Rusia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Rusia
Россия (rusă)
Российская Федерация (rusă)

Drapelul Rusiei Stema Rusiei

Deviză: Reveal your own Russia 

Imn: 

Imnul Național al Rusiei

MENIU

0:00

Geografie
Suprafață  
 - Total 17.125.191 km²[2] 
Cel mai înalt punct Elbrus (5.642 m) 
Cel mai jos punct Marea Caspică (−28 m) 
Vecini Azerbaidjan
 Belarus
Republica Populară Chineză
Estonia
Finlanda
Georgia
Kazahstan
Letonia
Lituania
Coreea de Nord
Norvegia
Republica Abhazia[*]
Japonia
Statele Unite ale Americii
Ucraina
Mongolia
Polonia
Osetia de Sud
Republica Populară Luhansk
Republica Populară
Donețk 
Fus orar UTC+2 (UTC+2) 
Populație
 - Estimare 2017 146.804.372
Limbi oficiale limba rusă 
Etnonim ruși (pl.)
rus (masc.)
rusoaică (fem.) 
Guvernare
Sistem politic democrație reprezentativă 
Președinte Vladimir Putin 
Prim-ministru Mihail Mișustin 
Legislativ Adunarea Federală a
Rusiei 
Camere Sovietul Federației Ruse
Duma de Stat
Capitala Moscova (din 11 martie
1918) 
Istorie
[1]
Sosirea lui Rurik 862
Rusia Kieveană 882
Marele Țarat al
1283
Moscovei
Țaratul Rusiei 16 ianuarie 1547
Imperiul Rus 22 octombrie 1721
Republica Rusă 14 septembrie 1917
RSFS Rusă (Revoluția 25 octombrie/7 noiembrie
 din Octombrie) 1917
Uniunea Sovietică 30 decembrie 1922
Declarația de
12 iunie 1990
suveranitate(d)
Declarația CSI 8 decembrie 1991
Federația Rusă 25 decembrie 1991
Actuala constituție 12 decembrie 1993
Economie
PIB (PPC)  
PIB (nominal)  
IDU 0,816
Monedă Rublă rusă ( RUB ) 
Coduri și identificatori
Cod CIO RUS 
Cod mobil 250 
Prefix telefonic +7 
ISO 3166-2 RU 
Domeniu Internet .ru .rf[*] .рус[*] .su[5] 
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text 

Rusia (în rusă Росси́я, transliterat: Rossia; pronunție rusă: /rɐˈsʲijə/), oficial Federația

Rusă (în rusă Росси́йская Федера́ция, transliterat: Rossiiskaia Federația, pronunțat /rɐˈsʲijskəjə
fʲɪdʲɪˈratsɨjə/), este o țară în Eurasia.[6] Cu 17.125.200 km², Rusia este cea mai întinsă țară din lume,
acoperind peste o optime din suprafața locuită a Pământului, și a noua ca populație, cu peste 144
de milioane de oameni în decembrie 2017, excluzând Crimeea. Aproximativ 77% din populație
trăiește în partea vestică, europeană, a țării. Capitala Rusiei, Moscova, este unul dintre cele mai
mari orașe din lume(d); alte mari orașe(d) sunt Sankt Petersburg, Novosibirsk, Ekaterinburg și Nijni
Novgorod.
Extinsă pe aproape toată Asia de Nord și pe o mare parte din Europa de Est, Rusia se întinde
pe unsprezece fuse orare(d) și cuprinde o gamă largă de tipuri de mediu(d) și forme de relief. De la
nord-vest spre sud-est, Rusia are frontiere
terestre(d) cu Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și Polonia (ambele cu Regiunea
Kaliningrad), Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de
Nord. Are frontiere maritime(d) cu Japonia în Marea Ohotsk și cu SUA (statul Alaska) în Strâmtoarea
Bering.
Slavii răsăriteni au apărut ca grup identificabil în Europa între secolele al III-lea și al VIII-lea e.n.
[7]
 Întemeiat și guvernat de o elită războinică varegă și de urmașii ei, statul medieval Rutenia a
apărut în secolul al IX-lea. În 988, el a adoptat creștinismul ortodox de la Imperiul Bizantin,
[8]
 începând o sinteză a culturilor bizantină și slavă care a definit cultura rusă(d) în următorul mileniu.
[8]
 Rutenia s-a dezintegrat în cele din urmă în mai multe state mici; majoritatea teritoriilor sale au
fost apoi invadate de mongoli și au devenit tributare Hoardei de Aur nomade în secolul al XIII-lea.
[9]
 Marele Cnezat al Moscovei a reunificat treptat principatele rusești din jur și a obținut
independența față de Hoarda de Aur. Până în secolul al XVIII-lea, această țară își întinsese mult
granițele prin cuceriri, anexări și explorări(d), transformându-se în Imperiul Rus, al treilea imperiu ca
întindere din istorie, din Polonia în vest până în Alaska în est.[10][11]
După Revoluția Rusă, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă a devenit principala și cea
mai mare republică constituantă a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, primul stat socialist prin
constituție din lume.[12] Deși inițial aliată cu Germania Nazistă, Uniunea Sovietică a jucat un rol
decisiv în victoria Aliaților în al Doilea Război Mondial,[13][14] din care a ieșit ca superputere mondială
rivală cu Statele Unite în Războiul Rece. Epoca sovietică a adus unele dintre cele mai importante
realizări tehnologice(d) ale secolului al XX-lea, între care primul satelit artificial și lansarea primilor
oameni în spațiu. Până la sfârșitul lui 1990, Uniunea Sovietică avea a doua economie a lumii, cea
mai mare armată permanentă din lume și cel mai mare stoc de arme de distrugere în masă. [15][16]
[17]
 După dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, au apărut douăsprezece republici independente:
Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, Uzbekistan, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kîrgîzstan, Moldo
va, Tadjikistan, Turkmenistan, iar Statele Baltice anexate forțat și-au redobândit
independența: Estonia, Letonia, Lituania; RSFS Rusă s-a reconstituit sub forma Federației Ruse și
este recunoscută în dreptul internațional ca continuatoare a personalității legale și succesoare
a Uniunii Sovietice.[18] Este guvernată ca republică federală semiprezidențială.
Economia rusă este a douăsprezecea ca mărime după PIB nominal și a șasea după paritatea
puterii de cumpărare în 2015.[19] Bogatele resurse minerale și energetice ale Rusiei sunt cele mai
mari din lume,[20] țara fiind unul dintre principalii producători de țiței(d) și gaze naturale(d) din lume.[21]
[22]
 Este una dintre cele cinci țări recunoscute ca deținătoare de arme nucleare și posedă cel mai
mare arsenal de distrugere în masă.[23] Rusia se revendică mare putere și ca putere
regională(d) având ambiții de potențială superputere. Este membru permanent(d) al Consiliului de
Securitate al Națiunilor Unite și partener activ al ASEAN,[24][25][26] precum și membru al Organizației
pentru Cooperare de la Shanghai, al G20, al Consiliului Europei, al Cooperării Economice Asia-
Pacific (APEC), al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), și al Organizației
Mondiale a Comerțului (WTO), precum și membrul conducător al Comunității Statelor
Independente (CSI), al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) și unul din cei cinci
membri ai Uniunii Economice Eurasiatice, împreună cu Armenia, Belarus, Kazahstan și Kîrgîzstan.

Cuprins

 1Etimologia
 2Istoria
o 2.1Istoria timpurie
o 2.2Rusia Kieveană
o 2.3Marele Cnezat al Moscovei
o 2.4Țaratul Rusiei
o 2.5Rusia imperială
o 2.6Revoluția din Februarie și Republica Rusă
o 2.7Rusia sovietică și războiul civil
o 2.8Uniunea Sovietică
o 2.9Federația Rusă
 3Politică
o 3.1Guvernare
o 3.2Relații externe
o 3.3Armata
o 3.4Împărțire politico-administrativă
  4Geografie
o 4.1Clima
o 4.2Biodiversitatea
 5Economia
o 5.1Corupția
o 5.2Agricultura
o 5.3Energie
o 5.4Transporturi
o 5.5Știință și tehnologie
o 5.6Explorarea spațiului
o 5.7Alimentarea cu apă și canalizarea
 6Demografia
o 6.1Cele mai mari orașe
o 6.2Grupuri etnice
o 6.3Limbile
o 6.4Religia
o 6.5Sănătate
o 6.6Educație
 7Cultura
o 7.1Cultura populară și preparatele culinare
o 7.2Arhitectura
o 7.3Artele vizuale
o 7.4Muzică și dans
o 7.5Literatură și filozofie
o 7.6Cinema, animație și mass-media
o 7.7Sport
o 7.8Sărbătorile și simbolurile naționale
o 7.9Turism
 8Note

Etimologia[modificare | modificare sursă]
Numele Rusia este derivat din Rus'(d), numele unui stat medieval astăzi tradus în română
ca Rutenia și populat în mare parte de către slavii răsăriteni. Acest nume propriu a devenit, ulterior,
mai proeminent și țara a început să fie numită de către locuitorii ei Русская Земля („Russkaia
zemlea”), care poate fi tradus ca „Pământul rusesc” sau „Țara Rusilor". Numele  Rus(d) în sine
provine de la rusii medievali, negustori și războinici suezi(d)[27][28] care au trecut Marea Baltică și au
fondat un stat centrat în Novgorod, care mai târziu a devenit Rusia Kieveană.
Versiunea latină a numelui Rus' era Rutenia(d), de unde numele de Rutenia. aplicat mai ales
regiunilor de sud și de vest ale teritoriilor fostului stat medieval, adiacente Europei Catolice. În
scopul de a distinge Rusia Kieveană de alte state derivate din ea, este numită Rutenia
Kieveană de către istoriografia modernă. Numele actual al țării, Россия (Rossia), vine de la
denumirea greacă bizantină pentru țara Rus'(d), Ρωσσία Rossía—scris Ρωσία (Rosía pronunțat [ro
ˈsia]) în greaca modernă.[29]
Modul standard de denumire a cetățenilor Rusiei în română este „ruși”;[30] în rusă cuvântul
fiind rossiane (россияне). Există însă două cuvinte rusești care se traduc în română ca „ruși”. Unul
este „русские” (russkie), care de cele mai multe ori înseamnă „etnici ruși”. Altul este „россияне”
(rossiane), care înseamnă „cetățeni din Rusia(d), indiferent de etnie”.
Istoria[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Rusiei.
Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]
Pastoralismul nomad(d) s-a dezvoltat în stepa Pontico-Caspică începând cu Epoca Cuprului.[31]
În antichitatea clasică(d), stepa Pontică era denumită Sciția. Începând cu secolul al VIII-lea î.e.n.,
negustorii antici greci au adus civilizația lor în prăvălliile din Tanais și Phanagoria. Unii exploratori
greci, cel mai cunoscut dintre aceștia fiind Pytheas, au ajuns chiar până la actualul Kaliningrad, la
Marea Baltică. Romanii s-au așezat și ei pe țărmul vestic al Mării Caspice, unde imperiul lor avea
extremitatea răsăriteană.[32] În secolele al III-lea și al IV-lea e.n., există legende despre un regat got
al lui Oium(d) în sudul Rusiei care a fost, apoi, cucerit de huni. Între secolele al III-lea și al VI-lea
e.n., Regatul Bosforului, o entitate statală elenistică succesoare a coloniilor grecești, [33] a căzut și el
sub presiunea invaziilor unor popoare războinice nomade, ca hunii și avarii.[34] Popor
turcic, hazarii au dominat stepele Volgăi inferioare dintre Mările Caspică și Neagră până în secolul
al X-lea.[35]
Rușii moderni consideră drept strămoși triburile slave(d), despre care unii specialiști spun că ar fi
originare din zonele împădurite ale mlaștinilor Pinsk.[36] Slavii răsăriteni s-au stabilit treptat în vestul
Rusiei, în două valuri: unul dinspre Kiev spre actualele Suzdal și Murom și un altul
din Polotsk spre Novgorod și Rostov. Începând din secolul al VII-lea, slavii răsăriteni formează cea
mai mare parte a populației vestului Rusiei [37] și au asimilat popoarele fino-ugrice(d) băștinașe,
inclusiv meria(d), muromii(d), și meșcerii(d), triburile scite și sarmatice iar mai târziu și
triburile varegilor de origine germanică.
Rusia Kieveană[modificare | modificare sursă]

Rusia kieveană în secolul al 11-lea

Înființarea primelor state ale slavilor răsăriteni în secolul al IX-lea a coincis cu sosirea varegilor –
negustori, războinici și coloniști din regiunea Mării Baltice. Ei erau în primul rând vikingi de
origine scandinavă, care s-au aventurat de-a lungul căilor navigabile de pe țărmul estic al Mării
Baltice până la Mările Neagră(d) și Caspică(d).[38] Potrivit Cronicii vremurilor trecute, un vareg
dintre rusi, pe nume Rurik, a fost ales domn al Novgorodului în 862. În 882, succesorul lui, Oleg, s-
a extins spre sud și a cucerit Kievul,[39] care, până atunci, plătea tribut hazarilor, întemeind Rusia
Kieveană. Oleg, Igor (fiul lui Rurik) și Sviatoslav (fiul lui Igor) au supus apoi triburile locale est-
slave dominației kievene, au distrus haganatul hazar și au lansat mai multe expediții militare
în Bizanț(d) și Persia(d).
În secolele al X-lea și al XI-lea, Rusia Kieveană a devenit unul dintre cele mai mari și mai prospere
state din Europa.[40] Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a fiului lui, Iaroslav cel
Înțelept (1019-1054), constituie Epoca de Aur a Kievului, în care s-a acceptat creștinismul
ortodox de la Bizanț și a apărut primul cod de legi al slavilor răsăriteni, Russkaia Pravda.
În secolele al XI-lea și al XII-lea, incursiunile constante ale triburilor turcice nomade, cum ar
fi kipceakii(d) și pecenegii, au provocat o migrație masivă a populațiilor slave spre regiunile des
împădurite din nord, în special în zona cunoscută sub numele de Zalesie(d).[41]

Botezul kievenilor, de Klavdi Lebedev

Epoca feudalismului și descentralizării a fost marcată de o permanentă luptă internă între

membrii dinastiei Rurik care domnea colectiv în Rusia Kieveană. Dominația Kievului a slăbit, în
folosul statului Vladimir-Suzdal, în nord-est, Republicii Novgorod în nord-vest și a Galiției-Volîniei,
în sud-vest.
În cele din urmă, Rusia Kieveană s-a dezintegrat, lovitura finală fiind dată de invazia mongolă din
1237–40[42] care s-a soldat cu distrugerea Kievului[43] și cu moartea a circa jumătate din populația
țării.[44] Elita mongolilor invadatori, împreună cu popoarele turcice cucerite de aceștia (cumani,
kipceaki, bulgari), au format poporul tătar, și au întemeiat Hoarda de Aur, de unde au continuat să
prade cnezatele rusești; mongolii dominau confederația cumano-kipceakă și Bulgaria de pe
Volga (în zona sudului și centrului Rusiei europene de astăzi) timp de peste două secole. [45]
Galiția-Volînia a fost în cele din urmă absorbită de către Regatul Poloniei(d), în timp ce Vladimir-
Suzdal și Republica Novgorod, două regiuni dominate de mongoli la periferia Kievului, au pus
bazele statalității rusești moderne.[8] Novgorodul, împreună cu Pskovul, au păstrat un anumit grad
de autonomie în timpul dominației mongole și au fost în mare măsură cruțate de atrocitățile care au
afectat restul țării. În frunte cu cneazul Alexandr Nevski, novgorodenii au respins invazia suedeză
în bătălia de pe Neva în 1240, precum și pe cruciați germanici în bătălia de pe gheață în 1242,
întrerupând încercările lor de a coloniza Rutenia nordică.
Marele Cnezat al Moscovei[modificare | modificare sursă]

Serghie de Radonej(d) îl binecuvântează pe Dmitri Donskoi în Lavra Sf. Treime a lui Serghie(d), înainte de bătălia de la
Kulikovo, reprezentat într-o pictură de Ernst Lissner(d)
Cel mai puternic stat care a apărut în cele din urmă, după distrugerea Rusiei Kievene a fost Marele
Cnezat al Moscovei („Țara Muscălească” în cronicile românești), inițial, o parte din Vladimir-
Suzdal. Pe când încă era dominată de mongolo-tătari și cu complicitatea lor, Moscova a început
să-și afirme influența în centrul zonei rutenești prin secolul al XIV-lea, devenind treptat forța
conducătoare a procesului de reunificare a Ruteniei și de expansiune a Rusiei. [46] Ultimul rival al
Moscovei, Republica Novgorod, prospera ca principal centru de negoț cu blănuri(d) și cel mai
răsăritean port al Ligii Hanseatice.
Vremurile erau tot grele, cu frecvente raiduri mongolo-tătărești(d). Agricultura a avut de suferit de pe
urma Micii Ere Glaciare. Ca și în restul Europei, ciuma își făcea frecvent apariția între 1350 și
1490.[47] Cu toate acestea, din cauza densității scăzute a populației și a unei igiene mai bune—
folosirea pe scară largă de banea(d), sauna rusească—rata deceselor pricinuite de ciumă nu a fost
la fel de mare ca în Europa de Vest, [48] și populația se redresase pe la 1500.[47]
În frunte cu cneazul Dmitri Donskoi al Moscovei și sprijinită de către Biserica Ortodoxă Rusă,
armata unită a cnezatelor rusești a provocat o înfrângere de referință mongolo-tătarilor în bătălia
de la Kulikovo în 1380. Moscova a absorbit treptat cnezatele din jur, inclusiv foștii rivali puternici
precum Tverul(d) și Novgorodul.
Ivan al III-lea ("cel Mare") s-a eliberat în cele din urmă de dominația Hoardei de Aur și a consolidat
toată Rutenia Centrală și de Nord sub controlul Moscovei. El a fost și primul care și-a luat titlul de
„Mare Cneaz al tuturor Rusiilor”.[49] După căderea Constantinopolului în 1453, Moscova a
revendicat succesiunea la moștenirea Imperiului Roman de Răsărit. Ivan al III-lea s-a căsătorit
cu Sophia Palaiologhina, nepoata ultimului împărat bizantin Constantin al XI-lea, și a
preluat vulturul bicefal bizantin drept însemnul său propriu și, în cele din urmă, al Rusiei.
Țaratul Rusiei[modificare | modificare sursă]

Țarul Ivan cel Groaznic, ilustrare în Țarski Titulearnik, secolul al XVII-lea

În dezvoltarea ideii celei de a Treia Rome, marele cneaz Ivan al IV-lea („cel Groaznic”)[50] a fost
încoronat oficial ca primul țar („cezár”) al Rusiei în 1547. Țarul a promulgat un nou cod de legi
(Sudebnikul din 1550(d)), a stabilit primul organism feudal reprezentativ rusesc (Zemski Sobor) și a
introdus autoadministrarea locală în regiunile rurale. [51][52]
În lunga sa domnie, Ivan cel Groaznic aproape că a dublat deja întinsul teritoriu rusesc prin
anexarea celor trei hanate tătărești în care se dezmembrase Hoarda de
Aur: Kazan și Astrahan de-a lungul Râului Volga, și Hanatul Siberiei, în sud-vestul Siberiei. Astfel,
la sfârșitul secolului al XVI-lea, Rusia se transformase deja într-un stat
multietnic, multiconfesional(d) și transcontinental(d).
Țaratul a fost însă slăbit de eșecurile repetate în îndelungatul Război Livonian împotriva unei
coaliții formate din Polonia, Lituania, și Suedia pentru ieșirea la coasta Mării Baltice și pentru
accesul la comerțul maritim practicat acolo. [53] În același timp, tătarii din Hanatul Crimeei, singurul
successor rămas al Hoardei de Aur, a continuat raidurile de pradă în sudul Rusiei. [54] Într-o
încercare de a restaura hanatele de la Volga, crimeeni și aliații lor otomani au invadat Rusia
centrală și au reușit și să ardă părți din Moscova(d) în 1571.[55] Dar, în anul următor, marea armată
invadatoare a fost învinsă de ruși în bătălia de la Molodi(d), eliminând pentru totdeauna amenințarea
expansiunii otomano-crimeene în Rusia. Raidurile pentru sclavi ale crimeenilor(d) nu au încetat însă
până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, chiar dacă noua linie de fortificații din sudul Rusiei, Marea
Linie a Abatizei(d), a îngustat constant zona accessibilă pentru incursiuni. [56]

Kuzma Minin se adresează poporului din Nijni Novgorod cerând ridicarea unei armate de voluntari împotriva invadatorilor
polonezi

Moartea fiilor lui Ivan a marcat sfârșitul vechii Dinastiei Rurik în 1598 și, în combinație cu foametea
din 1601-1603(d),[57] a condus la un război civil, la domníi de pretendenți, și la intervenția străină
în Timpurile Tulburi din secolul al XVII-lea.[58] Uniunea Polono–Lituaniană a ocupat părți din Rusia,
inclusiv Moscova. În 1612, polonezii au fost obligați să se retragă de către voluntarii ruși conduși
de doi eroi naționali, negustorul Kuzma Minin și cneazul Dmitri Pojarski. Dinastia Romanov a urcat
pe tron în 1613, prin hotărârea Zemski Soborului, și țara a început redresarea treptată din criză.
Rusia și-a continuat creșterea teritorială tot secolul al XVII-lea, perioadă care a reprezentat
epoca cazacilor. Cazacii erau războinici organizați în comunități militare,
asemănătoare piraților și pionierilor din Lumea Nouă. În 1648, țăranii din Ucraina s-au
alăturat cazacilor zaporojeni în rebeliunea împotriva Poloniei-Lituaniei în timpul Răscoalei lui
Hmelnițki din cauza oprimării sociale și religioase de care sufereau sub dominație polonă. În 1654,
liderul ucrainean Bogdan Hmelnițki a cerut protecția țarului rus Alexei I pentru Ucraina. Alexei a
acceptat oferta, ceea ce a dus la un alt război ruso-polon. În cele din urmă, Ucraina a fost împărțită
de-a lungul Niprului, lăsând partea de vest, Ucraina de pe malul drept, sub dominație polonă, iar
partea de est (Ucraina de pe malul stâng și Kievul) sub stăpânirea Rusiei. Mai târziu, în 1670-
71, cazacii de la Don conduși de Stenka Razin au inițiat o revoltă majoră în Regiunea Volga, dar
trupele țarului i-au învins pe rebeli.
În est, explorarea și colonizarea rapide ale unor imense teritorii din Siberia a fost condusă în mare
parte de vânătorii cazacii care căutau blănuri și fildeș. Exploratorii ruși(d) au înaintat spre est, în
primul rând, de-a lungul rutelor fluviale siberiene(d), și pe la mijlocul secolului al XVII-lea existau
așezări rusești în Siberia de Est, pe Peninsula Ciukci, de-a lungul râului Amur, și pe coasta
Pacificului. În 1648, Strâmtoarea Bering dintre Asia și America de Nord a fost traversată pentru
prima dată de către Fedot Alekseyev Popov(d) și Semion Dejniov.
Rusia imperială[modificare | modificare sursă]

Petru cel Mare, țar al Rusiei în 1682-1721 și primul împărat al Întregii Rusii(d) în 1721-1725. Portret de Paul
Delaroche în Hamburger Kunsthalle(d).

