.
10.2. Comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice

Comerţul exterior sau comerţul internaţional cuprinde ansamblul tranzitoriu de export şi
import.
o Export = vânzare de bunuri materiale şi servicii spre un agent economic dintr-o altă ţară în
schimbul unei sume intr-o valută convenită.
o Import = cumpărare de mărfuri din străinătate contra unei cantităţi de bani.
Baza comerţului interior a constituit-o tranzacţia cu exteriorul având ca obiectiv mărfuri cu
existenţă materială (mijloace de producţie, bunuri de consum, etc.). În prezent, pe lângă comerţul
cu mărfuri comerciale interne, mai cuprinde:
a) prestările de servicii şi vânzări, cumpărare de licenţe cu exteriorul;
b) turismul şi transportul internaţional;
c) consignaţia internaţională;
d) asistenţa economică şi colaborarea tehnică se efectuează pe baze comerciale cu străinătatea.
Aceste ultime 4 componente sunt numite generic comerţ invizibil sau comerţ cu invizibile.
Au o importantă deosebită, mai ales în comerţul internaţional al ţărilor dezvoltate.
Din analiza evoluţiei comerciale exterioare, rezultă o serie de trăsături caracteristice:
1) tendinţa de creştere a exportului mondial. În ultimele două decenii, exportul mondial a crescut de
peste 15 ori.
2) accentuarea diversificării pieţei economice mondiale - astfel, mai ales în perioada postbelică, au
apărut noi pieţe: piaţa ordinatoarelor, microprocesoarelor, în prezent se extinde piaţa internaţională
a roboţilor industriali. În strânsă legătură cu direcţiile fundamentale de dezvoltare a revoluţiei
tehnico-ştiinţifice contemporane, a sporit şi s-a diversificat comerţul cu brevete. Ritmul acestui
comerţ este mai ridicat decât cel al ansamblului comerţ exterior.
3) creşterea ponderii ţărilor industriale în exporturile mondiale. S-a manifestat în întreaga istorie a
comerţului mondial.
4) înrăutăţirea termenilor de schimb ale ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate. Există o
tendinţă de rămânere în urmă a preţurilor la produsele primare (materii prime, materiale), acestea
fiind produse în ţările în curs de dezvoltare. Pentru o cantitate egală de produse, ţările în curs de
dezvoltare vor obţine o cantitate mai mică de produse industrializate.
5) adoptarea unor noi măsuri tarifare şi netarifare de îngrădire a comerţului mondial. Restricţiile
tarifare cuprind diferite taxe vamale percepute asupra mărfurilor care se exportă. Ele influenţează
producţia de vânzări a mărfurilor respective. Îngrădirile netarifare includ o sferă mai largă de
93
restricţii cantitative la import (contingentări), taxe fiscale, stabilirea unor norme obligatorii de
calitate la importul mărfii.
6) instituţionalizarea schimburilor materiale. Au fost înfiinţate o serie de instituţii în scopul
promovării comerţului mondial:
a) instituţii din domeniul naţional numite Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), UNCTAD
(Conferinţa naţională numite pentru comerţ şi dezvoltare)
b) organizaţiile internaţionale pe produse primare ale producătorilor şi consumatorilor (OPEC)
c) organizaţiile economice regionale interstatale care urmăresc desfiinţarea barierelor vamale în
interior, reglementarea preţurilor, elaborarea unei politici vamale comună în relaţiile externe,
Uniunea Europeană, NAFTA, ALADI.
7) tendinţa de tripolarizare a schimburilor comerciale internaţionale: 3 poli UE, SUA şi Japonia deţin
în prezent peste ¾ din valoarea exporturilor mondiale.
Comerţul exterior al României.

Analiza efectuată de economistul Virgil Madgearu la nivelul anului 1938 arăta că peste 80
% din exporturile româneşti erau reprezentate de materii prime (petrol, cereale, animale, lemn,
etc.). Structurile importatoare se bazează pe aceeaşi proporţie 80 % (produse prelucrate – bunuri
de consum, maşini unelte, etc.)
În ultimul deceniu, deşi structurile relţiile economice internaţionale ale României s-au
modificat, totuşi este mică ponderea produselor manufacturiere la export, circa 55-60 % în 1998,
iar materiile prime şi mărfurile alimentare deţin o pondere de 35-50 %.
Eficienţa comercială externă este încă extrem de precară din cauza exportului de produse
prelucrate ineficient pe piaţa mondială.
10.3. Cooperarea economică internaţională a României

Cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi sau multinaţionale dintre
state sau agenţi economici din diferite ţări, vizând realizarea prin eforturi conjugate şi pe
baze contractuale, a unor activităţi conexe, eşalonate în timp în scopul obţinerii unor
rezultate comune superioare. Cooperarea economică se face în următoarele domenii:
a) ştiinţei şi tehnologiei;
b) producţiei de bunuri şi servicii;
c) comercializarea bunurilor şi serviciilor.
a) Cooperarea in domeniul ştiinţei şi tehnologiei îmbracă următoarele forme:
1) programe comune de cercetare ştiinţifică la nivel naţional sau de organizare specializată;
2) crearea în comun de instituţii, laboratoare sau alte mecanisme;
94
3) dezvoltarea şi valorificarea în comun a unor brevete de invenţie aparţinând unuia dintre parteneri;
4) consultanţă prin care un partener acordă celuilalt la cerere studii privind posibilităţile tehnice şi
economice într-un domeniu;
5) asistenţă inginerească: formă mai complexă prin care se efectuează proiectarea şi punerea în
funcţiune a unor întreprinderi exploatatoare de resurse naturale, oferte de licenţă de fabricaţie;
6) asistenţă de specialitate pentru organizarea unor instituţii de învăţământ, cercetare şi pregătire de
specialişti, etc.
7) schimbul de informaţii tehnico-ştiinţifice într-o instituţie, laborator, etc.
b) producţia de bunuri şi servicii:
1) prospectarea şi cercetarea geologică pentru a pune în valoare a resursele naturale ale unei ţări;
2) producţia pe bază de licenţă şi documentaţie ale partenerului;
3) producţia la comandă ;
4) coproducţia şi specializarea în producţie de subansamble ca şi livrarea reciprocă şi asamblarea
producţiei la unul dintre parteneri;
5) acordarea de credite în utilaje şi subansamble în produse rezultate din activităţi;
6) construirea în comun a unor obiective industriale şi agricole.
c) comercializarea bunurilor şi serviciilor:
1) oferta comună pentru vânzare şi instalarea unor maşini şi utilaje complexe;
2) leasing – acord de credite din partea unui partener pentru achiziţionarea sau închirierea spre
folosinţă da maşini, echipamente complexe, etc.
3) contracte pentru termen lung de comercializare între firme sau organisme internaţionale
4) concesionarea de către producător a mărcii produsului şi matriţele sale către comerciant pentru a
vinde produsele sub marca producătorului;
5) franciza = un sistem de vânzare a unui produs sau serviciu sub marca de fabrică sau de piaţă a
partenerului numit francizor, de celalalt partener numit francizer.
10.4. Eficienţa comerţului exterior al României

Orice operaţiune de comerţ exterior trebuie judecată din punct de vedere al eficienţei
economice al raportului dintre rezultate şi cheltuieli, dintre efectele obţinute şi eficienţa depusă.
Efectele imediate ale comerţului exterior sunt veniturile realizate din export ca şi bunurile şi
serviciile obţinute prin import.
Eforturile = cheltuieli în monedă naţională pentru export şi în valută pentru import. Fiecare
agent economic, întreprindere specializată în comerţ exterior apreciază eficienţa exportului prin
cheltuiala internă ce se face pentru a obţine unitatea valutară.
95
Eficienţa importului se apreciază prin cantitatea de lei ce se obţine prin vânzarea pe piaţa
internă a mărfii importate cu o unitate valutară..
Există şi alţi indicatori pentru determinarea rentabilităţii comerţului exterior:
1) cursul de revenire brut la export = este raportul între preţul produsului pe piaţa internă în lei +
cheltuielile de circulaţie până la frontieră în lei şi preţul în valută la frontieră;
2) cursul de revenire la import = raportul între preţul producţiei pe piaţa internă (lei) – taxa de import
percepută în lei şi preţul de import în valută la frontieră.
Cu cât cursul de revenire realizat (încasări în lei din valorificarea producţiei în economia
naţională ce revin la unitatea valutară) este mai mare cu atât este mai avantajos importul.
Eficienţa creşte dacă:
1) creşte gradul de prelucrare a mărfii şi a complexităţii serviciilor destinate exportului;
2) adâncirea specializării producţiei;
3) ridicarea calităţii producţiei;
4) modernizarea şi adaptare mediului de prezentare a mărfii la nivelul cerinţelor pieţei moderne;
5) reducerea cheltuielilor de producţie.
Concepte cheie
• Economie mondială • Raport de schimb

• Curs de revenire la export • Curs valutar
• Curs de revenire la import • Regim valutar
• Balanţă comercială
Teste grilă
1. Tranziţia la economia de piaţă în Romania constituie:

a) componentă a reformei economice;
b) conţinutul reformei economice;
c) realizarea procesului de restructurare a proprietăţii;
d) intervalul de timp în care se înfaptuieste reforma economică;
e) un process autonom, paralel cu reforma economică.
2. Participarea unei economii naţionale la schimburile internaţionale de valori este determinată de:
a) trebuinţele de bunuri de consum;
96
b) cerinţa reducerii decalajelor dintre ţări;
c) nevoile de materii prime şi energie;
d) necesitatea stimulării concurenţeipe piaţa naţională;
e) creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale.
3. Posibilitatea racordării Romaniei la piaţa mondială este dată de:

a) existnţa unui mecanis economic de piaţă;
b) caracterul energointensiv al producţiei industrile;
c) situaţia generală a economiei mondiale.
4. Care este cel mai grav dezechilibru al economiei romaneşti:

a) dintre producţie şi consum;
b) dintre populaţia activă şi populaţia ocupată;
c) dintre masa monetară în circulaţie şi cea necesară.
5. În perioada tranziţiei, economia Romaniei are următoarele caracteristici:
a) unei economii planificate centralizate;
b) unei economii de piaţă;
c) nici una dintre cele două tipuri de economie.