Sub Petru cel Mare, Rusia a fost proclamată imperiu în 1721 și a devenit recunoscută ca putere
mondială. Domnind între 1682 la 1725, Petru a învins Suedia în Marele Război al Nordului,
obligând-o să-i cedeze Karelia Occidentală și Ingria (două regiuni pierdute de Rusia în Timpurile
Tulburi),[59] precum și Estonia(d) și Livonia, asigurând Rusiei accesul la mare și comerțul maritim.
[60]
 La Marea Baltică, Petru a fondat o nouă capitală numită Sankt Petersburg, cunoscută mai târziu
ca „fereastra spre Europa” a Rusiei. Reformele lui Petru cel Mare(d) au adus considerabile influențe
culturale vest-europene în Rusia.
Domnia fiicei lui Petru I, Elisabeta, în 1741-62 a adus participarea Rusiei în Războiul de Șapte
Ani (1756-63). În timpul acestui conflict, Rusia a anexat temporar Prusia de Est și chiar a cucerit
Berlinul. Cu toate acestea, la moartea Elisabetei, toate aceste cuceriri au fost
retrocedate Regatului Prusiei de către Petru al III-lea al Rusiei care avea o orientare pro-prusacă.
Ecaterina a II-a („cea Mare”), care a domnit între 1762-96, a domnit de-a lungul
epocii iluminismului rusesc(d). Ea a extins controlul politic rusesc asupra Uniunii Polono-Lituaniene
și a încorporat cele mai multe dintre teritoriile sale în Rusia în timpul împărțirilor Poloniei,
împingând spre vest frontiera rusă în Europa Centrală. În sud, după succesul Războaielor Ruso-
Turce împotriva Turciei Otomane, Ecaterina a dus frontierele Rusiei până la Marea Neagră,
învingând Hanatul Crimeei. Ca urmare a victoriilor împotriva Iranului Qajar(d) în Războaiele Ruso-
Persane(d), până în prima jumătate a secolului al XIX-lea Rusia a dobândit și importante câștiguri
teritoriale în Transcaucazia și în Caucazul de Nord, forțând Iranul să-i cedeze definitiv Rusiei ceea
ce este în zilele noastre Georgia, Daghestan, Azerbaidjan și Armenia.[61][62] Expansiunea a
continuat și în timpul lui Alexandru I (1801-1825) care a smuls Finlanda de la slăbitul regat al
Suediei din 1809, și Basarabia de la Moldova dominată de otomani în 1812. În același timp,
rușii au colonizat Alaska și chiar au fondat așezări în California, cum ar fi Fort Ross(d).
Din sat, de către Boris Kustodiev

În 1803-1806, a fost efectuată prima circumnavigație rusească(d), urmată mai târziu de alte călătorii
rusești de explorare pe mare. În 1820, o expediție rusească a descoperit continentul Antarctica.
În diverse alianțe cu țările europene, Rusia a luptat împotriva Franței lui Napoleon. Invazia
franceză a Rusiei, la apogeul lui Napoleon în 1812 a ajuns la Moscova, dar în cele din urmă a
eșuat lamentabil din cauza rezistenței insistente în combinație cu frigul aprig al iernii rusești(d) care
au dus la o înfrângere dezastruoasă a invadatorilor, în care a pierit peste 95% din Grande
Armée pan-europeană.[63] Condusă de Mihail Kutuzov și Barclay de Tolly, armata rusă l-a izgonit
pe Napoleon din țară și a străbătut Europa în Războiul celei de a Șasea Coaliții, pătrunzând, în
cele din urmă, în Paris. Alexandru I a condus delegația Rusiei la Congresul de la Viena care a
definit harta Europei postnapoleoniene.
Ofițerii Războaielor Napoleoniene au adus ideile liberalismului cu ei înapoi în Rusia și au încercat
să reducă puterile țarului în timpul Revoltei Decembriste eșuate în 1825. La sfârșitul domniei
conservatoare a lui Nicolae I (1825-1855), o perioadă de apogeu a puterii și influenței Rusiei în
Europa a fost perturbată de înfrângerea în Războiul Crimeei. Între 1847 și 1851, aproximativ un
milion de oameni au murit de holeră asiatică.[64]
Succesorul lui Nicolae, Alexandru al II-lea (1855-1881), a adoptat schimbări importante în țară,
inclusiv abolirea iobăgiei în 1861. Aceste Mari Reforme au stimulat industrializarea și au
modernizat armata rusă, care a reușit să elibereze Bulgaria de sub dominația otomană în Războiul
Ruso-Turc din 1877-1878.

Împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei și familia sa au fost omorâți de bolșevici în 1918

Sfârșitul secolului al XIX-lea a adus creșterea a diverse mișcări socialiste în Rusia. Alexandru al II-
lea a fost ucis în 1881 de teroriști revoluționari, și domnia fiului său Alexandru al III-lea (1881-1894)
a fost mai puțin liberală, dar mai liniștită. Ultimul împărat rus, Nicolae al II-lea (1894-1917), nu a
putut preîntâmpina evenimentele Revoluției din 1905, declanșată de înfrângerea în Războiul Ruso-
Japonez și de incidentele de la demonstrațiile cunoscute sub numele de Duminica Însângerată.
Revolta a fost înăbușită, dar guvernul a fost obligat să efectueze reforme majore (Constituția rusă
din 1906), inclusiv să acorde libertate de exprimare și de întrunire, să legalizeze partidele politice și
să înființeze un organism legislativ ales, Duma de Stat a Imperiului Rus. Reforma agrară a lui
Stolîpin a condus la o migrație masivă a țăranilor înspre Siberia. Peste patru milioane de coloniști
au sosit în această regiune între 1906 și 1914.[65]
Revoluția din Februarie și Republica Rusă[modificare | modificare sursă]
În 1914, Rusia a intrat în Primul Război Mondial , ca răspuns la declarația de război a Austro-
Ungarii față de Serbia, aliata Rusiei, și a luptat pe mai multe fronturi, deși era izolată de aliații săi
din Antanta. În 1916, Ofensiva Brusilov a armatei ruse a distrus aproape complet capacitățile
militare ale Austro-Ungariei. Cu toate acestea, neîncrederea deja existentă în rândul publicului față
de regim a fost accentuată de creșterea costurilor de război, de numărul mare de victime(d), și de
zvonurile despre corupție și trădare. Toate acestea au format climatul Revoluției Ruse din 1917,
realizată în două acte majore.
Revoluția din februarie l-a obligat pe Nicolae al II-lea să abdice; el și familia sa au fost închiși și mai
târziu executați la Ekaterinburg în timpul Războiului Civil Rus. Monarhia a fost înlocuită de o
coaliție șubredă de partidele politice care s-a proclamat „Guvernul Provizoriu”. Pe 1/14 septembrie
1917, printr-un decret al Guvernului Provizoriu, a fost proclamată Republica Rusă. [66] Pe 6/19
ianuarie 1918, Adunarea Constituantă Rusă a proclamat Rusia republică democratică federală
(ratificând astfel hotărârea Guvernului Provizoriu). A doua zi Adunarea Constituantă a fost
dizolvată de Comitetul Executiv Central pan-rus(d).

Afiș de propagandă al Armatei Albe din timpul Războiului Civil

Rusia sovietică și războiul civil[modificare | modificare sursă]

Simultan cu guvernul provizoriu, socialiștii au fondat un guvern paralel, Sovietul de la Petrograd,
care exercita puterea prin intermediul sfaturilor de muncitori și țărani alese democratic, și
numite soviete. Această concurență între autoritățile revoluționare a agravat criza din țară, în loc să
o rezolve. Socialiștii au beneficiat însă de pe urma unei teorii a revoluțiilor, elaborată pe baza
evenimentelor trecute din Franța, care le-a facilitat anticiparea unor mișcări ale adversarilor și le-a
oferit soluții verificate, dar care i-a și împins spre extremism. În cele din urmă, Revoluția din
Octombrie, condusă de liderul bolșevic Vladimir Lenin, a răsturnat Guvernul Provizoriu și a adus
sovietelor toată puterea, pe care au folosit-o pentru a fonda primul stat socialist.
În urma Revoluției din Octombrie, a izbucnit un război civil între anticomuniștii din Mișcarea Albă și
noul regim sovietic(d) cu Armata lui Roșie. Rusia Bolșevică a pierdut teritoriile din Ucraina, Polonia,
Țările Baltice, și Finlanda prin semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk , care au încheiat ostilitățile
cu Puterile Centrale din Primul Război Mondial. Puterile Aliate au lansat o primă intervenție
militară în sprijinul forțelor anticomuniste. Între timp, atât bolșevicii cât și Mișcarea Albă au
declanșat campanii de deportări și execuții împotriva taberei opuse, cunoscute drept Teroarea
Roșie și, respectiv, Teroarea Albă(d). Până la sfârșitul războiului civil, economia și infrastructura
Rusiei au fost grav deteriorate. Milioane de oameni au devenit emigranți albi(d),[67] și foametea din
1921(d) a produs până la 5 milioane de victime. [68]
Uniunea Sovietică[modificare | modificare sursă]

RSFS Rusă la momentul formării URSS în 1922

RSFS Rusă ca parte a URSS în 1940, după modificările teritoriale intrasovietice din 1924-1936(d) și despărțirea RSS Karelo-
Finice în 1940

Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, împreună cu Republicile Sovietice

Ucraineană, Bielorusă, și Transcaucaziană, au format Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste (URSS, sau Uniunea Sovietică), la 30 decembrie 1922. Din cele 15 republici care aveau
să formeze URSS, cea mai mare în dimensiune și cu peste jumătate din totalul populației Uniunii
era RSFS Rusă, care avea să domine uniunea de-a lungul tuturor celor 69 de ani de istorie a ei.
În urma morții lui Lenin în 1924, o troică a fost desemnată să guverneze Uniunea Sovietică. Cu
toate acestea, Iosif Stalin a fost ales secretar general al Partidului Comunist, și a reușit să suprime
toate grupurile de opoziție din interiorul partidului și să consolideze puterea în mâinile sale. Leon
Troțki, principalul susținător al revoluției mondiale(d), a fost exilat din Uniunea Sovietică în 1929, și
linia principală s-a fixat pe ideea socialismului într-o singură țară. Permanenta luptă internă din
Partidul Bolșevic a culminat cu Marea Epurare, o perioadă de represiuni în masă în 1937-1938, în
care sute de mii de persoane au fost executate, inclusiv membri originari ai partidului și liderii
militari acuzați de conspirații pentru lovituri de stat.[69]
Sub conducerea lui Stalin, guvernul a lansat o economie planificată, industrializarea țării
predominant rurale, și colectivizarea agriculturii. În această perioadă de schimbări sociale și
economice rapide, milioane de oameni au fost trimiși în lagăre de muncă penale,[70] inclusiv mulți
care au fost condamnați politic pentru opoziția lor față de puterea lui Stalin; milioane de oameni au
fost deportați și exilați în zonele îndepărtate ale Uniunii Sovietice. [70] Dezorganizarea produsă de
colectivizarea agriculturii, combinată cu cele politicile de stat și cu seceta, au condus la foametea
sovietică din 1932-1933.[71] Uniunea Sovietică a fost transformată într-un interval scurt de timp cu
costuri imense dintr-o economie în mare măsură agrară într-un important centru industrial de
putere.
Conform doctrinei ateismului de stat în URSS, a existat un „program de stat pentru convertirea
forțată la ateism(d)” efectuat de comuniști.[72][73][74] Regimul comunist a atacat religiile pe baza
interesului statului și, deși majoritatea religiilor organizate nu au fost interzise, proprietățile cultelor
au fost confiscate, credincioșii au fost hărțuiți, și ateismul a fost propagat prin școli. [75] În 1925,
guvernul a fondat Liga Militanților Atei(d) pentru a intensifica persecuțiile.[76] În ce privește Biserica
Ortodoxă Rusă, autoritățile au încercat să o controleze și să o exploateze în folosul regimului la
momentele de criză, chiar dacă scopul pe termen lung era eliminarea ei.
Politica de conciliere a Regatului Unit și a Franței față de anexarea Austriei și dezmembrarea
Cehoslovaciei de către Adolf Hitler a avut ca urmare o creștere a puterii și influenței Germaniei
Naziste. În același timp, al Treilea Reich s-a aliat cu Imperiul japonez, un rival al URSS în Orientul
Îndepărtat și inamic al URSS în Războiul Sovieto–Japonez(d) din 1938-39.

Asediul Leningradului în timpul celui de al Doilea Război Mondial a fost asediul unui oraș cu cele mai multe victime din
istorie.

În august 1939, guvernul sovietic a dus această poltiică de conciliere la un nuvel mai înalt,
hotărând să îmbunătățească relațiile cu Germania, prin încheierea Pactului Ribbentrop–Molotov,
prin care cele două țări se angajau la neagresiune între ele, dar își împărțeau Europa de Est în
sfere de influență pe socoteala statelor independente mai mici din regiune. În timp ce Hitler a
cucerit Polonia, iar Franța și alte țări au făcut front comun împotriva lui la începutul celui de al
Doilea Război Mondial, URSS a reușit să-și construiască armata și să ocupe Ucraina de
Vest, Basarabia, Ținutul Herța și Bucovina de Nord, Letonia, Lituania și Estonia, ca urmare
a Invaziei Sovietice a Poloniei, Războiului de Iarnă, ocupării statelor Baltice(d) și ocupării Basarabia
și Bucovina de Nord.
Pe 22 iunie 1941, Germania Nazistă a rupt pactul de neagresiune și a invadat Uniunea Sovietică
cu cea mai mare și cea mai puternică forță de invazie din istoria omenirii, [77] deschizând cel mai
mare teatru al celui de al Doilea Război Mondial. Deși armata germană a avut mult succes la
început, atacul lor a fost oprit în bătălia de la Moscova. Ulterior, Germanii au suferit mari înfrângeri,
în primul rând, în bătălia de la Stalingrad din iarna lui 1942-1943,[78] și, apoi, în bătălia de la
Kursk din vara anului 1943. Un alt eșec german în Asediul Leningradului, în care orașul a fost
complet blocat pe uscat între 1941 și 1944 de către forțele germane și finlandeze, și populația a
suferit de foame cu peste un milion de decese, dar nu a capitulat. [79] Sub administrarea lui Stalin și
sub conducerea unor comandanți ca Gheorghi Jukov și Konstantin Rokossovski, forțele Sovietice
au cucerit Europa de Est în 1944-1945 și au capturat Berlinul în 1945. În august 1945, Armata
Sovietică i-a îndepărtat pe japonezi din Manchukuo (nord-estul Chinei) și Coreea de Nord,
contribuind la victoria aliaților asupra Japoniei.
Sputnik 1 a fost primul satelit artificial

Perioada 1941–1945 din Al Doilea Război Mondial a fost denumit de propaganda rusească
„Marele Război Patriotic(d)”. Uniunea Sovietică s-a văzut astfel obligată să treacă de partea Aliaților
și, împreună cu Statele Unite, Regatul Unit și China a fost considerată una dintre cei patru mari ai
aliaților din al Doilea Război Mondial,[80] după care a devenit unul din cei patru jandarmi mondiali
după fondarea Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.[81] În timpul războiului, care a cuprins
multe dintre operațiunile militare cu cele mai multe victime (d) din istoria omenirii, URSS a pierdut
10,6 milioane de combatanți și 15,9 milioane de civili,[82] adică o treime din numărul total de victime
ale celui de al Doilea Război Mondial.[83] Economia sovietică a suferit o devastare masivă care a
fost una din circumstanțele foametei din 1946–47,[84] dar Uniunea Sovietică a ieșit din război ca
superputere militară recunoscută pe continentul european.

RSFSR în 1956-1991, mai ales după achizițiile teritoriale din urma tratatelor postbelice, anexării republicii Tuva în
1944, transferului Crimeei către RSS Ucraineană în 1954(d) și încorporarea RSS Karelo-Finice în 1956. În 1991, frontierele
imperiului rus au devenit granițele Federației Ruse cu state suverane.

După război, Europa Centrală și de Est, inclusiv Germania de Est și o parte din Austria au fost
ocupate de Armata Roșie conform înțelegerii de la Conferința de la Potsdam. URSS a suprimat
eforturile de clădire a unor state democratice moderne în teritoriile ocupate, forțând instaurarea de
regimuri totalitare comuniste, guverne pe care și le-a aservit constituind Blocul Răsăritean, și
cărora nu le-a permis nicio reformă liberală, invadând chiar Cehoslovacia când aceasta a încercat
așa ceva în 1968. Devenind a doua putere nucleară a lumii, URSS a impus acelor state
comasarea în Pactul de la Varșovia, o alianță care a intrat într-o luptă pentru dominare globală
cunoscută sub numele de Războiul Rece, cu Statele Unite și NATO. Uniunea Sovietică a sprijinit
mișcări revoluționare comuniste în întreaga lume, inclusiv în nou formata Republică Populară
Chineză, în Republica Populară Democrată Coreea și, mai târziu, în Republica Cuba. Importante
resurse sovietice au fost alocate pentru susținerea(d) regimurilor comuniste din alte țări.[85]
După moartea lui Stalin și o perioadă scurtă de conducere colectivă(d), noul lider Nikita Hrușciov a
denunțat cultul personalității lui Stalin și a lansat politica de destalinizare(d). Sistemul de muncă
forțată penală a fost reformat și mulți deținuți au fost eliberați și reabilitați (mulți dintre ei postum).
[86]
 Relaxarea generală a politicilor represive a devenit cunoscută mai târziu drept Dezghețul lui
Hrușciov. În același timp, însă, tensiunile cu Statele Unite au sporit când cei doi rivali s-au ciocnit
pe desfășurarea de către Statele Unite a rachetelor Jupiter(d) din Turcia și amplasarea de către
sovietici a unor rachete în Cuba.
În 1957, Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial din lume, Sputnik 1, începând
astfel Epoca Spațială. Cosmonautul rus Iuri Gagarin a devenit primul om pe orbita Pământului, la
bordul navei cu echipaj uman Vostok 1 pe 12 aprilie 1961(d).
În urma înlăturării de la putere a lui Hrușciov în 1964, a urmat o altă perioadă de conducere
colectivă(d), până când Leonid Brejnev a devenit lider. Epoca anilor 1970 și începutul anilor 1980 a
fost desemnat mai târziu ca Epoca Stagnării, o perioadă în care creșterea economică a încetinit și
politicile sociale au devenit statice. Reforma lui Kosîghin(d) din 1965 își propunea
o descentralizare parțială a economiei sovietice și a schimbat accentul de la industria grea(d) și de
armament spre industria ușoară(d) și a bunurilor de consum, dar a fost înăbușită de către aripa
comunistă conservatoare venită la putere odată cu Brejnev.

Secretarul general comunist sovietic Mihail Gorbaciov și președintele SUA Ronald Reagan în Piața Roșie în timpul
Summitului de la Moscova, 31 mai 1988

În 1979, după o revoluție comunistă în Afganistan, forțele sovietice au intrat în această țară în

sprijinul comuniștilor. Ocupația a drenat resursele economice și a trenat fără a obține rezultate
politice semnificative. În cele din urmă, Armata Sovietică a fost retrasă din Afganistan în 1989 din
cauza opoziției internaționale, a războiului de gherilă antisovietic persistent și a lipsei de susținere
de către cetățenii sovietici.
Începând cu 1985, ultimul lider sovietic Mihail Gorbaciov, care a încercat să înfăptuiască reforma
liberală a sistemului sovietic, a introdus politicile de glasnost (deschidere)
și perestroika (restructurare), într-o încercare de a pune capăt perioadei de stagnare economică și
de a democratiza guvernarea. Aceasta a condus însă la creșterea unor puternice mișcări
naționaliste și separatiste. Înainte de 1991, economia sovietică era a doua din lume, [87] dar, în
timpul ultimilor ani, a fost afectată de lipsa bunurilor din magazinele alimentare, de deficitele
bugetare uriașe, și de creșterea explozivă a ofertei de bani, care a condus la inflație. [88]
Prin 1991, frământările economice și politice au început să fiarbă, după ce Republicile Baltice au
ales să se separe de Uniunea Sovietică. Pe 17 martie, s-a organizat un referendum(d), în care
marea majoritate a cetățenilor participanți au votat în favoarea modificării Uniunii Sovietice într-
o nouă federație. În august 1991, o tentativă de lovitură de stat organizată de unii membri ai
guvernului lui Gorbaciov, îndreptată împotriva lui Gorbaciov și vizând conservarea Uniunii
Sovietice, a dus, în schimb, la sfârșitul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și la un nou val de
declarații de independență ale republicilor constituente. Pe 25 decembrie 1991, URSS s-a
dizolvat în 15 state postsovietice.
Federația Rusă[modificare | modificare sursă]

Moscow International Business Center

În iunie 1991, Boris Elțin a devenit primul președinte ales direct din istoria Rusiei, atunci când a
fost ales președinte al RSFS Ruse, care avea să devină Federația Rusă indepedentă, în luna
decembrie a acelui an. În timpul și după dezintegrarea Uniunii Sovietice, au fost întreprinse ample
reforme, inclusiv privatizări(d) și liberalizarea piețelor și comerțului,[89] precum și schimbări radicale în
liniile unei „terapii de șoc(d)" așa cum recomanda Fondul Monetar Internațional.[90] Toate acestea au
avut ca urmare o mare criză economică(d), caracterizată printr-o scădere cu 50% a PIBului și a
producției industriale între 1990 și 1995. [89][91]
Privatizarea a trecut controlul asupra întreprinderilor din mâinile unor agenții de stat în cele ale
unor persoane cu relații sau rude în interiorul guvernului. Mulți dintre noii îmbogățiți au mutat active
și bani în afara țării într-o uriașă migrație de capital(d).[92] Recesiunea a dus la prăbușirea serviciilor
sociale; natalitatea s-a prăbușit în timp ce mortalitatea creștea.[93] Milioane de oameni au rămas
săraci, rata sărăciei crescând de la 1,5% așa cum era raportată spre sfârșitul epocii sovietice până
la 39–49% până la jumătatea lui 1993.[94] Anii 1990 au adus generalizarea corupției extreme și
criminalității organizate, atât de natură financiară, cât și violentă. [95]
Anii 1990 au fost afectați și de conflictele armate din Caucazul de Nord, statul rus reprimând armat
atât cererile de independență ale unor popoare majoritare în acele zone, cât și
insurecțiile islamiste în care au degenerat ele. După ce cecenii și-au declarat independența, la
începutul anilor 1990, Rusia a refuzat să le asculte cererile și s-a lansat într-un război intermitent
de gherilă cu grupurile de rebeli. Atacurile teroriste împotriva civililor(d) efectuate de către
separatiști, mai ales criza ostaticilor din teatrul din Moscova(d) și asediul școlii din Beslan(d), au
provocat sute de decese și au atras atenția la nivel mondial. Pe de altă parte, Rusia a sprijinit
mișcarile separatiste din alte foste republici sovietice, cum ar fi conflictele din Abhazia și Osetia în
Georgia, conflictul din Nagorno-Karabah din Azerbaidjan și cel din Transnistria din Republica
Moldova.
Ca succesoare a URSS, Rusia a preluat atât drepturile (cum ar fi locul în Consiliul de Securitate al
ONU) cât și responsabilitățile acesteia, cum ar fi soluționarea datoriilor externe, populația ei fiind
circa jumătate din populația URSS la momentul dizolvării. [96] Deficitele bugetare mari au
cauzat criza financiară din 1998(d)[97] și o nouă scădere a PIB.[89]
De la stânga la dreapta: patriarhul Alexei al II-lea, Vladimir Putin, Boris Elțîn

La 31 decembrie 1999, președintele Elțin a demisionat pe neașteptate, lăsând funcția în mâinile

recent numitului prim-ministru, Vladimir Putin, care apoi a câștigat alegerile prezidențiale din 2000.
Putin a reprimat insurgența cecenă, deși încă mai există violențe sporadice în Caucazul de
Nord. Prețul ridicat al petrolului(d) în combinație cu moneda slabă, urmate de creșterea cererii pe
plan intern, de consum și investiții au ajutat economia să crească timp de nouă ani consecutivi,
îmbunătățind nivelul de trai și crescând influența Rusiei pe scena mondială. [98] După criza
economică mondială declanșată în 2008, prețul petrolului a scăzut, și economia Rusiei a stagnat,
sărăcia reluându-și creșterea.[99] Deși Putin și-a consolidat un regim autoritar și nedemocratic care
suprimă sistematic mișcările de opoziție de orice fel, [100] venirea la putere a lui Putin a coincis cu
unele oportunități economice și atitudinea sa fermă împotriva insurgențelor l-a făcut în general
popular în Rusia.[101]
În 2008, pentru a respecta limitarea numărului de mandate prezidențiale consecutive, Putin l-a
lăsat pe Dmitri Medvedev să fie ales președinte al Rusiei din partea partidului său, în timp ce Putin
a devenit prim-ministru. Cei doi au făcut rocada inversă la alegerile prezidențiale din 2012,
Medvedev redevenind prim-ministru.
În 2014, după ce președintele Viktor Ianukovîci al Ucrainei a fugit din țară în urma demonstrațiilor
de stradă, Putin a cerut și a primit autorizare din partea legislativului rus să desfășoare trupe
rusești în Ucraina.[102][103][104][105][106] După ocuparea Crimeei, Rusia a organizat acolo un
referendum și a anunțat rezultate care favorizează separarea regiunii de Ucraina, [107][108][109][110][111]
[112]
 urmată de aderarea ei la Federația Rusă. La 27 martie, Adunarea Generală a ONU a
condamnat într-o rezoluție anexarea Crimeei de către Rusia cu 100 de voturi pentru, 11 împotrivă
și 58 de abțineri.[113]
În luna septembrie 2015, Rusia a declanșat o intervenție militară în Războiul Civil Sirian, constând
în atacuri aeriene împotriva grupurilor care se opun regimului totalitar al lui Bashar al-Assad,
indiferent dacă sunt militanți islamiști din Statul Islamic, din Frontul al-Nusra (al-Qaeda în Levant),
grupări kurde sau grupuri de rebeli sirieni anti-Assad.