1. Eficienţă economică şi avantaj competitiv
2. Influenţa comerțului asupra economiei româneşti.
97
Unitate de învățare 11.Integrarea economică interstatală
Introducere:
Această unitate de învățare prezintă procesul integrării europene care a dus la aparițiaUniunii
Europene. Este evidențiată evoluţia Integrării Vest Europene și instituţiile Uniunii Europene
(Comisia Europeană, Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene, Consiliul European, Parlamentul
European,Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de Primă Instanță, Curtea de Conturi, Banca
Europeană de Investiţii, Banca Centrală Europeană, Comitetul Economico-Social, Comitetul
Regiunilor și alte instituţii comunitare). De asemenea, sunt prezentate performanţele comunitare
și integrarea României în Uniunea Europeană.
Obiective:
- să descrie Uniunea Europeană
- să rezumați evoluţia integrării vest europene
- să identificați perspectivele Uniunii Europene
- să caracterizați integrarea României în Uniunea Europeană

11.1. Uniunea Europeană (UE): Integrarea Europeană şi concretizarea ei
11.2. Evoluţia Integrării Vest Europene
11.3. Instituţiile Uniunii Europene
11.3.1.Comisia Europeană reprezintă organul executiv şi de decizie al Uniunii Europene
11.3.2. Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene
11.3.3. Consiliul European
11.3.4. Parlamentul European
11.3.5. Curtea Europeană de Justiţie
11.3.6. Curtea de Primă Instanţă
11.3.7. Curtea de Conturi
11.3.8. Banca Europeană de Investiţii
98
11.3.9. Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale
11.3.10. Comitetul Economico- Social şi Comitetul Regiunilor
11.3.11. Alte instituţii comunitare
11.4. Performanţele comunitare
11.5. Integrarea României în Uniunea Europeană
11.1. Uniunea Europeană (UE): Integrarea Europeană şi concretizarea ei

Unul din fenomenele definitorii din economia mondială postbelică este reprezentat de
integrarea interstatală. Pornită din Europa Occidentală ca alternativă la cele două războaie
mondiale pustiitoare, integrarea Uniunii Europene a încheiat timid prin aşezarea de o parte şi de
alta la masa tratativelor a celor mai mari rivali ce s-au confruntat în cele două conflagraţii
mondiale: Germania şi Franţa. Integrarea a însemnat un exemplu folositor pentru întreaga omenire,
integrarea profilându-se treptat şi pe continentul american, latino-american, asiatic. Astfel, un
proces de integrare economică se desfăşoară în prezent pe continentul nord-american între SUA,
Canada şi Mexic pentru crearea unei zone de comerţ liber, numită NAFTA. În continentul sud-
american, există o formă de integrare ALADI.
În Asia de Sud Est o formă de integrare în frunte cu Japonia şi micii tigrii: Maleazia,
Singapore, Taiwan poartă numele SEAN. Deci s-au conturat în ultimul timp 4 mari zone de
integrare: zona europeană, zona sud-americană, zona nord-americană şi zona Extremului Orient.
Teoriile integrării economice consideră că integrarea este deosebit de avantajoasă pentru că:
a) duce la ameliorarea eficienţei producţiei industriale, agricole, etc;
b) adoptarea unor tehnologii mai economice;
c) reducerea fragmentării pieţei, care creează situaţii de monopol al vânzărilor şi majorează
cheltuielile de administrare.
Teoriile integrării economice mai arată că eficienţa s-ar datora înlăturării unor bariere faţă
de ţările membre în uniunile interstatale, că s-ar ajunge la o eficienţă sporită în cadrul ţărilor
membre.
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a inceput în
anul 1951, între 6 ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După 68
de ani şi 8 valuri de aderare Uniunea Europenă avea la sfârșitul anului 2019 un număr 28 de state
membre.
99
În UE, integrarea interstatală ce s-a extins în timp de la aspectele vamale economice,
fiscale, legislative, sociale, politice şi chiar militare, spun unii analişti reprezintă o sfidare directă
la adresa statului naţional.
În UE se vorbeşte de aşa zisul stat european, iar cetăţenii UE pot opta liber pentru un
paşaport emis de organisme militare sau de statul căruia îi aparţine.
Analiştii îşi pun şi întrebarea care va fi viitorul naţiunilor sau cum v evolua conceptul de
suveranitate naţional şi cât timp un stat îşi va mai exercita în exclusivitate competenţa pe teritoriul
său naţional. Desfiinţarea frontierelor în interiorul UE şi proliferarea conceptelor de Europă fără
frontieră sau cu o cooperare transfrontalieră anticipează o configurare a omenirii secolului XXI.
Ideea europeană îşi are originea în Europa postbelică şi a fost exprimată şi de Winston Churchill.
Această integrare este rezultatul unor acumulări treptate de-a lungul timpurilor. Unitatea
Europei în pace, libertate şi prosperitate constituie un ideal cu rădăcini puternice în trecut. Analiştii
spun că Europa de azi este continuatoare tradiţiei a 3 mari oraşe: Atena, Roma şi Constantinopol.
Cultura clasică antică a fost adoptată şi de Europa.
Un mare rol în continuarea ideii de unitate europeană a revenit religiei. Ideea ce avea să se
contureze în a doua jumătate a secolului XX, de la Italia care a fost punctul de plecare al Renaşterii
, din Anglia care a reprezentat leagănul primei revoluţii industriale şi până la micile ţări române,
ai căror domnitori au opus rezistenţă invaziei otomane. Ştiinţa Europei este rezultatul unor genii
apărute atât în Est cât şi Vest: Galilei, Newton, Copernic, Mendeleev.
Există şi mai deosebim în Europa de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, contraste
puternice, chiar între regiuni vecine ca Normandia şi Bretania în Franţa, Sicilia şi restul Italiei.
Există pe lângă diversitatea geografică şi o diversitate religioasă. Există o Europă ortodoxă,
prezentă la Salonic, Belgrad, Kiev, Bucureşti, dar şi o Europă luterană în jurul Mării Baltice, una
catolică Italia şi una calvină din Scoţia până la Ungaria.
Deşi există aceste deosebiri, ideea unităţii europene a primit contururi precise după al
doilea război.
Astfel, într-o primă fază până la sfârşitul anilor ’80 ea a purtat amprenta factorului politic.
Ideea europeană s-a divizat în funcţie de cele două blocuri militare politice şi economice opuse pe
criterii ideologice şi de sistem.
În faţa blocului compact pe care URSS l-a format cu statele din Est, La Bruge, 17 martie
1948 s-a semnat un tratat privind Uniunea Europeană Occidentală (UEO).
Ţări ca Franţa, Olanda, Belgia şi Luxembrug au decis să acţioneze în comun în caz că
securitatea lor ar fi ameninţată. A fost prima afirmaţie oficială a intenţiei de cooperare Vest
Europeană care marchează punctul de plecare a consolidării politice a Europei Occidentale.
Guvernele din UEO au semnat la Londra, la 5 mai 1949 împreună cu Danemarca, Irlanda,
100
Norvegia, Italia şi Suedia o convenţie privind statutul unui prim organ politic Vest European:
Consiliul Europei cu sediul la Strasbourg.
Crearea Consiliului European a fost un impuls de cooperare declanşată de SUA prin
intermediul planului Marshall.
Planul Marshall urmărea transformarea Europei Occidentale într-o primă linie de apărare
împotriva pericolului sovietic. Dacă planul Marshall s-a aflat la baza reconstrucţiei economice a
Europei, organizarea Tratatului Nord Atlantic (NATO) a constituit baza apărării militare. Acest
tratat intră în vigoare în august 1949 şi este semnat la Washington. La ora actuală, prin
performanţele sale, Europa celor 15 sau UE este un pol esenţial de atracţie.
11.2. Evoluţia Integrării Vest Europene