Politică[modificare | modificare sursă]
Guvernare[modificare | modificare sursă]
Potrivit Constituției Rusiei, țara este o federație și o republică semi-prezidențială în care
președintele este șeful de stat,[114] prim-ministrul este șeful guvernului. Structural, Federația Rusă
este organizată ca un regim reprezentativ pluripartid, cu guvernul federal compus din trei ramuri:

 Legislativ bicameral: Adunarea Federală a Rusiei, formată din 450 de

deputați ai Dumei de Stat și 170 de membri ai Consiliului Federației,
 adoptă legi federale(d), declară război, ratifică tratatele, aprobă
bugete(d) și poate pune sub acuzare(d) președintele.
 Executivul: Președintele este comandantul suprem(d) al Forțelor
Armate, are drept de veto asupra proiectelor de acte legislative înainte
ca acestea să devină lege, și numește Guvernul Rusiei(d) (Cabinetul) și
alți ofițeri, care administrează și aplică legile și politicile federale.
 Puterea judecătorească(d): Curtea Constituțională(d), Curtea
Supremă(d) și instanțele federale inferioare, ale căror judecători sunt
numiți de către Consiliul Federației, la recomandarea Președintelui,
interpretează legea și pot anula legile pe care le
consideră neconstituționale(d).
Președintele este ales prin vot popular pentru un mandat de șase ani (eligibil pentru oricâte
mandate, dar dintre care nu pot fi mai mult de două consecutive). [115] Cabinetul este alcătuit din
prim-ministru, viceprim-miniștri, miniștri și alte câteva persoane; toți membrii sunt numiți de
președinte la recomandarea prim-ministrului (a cărui numire trebuie aprobată de Duma de Stat).
Deși teoretic este un sistem pluripartid, viața politică a Rusiei este dominată de partidul Rusia
Unită și sateliții săi, mișcările de opoziție mai serioase fiind reprimate de autorități. [118] Alte partide
astfel tolerate sunt Partidul Comunist, gruparea ultranaționalistă Partidul Liberal Democrat(d), și
partidul socialist O Rusie Dreaptă(d). În 2013, Rusia a fost clasată pe locul 122 din 167 de țări
după Indicele Democrației, compilat de The Economist Intelligence Unit,[119] în timp ce World
Justice Project(d), plasa Rusia pe locul 80 of 99 countries surveyed in terms of rule of law. [120]
Relații externe[modificare | modificare sursă]

Ca țară transcontinentală(d), Rusia este membră atât a Consiliului Europei (COE) cât și a Dialogului pentru Cooperare
Asiatică(d).

Federația Rusă a devenit al 39-lea stat membru al Consiliului Europei pe data de 28 februarie 1996

Federația rusă este recunoscută în dreptul internațional ca stat succesor al fostei Uniuni Sovietice.
[18]
 Rusia continuă să pună în aplicare angajamentele internaționale ale URSS, și a asumat locul
permanent al URSS în Consiliul de Securitate al ONU, apartenența la alte organizații
internaționale, drepturile și obligațiile prevăzute de tratatele internaționale, precum și activele și
datoriile. Rusia are o politică externă cu mai multe fațete. În 2009, ea menținea relații diplomatice
cu 191 de țări și avea 144 de ambasade(d). Politica externă este stabilită de către președinte și pusă
în aplicare de către Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei(d).[121]
Ca successor al unei foste superputeri, statutul geopolitic al Rusiei a fost adesea discutat, în
special în legătură cu viziunile unipolare și multipolare(d) asupra sistemului politic global. Deși în
general se acceptă că Rusia este o mare putere, în anii recenți mai mulți lideri mondiali, [122]
[123]
 specialiști,[124] comentatori și politicieni[125] o văd ca pe o potențială superputere.[126][127][128]
Rusia este unul din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Țara participă
la Cvartetul Orientului Mijlociu(d) și la discuțiile hexapartite(d) cu Coreea de Nord. Rusia este membră
a Consiliului Europei, a OSCE, și a APEC. Rusia își asumă de regulă rol de conducere în cadrul
organizațiilor regionale ca CSI, EurAsEC(d), CSTO, și SCO.[129] Rusia a devenit al 39-lea stat
membru al Consiliului Europei în 1996. [130] În 1998, Rusia a ratificat Convenția Europeană pentru
Drepturile Omului. Bazele legale pentru relațiile UE cu Rusia le constituie Acordul de Parteneriat și
Cooperare cu Rusia, intrat în vigoare în 1997, înnoit în mai 2003. [131][132] După dizolvarea Uniunii
Sovietice, la început, Rusia a dezvoltat o relație mai amicală cu Statele Unite(d) și cu NATO(d), dar
ulterior, relația cu lumea euro-atlantică s-a deteriorat semnificativ din cauza mai multor conflicte. [133]
[134]
 Consiliul de cooperare NATO-Rusia(d) a fost înființat în 2002 pentru a permite Statelor Unite,
Rusiei și celor 27 de aliați din NATO să colaboreze pentru exploatarea oportunităților de acțiune
comună.[135]

Liderii țărilor BRICS în 2016: Michel Temer din Brazilia, Narendra Modi din India, Xi Jinping din China, Vladimir Putin din
Rusia și Jacob Zuma din Africa de Sud

Rusia întreține relații pozitive cu alte țări membre ale SCO și BRICS.[136] Mai recent, țara a întărit
semnificativ legăturile bilaterale cu Republica Populară Chineză semnând Tratatul de Prietenie(d) și
construind conducta petrolieră transsiberiană(d) și gazoductul Siberia-China, formând astfel o relație
specială cu China(d).[137][138] India este cel mai mare client al Rusiei pe piața de echipamente militare
și cele două țări au relații strategice și de apărare extinse(d).[139]
Un important aspect al relațiilor Rusiei cu Occidentul îl constituie critica din partea guvernelor
occidentale, mass-media mondiale și a principalelor organizații watchdog pentru democrație și
drepturile omului, pe tema sistemului politic rusesc și a gestionării drepturilor omului în această
țară(d) (inclusiv drepturile LGBT(d), libertatea presei(d), și rapoartele despre ziariștii uciși(d)). În
particular, organizații ca Amnesty International și Human Rights Watch consideră că Rusia nu are
suficiente atribute democratice și permite cetățenilor ei exercitarea unor foarte limitate drepturi
politice și cetățenești.[140][141] Freedom House clasează Rusia ca țară „neliberă”, acuzând „alegerile
regizate cu grijă” și absența dezbaterilor. [142] Ministerul Rus de Externe spunea despre
raportul Freedom in the World(d) din 2006 că ar fi „prefabricat”, acuzând că drepturile omului au
devenit o armă politică a Statelor Unite și că organizațiile extrapolează „fapte izolate care se pot
întâmpla în orice țară” în „tendințe dominante”. [143]
Armata[modificare | modificare sursă]
Parcul de recreere militar-patriotic al Forțelor Armate ale Federației Ruse (d)

Parada din 2015 de la Moscova de Ziua Victoriei(d): Rușii din „Regimentul Nemuritor(d)”, purtând portrete ale strămoșilor lor
care au luptat în al Doilea Război Mondial.

Armata Rusă este împărțită în Forțele Terestre(d), Marină și Forțele Aeriene. Există și trei ramuri
independente: Forțele de Rachete Strategice, Forțele de Apărare Aerospațială(d), și Trupele
Aeropurtate(d). Pe la 2017, armata era alcătuită din 1 milion de militari activi, fiind a cincea din lume.
[144]
 Mai sunt și încă 2,5 milioane de rezerviști, numărul total de trupe în rezervă fiind probabil de
circa 20 de milioane.[145] Serviciul militar este obligatoriu pentru bărbații cu vârste între 18–27 și
durează un an.[98]
Rusia are cel mai mare stoc de arme nucleare din lume, a doua flotă de submarine cu rachete
balistice, și singura forță de bombardiere strategice activă în afara Statelor Unite.[23][146] Forța
de tancuri este cea mai mare din lume, în timp ce marina de suprafață și forțele aeriene sunt
printre cele mai mari.
Țar are o industrie de armament mare și complet autohtonă, care produce mare parte din
echipamentul său militar propriu cu doar câteva tipuri de arme fiind importate. Este unul dintre
principalii furnizori de armament pe plan mondial încă din 2001, reprezentând circa 30% din
vânzările mondiale de arme[147] și exportând arme în circa 80 de țări. [148] Stockholm International
Peace Research Institute, SIPRI, a găsit că Rusia este al doilea cel mai mare exportator de arme
din anii 2010–2014, crescându-și exporturile cu 37% față de perioada 2005–2009. În 2010–2014,
Rusia a livrat armament în 56 de state, precum și forțelor rebele din Ucraina de est. [149]
Bugetul militar oficial al Rusiei pe 2014 era de circa 2,49 bilioane de ruble (circa 69,3 miliarde de
dolari), al treilea ca mărime din lume după SUA și China. Acesta urma să crească la 3,03 bilioane
de ruble (83,7 miliarde de dolari) în 2015, și 3,36 bilioane de ruble (93,9 miliarde de dolari) în 2016.
[150]
 Estimările neoficiale dau cifre mult mai mari însă, de exemplu Stockholm International Peace
Research Institute (SIPRI) estima în baza sa de date a cheltuielilor militare pe 2013 că Rusia
cheltuia cu armata în 2012 90,749 miliarde de dolari. [151] Această estimare reprezenta o creștere de
peste 18 miliarde de dolari față de estimarea aceleiași instituții pentru bugetul pe 2011, de 71,9
miliarde de dolari.[152] În 2014, bugetul militar al Rusiei este mai mare decât al oricărei alte
țări europene.
Împărțire politico-administrativă[modificare | modificare sursă]

Subiectele federale ale Rusiei

Președintele rus Vladimir Putin și Ahmat Kadîrov, fostul rebel și capul Republicii Cecene, 2000

Președintele rus Dmitri Medvedev și președintele Tatarstanului Mintimer Șaimiev(d) la Kazan, capitala Tatarstanului, 2011

Subiectele federale
Conform Constituției, țara este alcătuită din optzeci și cinci de subiecte federale,
[153]
 inclusiv Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol, a căror apartenență la Rusia nu este
recunoscută.[154] În 1993, la adoptarea Constituției, erau listate optzeci și nouă subiecte federale,
dar ulterior câteva au fost comasate. Aceste subiecte au toate reprezentare egală—câte doi
delegați—în Consiliul Federației.[155] Ele au însă diferite grade de autonomie.

 46 de regiuni (oblasturi): cel mai numeros tip de subiect, cu guvernator

și a legislativ ales local.[156]
 22 de republici nominal autonome; fiecare are propria constituție, un
șef al republicii sau un post similar, ales direct, [156][157] și un parlament.
Republicile au dreptul să-și stabilească propria lor limbă oficială,
alături de limba rusă, dar sunt reprezentate de către guvernul federal
în afacerile internaționale. Republicile sunt menite să fie entități
dedicate unor minorități etnice specifice.
 9 kraiuri (teritorii): în esență, același lucru ca regiunile. Această
denumire este una istorică, dată cândva regiunilor de frontieră și, mai
târziu, și diviziunilor administrative care cuprindeau ocoluri autonome
sau regiuni autonome.
 4 districte autonome (okruguri autonome): la început entități autonome
în cadrul regiunilor și kraiurilor, create pentru minoritățile etnice;
ulterior, în 1990, statutul lor a fost ridicat la rang egal cu subiectele. Cu
excepția districtului autonom Ciukotka, toate districtele autonome în
subordinea administrativă a unui krai sau a unei regiuni din care fac
parte.
 1 regiune autonomă (Regiunea Autonomă Evreiască): din punct de
vedere istoric, regiunile autonome erau unități administrative
 subordonate kraiurilor. În 1990, toate acestea, cu excepția pentru ROA
Evreiești, au fost ridicate la statutul de republică.
 3 orașe federale(d) (Moscova, Sankt Petersburg și Sevastopol): marile
orașe care funcționează ca regiuni separate.
Districtele federale
Subiectele sunt grupate în opt districte federale, fiecare administrat de către un reprezentant
desemnat de președintele Rusiei.[158] Spre deosebire de subiectele federale, districtele federale nu
sunt unitate administrativă, ci un nivel de administrare a guvernului federal. Trimișii districtelor
federale servesc drept agenți de legătură între subiectele federației și guvernul federal și sunt în
primul rând responsabili cu supravegherea respectării de către subiecte a legilor federale.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Moscova

St. Petersburg

Novgorod

Novosibirsk

Ekaterinburg

Nijni Novgorod

Kazan

Celeabinsk
 Omsk

Samara

Rostov

Ufa

Krasnoiarsk

Perm

Voronej

Volgograd

Arhanghelsk

Peatigorsk

Soci

Irkutsk

Iakutsk

Habarovsk

Vladivostok

Magadan

Iujno-Sahalinsk

Petropavlovsk-Kamceatski

Kaliningrad

Harta Rusiei cu locațiile marilor orașe

Tipurile de climă din Rusia în clasificarea Köppen

Rusia este cea mai întinsă țară din lume; suprafața sa totală este de 17.075.200 km2.[159][160] Ea se
află între latitudinile de 41°(d) și 82° N(d) și între longitudinile de 19° E(d) și 169°(d).
Expansiunea teritorială a Rusiei s-a realizat în mare parte în secolul al XVI-lea sub cazacul Iermak
Timofeievici în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic, într-o vreme când orașele-stat concurente din
regiunile de vest ale Rusiei s-au unit pentru a forma o singură țară. Iermak a adunat o armată și a
mers spre est, unde a cucerit aproape toate teritoriile care odinioară aparținuseră mongolilor,
învingându-l pe conducătorul lor, hanul Kucium(d).[161]
Rusia are o bază largă de resurse naturale, inclusiv mari depozite de cherestea, petrol, gaze
naturale, cărbune, minereuri și alte resurse minerale.
Cele mai îndepărtate două puncte ale Rusiei sunt la aproximativ 8.000 km distanță de-a lungul
unei geodezice. Aceste puncte sunt: un cordon litoral al Vistulei(d) de 60 km la granița cu Polonia ce
desparte Golful Gdańsk(d) de Limanul Vistulei(d) și cel mai sud-estic punct al Insulelor Kurile.
Punctele aflate la cea mai mare distanță pe longitudine sunt la 6.600 km distanță pe o linie
geodezică. Aceste puncte sunt: în partea de vest, același cordon litoral de pe granița cu Polonia, și
în est, Insula Marele Diomede. Federația Rusă se întinde pe 11 fuse orare.
Muntele Elbrus, cel mai înalt punct din Caucaz, din Rusia și din Europa

Mare parte din suprafața Rusiei constă din vaste întinderi de câmpii care sunt
predominant stepe înspre sud și puternic împădurite spre nord, cu tundră de-a lungul coastei de
nord. Rusia deține 10% din terenul arabil(d) din lume.[162] Se întâlnesc lanțuri muntoase de-a lungul
frontierelor sudice, cum ar fi Caucazul (cu Muntele Elbrus care, la 5.462 m, este cel mai înalt punct
din Rusia și din Europa) și Altai (cu Muntele Beluha(d), care, la 4.506 m este cel mai înalt punct din
Siberia din afara Orientului Îndepărtat Rus); și în est, cum ar fi Lanțul Verhoiansk(d) sau vulcanii
din Peninsula Kamceatka (cu Kliuchevskaia Sopka, care, la 4.750 m, este cel mai înalt vulcan
activ din Eurasia, precum și cel mai înalt punct al Rusiei Asiatice). Munții Ural, bogați în resurse
minerale, formează un lanț pe direcția nord-sud care desparte Europa de Asia.
Rusia are o coastă lungă de peste 37.000 km de-a lungul Oceanelor Arctic și Pacific, precum și de-
a lungul Mării Baltice, Mării Azov, Mării Negre și Mării Caspice.[98] Marea Barents, Marea
Albă, Marea Kara, Marea Laptev, Marea Siberiei de Est, Marea Ciukotsk, Marea Bering, Marea
Ohotsk și Marea Japoniei sunt legate de Rusia prin intermediul Oceanelor Arctic și Pacific. Cele
mai mari insule și arhipelaguri rusești sunt arhipelagul Novaia Zemlea, Franz Josef, Severnaia
Zemlea, Insulele Noua Siberie, Insula Vranghel, Insulele Kurile și Sahalin. Insulele Diomede (una
controlată de Rusia, cealaltă de Statele Unite) sunt la doar 3 km distanță, iar Insula Kunașir(d) este
la aproximativ 20 km de Hokkaido, Japonia.

Râul Volga în regiunea Samara

Rusia are mii de râuri și întinderi de apă interioare, având una dintre cele mai ample resurse de
ape de suprafață. Lacurile ei conțin aproximativ un sfert din apa dulce în stare lichidă din lume.
[163]
 Cea mai mare și mai cunoscută întindere de apă dulce din Rusia este Lacul Baikal, cel mai
adânc, mai curat, mai vechi și mai voluminos lac de apă dulce din lume. [164] Baikal conține el singur
o cincime din apa dulce de suprafață din lume. [163] Alte mari lacuri sunt Ladoga și Onega, două
din cele mai mari lacuri din Europa. Rusia este a doua țară din lume după Brazilia ca volum
de resurse acvatice regenerabile totale(d). Din cele 100.000 de râuri din țară,[165] cel mai cunoscut
este Volga, nu doar deoarece este cel mai lung râu din Europa, dar și din cauza rolului său
important în istoria Rusiei.[98] Râurile siberiene Obi, Ienisei, Lena și Amur sunt printre cele mai lungi
râuri din lume.
Clima[modificare | modificare sursă]
Taiga în Parcul Național Iughid Va(d) din Republica Komi

Soci, pe malul Mării Negre

Dimensiunile enorme ale Rusiei și depărtarea multor zone față de mare duce la
dominația climatului continental umed(d), care este răspândit în toate regiunile țării, cu excepția
tundrei și sud-vestului extrem. Munții din sud blochează fluxul maselor de aer cald din Oceanul
Indian, în timp ce câmpiile din vest și nord expune teritoriul la influențele arctice și atlantice. [166]
Cea mai mare parte din Rusia europeană nordică și Siberia au un climat subarctic, cu ierni extrem
de severe în regiunile interioare din nord-estul Siberiei (cea mai mare parte a Republicii Saha,
unde se situează Polul Nord al frigului(d), cu temperatura minimă absolută înregistrată pe Pământ,
de -71,2 °C, și cu ierni ceva mai moderate în alte regiuni. Atât fâșia de pământ de-a lungul țărmului
Oceanului Arctic, cât și Insulele Arctice rusești(d) au un climat polar.
Partea de coastă a kraiului Krasnodar de la Marea Neagră, în special la Soci, are un climat
subtropical umed,(d) cu ierni blânde și umede. În multe regiuni din Siberia de Est și Orientul
Îndepărtat, iarna este uscată, comparativ cu vara; în alte părți ale țării precipitațiile sunt mai
omogen răspândite pe anotimpuri. Precipitațiile de iarnă din cele mai multe părți ale țării cad de
obicei sub formă de ninsoare. Regiunea de-a lungul Volgăi Inferioare și coasta Mării Caspice,
precum și unele zone din partea sudică a Siberiei, dispun de un climat semiarid.
În mare parte din teritoriu, există doar două anotimpuri—iarna și vara—primăvara și toamna sunt
de obicei perioade scurte de schimbare între temperaturi extrem de scăzute și temperaturi extrem
de ridicate.[166] Cea mai rece lună este ianuarie (februarie pe litoral); cea mai călduroasă este de
obicei iulie. Sunt frecvente diferențele mari de temperatură. În timpul iernii, temperaturile se răcesc,
atât de la sud la nord, cât și de la vest la est. Verile pot fi destul de călduroase, chiar și în Siberia.
[167]
 Zonele din interiorul continentului sunt cele mai uscate.
Biodiversitatea[modificare | modificare sursă]

Ursul brun este un simbol popular al Rusiei, în special în Occident

De la nord la sud, Câmpia Europei de Est, denumită și Câmpia Rusă, este acoperită
cu tundra arctică, apoi pădurile de conifere (taiga), pădurile de amestec și de foioase(d), pășune
(stepă), și semideșert (malurile Mării Caspice), modificările de vegetație reflectând variațiile
climatice. Siberia prezintă o secvență similară, dar acolo predomină taigaua. Rusia are cele mai
mari rezerve de pădure,[168] cunoscute sub numele de „plămânii Europei”,[169] fiind depășită doar
de pădurea amazoniană la cantitatea de dioxid de carbon absorbită.
În Rusia trăiesc 266 de specii de mamifere și 780 de specii de păsări. Un total de 415 specii de
animale au fost incluse în Cartea Rosie a Federației Ruse(d) din 1997, iar acum sunt protejate.
[170]
 Există 28 de situri în Patrimoniul Mondial UNESCO în Rusia(d),[171] 40 de rezervații ale
biosferei(d),[172] 41 de parcuri naționale(d) și 101 rezervații naturale(d).

Economia[modificare | modificare sursă]

Moscow International Business Center

Rusia are o economie mixtă cu venituri medii spre ridicate[173] cu resurse naturale enorme,
îndeosebi țiței(d) și gaze naturale. Este a 12-a economie a lumii după PIB nominal și a
șasea după paritatea puterii de cumpărare (PPC). De la începutul secolului al XXI-lea, consumul
intern mai ridicat și stabilitatea politică au stimulat creșterea economică a Rusiei. Țara a încheiat
anul 2008 cu al nouălea an consecutiv de creștere, dar aceasta a încetinit odată cu declinul
prețului petrolului și gazelor. PIB real pe cap de locuitor, luâng în calcul PPP era de 19.840 în
2010.[174] Creșterea a fost în principal alimentată de bunurile și serviciile netranzacționate pentru
piața internă, și nu de petrol și exporturile de resurse minerale. [98] Salariul mediu nominal în Rusia
era de 967 de dolari pe lună la începutul lui 2013, o creștere de la valoarea de 80 de dolari din
2000.[175][176] În mai 2016, salariul mediu nominal lunar scăzuse însă la 450 de dolari pe lună, [177] și
impozitarea veniturilor individuale se făcea la o cotă de 13% pentru majoritatea veniturilor. [178] Circa
19,2 milioane de ruși trăiau sub limita sărăciei(d) în 2016,[179] o creștere semnificativă de la 16,1
milioane în 2015.[94] Șomajul în Rusia era de 5,4% în 2014, o scădere de la circa 12,4% în 1999.
[180]
 Oficial, circa 20–25% din populația Rusiei este clasificată drept clasă de mijloc; unii economiști
și sociologi consideră însă că această cifră este exagerată și că fracția reală este pe la 7%.
[181]
 După Statele Unite, Uniunea Europeană și alte țări au impus sancțiuni
economice după anexarea Crimeei, fapt care, combinat cu scăderea prețului petrolului, a dus la
scăderea drastică a clasei de mijloc rusești.[182][183]
PIB-ul Rusiei ajustat după paritatea puterii de cumpărare (PPP) din 1989 (în dolari internaționali(d) ajustați după puterea de
cumpărare și inflație la prețurile din 2013).

Petrolul, gazele naturale, metalele și lemnul reprezintă peste 80% din exporturile Rusiei. [98] Din
2003, exporturile de resurse naturale au început să-și piardă din importanța economică după ce
piața internă s-a întărit considerabil. În 2012, sectorul petrol-gaze reprezenta 16% din PIB, 52% din
veniturile la bugetul federal și peste 80% din totalul exporturilor. [184][185][186] Veniturile din exporturile
de petrol au permis Rusiei să-și crească rezervele valutare de la 12 miliarde de dolari în 1999 la
597,3 miliarde de dolari la 1 august 2008. În aprilie 2017, rezervele valutare ale Rusiei scăzuseră
însă la 332 miliarde de dolari.[187] Politica macroeconomică a ministrului de finanțe Alexei Kudrin(d) a
fost una prudentă și solidă, veniturile excedentare fiind stocate în Fondul de Stabilizare al Rusiei(d).
[188]
 În 2006, Rusia își plătise o parte din uriașele ei datorii istorice, [189] rămânând cu una din cele
mai mici datorii externe dintre marile economii (d).[190] Fondul de Stabilizare a ajutat Rusia să iasă
din criza financiară globală într-o stare mult mai bună decât se așteptaseră mulți experți. [188]
Un cod fiscal mai simplificat, adoptat în 2001, a redus povara fiscală asupra oamenilor și a crescut
dramatic veniturile statului.[191] Rusia are o cotă unică de impozitare(d) de 13%, fiind astfel al doilea
cel mai atrăgător sistem de impozitare personală pentru persoane individuale, după Emiratele
Arabe Unite.[192] Potrivit Bloomberg, Rusia este considerată mult înaintea majorității celorlalte țări cu
resurse bogate, la capitolul dezvoltare economică, cu o lungă tradiție a educației, științei și
industriei.[193] Țara are o mai mare proporție de absolvenți de învățământ superior decât orice altă
țară din Eurasia.[194]

La 21 mai 2014, Rusia și China au semnat o înțelegere comercială cu gaze naturale în valoare de 400 de miliarde de dolari.
Începând cu 2019, Rusia intenționează să furnizeze gaze naturale Chinei pentru următorii 30 de ani.

Dezvoltarea economică a țării a fost una dezechilibrată geografic, regiunea Moscova contribuind
cu o pondere foarte mare(d) la PIB-ul țării.[195] S-a observat și o inegalitate a veniturilor gospodăriilor,
Credit Suisse găsind distribuția averilor rușilor mult mai extremă decât la alte țări, disparitatea fiind
atât de mare încât „merită un loc într-o categorie separată”. [196][197] O altă problemă este
modernizarea infrastructurii, îmbătrânită și inadecvată după neglijarea ei în anii 1990; guvernul a
afirmat că va investi 1 bilion de dolari în dezvoltarea infrastructurii până în 2020. [198] În decembrie
2011, Rusia a fost primită în Organizația Mondială a Comerțului după 18 ani de dialog, ceea ce îi
permite să aibă acces mai larg la piețele externe. [199] Unii analiști estimează că apartenența la OMC
ar putea ajuta economia Rusiei să crească cu până la 3% pe an. [200] Rusia se este a doua cea mai
coruptă țară din Europa (după Ucraina), conform Indicelui Percepției Corupției. Camera de Comerț
Ruso-Norvegiană a identificat corupția drept „una din cele mai mari probleme cu care se confruntă
companiile, atât rusești cât și străine”.[201] Corupția în Rusia este percepută drept o problemă
importantă,[202] cu impact asupra tuturor aspectelor vieții, inclusiv în administrația publică(d),[203]
[204]
 aplicarea legii(d),[205] sănătate(d)[206] și educație(d).[207] Fenomenul corupției este puternic înrădăcinat
ca model istoric de guvernare publică în Rusia și este pus pe seama slăbiciunii generale a statului
de drept în Rusia.[203] Conform rezultatelor din 2016 ale Indicelui de Percepție a Corupției calculat
de Transparency International, Rusia s-a clasat pe locul 131 din 176 de țări studiate, cu un punctaj
de 29.[208]
Banca centrală rusă și-a anunțat în 2013 planurile de a lăsa liber cursul rublei în 2015. Conform
unui test de stress efectuat de banca centrală, sistemul financiar rus ar putea suporta o scădere a
valorii monedei cu 25%–30% fără intervenții majore ale băncii centrale. Economia Rusiei a intrat
însă în stagnare spre sfârșitul lui 2013 și, pe lângă Războiul din Donbass, este amenințată de
intrarea în stagflație, o creștere lentă însoțită de inflație mare. Declinul recent al rublei rusești a
crescut costurile cu care companiile rusești își plătesc dobânzile în dolari americani și în alte valute
străine care s-au întărit în raport cu rubla; astfel, companiile rusești trebuie să plătească mai mult
în venituri în rublă pentru a-și plăti creditorii în dolari sau în alte valute. [209] În martie 2016, rubla se
devalorizase cu peste 50 de procente din iulie 2014. [210] După ce inflația scăzuse la 3,6% în 2012,
cea mai scăzută de la pierderea controlului asupra Uniunii Sovietice, inflația a sărit la aproape
7,5% în 2014, ceea ce a determinat banca centrală să-și crească rata împrumuturilor la 8% de la
5,5% în 2013.[211][212][213] Într-un articol publicat în octombrie 2014 în Bloomberg Business Week, se
afirma că Rusia a început să-și mute din ce în ce mai mult economia spre China ca răspuns la
tensiunile financiare crescânde de după anexarea Crimeei și sancțiunile economice occidentale. [214]
Corupția[modificare | modificare sursă]

Protestele din 2017-2018(d), organizate de opoziția rusă

Există multe estimări diferite ale costului efectiv al corupției. [215] Conform statisticilor oficiale ale
guvernului, publicate de Rosstat, „economia subterană” ar reprezenta doar 15% din PIB-ul Rusiei
din 2011, cuprinzând aici salarii nedeclarate (pentru a evita plata impozitelor și contribuțiilor
sociale) și alte tipuri de evaziune fiscală. [216] Conform estimărilor Rosstat, corupția reprezenta în
2011 numai 3,5 până la 7% din PIB. Spre comparație, experți independenți avansează cifre de
până la 25% din PIB-ul Rusiei.[217] Un raport al Băncii Mondiale plasează această cifră pe la 48%.
[218]
 Există și o schimbare a principalului obiectiv al mitei: anterior, oficialii luau mită pentru a închide
ochii la infracțiuni, dar acum iau mită doar pentru a-și face datoria. [219]
În cele din urmă, populația rusă este cea care plătește pentru această corupție, prin creșteri rapide
ale prețurilor locuințelor, apei, gazelor și energiei electrice, care depășesc semnificativ rata inflației,
și sunt un rezultat direct al corupției masive la cel mai înalt nivel. [220] În ultimii ani, reacția la corupție
s-a schimbat: din al doilea mandat al lui Putin, foarte puține cazuri de corupție au fost subiect de
scandal. Sistemul lui Putin se remarcă prin amestecul omniprezent și fățiș între serviciile publice și
afaceri, precum și prin utilizarea de rude, prieteni și cunoștințe pentru a beneficia de cheltuieli
bugetare și a prelua proprietatea statului.[215]
Pe 26 martie 2017, au avut loc proteste(d) împotriva corupției din guvernul federal rus, simultan în
mai multe orașe din țară.[221] Acestea au fost declanșate de lipsa de reacție adecvată din partea
autorităților ruse la publicarea filmului de investigație Nu-i spune Dimon(d), care a acumulat mai mult
de 20 de milioane de vizualizări pe YouTube. [222]
Peste două milioane de vehicule Lada Riva(d) au fost produse din 1980 până în 2010

O Lada Vesta. Lada este marca AvtoVAZ, cel mai mare producător rus de autovehicule.

Agricultura[modificare | modificare sursă]

Lan de secară, de Ivan Șișkin. Rusia este principalul producător mondial de orz, hrișcă și ovăz, și unul dintre cei mai mari
producători și exportatori de secară, semințe de floarea-soarelui(d) și grâu.

Suprafața totală cultivată în Rusia este estimată la 1.237.294 km², a patra din lume.[223] Din 1999
până în 2009, agricultura Rusiei a crescut în mod constant, [224] și țara s-a transformat dintr-un
importator de cereale în al treilea cel mai mare exportator de cereale, după UE și Statele Unite ale
Americii.[225] Producția de carne a crescut de la 6,813,000 tone în 1999 la 9,331,000 de tone în
2008, și continuă să crească.[226]
Această restaurare a agriculturii a fost susținută de o politică de creditare a guvernului, ajutând atât
fermierii individuali cât și marile societăți agricole privatizate care au fost
odată colhozurile sovietice și care încă dețin cea mai mareparte a terenurilor agricole. [227] Fermele
mari se concentrează în principal pe producția de cereale și pe creșterea animalelor(d), gospodăriile
private mici(d) produc cea mai mare parte a cartofilor, legumelor și fructelor din țară. [228]
Deoarece Rusia are ieșire la trei oceane (Atlantic, Arctic și Pacific), flotele de pescuit rusești
constituie un mare producător de pește. Rusia a capturat 3,191,068 de tone de pește în 2005.
[229]
 Atât exporturile cât și importurile de pește și produse marine au crescut semnificativ în ultimii
ani, ajungând la $2,415 și respectiv la $2,036 milioane de euro, respectiv, în 2008. [230]
Întinsă de la Marea Baltică la Oceanul Pacific, Rusia are mai mult de o cincime din pădurile lumii,
ceea ce o face să fie cea mai împădurită țară din lume. [168][231] Cu toate acestea, potrivit unui studiu
din 2012 al Organizației pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite și Guvernul Federației
Ruse,[232] considerabilul potențial al pădurilor rusești este subexploatat și cota Rusiei în comerțul
mondial cu produse forestiere este mai mică de patru la sută. [233]
Energie[modificare | modificare sursă]

Rusia este un furnizor-cheie de petrol și gaze pentru mare parte din Europa

În ultimii ani, Rusia a fost frecvent descrisă în mass-media ca o superputere energetică(d).[234]

[235]
 Țara are cele mai mari rezerve de gaze naturale(d),[236] se află pe locul 8 în lume după rezervele
de petrol(d),[237] și pe locul al doilea cel la rezervele de cărbune.[238] Rusia este cel mai
important exportator de gaze naturale(d)[239] și al doilea cel mai mare producător de gaze naturale(d),
[22]
 în timp ce este și cel mai mare exportator de petrol(d) și cel mai mare producător de petrol(d).[21]
Rusia este pe locul al treilea în clasamentul producătorilor de energie electrică(d) din lume[240] și pe
al 5-lea în cel al producătorilor de energie din surse regenerabile (d), în special pe baza
producției hidrocentralelor.[241] Mari cascade de hidrocentrale sunt construite în Rusia Europeană
de-a lungul râurilor mari ca Volga. Partea asiatică a Rusiei dispune și ea de un număr mare de
hidrocentrale; cu toate acestea, giganticul potențial hidroenergetic al Siberiei și al Orientului
Îndepărtat Rus rămâne în mare măsură neexploatat.
Rusia a fost prima țară care a dezvoltat energia nucleară civilă și a construit prima centrală
nucleară(d) din lume. În prezent, țara este pe locul al patrulea după producția de energie nucleară,
[242]
 toată energia nucleară din Rusia fiind gestionată de către societatea de stat Rosatom(d). Acest
sector se dezvoltă rapid, cu scopul de a crește cota totală de energie nucleară de la actualul nivel
de 16,9% la 23% până în 2020. Guvernul rus intenționează să aloce 127 de miliarde de ruble
($5.42 miliarde de euro) pentru un program federal dedicat următoarei generații de tehnologie
nucleară.[243]
În luna mai 2014, într-o vizită de două zile la Shanghai, președintele Putin a semnat un contract în
numele Gazpromului prin care gigantul energetic rus urma să aprovizioneze China cu 38 de
miliarde de metri cubi de gaze naturale pe an. Construcția unei conducte care să faciliteze
înțelegerea a fost convenită, în condițiile în care Rusia urma să contribuie cu 55 de miliarde de
dolari la costul proiectului, iar China cu 22 demilitarde, în ceea ce Putin a descris ca fiind „cel mai
mare proiect de construcție pentru următorii patru ani”. Gazele naturale trebuie să înceapă a fi
livrate cândva între 2018 și 2020 și să continue timp de 30 de ani, China plătind pentru aceasta
400 de miliarde de dolari.[244]
Transporturi[modificare | modificare sursă]
Borna kilometrului 9288 de la capătul Căii Ferate Transsiberiene de la Vladivostok

Transportul feroviar în Rusia este cea mai mare parte monopol de stat administrat de Căile Ferate
Ruse. Compania reprezintă peste 3,6% din PIB-ul Rusiei și gestionează 39% din traficul total de
mărfuri (inclusiv conducte) și peste 42% din traficul de călători. [245] Lungimea totală a liniilor de cale
ferată des utilizate depășește 85.500 km,[245] a doua după Statele Unite ale Americii. Peste
44.000 km de linie sunt electrificați,[246] cel mai mare număr din lume, și, în plus, există peste
30.000 km de linii nepublice. Spre deosebire de cele mai multe rețele feroviare din lume, căile
ferate rusești utilizează ecartamentul larg de 1.520 mm (4 ft 115⁄6 in), cu excepția celor 957 km de
pe Insula Sahalin, unde se folosește ecartamentul îngust de 1.067 mm (3 ft 6 in). Cea mai
renumită cale ferată din Rusia este Transsiberiana (Transsib), care deține recordul numărului de
fuse orare traversate, cu 7, precum și pe cel de cea mai lungă linie deservită permanent din lume,
Moscova-Vladivostok (9.259 km), Moscova–Pyongyang (10.267 km)[247] și Kiev–Vladivostok
(11.085 km).[248]
În 2006, Rusia avea 933.000 de km de drumuri(d), din care 755.000 erau asfaltate. [249] Unele dintre
acestea alcătuiesc sistemul federal rus de autostrăzi. Cu o suprafață mare a uscatului, țara are
densitatea de drumuri cea mai mică dintre toate țările G8 și BRIC.[250]
Mare parte din căile navigabile interioare ale Rusiei, care totalizează 102.000 km, sunt realizate pe
râuri sau lacuri naturale. În partea europeană a țării, rețeaua de canale conectează bazinele
râurilor mari. Capitala Rusiei, Moscova, este uneori numită „portul de la cinci mări”, din cauza
legăturilor sale navigabile cu Marea Baltică, Marea Albă, Marea Caspică, Marea Azov și Marea
Neagră.

Iamal(d), unul dintre spărgătoarele de gheață(d) ale Rusiei[251]

Marile porturi maritime ale Rusiei sunt Rostov-pe-Don la Marea Azov, Novorossiisk la Marea
Neagră, Astrahan și Mahacikala la Marea Caspică, Kaliningrad și Sankt Petersburg la Marea
Baltică, Arhanghelsk la Marea Albă, Murmansk la Marea Barents, Petropavlovsk-
Kamceatski și Vladivostok la Oceanul Pacific. În 2008, țara deținea 1448 vase comerciale. Singura
flotă de spărgătoare de gheață nucleare(d) din lume promovează exploatarea economică a platoului
continental al Rusiei(d) la Oceanul Arctic și dezvoltă comerțului pe mare prin Ruta Maritimă
Nordică(d) , între Europa și Asia de Est.
După lungimea totală a conductelor(d), Rusia este pe locul al doilea după Statele Unite ale Americii.
În prezent, se lucrează la multe noi proiecte de conducte, inclusiv Nord Stream și South Stream,
conducte de gaze naturale către Europa, și conducta petrolieră Siberia de Est – Oceanul
Pacific(d) (ESPO) pentru Orientul Îndepărtat Rus și China.
Rusia are 1216 aeroporturi,[252] cele mai aglomerate fiind Șeremetievo, Domodedovo și aeroportul
internațional Vnukovo(d) din Moscova, și Pulkovo(d) din Sankt-Petersburg.
De obicei, marile orașe rusești au sisteme bine dezvoltate de transport public, cu cele mai
frecvente varietăți de vehicule în exploatare fiind autobuzul, troleibuzul și tramvaiul. Șapte orașe
din Rusia, și anume Moscova, Sankt Petersburg, Nijni
Novgorod, Novosibirsk, Samara, Ekaterinburg, Kazan, au rețele subterane de metrou, în timp
ce Volgogradul dispune de un metrotram. Lungimea totală a metrourilor din Rusia este
465,4 km. Metroul din Moscova și cel din Sankt Petersburg sunt cele mai vechi din Rusia, deschise
în 1935 și, respectiv, 1955. Aceste două sunt printre cele mai rapide și mai aglomerate sisteme de
metrou din lume, iar unele dintre ele sunt renumite pentru decorațiunile bogate și unice ale stațiilor
lor, o tradiție comună în metrourilor și căilor ferate de suprafață rusești.
Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]

Mihail Lomonosov (1711-1765), om de știință polimat, inventator, poet și artist

Ivan Pavlov (1849-1936), fiziolog, laureat al Premiului Nobel în 1904

Știința și tehnologia în Rusia au înflorit încă din Epoca Iluminismului, când Petru cel Mare a
fondat Academia Rusă de Științe și Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, iar polimatul Mihail
Lomonosov a fondat Universitatea de Stat din Moscova, deschizând calea unei puternice tradiții
autohtone de învățare și inovare. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, țara a produs un număr mare
de oameni de știință și inventatori celebri.
Școala rusească de fizică(d) a început cu Lomonosov, care a propus legea de conservare a materiei
care precede legea de conservare a energiei. Printre descoperirile și invențiile rușilor în domeniul
fizicii se numără arcul electric, legea electrodinamică a lui Lenz, grupurile
spațiale(d) ale cristalelor, celula fotoelectrică, superfluiditatea, radiația Cerenkov, rezonanța
electronică de spin, heterotranzistoarele(d) și holografia 3D. Laserii și maserii au fost co-inventați
de Nikolai Basov și Aleksandr Prohorov, în timp ce ideea de tokamak(d) pentru controlul fuziunii
nucleare a fost introdus de către Igor Tamm, Andrei Saharov și Lev Arțimovici, ceea ce a dus în
cele din urmă la proiectul internaționale ITER, la care Rusia ia parte.
Din vremea lui Nikolai Lobacevski („Copernic al geometriei”, care a creat geometria neeuclidiană)
și a profesorului Pafnuti Cebîșev, școala rusă de matematică(d) a devenit una dintre cele mai
influente din lume.[253] Printre discipolii lui Cebîșev se numără Aleksandr Liapunov, care a
fondat teoria modernă a stabilității(d), și Andrei Markov care a inventat lanțurile Markov. În secolul al
XX-lea, matematicieni sovietici, cum ar fi Andrei Kolmogorov, Israel Gelfand, și Serghei Sobolev, a
adus contribuții majore la diferite domenii ale matematicii. Nouă matematicieni sovietici/ruși au fost
premiați cu Medalia Fields, cel mai prestigios premiu în matematică. Recent, Grigori Perelman a
primit Premiu Clay pentru rezolvarea uneia dintre Problemele Mileniului(d), demonstrația finală
a conjecturii lui Poincaré în 2002.[254]
Chimistul rus(d) Dmitri Mendeleev a inventat tabelul periodic, cadrul principal
al chimiei moderne. Aleksandr Butlerov a fost unul dintre creatorii teoriei structurii chimice, joacă
un rol central în chimia organică. Biologi ruși(d) cunoscuți au fost Dmitri Ivanovski,(d) care a
descoperit virusuri, Ivan Pavlov, care a fost primul care a experimentat cu condiționarea clasică(d),
și Ilia Mecinikov, cercetător pionier al sistemului imunitar și ale probioticelor.
Mulți oameni de știință și inventatori ruși au activat în diaspora, cum ar fi Igor Sikorski, care a
construit primele avioane de linie și elicoptere moderne; Vladimir K. Zworykin(d), adesea numit
„părintele televiziunii”; chimistul Ilya Prigogine, cunoscut pentru munca sa în domeniul structurilor
disipative(d) și sistemelor complexe; economiștii laureați ai Premiului Nobel Simon
Kuznets și Wassily Leontief; fizicianul Gheorghi Gamov (un autor al teoriei Big Bangului) și
specialistul în științe sociale, Pitirim Sorokin(d). Mulți străini au activat în Rusia pentru o lungă
perioadă de timp, cum ar fi Leonard Euler și Alfred Nobel.
Printre invențiile rusești(d) se numără sudura cu arc(d) dezvoltată de Nikolai Benardos(d), continuată
mai departe de către Nikolai Slaveanov(d), Konstantin Hrenov(d) și alți ingineri ruși. Gleb
Kotelnikov(d) a inventat parașuta în rucsac, în timp ce Evgheni Certovski(d) a introdus costumul de
presiune(d). Alexandr Lodîghin și Pavel Iablocikov au fost pionieri ai iluminatului electric(d), iar Mihail
Dolivo-Dobrovolski(d) a prezentat primele sisteme electrice trifazate(d), utilizate astăzi pe scară
largă. Serghei Lebedev(d) a inventat primul tip de cauciuc sintetic(d) comercializabil și produs în
masă. Primul calculator ternar, Setun(d), a fost dezvoltat de către Nikolai Brusențov(d).