Printre instituţiile integraţioniste este Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO). Ea îşi are originea în declaraţia de la Paris din 9 mai 1950, făcută de Robert Schuman
(ministru de externe al Franţei atunci). El propunea un sector limitat dar extrem de important
subordonat producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei unei aşa zise înalte autorităţi
comune în cadrul unei autorizări deschise cu participarea şi altor ţări europene.
Acest tratat de constituire a intrat în vigoare în iulie 1952. Instituţiei CECO le-au prefigurat
pe cele ale Comunităţii Economice Europene şi Euratomului (Comunitatea Economică a Energiei
Atomice) având pe lângă CECO şi EURATOM statele semnatare. Franţa, RFG, Italia şi ţările
BENELUX şi-au manifestat hotărârea de a-şi uni eforturile pentru promovarea cercetării ştiinţifice
comune în ce priveşte folosirea paşnică a energiei nucleare. La Roma în 25 martie 1957 se
semnează un tratat pe care s-au axat.
Acest tratat are următoarele idei fundamentale:
1) tendinţa comunităţii europene este unitatea. De la început a fost considerat singura posibilitate la
îndemâna statelor membre pentru a putea controla problema cu care se confruntau indiferent că
este vorba despre creşterea economică, inflaţie sau şomaj. Fără unitate, Europa n-ar fi putut să-şi
afirme independenţa economică şi politică în confruntările sale cu entităţi de talie: SUA sau URSS.
2) unitatea nu poate fi realizată decât cu condiţia egalităţii între statele unitare. Nici un cetăţean
comunitar nu poate face obiectul unei discriminări, datorită naţiunii sale. Pe planul relaţiilor
interstatale, nu există nici o prevedere care să considere la o anumită hegemonie Comunitatea
Economică Europeană sau Piaţa Comună era nediscriminatorie.
3) crearea spaţiului european înseamnă garanţia unor libertăţi fundamentale ca de exemplu libera
circulaţie a forţei de muncă şi a capitalurilor.
4) libera reclamă şi solidaritatea. În virtutea acesteia, statele membre trebuie să aibă pe lângă drepturi
şi unele obligaţii, răspunderi, să-şi împartă costul integrării.
101
Pentru realizarea acestor scopuri a fost prevăzut un sistem care să aibă caracterul unei pieţe
unice în interiorul căreia oamenii, să poată circula în mod liber; a fost prevăzut un sistem de
libertăţi economice comune, în timp ce pentru sectoarele care nu au putut fi supuse direct la o
liberă concurenţă; au fost elaborate politici comune, libertăţi şi politici care s-au concretizat într-o
uniune vamală.
În istoria construirii europene, data de 1 iulie 1968 este extrem de importantă, pentru că a
marcat abolirea taxelor vamale între statele membre UE.
Primul preşedinte al Comunităţii Economice Europene, Walter Hashtein asemăna procesul
de integrare europeană cu o rachetă cu 3 trepte.
1. uniunea vamală
2. uniunea economică
3. uniunea politică
Celor şase ţări fondatoare: BENELUX şi Germania, Franţa, Italia li s-au alăturat:
Danemarca, Finlanda, Marea Britanie.
Semnând la 25 martie 1957 cele două tratate de la Roma privind constituirea CEE (Piaţa
Comună) şi Eurotom, statele membre s-au decis să dezvolte în ansamblul economiei lor o
experienţă care s-a dovedit benefică pentru configuraţia viitoare a Europei. Tratatul semnat în
februarie 1986, îmbunătăţeşte şi completează Tratatul de la Roma.
Acest act unic precizează anumite obiective:
a) desăvârşirea pieţei unice comunitare internaţionale şi realizarea la sfârşitul anului 1992 a unui larg
spaţiu fără frontiere
b) întărirea coeziunii economice şi monetare a politicii sociale de cercetare şi dezvoltarea
tehnologică, ameliorarea mediului înconjurător
Calendarul sintetic al evoluţiei integrării Vest Europene este următoarea:
- 1948 – 17 martie Tratatul de la Bruxelles de constituire a Uniunii Economice Europene
- 1951 – 18 aprilie Paris, CECO
- 1954 – aderarea Italiei şi BENELUX-ului
- 1957 – 25 martie Tratatul de la Roma prin care se instituie Piaţa Comună (CEE) şi Comunitatea
Economică a Energiei Atomice (EURATOM) cu 6 state membre: Belgia, Germania, Franţa,
Italia, Luxemburg şi Olanda
- 1962-1964 Politica Agricolă Comună (PAC)
- 8 aprilie 1965 – o singură comisie şi un consiliu unic pentru cel 3 comunităţi europene CECO,
CEE şi EURATOM
- 1968 se definitivează Uniunea Vamală. Ea desfăşoară tarifele dintre ţările membre şi instituie un
singur tarif vamal comun
102
- 1969 – Planul Werner pune bazele sistemului monetar internaţional
- 1973 – are loc prima lărgire a pieţei comune prin aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei
- 1974 - se constituie Consiliul European de şefi de state sau de guverne ai ţărilor membre
- 1981 a doua lărgire a pieţei economice prin aderarea Greciei
- 1985 adoptarea unei aşa zise Carta Alba pentru desăvârşirea pieţei unice
- 1986 a treia lărgire prin aderarea Spaniei şi Portugaliei
- 1995 a patra lărgire prin aderarea Austriei, Finlandei, Suediei
- 2004 a cincilea val de aderare:Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
- 2007: România si Bulgaria
- 2013: Croația
Uniunea Europeana numara la sfârșitul anului 2019 28 state membre şi peste 508
milioane locuitori. În UE nu există o majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre
acestea, la baza întregii construcţii europene a
stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor
interese comune. Acestea au condus la
convingerea că în unele domenii se pot obţine
rezultate mult mai bune la nivel european
decât la nivel naţional. Asa s-a ajuns la politici
comune tuturor statelor membre, elaborate şi
adoptate de institutiile comunitare cu
aplicabilitate pe intreg teritoriul Uniunii. De
multe ori, asfel de politici comune răspund şi
unui principiu fundamental al construcţiei
europene, acela al solidarităţii şi coeziunii.
Existenta politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează
acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.
11.3. Instituţiile Uniunii Europene

11.3.1.Comisia Europeană reprezintă organul executiv şi de decizie al Uniunii
Europene.
Ea îşi are ca punct de plecare Înalta Autoritate instituită prin Tratatul de la Paris, iar apoi
Comisia Comunităţii Economice Europene şi Comisia Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Astfel în 1987, prin dispoziţiile Tratatului de Fuziune a avut loc unificarea structurală a
103
comisiilor celor trei Comunităţi, însă atribuţiile Comisiei Europene sunt guvernate în continuare
în mod distinct de dispoziţiile celor 3 tratate comunitare.
Obiectivul fundamental al Comisiei Europene este acela de asigurare şi funcţionare a
mecanismului Pieţei Comune. Acest obiectiv determină atribuţiile Comisiei Europene, fiind, de
altfel, reflectate în Tratatul de la Roma cu modificările ulterioare. Astfel Comisiei Europene i se
conferă următoarele atribuţii:
- asigurarea respectării dispoziţiilor tratatelor comunitare şi a măsurilor adoptate de celelalte
instituţii în aplicarea acestor dispoziţii;
- formularea de recomandări şi opinii în domenii ce sunt de competenţa tratatului, atunci când
aceasta este prevăzută expres de tratat sau când se consideră necesară;
- putere proprie de decizie şi de participare la elaborarea măsurilor adoptate de Consiliul şi de
Parlamentul European în domeniile reglementate de tratat;
- exercitarea de puteri conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta.
Vom observa că în baza atribuţiilor de mai sus Comisiei Europene i se pot contura
următoarele funcţii de bază:
- funcţia de decizie şi control;
- funcţia de iniţiativă legislativă şi de legiferare;
- funcţia de reprezentare a Comunităţii în relaţiile internaţionale.
Din punct de vedere juridic, Comisia Uniunii Europene are o importanţă deosebită în rândul
instituţiilor puterii comunitare, ea fiind singura instituţie cu caracter permanent ce participă la
procedura legislativă comunitară.
11.3.2.Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene

Acest Consiliu, în actuala sa structură, a luat naştere prin Tratatul de Fuziune al celor Trei
Comunităţi în 1967. Constituirea acestui for a venit ca o necesitate de a corespunde asupra unor
nevoi directive reclamate de noul stadiu al integrării şi de asigurare a programului în cadrul
Comunităţii, precum şi de dezvoltarea conlucrării armonioase între statele comunitare.
Componenţa acestui Consiliu, după cum reiese chiar şi din titlu, este dată de miniştri
desemnaţi de guvernele naţionale. În funcţie de profilul miniştrilor şi de domeniile de care ei
răspund, Consiliul se manifestă fie ca un „Consiliu General”, fie ca un „Consiliu Specializat”.
Acest Consiliu General este constituit de miniştri de externe ai statele comunitare, iar cel
Specializat este format din titularii portofoliilor din guvernele naţionale pe domenii de activitate.
Consiliul General soluţionează problemele generale ale Comunităţii şi se întruneşte, de regulă, o
dată pe lună având un rol coordonator. În schimb, consiliile specializate abordează problemele pe
104
domenii de activitate şi se întrunesc ori de câte ori este nevoie prin simpla convocare din partea
Preşedintelui, şi la solicitarea unui membru sau la iniţiativa Comisiei Europene.
Prin Tratatul de la Roma, Consiliul Miniştrilor are definite următoarele atribuţii:
- adoptarea legislaţiei comunitare;
- formularea politicilor comunitare;
- finalizarea acordurilor încheiate de Comunitate cu state terţe;
- luarea deciziilor cerute de aducere la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare.
Acest Consiliu al Miniştrilor Uniunii Europene este principalul organ legislativ al
Comunităţii, manifestându-se pe de o parte ca for al reprezentanţilor statelor membre, iar de pe
altă parte, ca şi un organ de luare a deciziilor comunitare.
Caracteristicile de bază al acestui Consiliu al Miniştrilor a Uniunii Europene o reprezintă
tocmai acea calitate a sa de for comunitar însărcinat cu adoptarea legislaţiei şi a deciziilor
esenţiale ce privesc Comunitatea.
Odată cu Tratatul de Fuziune este recunoscut din punct de vedere juridic un organ auxiliar
de sprijin al Consiliului Miniştrilor, denumit Comitetul de Reprezentanţi Permanenţi.
11.3.3.Consiliul European
Consiliul European, deşi nu a fost reglementat prin prevederile Tratatului de la Roma, s-a
cristalizat ulterior din necesitatea apariţiei unui cadru organizat şi apoi instituţionalizat, care să
faciliteze întâlnirile sistematice ale şefilor de stat şi de guverne din statele membre, precum şi ale
miniştrilor de externe ai acestora şi a Preşedintelui Comisiei Europene.
Instituţionalizarea acestui cadru s-a realizat prin Înţelegerea de la Paris din 1974, treptat
conturându-se mult mai clar Consiliul European cu Comisia Europeană şi Consiliul Miniştrilor.
Acest Consiliu European este o formă specială a Consiliului Ministerial şi se poate vorbi de o
consacrare juridică a acestuia ca organ comunitar prin Actul Unic European din 1986.
Consiliul European se întruneşte cu specificul soluţionării celor mai complexe probleme
de natură internă cât şi externă ale Comunităţii. De altfel, se poate spune că acesta reprezintă
forul cheie pentru luarea deciziilor politice majore ale vieţii comunitare având întruniri
bianuale.
Atribuţiile Consiliul European sunt definite prin Tratatul de la Maasticht. Legiferarea vine doar cu
titlu de excepţie, însă realizarea acestui deziderat poate avea loc prin intermediul Consiliului
Miniştrilor.
Despre Consiliul European se poate afirma cu tărie că acesta reprezintă centrul de
impulsionare a principalelor iniţiative politice ale Comunităţii şi este un organ de arbitraj
asupra problemelor litigioase din cadrul Consiliului Ministerial. De aici desprindem faptul că
105
acesta dezbate şi o serie de probleme internaţionale de actualitate, iar hotărârile sale nu sunt
obligatorii, însă au valoare de decizii politice. Putem, aşadar, preciza faptul că această constituire
a Consiliului European a reprezentat o necesitate datorată, în primul rând, complexităţii procesului
de integrare.
11.3.4.Parlamentul European
Parlamentul European prezintă, faţă de parlamentele naţionale ale statelor membre, pe
lângă asemănări, şi o serie de particularităţi care îi conferă o identitate proprie. Într-o opinie
juridică se poate afirma că această instituţie reprezintă unul din instrumentele politice prin
care se realizează suveranitatea comunitară.
Parlamentul Comunitar îşi are ca punct de plecare anul 1952, an în care s-a creat, sau mai
bine zis s-a constituit Adunarea Parlamentară. Ea a fost forul parlamentar corespunzător stadiului
incipient al integrării, obiectivat în Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului. Odată cu anul 1958, an în
care, prin Tratatul de la Roma, are loc şi constituirea a celorlalte două comunităţi
europene(Comunitatea Economică Europeană şi EURATOM), Adunarea Parlamentară devine for
parlamentar şi pentru acestea.
Fizionomia actuală este dobândită treptat, pe
măsura adâncirii integrării vest-europene cât şi a
închegării vieţii comunitare. Acest Parlament
European îşi are temeiul juridic în baza tratatelor
încheiate între statele comunitare pe parcursul
procesului lor de integrare.
Comisiile Parlamentare sunt formate din
membrii Parlamentului numiţi de către Biroul Parlamentului. Aceste Comisii sunt de mai multe
Categorii:
- Comisii cu caracter permanent;
- Comisii cu caracter temporar;
- Comisii mixte cu ale statelor asociate, inclusiv cu ale statelor în procesul de aderare.
Membrii comisiilor sunt aleşi pe o perioadă de 2 ani jumătateşi au ca atribuţii, în principal,
primirea proiectelor de legi pregătite de Comisia Europeană, studierea şi amendarea acestora.
Comisiile Parlamentare îşi desfăşoară activitatea între sesiunile Parlamentului, asigurând
continuitatea activităţii parlamentare. Aceste Comisii pot accepta ca lucrările lor să fie publice sau
nu. Însă, la aceste lucrări vor participa, de regulă, un reprezentant al Comisiei Europene şi un
reprezentant al Consiliului Miniştrilor.
106
11.3.5.Curtea Europeană de Justiţie
Prin Convenţia de la Roma din 1957, Curtea Europeană de Justiţie deserveşte tuturor celor
trei Comunităţi Europene prin faptul că are menirea de a asigura garanţia respectării de către
statele membre, instituţiile comunitare cât şi de câtre persoanele fizice şi juridice a tuturor
normelor juridice comunitare .
De menţionat, referitor la numărul impar al judecătorilor este că acesta devine necesar în
vederea adoptării deciziilor cu majoritate, şi că, deşi nu este o regulă scrisă, practica facilitează
fiecărui stat membru dreptul de a numi un judecător. Calitatea de judecător poate înceta fie la
expirarea mandatului, fie prin demisie, pensionare, deces sau eliberarea din funcţie în urma unei
hotărâri unanime a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii pe motivul neîndeplinirii condiţiilor
pentru continuarea activităţii. Înlocuirea judecătorului respectiv se va face pentru restul mandatului
.
Curtea Europeană de Justiţie are o jurisdicţie ce îmbracă forme complexe de natură
constituţională, administrativă, precum şi de orice alt domeniu în care este solicitată de către
Curţile naţionale să confere o interpretare a normelor de drept comunitar. Trebuie de menţionat că
această instituţie mai funcţionează şi ca Instanţă de Apel, unde sunt stocate hotărârile cate de
Curtea de primă instanţă
Competenţa Curţii Europene de Justiţie este determinată de faptul că ea este organul
comunitar de control al legalităţii actelor adoptate de către celelalte organe comunitare precum şi
a acţiunilor lor, transformându-se, astfel, într-un garant al respectării şi aplicării uniforme a
tratatelor şi actelor comunitare.
11.3.6. Curtea de Primă Instanţă

Această instituţie comunitară mai cunoaşte denumirea de Tribunalul de Primă Instanţă al
Comunităţilor Europene. Consacrarea Curţii de Primă Instanţă a survenit odată cu Actul Unic
European ce a intrat în vigoare în iulie 1987.
Totuşi, odată cu Tratatul de la Maastrich, Curţii de Primă Instanţă i se lărgesc atribuţiile
prin faptul că, la cererea Curţii Europene de Justiţie şi cu acordul final al Consiliului European, al
Comisiei Europene şi a Parlamentului European îi mai pot fi transferate şi alte competenţe din
sfera Curţii Europene de Justiţie.
11.3.7. Curtea de Conturi

Acest organ comunitar, înfiinţat în anul 1977, este format din reprezentanţii statelor
membre ce întrunesc calificările profesionale necesare pentru o asemenea funcţie şi care se bucură
de un mandat de 6 ani acordat de către Consiliul Miniştrilor. În numirea membrilor Curţii de
107
Conturi, un rol este îndeplinit şi de Parlamentul European în virtutea atribuţiilor sau referitoare la
aprobarea bugetului.
Curtea de conturi, prin faptul că membrii săi se bucură de acelaşi statut ca şi membrii Curţii
Europene de Justiţie, capătă o importanţă deosebită în rândul instituţiilor comunitare.
Funcţia de bază pe care o îndeplineşte Curtea de Conturi este o funcţie de jurisdicţie
şi control asupra activităţii financiare comunitare. Aşadar, acestei instituţii comunitare i s-a
conferit puterea necesară verificării viabilităţii conturilor şi a modului în care sunt gestionate
fondurile financiare ale comunităţii. Privitor la aceste aspecte, Curtea de Conturi elaborează o
declaraţie pe care o înaintează Parlamentului European şi Consiliului Miniştrilor şi care este făcută
publică prin intermediul Jurnalului Oficial al Comunităţii Europene.
11.3.8. Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeana de Investiţii (B.E.I.) reprezintă instituţia financiară comunitară cu
personalitate juridică, creată prin Tratatul de la Roma, ce are rolul de a finanţa proiectele vizând
dezvoltare regională în Comunitatea Europeană, precum şi proiectele ce sunt de interes pentru
două sau mai multe state membre ale Comunităţii. Pe lângă acestea, Banca Europeana de Investiţii
acordă împrumuturi şi pentru realizarea unor proiecte în Europa Centrală şi de Est sau chiar în
ţările lumii a treia.
Obiectivul Băncii Europene de Investiţii este de a asigura toate regiunile Europei in
a beneficia de posibilităţile oferite de piaţa comună, astfel încât finanţarea să se realizeze sub
forma împrumuturilor51.
Banca Europeana de Investiţii este considerată o instituţie autonomă, poziţia sa
independentă în cadrul Uniunii Europene în raport cu instituţiile comunitare, putând fi comparată
cu poziţia similară cu cea a Băncii Mondiale. Oficial ea trebuie să ceară însă sfatul Comisiei
Europene cu privire la proiecte. Acest statut îi este conferit prin Tratatul de la Roma şi nu poate fi
amendat decât cu aprobarea şi ratificarea statelor membre.
La ora actuală, se poate spune că Banca Europeana de Investiţii funcţionează ca un
mijloc important de canalizare al capitalului de la ţările care înregistrează un surplus în
balanţa de plăţi spre ţările cărora le lipsesc asemenea resurse de capital53.
Atribuirea permanentă de funcţii suplimentare conduce la ideea că rolul Băncii Europene
de Investiţii este în schimbare punându-se problema în ce manieră să se dezvolte activităţi în afara
Uniunii Europene, astfel italienii s-au lovit de opoziţia Germaniei în ceea ce priveşte ca un procent
mai mare din împrumuturi să fie acordat Europei Centrale şi de Est, deoarece se punctează pe
importanţa dezvoltării pieţei interne.
108
11.3.9. Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale
O dată cu anul 1999, s-a creat, la nivelul Uniunii Europene, un Sistem European al Băncilor
Centrale. Acesta este format din Băncile Centrale ale statelor membre şi Banca Centrală
Europeană.
Pregătirea activităţii sistemului de bănci centrale europene a fost asigurată prin
crearea în 1994 a Institutului Monetar European5.
Sistemul European al Băncilor Centrale trebuia să realizeze punerea în aplicare a politicilor
monetare ale comunităţii şi conducerea operaţiilor de schimb cu monede necomunitare,
gestionarea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre şi controlul bunei funcţionări a
sistemelor de plată. Toate aceste funcţii ale Sistemului European al Băncilor Centrale vizează
măsurile care au condus la unificarea monetară şi deci, introducerea monedei unice
europene.
De altfel, Consiliul Europei a dat decizia prin care Banca Centrala Europeana să fie
consultată de către autorităţile naţionale şi în vederea proiectelor de natură legislativă.
Banca Centrala Europeana se comportă precum o bancă centrală a unui mare stat
federal - Europa. Însă, trebuie de menţionat că statele membre por negocia în instanţele
internaţionale şi chiar să încheie acorduri internaţionale în mod independent fără a prejudicia
competenţele şi acordurile comunitare. O condiţie ce nu trebuie neglijată este aceea de căutare a
armonizării legislaţiilor naţionale în vederea supravegherii compatibilităţii acestora cu prevederile
necesare bunei funcţionalităţi a Sistemului European al Băncilor Centrale.
11.3.10. Comitetul Economico- Social şi Comitetul Regiunilor