Sukhoi Su-57 este un avion de luptă de a cincea generație(d)dezvoltat pentru Forțele Aeriene Ruse

Stația spațială Mir

Soyuz TMA-2(d) lansată de la Baikonur, Kazahstan, transportând unul dintre primele echipaje rezidente la Stația Spațială
Internațională
În secolul al XX-lea, o serie de ingineri aerospațiali sovietici(d), inspirat de operele fundamentale ale
lui Nikolai Jukovski, Serghei Ceaplîghin și ale altora, au proiectat multe sute de modele de
aeronave civile și militare și au fondat o serie de KB-uri (Birouri de Construcție) care constituie
acum cea mai mare parte a Corporației Unite a Avioanelor(d). Printre celebrele avioane rusești se
numără seria de aeronave civile Tu, avioanele de luptă Su și MiG, elicopterele din
seriile Ka(d) si Mi(d). Multe modele de avioane rusești sunt pe lista celor mai produse de avioane(d) din
istorie.
Tancurile de luptă rusești celebre au fost T34, cel mai produs tip de tanc din al Doilea Război
Mondial,[255] și alte tancuri din seria T, inclusiv cel mai produs tanc din istorie, T54/55.
[256]
 AK47 și AK74 ale lui Mihail Kalașnikov constituie cel mai utilizat tip de pușcă de asalt din lume
—atât de mult încât s-au fabricat mai multe puști de tip AK-tip decât toate celelalte tipuri la un loc.
[257]

Cu toate aceste realizări, cu toate acestea, de la sfârșitul epocii Sovietice Rusia a rămas în urma
Occidentului la o serie de tehnologii, mai ales cele legate de conservarea energiei(d) și producția
de bunuri de consum. Criza din anii 1990 a dus la reducerea drastică a sprijinului de stat pentru
știință și la migrația masivă a forței de muncă intelectuale din Rusia.
În anii 2000, pe valul unui nou boom economic, situația științelor și tehnologiei în Rusia s-a
îmbunătățit, iar guvernul a lansat o campanie(d) care vizează modernizarea și inovația. Președintele
rus Dmitri Medvedev a formulat prioritățile de vârf ale țării, în dezvoltarea tehnologică:

 Utilizarea eficientă a energiei

 Tehnologia informației, incluzând atât produse comune cât și produse
combinate cu tehnologia spațială(d)
 Energia nucleară
 Produse farmaceutice[258]
În prezent, Rusia a finalizat sistemul de navigație prin satelit GLONASS. Țara are în curs de
dezvoltare propriile avioane de luptă cu reacție de a cincea generație și construirea
primulei centrale nucleare mobile(d) seriale din lume.
Explorarea spațiului[modificare | modificare sursă]
Realizările rusești în domeniul tehnologiei spațiale(d) și explorării spațiului datează de la Konstantin
Țiolkovski, părintele astronauticii teoretice.[259] Lucrările sale i-au inspirat pe inginerii sovietici de
rachete, cum ar fi Serghei Koroliov, Valentin Glușko(d), și mulți alții, care au contribuit la
succesul programului spațial sovietic în stadiile incipiente ale Cursa Spațiale.
În 1957, a fost lansat primul satelit artificial pe orbita Pământului, Sputnik 1; în 1961, primul om
care a reușit să iasă în spațiu a fost Iuri Gagarin. Au urmat multe alte recorduri în explorarea
spațiului realizate de sovietici și ruși, inclusiv prima ieșire în spațiu efectuată de către Alexei
Leonov, Luna 9 a fost prima navă care a ajuns pe Lună, Venera 7(d) a fost prima care a aterizat pe
o altă planetă (Venus), Marte 3, pe atunci primul care a ajuns pe Marte, primul rover de explorare
spațială, Lunohod 1, și prima stație spațială, Saliut 1(d) și Mir.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, unele programe de explorare spațială finanțate de stat, inclusiv
programul navetei spațiale Buran, au fost anulate sau amânate, în timp ce participarea industriei
spațiale rusești la activități comerciale și de cooperare internațională s-au intensificat. În zilele
noastre, Rusia este cel mai mare lansator de sateliți. [260] După ce programul american Space
Shuttle s-a încheiat în 2011, rachetele Soiuz au devenit singurul furnizor de servicii de transport
pentru astronauții de pe Stația Spațială Internațională. Roscosmos dezvoltă și nava
spațială Federația(d), pentru a înlocui navetele învechite Soiuz, și care ar putea transporta misiuni
umane pe orbita lunară în preajma lui 2025.[261]
Alimentarea cu apă și canalizarea[modificare | modificare sursă]
În Rusia, aproximativ 70% din apa potabilă provine din apele de suprafață și 30% din apele
subterane. În 2004, sistemele de alimentare cu apă aveau o capacitate totală de 90 de milioane de
metri cubi pe zi. Utilizarea medie rezidențială de apă era de 248 de litri pe cap de locuitor pe zi.
[262]
 O pătrime din resursele mondiale de apă dulce de suprafață și subterană se situează în Rusia.
Sectorul rețelelor de apă este una dintre cele mai mari industrii din Rusia care deservesc întreaga
populație a țării.

Demografia[modificare | modificare sursă]
Districtele federale după densitatea populației. Populația este mai densă în partea europeană a țării, cu climat mai blând, cu
centrele cele mai mari în Moscova, Sankt Petersburg și alte orașe. [263]

Etnicii Ruși compun 81% din populația țării.[264] În Federația Rusă trăiesc însă și multe minorități
importante. În total, 160 de grupuri etnice și popoare autohtone diferite trăiesc în interiorul
granițelor sale.[265] Deși populația Rusiei este relativ mare, densitatea este scăzută din cauza
dimensiunilor enorme ale țării. Populația este mai densă în Rusia Europeană, în apropiere
de Munții Ural, și în sud-vestul Siberiei. 73% din populație trăiește în zone urbane, în timp ce 27%
trăiește în mediul rural.[266] Rezultatele recensământului din 2010(d) arată o populație totală de
142.856.536 de locuitori.[267]
Populația Rusiei a atins apogeul de 148.689.000 în 1991, chiar înainte de destrămarea Uniunii
Sovietice. A trecut apoi printr-un declin rapid, începând cu mijlocul anilor 1990. [268] Declinul a
încetinit până aproape de stagnare în ultimii ani, din cauza scăderii mortalității, creșterii natalității și
creșterii imigrației.[269]
În 2009, Rusia a înregistrat o creștere anuală a populației, pentru prima dată în cincisprezece ani,
cu un număr total de 10.500.[269] 279.906 de migranți au sosit în Federația Rusă, în același an, din
care 93% din țările CSI.[269] Numărul de emigranți ruși a scăzut constant, de la 359,000 în 2000 la
32.000 în 2009.[269] Există, de asemenea, un procent estimat de 10 milioane de imigranți
ilegali(d) din state ex-sovietice.[270] În Rusia trăiesc aproximativ 116 milioane de etnici ruși [265] și
aproximativ 20 de milioane de etnici ruși trăiesc în afara Rusiei în fostele republici ale Uniunii
Sovietice,[271] cea mai mare parte în Ucraina și Kazahstan.[272]
Recensământul din 2010(d) a înregistrat 81% din populație ca fiind etnici rusi, și 19% de alte etnii:
[264]
 3,7% tătari; 1,4% ucraineni(d); 1,1% bașkiri; 1% ciuvași; 11,8% altele nespecificate. Conform
recensământului, 84,93% din populația rusă aparține grupurilor etnice europene (slavi, germanici,
finici ne-ugrici(d), greci și altele). Aceasta reprezintă o scădere față de anul 2002, când aceștia
constituiau mai mult de 86% din populație. [264]
Rata de natalitate în Rusia este mai mare decât în majoritatea țărilor europene (13,3 nașteri la
1000 de persoane în 2014[269] în comparație cu media Uniunii Europene de 10,1 la 1000),[273] dar
rata deceselor este și ea substanțial mai mare (în 2014, rata deceselor în Rusia era de 13,1 la
1000 de persoane[269] în comparație cu media UE de 9,7 la 1000). [273] Ministerul rus al Sănătății și
Afacerilor Sociale a prezis că, până în 2011, rata deceselor urma să fie egală cu rata natalității din
cauza creșterii fertilității și scăderii mortalității.[274] Guvernul pune în aplicare o serie de programe
concepute pentru a crește rata natalității și a atrage mai mulți migranți. Alocațiile lunare pentru
copii au fost dublate la echivalentul a 55 de dolari, și o plată unică de 9200 de dolari se oferă din
2007 femeilor care au un al doilea copil.[275]
În 2006, în încercarea de a compensa declinul demografic al țării, guvernul rus a început
simplificarea legilor de imigrare și a lansat un program de stat „de acordare de asistență pentru
imigrația voluntară a etnicilor ruși din fostele republici sovietice”. [276] În 2009, Rusia a înregistrat cea
mai mare rată a natalității de la dizolvarea Uniunii Sovietice. [269][277] În 2012, rata natalității a crescut
din nou. Rusia a înregistrat 1.896.263 de nașteri, cel mai mare număr din 1990, și chiar a depășit
numărul anual de nașteri din perioada 1967-1969, cu o rată totală a fertilității de aproximativ 1,7,
cea mai mare din 1991.
În august 2012, în timp ce țara avea parte de prima creștere demografică din anii 1990,
președintele Putin a declarat că populația Rusiei ar putea ajunge la 146 de milioane până în 2025,
în principal ca urmare a imigrației.[278]
Cele mai mari orașe[modificare | modificare sursă]

 v • d • m  Cele mai mari orașe din Rusia

Rosstat (2016[279][280]/2017)

Numele Numele Subiect

Loc Subiect federal Pop. Loc
orașului orașului federal
[281]
1 Moscova Moscova 12.381.000 11 Rostov-pe-Don Regiunea Rostov
[281]
2 Sankt Petersburg Sankt Petersburg 5.282.000 12 Krasnoiarsk Ținutul Krasnoiars
[283]
3 Novosibirsk Regiunea Novosibirsk 1.603.000 13 Perm Ținutul Perm
[284]
4 Ekaterinburg Regiunea Sverdlovsk 1.456.000 14 Voronej Regiunea Voronej
Regiunea Nijni Regiunea
5 Nijni Novgorod 1.267.000 15 Volgograd
Novgorod Volgograd
[285]
6 Kazan Tatarstan 1.232.000 16 Krasnodar Ținutul Krasnodar
Moscova 7 Celeabinsk Regiunea Celeabinsk [287]
1.199.000 17 Saratov Regiunea Saratov
[288]
8 Omsk Regiunea Omsk 1.178.000 18 Toliatti Regiunea Samara
[289]
9 Samara Regiunea Samara 1.170.000 19 Ijevsk Udmurtia

[291] Regiunea
10 Ufa Bașchiria 1.126.000 20 Uleanovsk
Uleanovsk

Sankt Petersburg

Grupuri etnice[modificare | modificare sursă]

Rusia este un stat multinațional cu peste 170 de grupuri etnice(d) recunoscute ca naționalități;
populațiile din aceste grupuri variază enorm, de la milioane (de exemplu, ruși și tătari) la sub
10.000 de (de exemplu, sami și inuiți).[292]

 Grupuri etnice din Rusia


 (d)
Familie de ruși  cazaci din Siberia
 

(d)
Iacuți  în Republica Saha

(d)
Armeni  din Volgograd
 

(d)
Komi
 
 Kalmîki în Elista

 

(d)
Costume populare din Caucazul de Nord: osetinii , cerchezi, karbadieni și ceceni.

Limbile[modificare | modificare sursă]

Zona unde limba rusă este vorbită ca limbă oficială sau este vorbită ca prima sau a doua limbă de peste 30% din populație.

Cele 160 de grupuri etnice din Rusia vorbesc 100 de limbi. [6] Conform Recensământului din 2002,
142,6 de milioane de oameni vorbesc limba rusă, urmată de tătară cu 5,3 milioane de vorbitori și
de ucraineană, cu 1,8 milioane.[293] Limba rusă este singura limbă oficială de stat, dar Constituția
acordă republicilor individuale dreptul de a stabili propriile lor limbi de stat în plus față de limba
rusă.[294]
În ciuda distribuției sale largi, limba rusă este omogenă în țară. Rusa este limba cea mai
răspândită geografic din Eurasia, precum și cea mai vorbită limbă slavă.[295] Acesta aparține
familiei limbilor indo-europene și este una dintre membrele grupului limbilor slave răsăritene,
celelalte fiind belarusa și ucraineana (cu variația ei, ruteana). Exemple scrise ale slavei vechi
răsăritene (rusa veche) sunt atestate începând cu secolul al X-lea.[296]
Limba rusă este a doua cea mai utilizată limbă pe Internet, după engleză,[297] una dintre cele două
limbi oficiale de la bordul Stației Spațiale Internaționale[298] și este una dintre cele șase limbi oficiale
ale ONU(d).[299]
35 de limbi sunt recunoscute oficial în Rusia, în diferite regiuni de către guvernele locale.

Distribuția limbilor uralice, altaice, și yukaghir

Distribuția geografică a popoarelor fino-ugrice și samoedice

Grupuri etnolingvistice în regiunea Caucazului

Limba Familie de limbi Subiecte federale Sursă

[300]
Abaza Nord-vest-caucaziană  Karaciai-Cerchezia
 Limba Familie de limbi Subiecte federale Sursă

Adîghee Nord-vest-caucaziană  Adygea [301]

[302][303]
Altai Turcică  Republica Altai

[304]
Bașkiră Turcică  Bașchiria

Buriată Mongolică  Buriatia [305]

[306]
Cecenă Nord-est-caucaziană  Republica Cecenă Icikeria

Cercheză Nord-vest-caucaziană  Karaciai-Cerchezia [300]

[307]
Ciuvașă Turcică  Ciuvașia

Tătară
Turcică  Republica Crimeea [308]
crimeeană

[309]
Erzia Uralică  Mordovia

[310]
Ingușă Nord-est-caucaziană  Ingușetia

[311]
Kabardiană Nord-vest-caucaziană  Kabardino-Balkaria

Kalmîkă Mongolică  Kalmîkia [312]

[300][311]
Karaceai-balkară Turcică  Kabardino-Balkaria
 Limba Familie de limbi Subiecte federale Sursă

 Karaciai-Cerchezia

Hakas Turcică  Hacasia [313]

[314]
Komi Uralică  Republica Komi

[315]
Mari de sus Uralică  Mari El

[315]
Mari de jos Uralică  Mari El

[309]
Mokșa Uralică  Mordovia

Nogai Turcică  Karaciai-Cerchezia [300]

Oseta Indo-europeană  Osetia de Nord [316]

Tătara Turcică  Tatarstan [317]

[318]
Tuvană Turcică  Tuva

Udmurtă Uralic  Udmurtia [319]

Ucraineana Indo-europeană  Republica Crimeea [308]

Iakuta Turcică  Iacuția [320]

Religia[modificare | modificare sursă]
Religia în Rusia la 2012 (Sreda Arena Atlas)[321][322]
Ortodocși ruși   41.1%
Alți ortodocși   1.8%
Alți creștini(d)   4.5%
 Musulmani(d)   6.6%
Budiști(d)   0.5%
Rodnoveri și alte
  1.2%
credințe autohtone
Spirituali dar
  25.2%
nereligioși(d)
Atei și fără religie   13%
Altele și religie
  6.1%
nedeclarată

Pictură de Ivan Eggink înfățișându-l pe Vladimir ascultând preoți ortodocși, în timp ce solul papal stă deoparte nemulțumit

Botezul lui Vladimir, frescă de Viktor Vasnețov

Rușii au practicat creștinismul ortodox(d) începând cu secolul al X-lea. În conformitate cu tradițiile

istorice ale Bisericii Ortodoxe, creștinismul a fost adus mai întâi pe teritoriul modern al Belarusului,
Rusiei și Ucrainei de Sfântul Andrei, primul apostol al lui Isus din Nazaret.[323] Conform Cronicii
primare, creștinarea definitivă a Rusiei Kievene datează din anul 988 (anul este contestat[324]),
atunci când Vladimir cel Mare a fost botezat în Chersonesus și a început să-și boteze familia și pe
oamenii din Kiev. Cele două evenimente sunt în mod tradițional denumite „botezul Ruteniei”
(în rusă Крещение Руси, în ucraineană Хрещення Русі) în literatura rusă și ucraineană. Mare
parte din populația rusă, ca și alte popoare slave, au păstrat timp de secole o dublă credință
(dvoeverie), în religia autohtonă și în creștinismul ortodox.
La data Revoluției din 1917, Biserica Ortodoxă Rusă era profund integrată în statul autocratic, și se
bucura de statutul de biserică oficială. Acest lucru a fost un factor important care a contribuit la
atitudinea bolșevicilor față de religie și măsurile pe care le-a luat pentru a o controla. Bolșevicii
erau alcătuiți din mulți neruși, ruși comuniști și evrei, cum ar fi Vladimir Lenin, Leon Troțki, Grigori
Zinoviev, Lev Kamenev, Grigori Sokolnikov(d) care erau indiferenți față de creștinism și se bazau pe
scrierile filosofului german Karl Marx, marxism–leninismul ca ideologie inspirând și
fundamentând Partidul Comunist.[325]
Astfel, URSS a devenit una dintre primele țări comuniste care au proclamat, ca un obiectiv
ideologic, eliminarea religiei[326] și înlocuirea acesteia cu un ateism universal.[327][328] Guvernul
comunist ridiculiza religiile și credincioșii, și propaga ateismul în școli. [329] Confiscarea proprietăților
ecleziastice a fost de multe ori bazată pe acuzații de acumulare ilegală de avere.
Ateismul de stat în Uniunea Sovietică era cunoscut în limba rusă ca gosateizm,[326] și se baza pe
ideologia marxist–leninistă. Ateismul marxist–leninist(d) susține în mod constant controlul,
suprimarea, și eliminarea religiei. În termen de aproximativ un an de la revoluție, statul
a expropriat toate proprietățile bisericii, inclusiv bisericile însele și, în perioada 1922-1926, 28
de episcopi ortodocși ruși și peste 1200 de preoți au fost uciși. Mai mulți au fost persecutați.
[330]
 După prăbușirea Uniunii Sovietice, a venit o reînnoire a religiilor în Rusia, și printre slavi, au
apărut diverse mișcări în afară de creștinism, inclusiv rodnoveria (reconstrucționism al
păgânismului slav), anastasianismul (cedrii sunători)(d), hinduismul,[331] șamanismul siberian(d)[332] și
alte religii.
În prezent, nu există niciun recensământ oficial al religiilor din Rusia, iar estimările sunt bazate
numai pe sondaje. În 2012, organizația de cercetare Sreda a publicat Arena Atlas, o enumerare
detaliată a populațiilor și naționalităților religioase din Rusia, pe baza unui sondaj pe un eșantion
mare răspândit prin toată țara. Ei au descoperit că 46,8% dintre ruși se declarau creștini (dintre
care 41% ortodocși, 1,5% creștini pur și simplu sau afiliați la alte biserici decât cea ortodoxă rusă,
4,1% creștini neafiliați, și mai puțin de 1% catolici și protestanți), în timp ce 25% erau spirituali, dar
nereligioși(d), 13% erau atei, 6,5% erau musulmani, 1,2% erau adepți ai „religiilor tradiționale în
cinstea zeilor și strămoșilor” (inclusiv rodnoveria, tengrismul și alte religii etnice(d)), și 0,5% budiști
tibetani. Cu toate acestea, mai târziu în acel an, Levada Center(d) estima că 76% dintre ruși era fost
creștini,[333] iar în iunie 2013, Public Opinion Foundation [334] estimează că 65% din populație era
creștină. Aceste constatări sunt în conformitate cu estimările Pew Research Center(d) din 2011
conform cărora 73,6% dintre ruși erau creștini, [335] precum și cu sondajele Centrului Rus de
Cercetare a Opiniei Publice(d) (VCIOM) din 2010 (~77% creștini),[336] și al lui Ipsos MORI din 2011
(69%).[337]
Cea mai recentă constatare a Pew Research Center(d) a fost că, în 2015, 71% din populația Rusiei
sa declara ortodoxă, 15% neafiliată religios—o categorie care include atei, agnostici și cei care
descriu religia drept „niciuna anume(d)”, 10% musulmani, și 2% alți creștini, în timp ce 1% aparțin
altor religii.[338] Neafiliații religioși se împărțeau între 4% atei, 1% agnostici și 10% ca nicio religie
anume(d).[335] Studiul menționa că, în timpul regimului comunist, represiunea religiei era larg
răspândită, și se sprijina pe legislația sovietică anti-religioasă(d); în 1991, 37% din populația Rusiei
era ortodoxă. După dizolvarea Uniunii Sovietice, apartenența la Biserica Ortodoxă a crescut
substanțial și în 2015 aproximativ 71% din populația Rusiei se declara ortodoxă, cota neafiliatilor
religioși scăzând de la 61% în 1991 la 18% în 2008. [339]
Procesiunea țarului Alexandru al II-lea în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”(d) din Moscova, în timpul încoronării(d) din
1856

Creștinismul ortodox, islamul, iudaismul, budismul și religiile etnice sunt recunoscute ca religii

tradiționale ale Rusiei, alcătuind „moștenirea istorică” a țării. [340]
Datând de la creștinarea Rusiei Kievene în secolul al X-lea, ortodoxia rusă este religia dominantă a
țării; există însă și confesiuni creștine mai mici, cum ar fi catolicii, armenii gregorieni și diferitele
biserici protestante. Biserica Ortodoxă Rusă a fost biserica de stat înainte de Revoluție și rămâne
cel mai mare corp religios din țară. Un procent estimat la 95% parohiile ortodoxe înregistrate
aparțin Bisericii Ortodoxe Ruse, existând un număr mai mic de alte Biserici Ortodoxe. [341] Cu toate
acestea, marea majoritate a credincioșilor ortodocși nu merg la biserică în mod regulat. Paștele
este cea mai populară sărbătoare religioasă în Rusia, fiind sărbătorită de un mare segment al
populației ruse, inclusiv de un mare număr dintre cei nereligioși. Mai mult de trei sferturi din
populația rusă sărbătoresc Paștele făcând prăjituri tradiționale de Paște, ouă colorate și pască(d).[342]
Lavra Sfântul Serghie(d), centru spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse

Islamul este a doua cea mai mare religie din Rusia, după Ortodoxia rusă. [343] Este religia
tradițională sau predominantă în rândul unor etnii caucaziene(d) (în
special ceceni, inguși și cerchezi), și printre unele popoare turcice (în special tătarii și bașkirilor).
Budismul este tradițional în trei regiuni din Federația Rusă: Buriatia, Tuva, și Kalmîkia. Potrivit
diferitelor rapoarte, proporția de nereligioși din Rusia este între 16% și 48% din populație.
[344]
 Conform unor studii recente, procentul de atei a scăzut semnificativ de-a lungul deceniilor,
după dizolvarea Uniunii Sovietice.[345][346]
În chestiuni culturale și sociale, Vladimir Putin a colaborat îndeaproape cu Biserica Ortodoxă
Rusă. Patriarhul Chiril al Moscovei, capul Bisericii, a susținut candidatura sa în 2012. Steven Myers
relatează: „biserica, odinioară puternic reprimată, a ieșit din colapsul sovietic ca fiind una dintre
cele mai respectate instituții... Acum Chiril i-a condus pe credincioși direct într-o alianță cu
statul.”[347] Mark Woods oferă exemple concrete de cum Biserica sub Patriarhul Chiril al Moscovei a
sprijinit expansiunea puterii rusești în Crimeea și estul Ucrainei. [348] În sens mai larg, New York
Times relata în septembrie 2016 că politica Bisericii sprijină apelul făcut de Kremlin social-
conservatorilor:
Aprig dușman al homosexualității și al oricărei încercări de a pune
drepturile individuale mai presus de privilegiile familiei, comunității
sau națiunii, Biserica Ortodoxă Rusă ajută la proiectarea imaginii
Rusiei ca aliat natural al tuturor celor care tânjesc după o lume
iliberală, ferită de valul globalizării, multiculturalismului, drepturile
femeilor și ale homosexualilor.[349]
Pe 26 aprilie 2017, pentru prima dată, Comisia Statelor Unite privind
Libertatea Religioasă Internațională(d) (USCIRF) a clasificat Rusia ca
fiind una dintre țările care încalcă cel mai grav libertatea religioasă,
recomandând în raportul anual pe 2017 ca guvernul SUA să considere
Rusia o „țară de interes special” conform Legii Libertății Religioase
Internaționale și să negocieze pentru libertatea religioasă. Raportul
afirmă: „—este singurul stat care nu numai că și-a intensificat
permanent reprimarea libertății religioase de când USCIRF a început
monitorizarea, dar și-a și extins politicile represive....variind de la
hărțuiri administrative la încarcerări arbitrare și execuții extrajudiciare,
sunt puse în aplicare într-un mod care este sistematic, neîntrerupt, și
evident.”[350] Pe 4 aprilie 2017, raportorul special al ONU(d) privind
Libertatea de Opinie și de Exprimare David Kaye(d), raportorul special
al ONU privind Libertățile de Întrunire Pașnică și de Asociere Maina
Kiai(d), și raportorul special al ONU privind Libertatea de Religie și
Credință, Ahmed Shaheed(d) au condamnat felul în care Rusia îi
tratează pe martorii lui Iehova.[351] Multe alte țări și organizații
internaționale au vorbit despre abuzurile religioase ale Rusiei. [352][353] În
Federația Rusă Martorii lui Iehova sunt persecutați începând cu 2017
fără o motivație clară, ceea ce aduce aminte de Inchiziție.[354][355]
Sănătate[modificare | modificare sursă]

O clinică mobilă utilizată pentru a oferi asistență medicală în stații de cale ferată
îndepărtate

Constituția rusă garantează, îngrijire sanitară universală(d) pentru toți

cetățenii săi.[356] În practică, cu toate acestea, accesul la serviciile
sanitare este parțial limitat, din cauza obligativității înregistrării(d).
[357]
 Rusia are mai mulți medici, spitale, și angajați sanitari decât
aproape orice altă țară din lume pe cap de locuitor, [358] dar, cu toate
acestea, de la dizolvarea Uniunii Sovietice, starea de sănătate a
populației ruse a scăzut considerabil ca urmare a schimbărilor sociale,
economice, și în stilul de viață;[359] Tendința s-a inversat abia în ultimii
ani, speranța medie de viață crescând cu 5,2 ani pentru bărbați și de
3,1 ani pentru femei între 2006 și 2014. [360]
Din cauza actualei crize financiare ruse declanșată în 2014, reducerile
majore ale cheltuielilor de sănătate au dus la un declin al calității
serviciilor din sistemul medical de stat. Aproximativ 40% dintre
facilitățile medicale de bază au mai puțini angajați decât ar trebui să
aibă, celelalte fiind închise. Timpul de așteptare pentru tratament a
crescut, iar pacienții sunt obligați să plătească pentru mai multe
servicii care anterior erau gratuite.[361][362]
În 2014, speranța medie de viață în Rusia era de 65,29 de ani pentru
bărbați și 76,49 de ani pentru femei.[360] Cel mai mare factor care
contribuie la speranța de viață relativ scăzută a bărbaților este rată
mare de mortalitate în rândul bărbaților de vârstă activă. Decesele
apar mai ales din cauze care pot fi prevenite, cum ar fi alcoolismul,
fumatul, accidentele rutiere și crimele violente. [269] Ca urmare, Rusia
are una dintre ponderile de gen(d) cele mai înclinate spre femei din
lume, cu o medie de 0,859 bărbați pentru fiecare femeie. [98]
Educație[modificare | modificare sursă]

Universitatea de Stat Lomonosov din Moscova

Rusia are cel mai mare număr de absolvenți de colegiu sau mai mare
în termeni de procent din populație din lume, cu 54%. [363] Rusia are un
sistem de educație gratuită(d), garantat pentru toți cetățenii
de Constituție,[364] deși admiterea la unitățile de învățământ superior
subvenționate este extrem de competitivă.[365] Ca un rezultat al marelui
accent pus pe știință și tehnologie în educație, cercetările făcute în
Rusia în domeniile medical, matematic, științific și al cercetării
aerospațiale este, în general, de ordin înalt. [366]
Începând cu anul 1990, s-a introdus educația școlară de 11 ani.
Educația în școlile secundare de stat secundar este gratuită. Educația
universitară este gratuită, cu unele excepții. O parte substanțială a
studenților sunt înscriși la studii subvenționate complet, dar multe
instituții de stat au început să ofere și ele locuri cu taxă. [367]
Cele mai vechi și mai mari universități din Rusia(d) sunt Universitatea
de Stat din Moscova și Universitatea de Stat din Sankt Petersburg. În
anii 2000, pentru a crea instituții de învățământ superior și cercetare la
o scară comparabilă în mai multe regiuni ale Federației Ruse,
guvernul a lansat un program de înființare de „universități federale”,
cea mai mare parte prin fuzionarea unor universități regionale
existente și institute de cercetare mari cu o finanțare specială. Printre
aceste noi instituții se numără Universitatea Federală de
Sud(d), Universitatea Federală Siberiană(d), Universitatea Federală
Kazan Volga, Universitatea Federală de Nord-Est(d), și Universitatea
Federală a Orientului Îndepărtat(d).
Potrivit QS World University Rankings pe 2018, instituția de
învățământ rusă cu cel mai înalt rang este Universitatea de Stat din
Moscova, clasată pe locul 95 în lume.

Cultura[modificare | modificare sursă]
Cultura populară și preparatele
culinare[modificare | modificare sursă]
 Soție de negustor, pictură de Boris Kustodiev(d), ilustrând cultura ceaiului în Rusia(d)

Există peste 160 de grupuri etnice diferite și popoare autohtone în

Rusia.[265] Vasta diversitate culturală a țării se întinde de la
etnicii ruși cu tradițiile lor slave și ortodoxe, la tătari și bașkiri de
cultură turcică musulmană, la budiștii nomazi buriați(d) și kalmîki, la
popoarele șamanice din nordul extrem(d) și Siberia, muntenii
din Caucazul de Nord, și popoarele fino-ugrice(d) din Rusia de Nord-
Vest și regiunea Volga.
Artizanatul, cum ar fi jucăria Dîmkovo(d), hohloma(d), gjel(d) și miniaturile
paleh(d) reprezintă un aspect important al culturii populare rusești.
Îmbrăcămintea populară rusească
cuprinde caftan, kosovorotka(d) și ușanka pentru
bărbați, sarafane(d) și cocoșnic pentru femei, bast
shoe(d) și valenki drept încălțăminte. Hainele cazacilor din sudul Rusiei
includ burka(d) și papaha, trăsătură comună cu popoarele din Caucazul
de Nord.
Bucătăria rusă(d) utilizează pe scară largă pește, carne de pasăre,
ciuperci, fructe de padure, miere. Culturile de secară,
grâu, orz și mei(d) oferă ingredientele pentru diverse sortimente de
pâine, clătite(d) și cereale, precum și pentru cvas, bere și vodcă. Pâinea
neagră(d) este destul de populară în Rusia, în comparație cu restul
lumii. Supele aromate și tocanele sunt supa de
varză(d), ciorbele(d), uha(d), soleanka(d) și okroșka(d). Smântâna se adaugă
de multe ori la supe și salate. Piroșki, Blini(d) și sîrniki(d) sunt variante
locale ale clătitelor. Puiul Kiev(d), pelmeni și frigăruile sunt feluri de
mâncare populare din carne, ultimele două fiind de origine tătărească
și, respectiv, caucaziană. Alte preparate din carne sunt
sarmalele (golubțî(d)), de obicei umplute cu carne.[368] Ca salate,
există salata à la russe(d) (numită în Rusia „salată
Olivier”), Vinegret(d) și heringul în haină de blană(d).
Numeroasele grupuri etnice din Rusia au tradiții distincte legate
de muzica populară(d). Instrumentele muzicale tipic rusești
sunt guzla(d), balalaica(d), jaleika(d) și garmoșka(d). Muzica populară a
avut o influență semnificativă asupra compozitorilor clasici ruși, și în
timpurile moderne, este o sursă de inspirație pentru mai multe formații
folk, cum ar fi Melnița. Cântecele populare rusești(d), precum
și cântecele patriotice sovietice(d), constituie cea mai mare parte din
repertoriul renumitului cor al Armatei Roșii(d) și al altor ansambluri
populare.
Rușii au multe tradiții(d), inclusiv spălarea în banea(d), o baie cu aburi
fierbinți oarecum similară cu sauna.[48] Folclorul rusesc(d) vechi își are
rădăcinile în religiile slave(d) păgâne. Multe basme rusești(d) și bîline au
fost adaptate pentru filme de animație, sau pentru filme artistice ale
unor renumiți regizori ca Aleksandr Ptușko (Ilia Muromeț(d), Sadko(d))
și Alexander Rou(d) (Jack Frost(d), Vasilisa cea Frumoasă(d)). Poeți ruși,
între care Piotr Ierșov(d) și Leonid Filatov(d), au făcut o serie de celebre
interpretăripoetic edalebunor asme clasice, și, în unele cazuri, ca
acela al llui lexandruPușkin, cau reat, de asemenea, peoeziidde
inspirație folclorică și basme culte e o mare popularitate.
Arhitectura[modificare | modificare sursă]

Catedrala Sfântul Vasile, din Piața Roșie, Moscova, unul dintre cele mai populare
simboluri ale țării

Catedrala Sfântul Isaac(d) din Sankt Petersburg, în stil neoclasic

De la creștinarea Rusiei Kievene, arhitectura rusă a fost influențată în

principal de arhitectura bizantină. În afară de fortificații (kremlinuri),
principalele clădiri din piatră, ale vechii Rutenii au fost biserici
ortodoxe(d), cu multe cupole, de multe ori aurite sau viu colorate.
Aristotel Fioravanti(d) și alți arhitecți italieni au adus
tendințele renascentiste în Rusia secolului al XV-lea, în timp ce secolul
al XVI-lea a adus dezvoltarea bisericilor în formă de cort(d), culminând
cu Catedrala Sfântul Vasile din Moscova.[369] Până în acel
moment, cupola în formă de ceapă(d) era complet dezvoltată și ea.
[370]
 În secolul al XVII-lea, „stilul de foc” al ornamentelor a înflorit în
Moscova și Iaroslavl deschizând, treptat, calea barocului Narîșkin din
1690. După reformele lui Petru cel Mare(d), schimbarea stilurilor
arhitecturale din Rusia a urmat, în general, tendințele din Europa de
Vest.
Gustul pentru arhitectură rococo din secolul al XVIII-lea a condus la
lucrările ornamentate ale lui Francesco Bartolomeo Rastrelli(d) și ale
urmașilor săi. Domniile Ecaterinei cea Mare și a nepotului
său, Alexandru I, au adus înflorirea arhitecturii neoclasice(d), mai ales
în capitala Sankt Petersburg. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a
fost dominată de stilurile neobizantin(d) și al renașterii rusești(d). Stilurile
predominante ale secolului al XX-lea au fost Art
Nouveau, constructivism, și stilul imperial stalinist(d).
Cu schimbarea de valori impusă de ideologia comunistă, tradiția de
conservare a fost întreruptă. Societățile independente de conservare a
patrimoniului, chiar și cele care apărau doar monumentele laice, cum
ar fi OIRU din Moscova, au fost desființate până la sfârșitul anilor
1920. O nouă campanie antireligioasă, lansată în 1929, a coincis cu
colectivizarea țăranilor; distrugerea bisericilor din orașe a atins punctul
culminant în jurul anului 1932. Multe biserici au fost demolate,
inclusiv Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova. Numai In
Moscova, pierderile între 1917-2006 sunt estimate la peste 640 de
clădiri notabile (inclusiv 150 până la 200 de monumente istorice, dintr-
un inventar total de 3.500) – unele au dispărut complet, altele au fost
înlocuite cu replici de beton.
În 1955, un nou lider sovietic, Nikita Hrușciov, a condamnat „excesele”
fostei arhitecturi academice,[371] și sfârșitul erei sovietice a fost dominat
de funcționalismul arhitectural(d) simplu. Aceasta a ajutat oarecum la
rezolvarea problemei locuințelor, dar a creat un număr mare de clădiri
de valoare arhitecturală scăzută, în contrast cu stilurile anterioare
luminoase. În 1959, Nikita Hrușciov a lansat propria lui campanie
antireligioasă(d). Prin 1964, peste 10 mii de biserici din 20 de mii au fost
închise (mai ales în zonele rurale) și multe au fost demolate. Din 58 de
mănăstiri și schituri ce funcționau în 1959, doar șaisprezece ani mai
rămăseseră în 1964; din cele cincizeci de biserici ce funcționau la
Moscova în 1959, treizeci au fost închise și șase demolate.
Artele vizuale[modificare | modificare sursă]
Monumentul Ecaterinei cea Mare din Sankt Petersburg, realizat de sculptorul Mihail
Mikeșin

Pictura rusească timpurie este reprezentată de icoane(d) și fresce, cele

două genuri moștenite de la Bizanț. Pe măsură ce Țaratul Moscovei
se dezvolta, Teofan Grecul, Dionisie și Andrei Rubliov au devenit
nume vitale asociate cu o artă rusească distinctă.
Academia rusă de Arte(d) a fost creată în 1757[372] și a conferit artiștilor
ruși un rol și statut internațional. Ivan Argunov(d), Dmitri
Levitzki(d), Vladimir Borovikovski(d) și alți academicieni ai secolului al
XVIII-lea s-au axat mai ales pe portrete(d). În secolul al XIX-lea, atunci
când înfloreau neoclasicismul și romantismul, temele mitologice și
biblice au inspirat multe picturi celebre, mai ales cele ale lui Karl
Bryullov(d) și Alexandr Ivanov(d).

Arhanghelul Mihail (1408) de Andrei Rubliov

"Diana, Endymion și Satyrul" (1847,  Muzeul Rus) de Karl Briullov(d), o figură cheie în
trecerea de la neoclasicismul rus la romantism.

La mijlocul secolului al XIX-lea, grupul de artiști Peredvijniki(d) (Hoinarii)

s-a despărțit de Academie și a inițiat o școală de artă eliberată de
restricțiile academice.[373] Aceștia erau pictori preponderent realiști care
au imortalizat identitatea rusă în peisaje cu râuri largi, păduri și
poienile de mesteacăn, precum și scene viguroase de gen și portrete
robust ale contemporanilor lor. Unii artiști axat pe ilustrând
mareanunor te dramatice din istoria rusiei, în timp ce ceilalți s-au
întors la critica socială, expunând situația săracilor și parodiind
autoritățile; realismul critic(d) a înflorit sub domnia lui Alexandru al II-lea.
Printre realiștii de frunte se numără Ivan Șișkin, Arhip Kuindji, Ivan
Kramskoi(d), Vasili Polenov(d), Isaac Levitan, Vasili Surikov, Viktor
Vasnetsov, Ilia Repin, și Boris Kustodiev(d).
La rândul său, începutul secolului al XX-lea a adus nașterea
picturii simboliste, reprezentată de Mihail Vrubel, Kuzma Petrov-
Vodkin, și Nicholas Roerich.
Avangarda rusă(d) a fost un val mare și influent al artei moderniste,
care a înflorit în Rusia aproximativ între 1890-1930. Termenul se
referă la mai multe mișcări artistice separate, dar indisolubil legate,
care au avut loc la acea dată, și anume neo-
primitivismul(d), suprematismul, constructivismul, raionismul(d),
și futurismul rus. Artiști notabili din această epocă se numără El
Lissitzky, Kazimir Malevici, Vasili Kandinski, Marc Chagall. Din 1930,
ideile revoluționare ale avangardei s-au ciocnit de nou-apăruta direcție
conservatoare a realismului socialist.
Arta sovietică a produs lucrări care erau furios patriotice și anti-
fasciste în timpul și după al Doilea Război Mondial. Mai multe
memoriale de război, marcate de o mare solemnitate reținută, au fost
construite în întreaga țară. Artiștii sovietici au combinat adesea
inovarea cu realismul socialist, în special sculptorii Vera
Muhina, Evgheni Vucetici(d) și Ernst Neizvestnîi(d).
Muzică și dans[modificare | modificare sursă]

Scena Dansul zăpezii din baletul Spărgătorul de nuci, compus de Piotr Ilici Ceaikovski

Muzica în Rusia secolului al XIX-lea a fost definită de tensiunile între

compozitorul clasic Mihail Glinka, împreună cu alți membri ai celor
Cinci, care au îmbrățișat identitatea națională rusească și au adăugat
religioase și elemente populare pentru compozițiile lor, și, pe de altă
parte, Societatea Muzicală Rusă(d) condusă de
compozitorii Anton și Nikolai Rubinstein(d), mai conservatoare din punct
de vedere muzical. Tradiția ulterioară a lui Piotr Ilici Ceaikovski, unul
dintre cei mai mari compozitori ai epocii romantice, a fost continuată în
secolul al XX-lea de Serghei Rahmaninov.[374] Compozitori ruși de
renume mondial din secolul al XX-lea au fost și Alexandr Scriabin, Igor
Stravinski, Serghei Prokofiev, Dmitri Șostakovici și Alfred Schnittke(d).
Conservatoarele rusești au produs generații de soliști renumiți. Printre
cei mai cunoscuți sunt violoniștii Jascha Heifetz, David Oistrah, Leonid
Kogan(d), Gidon Kremer(d), și Maxim Vengherov(d); violonceliștii Mstislav
Rostropovici(d), Natalia Gutman(d); pianiștii Vladimir Horowitz, Sviatoslav
Richter, Emil Gilels, Vladimir Sofronitski(d) și Evgheni Kissin; și
vocaliștii Fiodor Șaleapin, Mark Reizen(d), Elena Obrazțova(d), Tamara
Sineavskaia(d), Nina Dorleak, Galina Vișnevskaia(d), Anna
Netrebko și Dmitri Hvorostovski.[375]
În secolul al XX-lea, balerinii ruși Anna Pavlova și Vaslav Nijinski(d) au
devenit celebri, iar calătoriile impresarului Serghei Deaghilev(d) în
străinătate cu ale sale Balete Ruse au influențat profund dezvoltarea
dansului în întreaga lume.[376] Baletul sovietic a păstrat tradițiile
perfecționate în secolul al XIX-lea,[377] și școala de coregrafie a Uniunii
Sovietice a produs multe stele internaționale, între care Galina
Ulanova, Maia Plisetskaia, Rudolf Nureiev, și Mihail
Barîșnikov. Baletul Bolșoi(d) de la Moscova și Baletul Mariinski(d) din St.
Petersburg rămân celebre în întreaga lume.[378]
Muzica rock modernă din Rusia(d) își are rădăcinile atât în rock and
rollul și heavy metalul din Occident, cât și în tradițiile barzilor ruși(d) din
epoca sovietică, cum ar fi Vladimir Visoțki și Bulat Okudjava(d).
[379]
 Formații rock de succes în Rusia sunt Mașina
Vremeni(d), DDT(d), Aquarium(d), Alisa(d), Kino, Kipelov(d), Nautilus
Pompilius(d), Aria(d), Grajdanskaia Oborona(d), Splin, și Korol i
Șut(d). Muzica pop rusească(d) s-a dezvoltat din ceea ce era cunoscut în
perioada sovietică drept estrada, devenind o adevărată industrie, unii
artiști dobândind largă recunoaștere internațională, cum ar
fi t.A.T.u., Nu Virgos și Vitas.
Literatură și filozofie[modificare | modificare sursă]

Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai mari autori din toate timpurile

Fiodor Dostoievski

În secolul al XVIII-lea, în epoca de iluminismului rus(d),

dezvoltarea literaturii ruse a fost stimulată de lucrările de Mihail
Lomonosov și Denis Fonvizin. Până la începutul secolului al XIX-lea, a
apărut o tradiție națională modernă, care a produs unii dintre cei mai
mari scriitori din istoria Rusiei. Această perioadă, cunoscută
drept Epoca de Aur a poeziei ruse(d), a început cu Alexandr Pușkin,
considerat fondatorul limbii literare ruse moderne ruse și de multe ori
descris ca „Shakespeare-ul rus”.[380] A continuat cu poezia lui Mihail
Lermontov și Nikolai Nekrasov, dramele lui Alexandr
Ostrovski și Anton Cehov, și proza lui Nikolai Gogol și Turgheniev. Lev
Tolstoi și Dostoievski au fost descriși de criticii literari ca cei mai mari
romancieri din toate timpurile.[381][382]
În anii 1880, epoca celor mai mari romancieri trecuse, genurile
dominante devenind povestirile de ficțiune și poezia. Următoarele
câteva decenii au devenit cunoscute drept Epoca de Argint a poeziei
ruse, atunci când locul dominant al realismului literar a fost luat
de simbolism. Autori mai importanți din această epocă au fost poeți
ca Valeri Briusov, Viacheslav Ivanov, Alexandr Blok, Nikolai
Gumiliov și Anna Ahmatova, și romancierii Leonid Andreev, Ivan
Bunin, și Maxim Gorki.
Filosofia rusă a înflorit în secolul al XIX-lea, când a fost definită inițial
de opoziția într occidentaliști(d), care pledau pentru modelele politice și
economice occidentale, și slavofili, care insistau pe dezvoltarea Rusiei
ca o civilizație unică. Acest din urmă grup îi include pe Nikolai
Danilevski(d) și Konstantin Leontiev(d), fondatorii ai eurasianismului(d). În
dezvoltarea sa de mai târziu, filosofia rusă a fost întotdeauna marcată
de o profundă conexiune cu literatura și de interesul față de
creativitate, societate, politică și naționalism; cosmismul rus și filozofia
religioasă au fost alte zone importante. Filozofi notabili de la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost Vladimir
Soloviev, Serghei Bulgakov(d), Vladimir Vernadski.

Alexandr Pușkin (portret de Vasili Tropinin)

După Revoluția Rusă din 1917, mulți scriitori și filosofi renumiți

aupărăsit țara, inclusiv Bunin, Vladimir Nabokov și Nikolai Berdeaiev,
în timp ce o nouă generație de autori talentați s-au aadunatîntr-un
efort de a crea o cultură proletară(d) distinctă specifică noului stat
sovietic. În 1930, cenzura literaturii a fost înăsprită în conformitate cu
politica realismului socialist. La sfârșitul anilor 1950, restricțiile asupra
literaturii au fost relaxate, iar prin deceniile anilor 1970 și 1980,
scriitorii au ignorat din ce în ce mai mult recomandările oficiale. Printre
autorii mai importanți din epoca sovietică se numără
romancierii Evgheni Zamiatin (emigrat), Ilf și Petrov, Mihail
Bulgakov (cenzurat), Mihail Șolohov și Boris Pasternak și
poeții Vladimir Maiakovski, Evgheni Evtușenko, și Andrei
Voznesenski(d).
Uniunea Sovietică a fost și o mare producătoare de science-fiction, cu
opere scrise de autori precum Arkadi și Boris Strugatski, Kir
Bulîciov, Alexandr Beleaev și Ivan Efremov.[383] Tradițiile rusești de
science-fiction și fantasy sunt continuate astăzi de numeroși scriitori.
Cinema, animație și mass-media[modificare | modificare
sursă]

Afiș al filmului Crucișătorul Potemkin (1925) de Serghei Eisenstein, care a fost numit

cel mai bun film din toate timpurile, la Târgul Mondial de la Bruxelles(d) din 1958.

Cinematografia sovietică(d) și, mai târziu, cea rusă, a fost un focar de

inovație în perioada imediat următoare lui 1917, care a produs filme de
renume mondial, cum ar fi Crucișătorul Potemkin de Serghei
Eisenstein.[384] Eisenstein a fost discipol al regizorului și
teoreticianului Lev Kuleșov(d), care a dezvoltat teoria sovietică a
montajului de film(d) la prima școală de film din lume, la Institutul
Unional de Cinematografie. Dziga Vertov(d), a cărui teorie kino-glaz—
conform căreia aparatul de filmat, ca și ochiul uman, se folosește cel
mai bine pentru a explora viața reală—a avut un impact imens asupra
dezvoltării filmului documentar și realismului cinematografic. Ulterior,
politica de stat a realismului socialist a limitat creativitatea; cu toate
acestea, multe filme sovietice în acest stil au avut succes artistic, cum
ar fi Ceapaev, Zboară cocorii, și Balada unui soldat.[384]
Anii 1960 și 1970 au adus o mai mare varietate de stiluri artistice în
cinematografia sovietică. Comediile lui Eldar Reazanov și Leonid
Gaidai din acea vreme erau extrem de populare, multe din replicile din
ele fiind încă folosite astăzi. În 1961-1968 Serghei Bondarciuk a
regizat o adaptare de film după romanul lui Lev Tolstoi Război și Pace,
care a fost cel mai scump film realizat în Uniunea Sovietică și a
câștigat Oscar.[385] În 1969, a fost lansat Soarele Alb al
Deșertului de Vladimir Motîl(d), un film foarte popular în genul Eastern(d);
filmul este urmărit în mod tradițional de către cosmonauți(d), înainte de
orice călătorie în spațiu.[386]

Dmitri Medvedev în studioul de la Washington al postului Russia Today cu Margarita

Minsk(d)

Animația rusească(d) datează de la sfârșitul perioadei Imperiului Rus. În

epoca sovietică, studioul Soyuzmultfilm a fost cel mai mare producător
de animație. Animatorii sovietici dezvoltat o mare varietate de tehnici
și stiluri estetice inovatoare, regizori valoroși fiind Ivan Ivanov-
Vano(d), Fiodor Hitruk(d) și Aleksandr Tatarski(d). Mulți eroi ale desenelor
animate sovietice, cum ar fi Winnie-the-Pooh în stil
ursesc, Ceburașka(d); lupul și iepurele din Nu, Pogodi!, au rămas
celebre în Rusia și în țările din jur.
Sfârșitul anilor 1980 și 1990 au fost o perioadă de criză în
cinematografia și animația rusești. Deși regizorii ruși a devenit liberi în
a se exprima, subvențiile de stat au fost reduse drastic, ceea ce a avut
ca rezultat scăderea numărului de filme produse. Primii ani din secolul
al XXI-lea au adus creșteri ale audiențelor și, ulterior, prosperitatea
industriei în contextul relansării economice. Nivelurile de producție
sunt deja mai mari decât în Regatul Unit și Germania. [387] Veniturile
totale de box-office din Rusia erau în 2007 de 565 milioane de dolari,
in crestere cu 37% față de anul precedent.[388] În 2002, Arca
rusească(d) a devenit primul film de lung metraj filmat vreodată într-o
singură dublă. Tradiția animației sovietic au fost dezvoltată recent de
regizori ca Aleksandr Petrov(d) și studiouri ca Melnița Animation(d), iar
canalul YouTube care difuzează desenele animate Mașa și ursul a
ajuns între cele mai urmărite zece de pe platformă. [389]
Deși au existat câteva stații sau canale în perioada sovietică, în
ultimele două decenii au apărut multe posturi de radio(d) și canale de
televiziune(d) private. În 2005, a început să emită Russia Today, un
post de televiziune de stat în limba engleză, iar în 2007 a fost lansată
și ediția sa de limbă arabă, RT Arabic(d). Cenzura și libertatea presei în
Rusia(d) rămân însă și astăzi o problemă principală în media ruse.
Sport[modificare | modificare sursă]
Echipa națională de fotbal a Rusiei la Cupa Mondială FIFA 2018 din Rusia

Sportivii sovietici și, mai târziu, cei ruși au fost întotdeauna pe primele

patru locuri la numărul de medalii de aur câștigate la Jocurile Olimpice
de Vară. Gimnaștii, atleții, halterofilii, luptătorii, boxerii, scrimerii,
trăgătorii, schiorii, biatloniștii, patinatorii artistici și de viteză au fost în
mod constant printre cei mai buni din lume, alături jucătorii echipelor
sovietice de baschet, handbal, volei și hochei pe gheață. [390] Jocurile
Olimpice de Vară din 1980 s-au ținut la Moscova, în timp ce Jocurile
Olimpice de Iarnă 2014 au fost găzduite de Soci.

Finala KHL(d), ligă considerată a doua cea mai bună din lume

Deși hocheiul pe gheață a fost introdus abia în epoca sovietică, echipa

națională a Uniuni Sovietice(d) a reușit să câștige aurul la aproape
toate Jocurile Olimpice și Campionatele Mondiale(d) la care a participat,
beneficiind de faptul că echipa americană participa la aceste competiții
cu amatorii de la echipele de colegiu. Jucătorii ruși Valeri
Harlamov(d), Serghei Makarov(d), Viaceslav Fetisov(d) și Vladislav
Tretiak ocupă patru din cele șase poziții în Echipa Secolului întocmită
de IIHF.[391] Rusia nu a câștigat aurul olimpic la hochei pe gheață
niciodată după victoria Echipei Unificate în 1992. Rusia a câștigat
însă Campionatul Mondial IIHF(d) în 1993(d), 2008(d), 2009(d),
[392]
 2012(d) și 2014(d).
Liga Continentală de Hochei(d) (KHL) a fost fondată în 2008 ca
succesoare a Superligii ruse(d). Ea era considerată cea mai puternică
ligă de hochei din Europa în 2009,[393] și a doua din lume.[394] Este o
ligă profesionistă internațională de hochei destinată Eurasiei și este
formată din 29 de echipe, dintre care 21 sunt din Rusia și alte 7 provin
din Letonia, Kazahstan, Belarus, Finlanda, Slovacia, Croația și China.
KHL este pe locul 4 în Europa la numărul de spectatori. [395]
Bandy, denumit și hochei rusesc, este un alt sport tradițional pe
gheață.[396] Uniunea Sovietică a câștigat toate Campionatele Mondiale
de Bandy(d) la masculin între 1957-1979,[397] dar și ulterior altele câteva.
După dizolvarea Uniunii Sovietice, Rusia a fost mereu una dintre cele
mai de succes echipe, câștigând multe campionate mondiale.

Dmitri Medvedev cu echipa națională masculină de hochei pe gheață a Rusiei (d)

Deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă 2014

Fotbalul este unul dintre cele mai populare sporturi în Rusia modernă.

Echipa națională sovietică a devenit prima campioană europeană,
după ce a câștigat Euro 1960. Prezent la patru Cupe Mondiale
FIFA din 1958 până în 1970, Lev Iașin este considerat unul dintre cei
mai mari portari din istoria fotbalului, și a fost ales în echipa de vis a
Cupelor Mondiale FIFA(d).[398] Naționala sovietică a ajuns apoi în
finala Euro 1988. În 1956 și 1988, Uniunea Sovietică a câștigat
medalia de aur la turneul olimpic de fotbal. Cluburile rusești ȚSKA
Moscova și Zenit St. Petersburg au câștigat Cupa UEFA în 2005 și
2008. Echipa națională de fotbal a Rusiei a ajuns în semifinala Euro
2008, pierzând doar în fața viitorilor campioni, Spania. Rusia a găzduit
apoi Cupa Mondială FIFA 2018, cu 11 orașe gazdă situate în partea
Europeană a țării și în regiunea Ural.[399]
În 2007, echipa națională de baschet a Rusiei(d) a câștigat Campionatul
European de Baschet(d). Clubul rusesc de baschet PBC ȚSKA
Moscova este una dintre echipele de top ale Europei, câștigătoare
a Euroligii în 2006(d) și 2008(d).
Larisa Latînina, care deține în prezent recordul pentru cele mai multe
medalii olimpice de aur câștigate de o femeie, a făcut din URSS o
forță dominantă în domeniul gimnasticii pentru mulți ani. [400] Astăzi,
Rusia domină competițiile de gimnastică ritmică prin Evghenia
Kanaeva(d). Medaliatul olimpic cu aur la 50 m și 100 m liber Alexandr
Popov este considerat unul din marii înotători de viteză din istorie.
[401]
 La înot sincron Rusia este cea mai bună din lume, cu aproape
toate medalii de aur la jocurile Olimpice și Campionatele Mondiale
fiind obținute de ruși în ultimele decenii. Patinajul artistic este un alt
sport popular în Rusia, în special pe perechi(d) și la dans pe gheață(d).
Cu excepția ediției 2010(d), medalia de aur a fost câștigată mereu de
perechi ruse sau sovietice din 1964.
De la sfârșitul epocii sovietice, tenisul a crescut în popularitate și
Rusia a produs o serie de jucători celebri, între care Maria Șarapova.
În artele marțiale, Rusia a produs sportivi și luptători de Sambo,
ca Fiodor Emelianenko. Șahul este un joc foarte popular în Rusia; din
1927, maeștrii ruși au deținut titlul mondial la șah aproape continuu.[402]
Jocurile Olimpice de Iarnă 2014 au avut loc la Soci, în sudul Rusiei. În
2016, Raportul McLaren(d) a găsit dovezi ale dopajului susținut de
stat(d) și ale unei conspirații instituțional pentru a acoperi testele
antidopong pozitive ale concurenților ruși. [403] În 1 decembrie 2017, 25
de sportivi fuseseră descalificați și 11 medalii fuseseră reatribuite.

Suporteri ai naționalei ruse de fotbal de la Cupa Mondială FIFA 2018

Formula 1 este din ce în ce mai populară în Rusia. În 2010, Vitali

Petrov din Vîborg a devenit primul rus care a pilotat în Formula 1, și a
fost imediat urmat de un al doilea – Daniil Kveat, din Ufa – în 2014. Au
existat doar două Mari Premii ale Rusiei (în 1913 și 1914), dar Marele
Premiu al Rusiei a revenit ca parte a sezonului Formula 1 în 2014, ca
parte a unei înțelegeri pe șase ani. [404]
Rusia are cele mai multe medalii olimpice pierdute pentru încălcări ale
legilor dopajului (51(d)), mai multe ca orice țară, de patru ori mai multe
decât a doua clasată, și mai mult de o treime din totalul la nivel
mondial, și 129 de sportivi au fost prinși dopați la Jocurile Olimpice(d),
tot cel mai mare număr din toate țările. Din 2011 până în 2015, peste o
mie de concurenți din Rusia de la diverse sporturi, inclusiv de vară, de
iarnă, și paralimpice, au beneficiat de acoperirea statului, [405][406][407][408]
[409]
 fără nicio indicație că programul ar fi încetat de atunci. [410]
Rusia a fost țara-gazdă pentru Cupa Mondială FIFA 2018. Meciurile
au avut loc între 14 iunie și 15 iulie 2018, pe stadioane din 11 orașe
diferite din Rusia, și anume Kaliningrad, Kazan, Moscova, Nijni
Novgorod, Rostov-pe-Don, Sankt-Petersburg, Samara, Saransk, Soci, 
Volgograd și Ekaterinburg. Aceasta a fost prima fotbal Cupa Mondială
desfășurată vreodată în Europa de Est. Rusia va găzdui și jocuri de
la Euro 2020.
Sărbătorile și simbolurile naționale[modificare | modificare
sursă]

Sărbătoarea Pânzelor Roșii pe râul Neva în Sankt Petersburg

Există șapte sărbători publice din Rusia(d),[411] cu excepția celor

întotdeauna sărbătorite duminică. Tradițiile rusești de Anul Nou se
aseamănă cu cele occidentale de Crăciun, pomul împodobit de
Crăciun fiind însă atribuit Anului Nou(d) și cadouri, iar varianta locală a
personajului Moș Crăciun fiind numită Ded Moroz (Moș
Gerilă(d)). Crăciunul pe stil vechi se sărbătorește în Rusia la 7 ianuarie,
deoarece Biserica Ortodoxă Rusă încă urmează în
integralitate calendarul iulian, toate sărbătorile creștine cu dată fixă
fiind la 13 zile după cele occidentale. Alte două mari sărbători Creștine
sunt Paștele și Duminica Sfintei Treimi(d). Kurban Bayram și Uraza
Bayram sunt celebrate de către rușii musulmani.
Alte sărbători legale rusești sunt Ziua Apărătorilor Patriei(d) (23
februarie), în cinstea militarilor ruși; Ziua Internațională a femeii (8
martie), care în Rusia combină tradițiile de Ziua Mamei și Ziua
Îndrăgostiților; Ziua Muncii (1 mai); Ziua Victoriei(d) (9 mai); Ziua
Rusiei(d) (12 iunie); Ziua Unității(d) (4 noiembrie), comemorarea revoltei
populare care a gonit forțele polone de ocupație din Moscova, în 1612.
Ziua Victoriei(d) este a doua cel mai populară sărbătoare în Rusia; se
comemorează victoria împotriva nazismului în al Doilea Război
Mondial. O mare paradă militară(d), găzduită de Președintele Rusiei, se
organizează anual la Moscova în Piața Roșie. Parade similare au loc
în toate marile orașe din Rusia și în orașele cu statut oraș-
erou sau oraș al gloriei militare.
Sărbători neoficiale populare sunt Anul Nou pe stil vechi(d) (Anul Nou
după calendarul iulian, 14 ianuarie), Ziua Tatiana(d) (zi liberă pentru
elevi, pe 25 ianuarie), Maslenița (o sărbătoare precreștină a primăverii,
cu o săptămână înainte de Postul Mare(d)), Ziua
Cosmonauticii(d) (omagiu pentru primul om în spațiu), Ziua Ivan
Kupala(d) (o altă sărbătoare precreștină, pe 7 iulie) și Ziua Petru și
Fevronia(d) (care are loc pe 8 iulie și este echivalenta rusească a Zilei
Îndrăgostiților, concentrându-se, cu toate acestea, pe iubirea de
familie și fidelitate).
 Păpușă Matrioșka dezasamblată

Simbolurile de stat ale Rusiei cuprind vulturul bicefal bizantin,

combinat cu Sf. Gheorghe al Moscovei(d) pe stema Rusiei. Drapelul
rus datează de la sfârșitul perioadei Țaratului Rusiei și a fost utilizat pe
scară largă din vremea Imperiului Rus. Imnul Rusiei are aceeași
melodie ca imnul sovietic, dar versuri diferite. Motto-ul
imperial Dumnezeu este cu noi și cel sovietic Proletari din toate țările,
uniți-vă! sunt acum perimate și nu au fost înlocuite cu altul. Secera și
ciocanul și stema sovietică completă încă mai apar în multe locuri
publice din orașele rusești ca parte a vechilor decorațiuni
arhitecturale. Steaua roșie(d) sovietică este și ea întâlnită de multe ori
pe echipamente militare și la memorialele de război. Drapelul
roșu(d) continuă să fie cinstit, mai ales drapelul victoriei(d) din 1945.
Păpușa Matrioșka este recunoscută ca simbol al Rusiei, și principalele
embleme arhitecturale sunt Kremlinul din Moscova și Catedrala
Sfântul Vasile. Ceburașka(d) este o mascotă a echipei naționale
olimpice ruse. Sfinții protectori ai țării sunt Sf. Maria, Sf. Nicolae, Sf.
Andrei, Sf. Gheorghe, Sf. Alexandru Nevski, Sfântul Serghie de
Radonej(d) și Sfântul Serafim de Sarov. Mușețelul este floarea
națională, în timp ce mesteacănul este copacul național(d). Ursul
rus(d) este un animal-simbol și o personificare națională a Rusiei, deși
această imagine are o origine occidentală și Rușii înșiși au acceptat-o
doar destul de recent. O personificare națională autohtonă este Mama
Rusia(d).
Turism[modificare | modificare sursă]

Cascada Mare(d) din Peterhof(d), o destinație turistică populară în Sankt Petersburg

Turismul din Rusia a înregistrat o creștere rapidă de la sfârșitul

perioadei Sovietice, mai întâi turismul intern și apoi cel internațional,
alimentate de patrimoniul cultural bogat și de marea varietate naturală
a țării. Cele mai importante trasee turistice din Rusia includ o călătorie
prin orașele vechi din Inelul de Aur, croaziere pe râuri mari ca Volga,
și călătorii de lungă durată pe celebra cale ferată Trans-Siberiană. În
2013, Rusia a fost vizitată de 28,4 milioane de turiști; este a noua cea
mai vizitată țară din lume și a șaptea din Europa. [412] Numărul de
vizitatori occidentali a scăzut în 2014.[413]

Patria-mamă din Volgograd este cea mai înaltă statuie a unei femei din lume (fără a
cuprinde piedestalul)