Aceste instituţii sunt cunoscute mai degrabă ca nişte organizaţii ce îndeplinesc un rol
consultativ. Înfiinţarea acestora a venit pe fondul necesităţii asigurării unui raport corespunzător
între progresele economice ale comunităţii şi condiţiile de viaţă ale cetăţenilor statelor comunitare.
Despre Comitetul Economico – Social se ştie faptul că îşi are originea într-o instituţie
similară, creată în cadrul Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului. În schimb, Comitetul Regiunilor a
fost creat prin intermediul Tratatului de la Maastricht.
Crearea acestor comitete cu caracter consultativ exprimă, pe de o parte, valorile
democratice ce prezidează viaţa comunitară, iar pe de altă parte, preocuparea regională. În
primul caz, se urmăreşte valorificarea unui canal specializat pentru consultarea opiniilor
cetăţenilor Comunităţii, iar în al doilea caz, se vizează egalizarea nivelului de dezvoltare
economico–socială atât la nivelul statelor membre cât şi la nivelul Comunităţii.
109
11.3.11.Alte instituţii comunitare
Alături de cele mai importante instituţii ale Uniunii Europene, mai există o serie de instituţii
cunoscute sub numele de Fonduri Structurale.
Odată cu Tratatul de la Roma este înfiinţat Fondul Social European. Acesta cunoaşte o
dezvoltare a sa odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht. Scopul definit al acestui Fond
Structural îl reprezenta reinvestiţia celor disponibilizaţi prin restructurarea industrială şi deci, lupta
împotriva şomajului.
Anul 1962 reprezintă anul în care a fost creat Fondul European de Orientare şi
Garantare Agricolă. Scopul său are în vedere, în primul rând, protejarea agriculturii comunitare
de concurenţa externă prin acordarea de subvenţii. Un alt scop urmărit este cel de regularizare al
preţurilor agricole, dar şi creşterea randamentului printr-o restructurare a producţiei agricole
comunitare.
Fondul European de Dezvoltare Regională a început să funcţioneze din anul 1975. Acest
fond structural vizează regiunile rămase în urmă din cadrul Uniunii Europene, unde venitul pe
locuitor reprezintă cel mult 75% din media comunitară, precum şi zonele aflate într-un declin
industrial.
Referitor la instituţiile comunitare, trebuie de discutat şi despre un caz mai deosebit pe care
îl constituie Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare(BERD). Această instituţie
bancară prezintă particularităţi deoarece membrii săi nu sunt doar statele membre ale Uniunii
Europene. Numărul membrilor se ridică la 25, iar pe lângă cele 15 state comunitare, se înscriu şi
alte state desprinse de sub blocul comunist, mai exact din Uniunea Sovietică. Această instituţie a
intrat în funcţiune în 1991 având puse bazele încă din 1989. După destrămarea Uniunii Sovietice,
interesul politic major al statelor Uniunea Europeană s-a îndreptat în direcţia ajutorării acestor
state ex-comuniste din Europa Centrală şi de Est. Acel interes politic major a vizat continuarea
perfectării ideii de concretizare a extinderii procesului de integrare europeană. Aşadar, prin
Acordul de Constituire al Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare se specifică scopul
acestei instituţii bancare de a contribui la progresul economic şi la procesul de reconstrucţie în
vederea sprijinirii tranziţiei la economia liberă de piaţă, cât şi de promovare a iniţiativei private şi
antreprenoriale în ţările Europei Centrale şi Răsăritene.
Ţări nemembre ale Uniunii Europene şi membre ale Băncii Europene pentru Reconstrucţie
si Dezvoltare (B.E.R.D.) au avut nemulţumiri cu privire la faptul că Banca Europeană de Investiţii
este participantă în cadrul B.E.R.D.62. Temerea lor ţinea de faptul că alte instituţii internaţionale
nu pot participa, astfel încât să se creeze un precedent periculos în privinţa distribuirii fondurilor.
Conform Acordului de Constituire, este specificat faptul că ţările membre ale Uniunii Europene,
Uniunea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii vor fi acţionarii majoritari ai B.E.R.D.. Pentru
110
Banca Europeana de Investiţii exista argumentul experienţei şi deţinerii „know - how –ului”. De
altfel, BERD funcţionează organizat, datorită evitării disensiunilor, după un model mai costisitor
decât cel propus de Uniunea Europeană.
11.4. Performanţele comunitare

Uniunea vamală: la baza relaţiilor economice externe ale comunităţii stau politica vamală
şi politica comercială comună.
Primul obiectiv al pieţei comune a fost să creeze ,,o uniune vamală în interiorul căreia
schimburile comerciale să fie eliberate total de orice piedici sau obstacole între ţările membre şi
care să fie protejată de o frontieră comună.
Această frontieră comună este constituită din teritoriul vamal prin intermediul tarifului
vamal comun faţă de ţările terţe. Datorită acestui statut, schimburile comerciale intercomunitare
au sporit mai repede decât cele dintre UE şi ţările terţe. Relaţiile cu partenerii comunitari au căpătat
importanţă pentru ţările mici (Belgia, Luxemburg, Irlanda, Portugalia), decât pentru ţări ca
Germania, Italia sau Marea Britanie. Această evoluţie a fost influenţată de reducerile succesive de
taxe vamale la import, proces care s-a încheiat în linii mari în ’68 când a intrat în vigoare tariful
vamal comun, acesta reprezentând o premieră absolută în relaţiile comerciale internaţionale.
În 1968 a început să funcţioneze şi un tarif vamal comun în relaţiile cu ţările din afara UE.
Tariful vamal exterior comun este constituit din ansamblul taxelor vamale aplicate importatorilor
de produse care provin din ţările terţe. În principiu, taxele au fost fixate ca medie a taxelor aplicate
în statele membre în 1957.
Politica agricolă: Tratatul de la Roma nu a prevăzut în dispoziţiile sale pe larg politica
agricolă. Dificultăţile legate de agricultură s-au dovedit foarte importante şi de aceea s-a optat
pentru o politică agrară comună (PAC). Începând cu 1962, agricultura a fost sectorul căruia i s-a
acordat cea mai mare atenţie în cadrul pieţei comune. În acelaşi domeniu au fost depăşite
obiectivele vamale înfăptuindu-se o veritabilă UE economică. La nivelul lui 1958, Franţa se temea
de Piaţa Comună. Industria franceză avea numeroase motive de îngrijorare într-o înfruntare directă
cu concurenţii săi Vest Europeni.
A construi o piaţă unică pentru o industrie naţională cu structuri învechite comporta un
risc considerabil. Dar Franţa era o adevărata putere agricolă. De aceea, ea a început să reclame
unificarea pieţelor agricole ca o contrapartidă logică a uniunii vamale. Când anumite guverne
occidentale se opuneau politicii agrare comerciale, generalul De Gaulle atrăgea atenţia că nu putea
fi concepută o Europă unită fără o agricultură integrată. Până la urmă, partenerii cei mai reticenţi
vest germanii în special, au cedat în faţa stăruinţei franceze. Între organizaţii pieţei agricole
comunitare se bazează pe două idei complementare:
111
1) avea în vedere o piaţă internă fără frontiere în care producţia agricolă să poată circula liber
2) această piaţă internă nu poate fi rezultatul supunerii pur şi simplu a frontierelor intrecomunitare.
Era imposibil să se supună în 1957 frontierele între 6 pieţe agricole naţionale foarte diferite în ceea
ce priveşte preţurile structurale şi mecanismele de dezvoltare. De aceea, începând cu 1962,
legislaţia comunitară referitoare la agricultură reprezenta peste 60 % din totalul legislaţiei adoptate
la nivelul pieţei comune.
Legislaţia comunitară are la bază 3 principii fundamentale:
1) libera circulaţie a produselor, serviciilor, persoanelor si a capitalurilor.
2) menţinerea unei concurenţe loiale.
3) existenţa unui tarif vamal comun care reglementează schimburile comerciale dintre comunităţile
economice europene şi ţările terţe.
În cadrul mecanismelor de funcţionare a pieţei agricole comunitare, există un sistem complicat de
preţuri care servesc ca regulator al pieţei libere:
a) preţurile ghid: care se fixează anual de către consiliul ministerial la închiderea companiilor agricole
care sunt suficient de remuneratorii pentru agricultură fără a leza interesele comunitare.
b) preţurile garantate: pornind de la preţurile ghid, acelaşi consiliu ministerial al UE stabileşte preţuri
garantate la care organismele de achiziţii are obligaţia de a cumpăra produsele oferite de
producător
c) preţurile de intrare, care au ca obiectiv fundamental de a împiedica produsele importate să pătrundă
pe piaţa comunitară la un nivel care să elimine competiţia cu producţia internă
În esenţă, politica agricolă comercială a urmărit atingerea a 5 obiective fundamentale:
1) creşterea randamentului şi încurajarea progresului tehnic
2) asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru agricultori
3) stabilizarea pieţelor agricole
4) garantarea securităţii de aprovizionare
5) asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori
Politica monetară: obiectivul fundamental al politicii monetare iniţiat în 1969 la Haga a
fost acela de a crea o monedă comună. Trebuie făcută distincţie că o monedă comună nu este
acelaşi lucru cu o monedă unică. Prima subzistă împreună cu celelalte monede naţionale. De
exemplu, unitatea de cont europeană (ECU) creată prin Sistemul Monetar European este o monedă
comercială. Dar moneda EURO, creată prin Tratatul de la Maastricht este o monedă unică.
Raţiunile creării unei politici monetare comerciale sunt motivate atât de considerente interne cât
şi externe. Pe plan intern, politica monetară comercială trebuie să-şi aducă contribuţia la
construirea pieţei comerciale, iar stabilitatea monetară este un element indispensabil pentru buna
funcţionare a economiei naţionale. Pe plan extern, politica monetară trebuie să asigure stabilitatea
112
externă monedei şi crearea unui pol monetar internaţional, ca o contrapondere la expansiunea
dolarului american. De la înţelegerea la nivel înalt ce a avut loc în 1969 la Haga se poate spune că
realizarea unei uniuni monetare a devenit un obiectiv comunitar oficial.
În 1971, s-a făcut un prim pas prin adoptarea Planului Werner. Acest plan prevedea
realizarea într-o perioadă de 10 ani în două etape a unei uniuni economice şi monetare având
obiective precise, cum sunt:
1) asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalului în primul
rând
2) asigurarea convertibilităţii depline a monedelor ţărilor membre
Datorită colapsului sistemului de la Bretton Woods, urmat de primul şoc petrolier din 1973,
în 1979 intră în vigoare sistemul monetar european (SME). Conform acestui sistem se admit rate
de schimb flotante cu oscilaţie de ± 2,25 % faţă de o rată pivot.Rata pivot este o rată de schimb
care defineşte moneda unei ţări în unităţi ECU. De exemplu, un franc francez = 0,171 ECU.
Denumirea de ECU provine de la denumirea în limba engleză (European Currency Unit)
Politica socială: procesul de integrare economică ca scop declarat al comunităţii europene
a necesitat o politică socială conform cu noile realităţi. În măsura în care s-a trecut de la o etapă la
alta a integrării de la uniunea vamală la piaţa comună agricolă la libera circulaţie a capitalului şi
forţei de muncă apoi la uniunea monetară, nevoia de a da o orientare comunitară diferitelor politici
naţionale sociale a devenit tot mai evidentă. În Tratatul de la Roma se vorbea despre armonia
sistemelor sociale, despre egalizare prin progres a condiţiilor de viaţă şi de muncă. Dar majoritatea
economiştilor comunitari consideră că aspectele sociale au fost aproape întotdeauna cu un pas în
urma integrării economice. În cadrul Tratatului de la Maastricht, sunt prevăzute 12 principii
enunţate în aşa zisa Cartă socială cu privire la politica socială:
1) dreptul de a exercita orice profesie în interesul comunităţii;
2) libertatea de a alege locul de muncă şi dreptul la o remunerare echitabilă;
3) dreptul la ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă;
4) dreptul la protecţie socială asigurată de sistemele în vigoare în ţara de primire;
5) libertatea de asociere şi de negociere colectivă;
6) dreptul la formarea profesionale;
7) dreptul la egalitatea între bărbaţi şi femei
8) dreptul lucrătorului la informare, consultare şi la participare
9) dreptul la protejarea sănătăţii şi la asigurarea securităţii locului de muncă
10) dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor
11) garantare unui venit minim pentru persoanele în vârstă
12) dreptul la integrarea socială şi profesională a persoanelor handicapate
113
În concluzie, această Cartă poate fi socotită o ,,constituţie socială: pe care UE s-a străduit să o
aplice începând cu 1989.
1) Politica fiscală: aşa cum este firesc, o politică fiscală comună nu putea lipsi din angrenajul
economic atât de complex pe care l-a presupus crearea pieţei comune şi apoi a UE. Problemele
fiscale interstatale sunt în linii mari următoarele:
1) dubla impozitare
2) expansiunea fiscală
3) utilizarea discriminatorie a impozitelor
Prin urmare, principalele trăsături ale sistemului fiscal comunitar trebuie să rezulte aceleaşi
probleme fiscale şi să urmărească următoarele scopuri:
1) existenţa unor reţele proprii pentru taxe vamale, prelevări agricole, prelevări calculate în funcţie
de PIB
2) armonizarea unor dispozitive naţionale (în cazurile de TVA)
3) existenţa unor reglementări naţionale care să respecte obligaţiunile rezultate din tratatele
comunităţii
4) fiscalitatea naţională nu trebuie să vină în contradicţie cu politicile comune.
11.5. Integrarea României în Uniunea Europeană

Etapele şi procedurile de bază ale primirii de noi state ce au fost folosite şi în trecut
sunt următoarele:
- depunerea cererii de aderare;
- avizul Comisiei Europene;
- începerea negocierilor cu ţara candidată;
- încheierea negocierilor;
- aderarea.
Astfel, de exemplu, în timp, aderarea la Comunitate a Greciei, a început prin depunerea
cererii la 12 decembrie 1975, continuând cu elaborarea opiniei Comisiei la 29 ianuarie 1976.
Procesul a continuat apoi cu desfăşurarea negocierilor între 27 iulie 1976 şi 28 mai 1979, iar
aderarea s-a realizat la1 ianuarie 1981.
Depunerea cererii de aderare este o decizie de maximă importanţă pentru statul în cauză.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, orice stat european poate să depună cerere pentru a deveni
membru al Uniunii. Respectiva cerere, adresată Consiliului Miniştrilor va fi discutată şi analizată
de acesta.
După depunerea cererii de aderare, conform procedurii, Consiliul Miniştrilor consultă
Comisia Europeană, cerându-i acesteia să elaboreze opinia referitoare la cerere. Opinia reprezintă
114
o analiză aprofundată a situaţiei ţării candidate precum şi o evaluare a capacităţii acesteia de a
îndeplini condiţiile de stat membru. Ea are menirea de a ajuta Consiliul Miniştrilor în luarea
hotărârii sale, dacă şi cum să înceapă negocierile pentru aderare.
Începerea negocierilor marchează un alt stadiu al procesului de extindere. Specificul acestei
negocieri, constă în faptul că este mai degrabă un fel de conferinţă interguvernamentală între
statele membre şi ţara candidată. Apoi, poziţiile Uniunii, decise în unanimitate de către Consiliu
prezentate ţării candidate de către preşedinţia consiliului. La încheierea negocierilor, este pregătit
un proiect al Tratatului de Aderare care este semnat numai după ce se primeşte acordul
Parlamentului şi aprobarea unanimă a Consiliului de miniştri ai Uniunii Europene. Tratatul
respectiv trebuie să fie ratificat de către toate statele membre şi ţările membre şi ţările candidate,
în concordanţă cu prevederile lor constituţionale, care pot include şi referendumul.
Aceste proceduri de aprobare şi ratificare reclamă timp, ceea ce înseamnă că între sfârşitul
negocierilor şi aderare poate să treacă chiar un an sau mai mult.
De menţionat este faptul că Uniunea Europeană a întocmit o strategie referitoare la
preaderarea ţărilor asociate din Europa Centrală. Această strategie a luat în calcul şi datele la are
cele 12 state şi-au depus cererile de aderare (Cipru şi Malta-1990, Ungaria şi Polonia-1994,
România, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania şi Bulgaria-1995, Cehia şi Slovenia-1996).
Strategia a fost pregătită de Comisia Europeană şi a avut ca bază hotărârea Consiliului
European întrunit la Copenhaga în 1993, potrivit căreia ţările asociate din Europa Centrală care
doresc să devină membre ale Uniunii Europene, pot să o facă de îndată ce sunt capabile să-şi asume
obligaţiile impuse de calitatea de membru. Totodată, Consiliul European a definit şi condiţiile
economice şi politice necesare pentru deţinerea calităţii de membru al Uniunii Europene.
Aceste cerinţe sunt următoarele:
- ţara candidată să aibă un nivel de stabilitate al instituţiilor care să garanteze democraţia,
statul de drept, drepturile omului şi respectul pentru protecţia minorităţilor;
- existenţa unei economii de piaţă funcţionale, ca şi capacitatea de a face faţă concurenţei şi
forţelor pieţei existente în Uniune;
- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile impuse de calitatea de membru, inclusiv aderarea la
scopurile uniunii politice, economice şi monetare.
Scopul urmărit prin această strategie este de a ajuta şi de a îmbunătăţi procesul pregătirii
intrării în Comunitate a ţărilor din Europa Centrală. Elementul cheie al respectivei strategii constă
în pregătirea ţărilor asociate în vederea integrării în piaţa internă a Uniunii. În acest scop, Consiliul
European a solicitat Comisiei Europene realizarea unei Carte Albe pe această temă29.
Semnificaţia deosebită a strategiei de preaderare este ilustrată, intre altele, şi de faptul că
atât pentru Uniunea Europeana cat si pentru tarile solicitante ea reprezintă cea mai serioasă
115
responsabilitate. Astfel, Uniunea Europeană trebuie să se pregătească în vederea absorbţiei noilor
membri, concomitent cu menţinerea scopurilor şi aspiraţiilor sale. În acest sens, ea este nevoită să-
şi revizuiască substanţial instituţiile şi procedurilor decizionale, fapt reiterat şi prin Tratatul de la
Amsterdam cât şi cel de la Nisa.
La rândul lor, ţările asociate trebuie să depună eforturi deosebite în vederea reducerii
distanţei ce separă actualmente sistemele politice şi economice al ţărilor central europene şi ale
Uniunii Europene, încât, la aderare, ţările asociate să poată beneficia de calitatea de membru şi să-
şi onoreze, totodată, obligaţiile care decurg din această calitate.
În vederea realizării strategiei de preaderare au fost utilizate trei elemente principale:
• acordurile Europene;
• „dialogul structurat” ca şi cadru de comunicare;
• fondurile derulate prin programele PHARE, SAPARD si ISPA
Acordurile europene, în marea lor majoritate, pregătesc drumul spre o convergenţă
progresivă, care vizează: dialogul politic şi integrarea economică, culturală şi financiară. Acestea
prevăd constituirea unor Consilii de Asociere, care reprezintă în fond întâlniri bilaterale între
Uniunea Europeană şi fiecare dintre ţările asociate. Consiliile de Asociere sunt sprijinite de
Comitetele de asociere, care dezbat probleme de comerţ, şi de Comisii Mixte Parlamentare, care
permit contactul între Parlamentul European şi Parlamentul statelor în cauză.
Dialogul structurat reprezintă o creaţie a Uniunii Europene în privinţa abordării
potenţialilor membri, dându-le acestora posibilitatea de a se implica mai mult în activitatea
Uniunii, chiar înainte de începerea negocierilor pentru aderare. Consiliul European, întrunit la
Copenhaga, a stabilit acest cadru de întâlniri bilaterale, regulate, la nivel ministerial, între ţările
asociate şi Uniunea Europeană.
Programul PHARE s-a născut din nevoia finanţării nerambursabile a eforturilor statelor
partenere în procesul democratizării şi transformării lor economice. Având în vedere rolul
programului PHARE în modernizarea statelor asociate, acestui program i s-au alocat sume
importante în valoare de miliarde de Euro. Aceste sume au contribuit la punerea la dispoziţia
statelor beneficiare tehnologie, consultanţă în materie de politică şi strategii de instruire, inclusiv
de capital.
SAPARD (Programul Special de Accedere pentru Dezvoltare Agricolă şi Rurală) a avut ca
scop sprijinirea ţărilor candidate în soluţionarea problemelor de ajustare structurală în sectorul
agricol şi cel rural, precum şi în introducerea acquis-ului comunitar privind Politica Agricolă
Comună a UE. Programul SAPARD se întinde până în 2006 si finanţează proiecte majore de
dezvoltare agricolă şi rurală şi are un buget anual de 520 milioane Euro.
116
Programul ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Prea - Aderare) a fost unul din
cele trei instrumente de finanţare nerambursabilă care vor sprijini ţările candidate în pregătirea lor
pentru aderarea al Uniunea Europeană. ISPA a finanţat în perioada 2000-2006 proiecte în
domeniul infrastructurii de transport şi de mediu. Programul a demarat la 1 ianuarie 2000 şi s-a
derulat în cele zece ţări candidate din Centrul şi Estul Europei.
Lărgirea Uniunii Europene s-a făcut în mai 2004 odată cu aderarea statelor amintite mai
sus cu excepţia României şi Bulgariei, acestea aderând în următorul val, cel din anul 2007. Ultima
ţară membră a Uniunii Europene a fost Croaţia, care din anul 2013 a stabilit numărul statelor
membre al Uniunii Europene la 28. Între timp extinderea Uniunii Europene are în vedere şi o
eventuală includere a Turciei, Republicii Moldova, dar si a unor din fosta Yugoslavie. Lărgirea
Uniunii Europene, pe lângă multiplele avantaje pe care le conferă ţărilor candidate
(sprijinirea procesului de tranziţie către economia de piaţă şi democraţie; punerea la
dispoziţie a tehnologiilor avansate pentru creşterea productivităţii şi a nivelului de trai,
garantarea independenţei şi suveranităţii lor etc.), nu ar avea loc dacă nu ar aduce beneficii
politice, economice şi geostrategice statelor deja membre ale Uniunii. Beneficiile politice ţin
de promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii ţărilor europene, cât şi o mai bună colaborare în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Beneficiile economice ţin de lărgirea pieţei unice cu circa
o treime dacă ne raportăm la numărul de locuitori. Din punct de vedere geostrategic, beneficiile
lărgirii Uniunii sunt legate de creşterea forţei sale economice, comerciale şi ştiinţifice, conferindu-
i o mai mare putere politică.
Într-o altă ordine de idei, putem spune că „avantajele lărgirii sunt mult mai mari decât
dezavantajele”, însă, „trebuie avut în vedere că nu toate avantajele se pot măsura în cifre”, fapt ce
va conduce la o regândire asupra distribuţiei fondurilor structurale de coeziune.
Concepte cheie
• Integrarea economică internaţională • Libera circulaţie