Cele mai vizitate destinații din Rusia sunt Moscova și Sankt

Petersburg, actuala și, respectiv, fosta capitală a țării. Recunoscute
ca orașe globale, aici se află muzee de renume mondial ca Galeria
Treteakov și muzeul Ermitaj, teatre celebre ca Bolșoi și Mariinski(d),
biserici ornate, cum ar fi Catedrala Sfântul Vasile din
Moscova, Catedrala Hristos Mântuitorul, Catedrala Sfântul
Isaac(d) și Biserica Mântuitorului pe Sânge(d), impresionante fortificații
cum ar fi Kremlinul și Fortăreața Petru și Pavel, piețe și străzi ca Piața
Roșie, Piața Palatului, Strada Tverskaia(d), Nevski Prospect, și Strada
Arbat(d). Palate și parcuri bogate se găsesc în fostele reședințe
imperiale din suburbiile Moscovei (Kolomenskoe(d), Țarițîno(d)) și St.
Petersburg
(Peterhof(d), Strelna(d), Oranienbaum(d), Gatcina, Pavlovsk(d) și Țarskoe
Selo). În Moscova se găsesc construcții reușite de arhitectură
sovietică(d), împreună cu zgârie-nori moderni, în timp ce St Petersburg,
supranumit Veneția Nordului, se mândrește cu arhitectura sa clasică,
multe râuri, canale și poduri(d).
Kazan, capitala Tatarstanului, prezintă un amestec de cultură creștină
rusă și tătară musulmană. Orașul a înregistrat brandul de a Treia
Capitală a Rusiei, deși o serie de alte orașe mari concurau pentru
acest statut, inclusiv Novosibirsk, Ekaterinburg și Nijni Novgorod.
Coasta caldă a Mării Negre este locul unde se află mai multe stațiuni
populare de litoral, cum ar fi Soci, gazda Jocurilor Olimpice de Iarnă
2014. Munții din Caucazul de Nord conțin populare stațiuni de schi,
cum ar fi Dombai. Cea mai renumită destinație naturală din Rusia
este Lacul Baikal, Ochiul Albastru al Siberiei. Acest lac unic, cel mai
vechi și mai adânc din lume, are ape limpezi și este înconjurat de
munți acoperiți de taiga. Alte destinații naturale populare
sunt Kamceatka cu vulcani și gheizere, Karelia, cu lacurile sale și
stâncile de granit, Munții Altai, și stepele sălbatice din Tuva.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Указ Президента РФ "О праздновании 1150-летия зарождения
российской государственности" [Presidential Decree "On celebrating the
1150th anniversary of Russian statehood"]. www.1150russia.ru  (în
Russian). Комитет культуры Новгородской области (Novgorod Region
Culture Committee).  3 martie 2011. Arhivat din  original  la 14 iulie 2014.
Accesat în 20 octombrie 2016.
2. ^ , Wikipedia în
rusă  https://rosreestr.ru/upload/Doc/18-upr/%D0%A1%D0%B2%D0%B5%D0%
B4%D0%B5%D0%BD%D0%B8%D1%8F%20%D0%BF%D0%BE
%20%D1%84.22%20%D0%B7%D0%B0%202016%20%D0%B3%D0%BE
%D0%B4%20(%D0%BF%D0%BE%20%D1%81%D1%83%D0%B1%D1%8A
%D0%B5%D0%BA%D1%82%D0%B0%D0%BC%20%D0%A0%D0%A4)_
%D0%BD%D0%B0%20%D1%81%D0%B0%D0%B9%D1%82.doc Lipsește sau
este vid: |title= (ajutor)
3. ^ http://www.gks.ru/free_doc/new_site/population/demo/Popul2017.xls Lipsește
sau este vid: |title= (ajutor)
4. ^ Raportul Dezvoltării Umane
5. ^ http://info.nic.ru/node/3204 Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
6. ^ a b „Russia”. Encyclopædia Britannica. Accesat în 31 ianuarie 2008.
7. ^ „Russia”. Encyclopædia Britannica. Accesat în 31 ianuarie 2008.
8. ^ a b c Excerpted from Glenn E. Curtis (ed.) (1998).  „Russia: A Country Study:
Kievan Rus' and Mongol Periods”. Washington, D.C.: Federal Research
Division of the Library of Congress. Arhivat din original la  27 septembrie 2007.
Accesat în 20 iulie 2007.
9. ^ Prawdin, Michael (1967). „Introduction”.  The Mongol Empire: Its Rise and
Legacy. Transaction Publishers. pp. 512–550. ISBN 141282897X.
10. ^ Rein Taagepera (1997). „Expansion and Contraction Patterns of Large
Polities: Context for Russia”. International Studies Quarterly(d).  41  (3): 475–
504.  doi:10.1111/0020-8833.00053.
11. ^ Peter Turchin (2006).  „East-West Orientation of Historical Empires”  (PDF).
Journal of World-Systems Research, Vol. 12 (no. 2). pp. 219–229. Arhivat
din  original  (PDF)  la 22 februarie 2007.
12. ^ Jonathan R. Adelman; Cristann Lea Gibson (1 iulie 1989). Contemporary
Soviet Military Affairs: The Legacy of World War  II. Unwin Hyman.
p. 4. ISBN 978-0-04-445031-3. Accesat în  15 iunie 2012.
13. ^ Weinberg, G. L. (1995).  A World at Arms: A Global History of World War  II.
Cambridge University Press. p. 264.  ISBN  0-521-55879-4.
14. ^ Rozhnov, Konstantin, "Who won World War II?". BBC.
15. ^ GDP – Million 1990.  CIA Factbook. 1991. Accesat în  30 noiembrie 2015.
16. ^ Scott and Scott (1979) p. 305
17. ^ „30 octombrie 1961 – The Tsar Bomba: CTBTO Preparatory Commission”.
18. ^ a b „Country Profile: Russia”. Foreign & Commonwealth Office of the United
Kingdom. Arhivat din original la  16 octombrie 2009. Accesat în  27 decembrie
2007.
19. ^ „Report for Selected Countries and Subjects”.  IMF. Accesat în 27 aprilie
2015.
20. ^ „Commission of the Russian Federation for UNESCO: Panorama of Russia”.
Unesco.ru. Accesat în 29 octombrie 2010.
21. ^ a b „International Energy Agency – Oil Market Report”  (PDF). 18 ianuarie 2012.
Arhivat din  original  (PDF)  la 18 mai 2012. Accesat în 20 februarie 2012.
22. ^ a b "Country Comparison :: Natural gas – production", CIA World Factbook.
Retrieved 3 februarie 2014.
23. ^ a b „Status of Nuclear Powers and Their Nuclear Capabilities”. Federation of
American Scientists. martie 2008. Accesat în  19 martie 2014.
24. ^ „Strengthened ASEAN-Russian military links are a signal Russia is serious
about its pivot to Asia”. www.aseantoday.com.
25. ^ Desk, Devdiscourse News.  „Russia and ASEAN reaffirm to deepen their
partnership | Global Edition”. Devdiscourse (în engleză).
26. ^ „ASEAN - Russia”. en.russia-asean20.ru (în engleză).
27. ^ „Online Etymology Dictionary”. Etymonline.com. Accesat în 2 noiembrie 2011.
28. ^ „Rus – definition of Rus by the Free Online Dictionary, Thesaurus and
Encyclopedia”. Thefreedictionary.com. Accesat în 2 noiembrie 2011.
29. ^ Milner-Gulland, R. R. (1997). The Russians: The People of Europe. Blackwell
Publishing. pp.  1–4. ISBN 0-631-21849-1. Accesat în  15 decembrie 2016.
30. ^ „Definition of Russian”. Merriam-Webster. Accesat în 21 septembrie 2016.
31. ^ Belinskij A, Härke, H (1999). „The 'Princess' of Ipatovo”. Archeology. 52 (2).
Arhivat din  original  la 10 iunie 2008. Accesat în  26 decembrie 2007.
32. ^ Jacobson, E. (1995).  The Art of the Scythians: The Interpenetration of
Cultures at the Edge of the Hellenic World. Brill. p. 38.  ISBN  978-90-04-09856-
5.
33. ^ Tsetskhladze, G. R. (1998).  The Greek Colonisation of the Black Sea Area:
Historical Interpretation of Archaeology. F. Steiner. p.  48. ISBN 978-3-515-
07302-8.
34. ^ Turchin, P. (2003).  Historical Dynamics: Why States Rise and Fall. Princeton
University Press. pp.  185–186.  ISBN  978-0-691-11669-3.
35. ^ Christian, D. (1998).  A History of Russia, Central Asia and Mongolia.
Blackwell Publishing. pp. 286–288. ISBN 978-0-631-20814-3.
36. ^ Pentru o discuție despre originile slavilor, vezi Barford, P. M. (2001).  The
Early Slavs. Cornell University Press. pp. 15–16. ISBN 978-0-8014-3977-3.
37. ^ Christian, D. (1998).  A History of Russia, Central Asia and Mongolia.
Blackwell Publishing. pp. 6–7.
38. ^ Obolensky, D. (1994).  Byzantium and the Slavs. St Vladimir's Seminary
Press. p.  42. ISBN 978-0-88141-008-2.
39. ^ Thompson, J.W.; Johnson, E.N. (1937).  An Introduction to Medieval Europe,
300–1500. W. W. Norton & Co. p. 268.  ISBN  978-0-415-34699-3.
40. ^ „Ukraine: Security Assistance”. U.S. Department of State. Accesat în 27
decembrie 2007.
41. ^ Klyuchevsky, V. (1987).  The course of the Russian history. 1.
Myslʹ.  ISBN  978-5-244-00072-6.
42. ^ Hamm, M.F. (1995).  Kiev: A Portrait, 1800–1917. Princeton University
Press. ISBN 978-0-691-02585-8.
43. ^ „The Destruction of Kiev”. Tspace.library.utoronto.ca. Arhivat
din  original  la 27 aprilie 2011. Accesat în 19 ianuarie 2011.
44. ^ „History of Russia from Early Slavs history and Kievan Rus to Romanovs
dynasty”. Parallelsixty.com. Arhivat din  original  la 21 ianuarie 2010. Accesat
în 27 aprilie 2010.
45. ^ Рыбаков, Б. А. (1948). Ремесло Древней Руси. pp.  525–533, 780–781.
46. ^ Davies, Brian. Warfare. State and Society on the Black Sea Steppe, 1500–
1700 [Război. Stat și societate în stepa Mării Negre, 1500-1700]  (PDF).
Routledge, 2014. p. 4.
47. ^ a b Black Death, p. 62, pe Google Books. Joseph Patrick Byrne (2004). p.
62. ISBN: 0-313-32492-1
48. ^ a b „The history of banya and sauna” (în rusă). Arhivat din original la  30 mai
2012.
49. ^ May, T.  „Khanate of the Golden Horde”. Arhivat din original la  7 iunie 2008.
Accesat în 27 decembrie 2007.
50. ^ McConnell, Frank D. (1979). Storytelling and Mythmaking: Images from Film
and Literature.  Oxford University Press. p. 78.  ISBN  0-19-502572-5.
51. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest Times. 6. AST.
pp.  562–604.  ISBN  978-5-17-002142-0.
52. ^ Skrynnikov, R. (1981).  Ivan the Terrible. Academic Intl Pr. p. 219.  ISBN  978-
0-87569-039-1.
53. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest Times. 6. AST.
pp.  751–908.  ISBN  978-5-17-002142-0.
54. ^ Eizo Matsuki.  „The Crimean Tatars and their Russian-Captive Slaves”  (PDF).
Mediterranean Studies Group at Hitotsubashi University. Arhivat
din  original  (PDF)  la 1 mai 2011. Accesat în 4 mai 2013.
55. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest Times. 6. AST.
pp.  751–809.  ISBN  978-5-17-002142-0.
56. ^ Brian Glyn Williams(d) (2013).  „The Sultan's Raiders: The Military Role of the
Crimean Tatars in the Ottoman Empire”  (PDF).  The Jamestown Foundation(d).
p. 27. Arhivat din original  (PDF) la  21 octombrie 2013.
57. ^ Borisenkov, E., Pasetski, V. (1988). The Thousand-Year Annals of the
Extreme Meteorological Phenomena. p.  190. ISBN 978-5-244-00212-6.
58. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest Times. 7. AST.
pp.  461–568.  ISBN  978-5-17-002142-0.
59. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest Times. 9, ch.1.
AST.  ISBN  978-5-17-002142-0. Accesat în 27 decembrie 2007.
60. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest Times. 15, ch.1. AST.
61. ^ Timothy C. Dowling Russia at War: From the Mongol Conquest to
Afghanistan, Chechnya, and Beyond pp 728–730 ABC-CLIO, 2 decembrie
2014 ISBN: 1598849484
62. ^ John F. Baddeley, "The Russian Conquest of the Caucasus", Longman,
Green and Co., London: 1908. ISBN: 978-0700706341 p. 90
63. ^ „Ruling the Empire”. Library of Congress. Accesat în  27 decembrie 2007.
64. ^ Geoffrey A. Hosking (2001). "Russia and the Russians: a history". Harvard
University Press. p. 9. ISBN: 0-674-00473-6
65. ^ N. M. Dronin, E. G. Bellinger (2005). Climate dependence and food problems
in Russia, 1900–1990: The interaction of climate and agricultural policy and
their effect on food problems, p. 38, pe Google Books. Central European
University Press. p. 38. ISBN: 963-7326-10-3
66. ^ „Провозглашена Российская республика”.  Президентская библиотека
имени Б.Н. Ельцина. 7 februarie 2017.
67. ^ Transactions of the American Philosophical Society. James E. Hassell (1991),
p. 3. ISBN: 0-87169-817-X
68. ^ Foametea din Rusia: ascuns ororile din 1921, Comitetul Internațional al Crucii
Roșii
69. ^ Abbott Gleason (2009). A Companion to Russian History, p. 373, pe Google
Books. Wiley-Blackwell. p. 373. ISBN: 1-4051-3560-3
70. ^ a b Getty, Rittersporn, Zemskov. "Victimele Sovietice Sistemului Penal în Anii
de Dinainte de Război: O Primă Abordare pe Baza de Dovadă". The American
Historical Review, Vol. 98, Nr. 4 (octombrie 1993), pp. 1017-49.
71. ^ R. W. Davies, S. G. Wheatcroft (2004). The Years of Hunger: Soviet
Agriculture, 1931–33, p. 401.
72. ^ Religion and the State in Russia and China: Suppression, Survival, and
Revival, by Christopher Marsh, page 47. Continuum International Publishing
Group, 2011.
73. ^ Inside Central Asia: A Political and Cultural History, by Dilip Hiro. Penguin,
2009.
74. ^ Adappur, Abraham (2000).  Religion and the Cultural Crisis in India and the
West (în engleză). Intercultural Publications.  ISBN  9788185574479. Accesat
în 14 iulie 2016.  Forced Conversion under Atheistic Regimes: It might be added
that the most modern example of forced "conversions" came not from any
theocratic state, but from a professedly atheist government — that of the Soviet
Union under the Communists.
75. ^ „Anti-religious Campaigns”.  www.loc.gov (în engleză). Accesat în  9 aprilie
2018.
76. ^ Geoffrey Blainey; A Short History of Christianity; Viking; 2011; p.494"
77. ^ „World War  II”.  Encyclopædia Britannica. Accesat în 9 martie 2008.
78. ^ „The Allies' first decisive successes: Stalingrad and the German retreat,
summer 1942 – February 1943”. Encyclopædia Britannica. Accesat în  12
martie 2008.
79. ^ Moștenirea Asediul Leningradului, 1941-1995. Cambridge University Press.
80. ^ Brinkley, Douglas  (2003). The New York Times Living History: World War II,
1942–1945: The Allied Counteroffensive. Macmillan,
2004.  ISBN  9780805072471.
81. ^ Urquhart, Brian.  Looking for the Sheriff. New York Review of Books, 16 iulie
1998.
82. ^ Erlikman, V. (2004). Poteri narodonaseleniia v XX veke : spravochnik.
Moskva: Russkai︠a︡ panorama. ISBN 978-5-93165-107-1. Note: Estimates for
Soviet World War  II casualties vary between sources.
83. ^ Geoffrey A. Hosking (2006). Rulers and victims: the Russians in the Soviet
Union, p. 242, pe Google Books. Harvard University Press. p. 242. ISBN: 0-674-
02178-9
84. ^ „Reconstruction and Cold War”. Library of Congress. Accesat în  27
decembrie 2007.
85. ^ Foreign trade din A Country Study: Soviet Union (Former). Proiect al Library
of Congress Area Handbooks / Country Studies (d).
86. ^ „Great Escapes from the Gulag”.  TIME.  5 iunie 1978. Accesat în 1 august
2008.
87. ^ „1990 CIA World Factbook”. Central Intelligence Agency. Accesat în  9 martie
2008.
88. ^ „Russia Unforeseen Results of Reform”. The Library of Congress Country
Studies; CIA World Factbook. Accesat în  10 martie 2008.
89. ^ a b c „Russian Federation”  (PDF). Organisation for Economic Co-operation and
Development (OECD). Accesat în 24 februarie 2008.
90. ^ Sciolino, E. (21 decembrie 1993).  „U.S. is abandoning 'shock therapy' for the
Russians”.  New York Times. Accesat în 20 ianuarie 2008.
91. ^ „Russia: Economic Conditions in Mid-1996”. Library of Congress. Accesat
în 4 martie 2011.
92. ^ „Russia: Clawing Its Way Back to Life (int'l edition)”. BusinessWeek. Arhivat
din  original  la 22 noiembrie 2007. Accesat în 27 decembrie 2007.
93. ^ Walter C. Clemens (2001). The Baltic Transformed: Complexity Theory and
European Security. Rowman & Littlefield. p. 106.  ISBN  978-0-8476-9859-2.
94. ^ a b Branko Milanovic (1998).  Income, Inequality, and Poverty During the
Transformation from Planned to Market Economy. The World Bank. pp.  186–
189.
95. ^ Jason Bush (19 octombrie 2006). „What's Behind Russia's Crime
Wave?”.  BusinessWeek. Arhivat din original la  20 decembrie 2008.
96. ^ „Russia pays off USSR's entire debt, sets to become crediting country”.
Pravda.ru. Accesat în 27 decembrie 2007.
97. ^ A. Aslund.  „Russia's Capitalist Revolution”  (PDF). Accesat în 28 martie 2008.
98. ^ a b c d e f g The World Factbook.  „CIA”. Central Intelligence Agency. Accesat
în 26 decembrie 2007.
99. ^ „Page Not Found”  (PDF).
100. ^ Treisman, D.  „Is Russia's Experiment with Democracy Over?”. UCLA
International Institute. Arhivat din  original  la 11 noiembrie 2004. Accesat în 31
decembrie 2007.
101. ^ Stone, N (4 decembrie 2007). „No wonder they like Putin”.  The Times.
UK. Accesat în 31 decembrie 2007.
102. ^ Reuters (3 martie 2014).  „Ousted Ukrainian President Asked For
Russian Troops, Envoy Says”. NBC News. Accesat în  21 martie 2014.
103. ^ „Putin to deploy Russian troops in Ukraine”. BBC News. 1 martie 2014.
Accesat în 1 martie 2014.
104. ^ Radyuhin, Vladimir (1 martie 2014). „Russian Parliament approves use
of army in Ukraine”.  The Hindu. Chennai, India.
105. ^ Walker, Shaun (4 martie 2014). „Russian takeover of Crimea will not
descend into war, says Vladimir Putin”.  The Guardian. Accesat în  4 martie
2014.
106. ^ Yoon, Sangwon; Krasnolutska, Daryna; Choursina, Kateryna (4 martie
2014). „Russia Stays in Ukraine as Putin Channels Yanukovych
Request”.  Bloomberg News(d). Accesat în 5 martie 2014.
107. ^ „Ukraine crisis: Crimea parliament asks to join Russia”. BBC News. 6
martie 2014. Accesat în  27 aprilie 2015.
108. ^ „OSCE”. Accesat în  27 aprilie 2015.
109. ^ „Report on the human rights situation in Ukraine”. Înaltul Comisar al
ONU pentru drepturile omului.  15 aprilie 2014.
110. ^ Jacobs, Harrison (11 aprilie 2014). „The UN's Scathing Crimea Report
Suggests Russia May Have Rigged Secession Vote”.  Business Insider. Arhivat
din  original  la 2 mai 2014.
111. ^ „Jobbik MEP Béla Kovács: The Crimean referendum is perfectly
legitimate”. hungarianambiance.com.  16 martie 2014. Accesat în  27 aprilie
2015.
112. ^ 16 martie 2014, David Herszenhornmarch, The New York Times,
"Crimea Votes to Secede From Ukraine as Russian Troops Keep Watch."
113. ^ „Backing Ukraine's territorial integrity, UN Assembly declares Crimea
referendum invalid”  (PDF).  UN Daily News. UN News Centre.  27 martie 2014.
Accesat în 20 octombrie 2016.
114. ^ „The Constitution of the Russian Federation”.  (Article 80, §1). Accesat
în 27 decembrie 2007.
115. ^ „The Constitution of the Russian Federation”.  (Article 81, §3). Accesat
în 27 decembrie 2007.
116. ^ Miriam Elder (17 august 2012), „Pussy Riot sentenced to two years in
prison colony over anti-Putin protest”,  The Guardian, accesat în 25 septembrie
2018
117. ^ Andrew E. Kramer (24 septembrie 2018),  „Seconds After Release From
Jail, Russia Arrests Aleksei Navalny Again”, The New York Times, accesat
în 25 septembrie 2018
118. ^ Vezi, de exemplu, condamnările grupului Pussy Riot[116] și arestările
repetate ale opozantului Alexei Navalnîi.[117]
119. ^ „Democracy at a standstill”  (PDF).  World Justice Project(d). 2013. p. 7.
Accesat în 9 august 2014.
120. ^ „World Justice Project Rule of Law Index 2014”.
121. ^ Kosachev. K.  „Russian Foreign Policy Vertical”. Russia in Global Affairs.
Accesat în 27 decembrie 2007.
122. ^ Venezuela's President Hugo Chávez recognizes independence of
breakaway Georgia republics by Megan K. Stack. 9 septembrie 2009
123. ^ Netanyahu declares Russia as superpower Russia Today News 15
februarie 2010
124. ^ Superpower Reborn Arhivat în 27 d.Hr., la Wayback Machine. by Ronald
Steel(d). New York Times, 24 august 2008
125. ^ „Russia is a Superpower CNN, US Senators telling the truth”. 30 august
2008.
126. ^ Rosefielde, Steven (2005).  Russia in the 21st Century The Prodigal
Superpower. Cambridge University Press.  ISBN  978-0-521-83678-4.
127. ^ Atwell, Kyle (25 august 2008).  „Is Russia a Superpower? Cold War  II?”.
Atlantic Review. Accesat în  20 octombrie 2016.
128. ^ „What's Looming in Ukraine Is more Threatening than Georgia”. Der
Spiegel. 16 octombrie 2008. Accesat în 20 octombrie 2016. Nikonov: Russia is
not a superpower and won't be one for the foreseeable future. But Russia is a
great power. It was one, it is one and it will continue to be one.
129. ^ The Shanghai Cooperation Organisation at Globalsecurity.org 27 aprilie
2005
130. ^ „Russian Federation – Member state”. Council of Europe. Accesat în  28
aprilie 2015.
131. ^ „Legal framework – The Partnership and Cooperation Agreement”.
Delegation of the European Union to Russia.  13 februarie 2009. Accesat în  27
aprilie 2015.
132. ^ „Political framework – Europe and Russia: Building a Strategic
Partnership”. Delegation of the European Union to Russia. 13 februarie 2009.
Accesat în 27 aprilie 2015.
133. ^ „The Ukraine crisis and NATO-Russia relations”.
134. ^ „current U.S.-Russia relations worse than cold war era”.
135. ^ „NATO-Russia relations”. NATO. Arhivat din  original  la 11 aprilie 2007.
Accesat în 27 decembrie 2007.
136. ^ „SCO countries come to Qingdao consolidated and strong”.
137. ^ Page, Jeremy (26 septembrie 2010).  „Russian Oil Route Will Open to
China”. The Wall Street Journal. Accesat în  28 septembrie 2010.
138. ^ „Russia in milestone oil pipeline supply to China”. Reuters. 1 ianuarie
2011. Accesat în  21 martie 2011.
139. ^ Kotoky, Anurag (16 noiembrie 2013).  „Indian navy gets Russian carrier
as it seeks to bolster military”. Ruetes.
140. ^ „Amnesty International report on Russia”. Amnesty International. Arhivat
din  original  la 13 iulie 2010. Accesat în  11 iulie 2010.
141. ^ Human Rights Watch on Russia and Chechnya HTW.org
142. ^ „Annual report Russia”. Freedom House.  10 mai 2004. Accesat în  27
aprilie 2010.
143. ^ „МИД России назвал доклад Freedom House "дубиной" в руках
Вашингтона” (în rusă). Newsru.com. Accesat în  27 aprilie 2010.
144. ^ Security, Global.  „Russian Military Personnel”. Accesat în  1 mai 2017.
145. ^ „The Global Intelligence Files”. wikileaks.org. Accesat în  1 aprilie
2015. IISS listed total reserves as 20,000,000 for many years, assuming a
Soviet-style callup. The potential reserve personnel of Russia may be as high
as 20 million, depending on how the figures are counted.
146. ^ Russia pilots proud of flights to foreign shores Arhivat în 1 d.Hr.,
la Wayback Machine. by David Nowak. The Associated Press, 15 septembrie
2008
147. ^ „US drives world military spending to record high”. Australian
Broadcasting Corporation. Arhivat din  original  la 13 iunie 2006. Accesat în  27
decembrie 2007.
148. ^ „Russia arms exports could exceed $7 bln in 2007  – Ivanov”. RIA
Novosti. Accesat în  27 ianuarie 2008.
149. ^ Wezeman, Pieter D. (martie 2015).  „Trends in International Arms
Transfer, 2014”  (PDF). Stockholm International Peace Research Institute.
Arhivat din  original  (PDF)  la 5 iulie 2016. Accesat în 4 august 2016.
150. ^ Kazak, Sergey. „Russia to Up Nuclear Weapons Spending 50% by
2016”. RIA Novosti. Accesat în  1 martie 2014.
151. ^ „SIPRI Military Expenditure Database”. Stockholm International Peace
Research Institute. Arhivat din original la  8 februarie 2014. Accesat în  1 martie
2014.
152. ^ Toohey, Nathan. „Russia's defense spending grows to third largest in
the world”. Moscow Times. Arhivat din  original  la 5 martie 2014. Accesat în 1
martie 2014.
153. ^ „The Constitution of the Russian Federation”.  pravo.gov.ru(d) (în
Russian). 11 aprilie 2014. pp.  19, 21. Arhivat din original la  13 aprilie 2014.
154. ^ „Treaty Between the Russian Federation and the Republic of Crimea on
Ascension to the Russian Federation of the Republic of Crimea and on
Establishment of New Subjects Within the Russian Federation”  (în rusă).
Kremlin.ru. 18 martie 2014. Accesat în 10 aprilie 2014.
155. ^ „The Constitution of the Russian Federation”.  (Article 95, §2). Accesat
în 27 decembrie 2007.
156. ^ a b Alegerile directe ale șefilor de republici (și alte entități federale) sunt
mandatate prin Articolul 18 din Legea Federală din 06.10.1999 Nr. 184-FZ cum
a fost modificat prin Legea Federală din 2.05.2012 Nr. 40-FZ
157. ^ Designation of republican heads as presidents is forbidden by Federal
Law of 28.12.2010 No. 406-FZ Arhivat în 16 d.Hr., la Wayback Machine., but
transitional period lasts until 1 ianuarie 2015
158. ^ Clasificare rus de Regiuni Economice (OK 024-95) de la 1 ianuarie, anul
1997, astfel cum a fost modificat prin Amendamentele #1/1998 prin #5/2001.
(Secțiunea I. Districtele Federale)
159. ^ „General Information”. Russian 6Embassy. Accesat în 14 februarie
2016.
160. ^ Regiunile din Rusia. Indicatori economici și sociali 2015 Serviciul
Federal de Stat pentru Statistică al Rusiei
161. ^ Alton S Donnelly, The Russian Conquest of Bashkiria, 1968, pages 23
and 127; Lincoln, W. Bruce. The Conquest of a Continent: Siberia and the
Russians. New York: Random House, 1994, p. 30
162. ^ „Oil prices drive the cost of food”. RIA Novosti. Accesat în  22 februarie
2008.
163. ^ a b Library of Congress. „Topography and drainage”. Accesat în  26
decembrie 2007.
164