• Uniunea Europeană • Politica agrară comună
• Piaţa unică pentru mai multe ţări • Uniunea Mondială
• Diviziunea internaţională a muncii
117
Teste grilă
1. Racordarea României la cerinţele pieţei mondiale se loveşte de unele limite (restricţii), printre care
se numără:
a) caracterul pronunţat energointensiv al producţiei industriale;
b) gradul avansat al uzurii morale a aparatului tehnic şi a tehnologiilor de producţie;
c) nivelul scăzut al cererii pe piaţa internă;
d) centralizarea insuficientă a relaţiilor economice externe;
e) cadrul juridic, încă insuficient adaptat cerinţelor pieţei externe.
2. Uniunea Europeana a fost constituită în anul 1957, la data respectivă numindu-se Comunitatea
Economica Europeana, prin semnarea tratatului de la Roma intrat în vigoare la data de:
a) 10 iulie 1957;
b) 1 decembrie 1957;
c) 1 ianuarie 1958;
d) 1 ianuarie 1959;
e) 1 ianuarie 1960.
3. În relaţiile cu Uniunea Europeana, obiectivul final al României este:

a) statutul de asociat;
b) integrarea deplină;
c) dezvoltarea relaţiilor reciproce în scopul impulsionării reformei economice, asigurării stabilităţii
şi integrităţii naţionale;
d) integrarea în NATO.
4. Care din următoarele ţări sunt membri fondatori ai Uniunii Europene ?

a) Germania;
b) Marea Britanie;
c) SUA;
d) Franţa;
e) Italia;
f) Luxemburg.
118
5. Structurile europene urmăresc obiective:
a) politice;
b) militare;
c) economice;
d) sociale;
e) naţionale.
1. Integrarea economică internaţională – trăsătură caracteristică esenţială a economiei

mondiale în perioada postbelică.
2. Piaţa unică – trăsătură esenţială a integrării economice.
3. Măsuri pentru pregătirea condiţiilor în vederea intrării României în Uniunea
Europeană.
119
Dicţionar
- Abilitate întreprinzătorului – este considerată neofactor de producţie şi se caracterizează prin

capacitatea agentului economic de a combina efficient factorii de producţie existenţi la un moment
dat.
- Administraţiile private – reprezintă unităţile instituţionale care produc în principal servicii
nedestinate pieţei pentru gospodării, iar uneori şi servicii marfare cu scop nelucrativ.
- Administraţiile publice – reprezintă unităţile instituţionale care produc servicii nedestinate pieţei
pentru colectivitate sau redistribuie veniturile.
- Agent economic – individ, organizaţie sau instituţie care prin decizie sau acţiune practică
influenţează activitatea economică.
- Agregat – despre elemente: unite într-un tot.
- Arendare – contract prin care una din părţi dă celeilalte părţi în folosinţă temporară respectivul
bun în anumite condiţii, iar prin folosirea acestui bun, arendaşul plăteşte o arendă care cuprinde
renta şi dobânda la capitalul investit în bunul respectiv.
- Autoconsum – este consumul din producţia proprie, fără ca obiectul lui să fie supus vânzării-
cumpărării pe piaţă.
- Bani electronici – variantă contemporană a banilor scripturali.
- Bunuri fungibile – care se consumă prin întrebuinţare şi în cazul cărora fiecare unitate poate fi
înlocuită de alta.
- Carte de credit – instrument de plată sub formă de cartela magnetică.
- Cheltuieli materiale – elemente de cost determinate de consumul unei materii prime, materiale
combustibili, etc.
- Cheltuieli salariale – reprezintă sumele plătite sub formă de salarii şi cheltuielile întreprindreii cu
asigurările sociale.
- Cost de oportunitate (cost alternativ) – reprezintă costul unui bun economic, nu în bani, ci in
functie de alternativele la care trebuie să se renunţe pentru a produce bunul respectiv.
- Creditor – cel care acordă împrumut sau credit pe o perioadă de timp convenită.
- Debitor – cel care datorează sume de bani sau mărfuri.
- Depozit bancar – sume depuse de personae fizice sau juridice în contul lor de la bancă.
- Dividend – parte din profitul net al unei societăţi care se cuvine pentru o acţiune.
- Elasticitate – raportul dintre modificarea relativă a unei mărimi şi modificarea relativă a altei
mărimi.
- Fixing – operaţie de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la bursă.
- Lichiditate – capacitatea unui agent economic de a-şi onora rapid şi la termen datoriile scadente.
120
- Management – disciplină ştiinţifică care se ocupă cu studierea conţinutului, metodelor şi tehnicilor
de conducere.
- Marketing – disciplină ştiinţifică care cuprinde ansamblul tehnicilor şi metodelor moderne având
ca obiect studiul crerii consumurilor şi satisfacerea acestora cu produse şi servicii în condiţii cât
mai bune.
- Menajele – agenţi economici constituiţi din persoane care trăiesc de regulă su acelaşi acoperiş şi
care se gospodăresc în comun, funcţionând ca o unitate economică. În sfera menajelor se includ:
familiile, celibatarii, căminele de bătrâni, etc.
- Monedă forte – monedă a cărei cerere pe piaţa schimburilor depăşeşte oferta.
- Monopol – întrprindere mare sau uniune de întreprinderi care concentrează o parte a producţiei şi
a desfacerii unei mărfi, are posibilitatea să ingrădească libera concurenţă, să domine piaţa şi să
impună preţuri de monopol.
- Nevoi – ceea ce oamenii resimt, direct sau indirerct, ca fiindu-le necesar pentru existenţa, pentru
formarea şi manifestarea personalităţii lor.
- Non-financiare – caracteristica unor agenţi economici sau a unor activităţi ale căror rezultate sau
prestaţii nu sunt evaluate monetar şi nici nu urmăresc obţinerea unor profituri monetare.
- Obiectiv – care nu depinde de subiectul uman, de voinţa şi conştiinţa sa.
- Paritate – raportul de schimb dintre valorile a două monede care reflectă raportul dintre puterea
lor de cumpărare în ţările respective.
- Piaţă – noţiune legată de producţia de mărfuri care exprimă totalitatea relaţiilor generate de actele
de vânzare cumpărare.
- Piaţă neagră – comerţ clandestine, illicit.
- Plasament financiar – utilizare a unei sume de bani în vederea obţinerii unui profit prin acordare
de credite.
- Populaţia activă – cuprinde toţi membrii apţi de muncă ai unei societăti.
- Prodfactori – bunuri care servesc obţinerii satsfacţiilor.
- Protecţionism – sistem de măsuri având drept scop ocrotirea anumitor ramuri ale economiei.
- Rentabilitate – calitatea de a adduce câştig, beneficii, profit.
- Satisfactori – bunurile utilizate pentru consumul personal al membrilor societăţii.
- Servicii economice – prestaţii de natură nematerială ale activităţii economice, care satisfac nevoi
specifice ale individului şi colectivităţii.
- Servicii marfare – prestaţii destinate pieţei, care fac obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă: cele de
reparaţii, de publicitate, de transport, etc.
- Servicii nemarfare – care nu sunt destinate pieţei, ci sunt livrate în mod gratuit.
121
- Sociogrup – colectivitate de oameni caracterizată printr-un comportament social asemănător,
datorită unor trăsături commune care se referă la interesele lor economice, sociale, culturale.
- Solvabilitate – situaţie în care activele uneui agent economic depăşesc pasivele sale.
- Valută – monedă naţională a unei ţări sau disponibilă în cont care este folosită la realizarea unor
operaţiuni şi tranzacţii internaţionale.
- Zonă monetară – ansamblul teritoriilor în care este acceptată o anumită monedă.
122
Teste de autoevaluare finale
1. Banca centrală este investită cu diferite funcţii care pot diferi de la o ţară la alta şi care privesc:
a) deschiderea de conturi curente;
b) prestarea de servicii de încasări şi piaţă pentru clienţii titulari ai acestor conturi;
c) emisiunea monetară;
d) supravegherea doar a unei părţi din sistemul bancar;
e) asigurarea instabilităţii monetare.
2. Ofertanţii de monedă pot fi:

a) agenţi economici care au prisos de disponibilităţi băneşti ; b) BNR ;
c) băncile in lichidare; d) firmele.
3. Piaţa muncii prezintă următoarele particularităţi

d) ea este o piaţă cu un înalt grad de rigiditate şi de sensibilitate, condiţionând atât echilibrul
economic cât şi pe cel social;
e) nu este o piaţă mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte
pieţe;
f) este o piaţă mai putin complexă, mai putin organizată şi mai putin reglementată în raport
cu celelalte pieţe;
d) nu este o piaţă contractuala si participativa.

e) simultan în toate ţările în anumite ramuri economice;
f) diferit între ţări în anumite ramuri economice;
g) diferit între ţări şi influenţând în aceeaşi proporţie activitatea economica generală;
h) diferit între ţări şi influenţând în proporţii diferite activitatea economică.
5. Pentru sporirea ofertei de bani, banca centrală va recurge la:

d) vânzare de hârtii de valoare de la bănci şi populaţie şi piaţa deschisă
e) reducerea ratei legale de rezervă
f) ridicarea taxei scontului
g) Ridicarea ratei legale de rezervă
6. După forma de proprietate, piata muncii se imparte in:

3) piaţa muncii din sector privat, piaţa întreprinzătorilor publici
4) piaţa cererii de muncă din partea marilor firme, piaţa întreprinzătorilor publici
5) piaţa cererii de muncă din partea marilor firme, piaţa muncii pentru IMM
6) piaţa muncii din sector privat, piaţa muncii pentru IMM
7. În cazul unui buget deficitar, pentru a susţine cheltuielile fără acoperire în venituri, statul
poate recurge la:
a) împrumuturi interne si externe;
b) emisiune de bani cu acoperire în bunuri şi servicii;
c) micşorarea taxelor şi impozitelor existente.
8. Inflaţia reprezintă:
a) un dezechilibru structural al mecanismului economic;
b) un fenomen al economiei expresie a echilibrului;
c) un proces economic numai la nivelul agenţilor economici;
d) un dezechilibru economic la nivelul instituţiilor financiar bancare.
123
9. Care din următoarele ţări sunt membri fondatori ai Uniunii Europene?
a) Germania, Franţa, Italia, Luxemburg;
b) Marea Britanie;
c) SUA, Franţa, Marea Britanie;
d) Italia, Luxemburg, Danemarca.
10. Şomajul este un fenomen:

a) macroeconomic, opus ocupării, reprezentând un surplus de populaţie activă faţă de
aceea care poate fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă;
e) microeconomic, specific întreprinderilor mici şi mijlocii.
f) extrem de rar întâlnit
g) nici un răspuns
11. BNR este banca centrală a statului român. În acest sens:

a) elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară şi cea de credit;
b) nu emite şi pune în circulaţie monedă;
c) nu stabileşte şi administrează rezervele in aur si devize ale ţării;
d) nu este trezorier al statului.
12. Pentru a stimula investiţiile, rata dobânzii trebuie să fie:

d) superioară ratei medii de rentabilitate;
e) inferioară ratei medii de rentabilitate;
f) egală cu rata medie de rentabilitate.
13. Funcţiile creditului în ţările cu economie de piaţă pot fi sintetizate astfel:

5) mijloceşte mobilizarea resurselor de capital temporar disponibile şi orientarea acestor
resurse către cei care au nevoi mai mari decât posibilităţile proprii de acoperire
6) nu favorizează desfacerea mărfurilor, favorizează tranzacţiile comerciale
7) nu influenţează creştereaconsumuluiprincumpărareapecredit
8) nu contribuie la reglarea circulaţiei monetare
14. Piaţa muncii îndeplineşte următoarele funcţii:

f) furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională
g) mijloceşte separarea factorului muncă de factorul de producţie capital;
h) influenţeaza repartizarea creditelor;
i) îngreuneaza alocarea resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii etc.
15. Printre cheltuielile bugetare nu se includ:

h) cheltuieli cu funcţii administraţie publică
i) cheltuieli cu apărarea
j) cheltuieli pentru învăţământ şi educaţie
k) cheltuieli pentru sănătate
l) cheltuieli cu salariile angajatilor la firmele private
16. În cazul unui buget deficitar, pentru a susţine cheltuielile fără acoperire în venituri, statul
poate recurge la:
a) împrumuturi interne;
b) emisiune de bani fara acoperire în bunuri şi servicii;
c) micşorarea taxelor şi impozitelor existente
d) nici un raspuns
124
17. În relaţiile cu Uniunea Europeana, obiectivul final al României este:
e) statutul de asociat;
f) integrarea deplină;
g) dezvoltarea relaţiilor reciproce în scopul impulsionării reformei economice, asigurării
stabilităţii şi integrităţii naţionale;
integrarea în NATO.

i) simultan în toate ţările în anumite ramuri economice;
j) diferit între ţări în anumite ramuri economice;
k) diferit între ţări şi influenţând în aceeaşi proporţie activitatea economica generală;
l) diferit între ţări şi influenţând în proporţii diferite activitatea economică.
19. Inflaţia se poate prezenta sub mai multe tipuri:

e) inflaţia prin cerere, inflaţia prin costuri;
f) inflaţia prin costuri, inflaţia prin preţuri;
g) inflaţia prin preţuri, inflaţia prin cerere;
h) inflaţia prin ofertă, inflaţia prin preţuri.
20. Şomajul reprezintă:

a) nefolosirea, în forme şi grade diferite, a unei părţi a forţei de muncă active;
b) acea situaţie de pe piaţa muncii în care cererea de muncă depăşeşte oferta de muncă;
c) timpul pe care pensionarii şi femeile casnice l-ar putea folosi într-o anumită activitate
remunerată.
Răspunsuri teste de autoevaluare finale
1. C 11. A
2. A 12. B
3. A 13. A
4. D 14. A
5. B 15. E
6. A 16. A
7. A 17. B
8. A 18. D
9. A 19. A
10. A 20. A
125
Bibliografie
1. Bal A., Dumitrescu S. – Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

2. Breeanu P., Poanta D. – Organisme financiare internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003
3. Commelin B. – Europa Economică. UEM, piaţa comună, politici comune, Ed. Institutul
European ,1998
4. Dăianu Daniel, Vrânceanu Radu – România şi Uniunea Europeană, Ed. Polirom, 2002
5. Hardwick Philip, Laugmead John, Khan Bahadur – Introducere în economia
politicămodernă, Ed. Polirom, Bucureşti, 2002
6. Hen Christian, Jacques Leonard – Europa, Ed. Humanitas, Bucureşti 1992
7. Ioniţu Mariana – Tranziţie la economia de piaţă, Ed. Economică
8. Iordache S., Lazăr C. – Curs de Economie Politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
9. Jinca I. – Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
10. Leonard Dick – Ghidul Uniunii Europene, Ed. Teora, 2001
11. Miron Dumitru – Integrarea economică regională, Ed. Sylvi, Bucureşti 2000
12. Nastase C., Popescu M., Boghean C., Scurariu L., Macroeconomie, concepte
fundamentale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008
13. Nastase C., Popescu M., Boghean C., Scurariu L., Microeconomie, concepte fundamentale,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009
14. Roman V. – România în Europa, ediţia a doua, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994
15. Tsoukalis Lankas – Noua economie europeană, 1997,traducerea Irina Dogaru, Nicolae
Negru, Ed. ARC, 2000
16. Tribuna Economică, 2015-2019
17. Revistele Capital 2015-2019
18. Centrul de Informare al Comisiei Europene în România
19. www.infoeuropa.ro
20. www.guv.ro
21. www.europa.eu.int
22. www.mie.ro
126

Curs - Economie - 2 - AMS - ID - ECTS ID - Sem - 2 - 2019 - Unlocked

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs - Economie - 2 - AMS - ID - ECTS ID - Sem - 2 - 2019 - Unlocked

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

Un iv er sitatea “ Ştefan c el Mar e” Suc eava

Curs pentru învăţământ la distanţă

Unitate de învățare 1. Eficienţa economică în ţările cu economie de piaţă.................... 8

Unitate de învățare 2. Creditul, instituţii financiar-bancare ........................................ 18

Unitate de învățare 3. Piaţa monetară şi componenţa masei monetare ....................... 26

Unitate de învățare 4. Piaţa capitalului (financiară) ...................................................... 35

Unitate de învățare 5. Piaţa muncii – piaţă derivată în economia de piaţă ................. 44

Unitate de învățare 7. Fluctuaţiile activităţii economice în ţările cu economie de piaţă

Unitate de învățare 8. Inflaţia – fenomen negativ al economiei de piaţă .................... 71

Unitate de învățare 9. Ocuparea şi şomajul .................................................................... 80

Unitate de învățare 10. România în circuitul economic internaţional ........................ 91

Dicţionar ........................................................................................................................... 120

Teste de autoevaluare finale ........................................................................................... 123

Răspunsuri teste de autoevaluare finale........................................................................ 125

Evaluarea studenților se va realiza astfel:

Introducere, Obiective, Conținutul unității de învățare, Timp mediu necesar de studiu

Conținutul unității de învățare:

Timp mediu necesar de studiu:2 ore

1.2. Factorii de creştere ai eficienţei economice

1.3. Productivitatea factorilor de producţie

A) 1) productivitate parţială, care este productivitatea unui factor de producţie considerându-se

B) ambele forme ale productivităţii se determină şi ca:

fiind la originea acesteia (de exemplu productivitatea medie a muncii W =

1.4. Productivitatea muncii şi formele sale

7. Calculată ca raport între producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată, productivitatea

Titluri de referate şi de lucrări complexe

1. Mutaţii contemporane în sistemul productiv sub incidenţa progresului în ştiinţă şi tehnică.

Introducere, Obiective, Conținutul unității de învățare, Timp mediu necesar de studiu

Conținutul unității de învățare:

Timp mediu necesar de studiu:2 ore

2.1. Conţinutul, formele şi funcţiile creditului

Există în toate ţările cu economie de piaţă următoarele tipuri de credite:

2.2. Sistemul bancar în România

• sistem financiar bancar • scont – rescont

1. BNR este banca centrală a statului Român. În acest sens:

Titluri de referate şi de lucrări complexe

Introducere, Obiective, Conținutul unității de învățare, Timp mediu necesar de studiu

Conținutul unității de învățare:

Timp mediu necesar de studiu:2 ore

3.1. Componentele pieţei monetare

3.2. Cererea şi oferta de monedă

3) Comportamentul agentului economic faţă de monedă

3.3. Politica monetară

• Piata monetara • Echilibrul monetar

1. Este posibilă diminuarea masei monetare atunci când?

2. Creşterea masei monetare se asigură prin:

3. Formarea şi dinamica masei monetare se află în strânsă legătură cu:

4. Ofertanţii de monedă pot fi:

Titluri de referate şi de lucrări complexe

Introducere, Obiective, Conținutul unității de învățare, Timp mediu necesar de studiu

Conținutul unității de învățare:

Timp mediu necesar de studiu:2 ore

4.2. Cererea şi oferta de hârtii de valoare pe termen lung

• piaţa de capital • dividend

1. Bursa de valori nu este:

2. Bursele de mărfuri tranzacţionează:

4. Pe piaţa financiară secundară, preţul titlurilor depinde de:

5. Bursa este o piaţă specializată unde se vând şi se cumpără:

Titluri de referate şi de lucrări complexe

1. Rolul instituţiilor financiare în funcţionarea economiei

Introducere, Obiective, Conținutul unității de învățare, Timp mediu necesar de studiu

Conținutul unității de învățare: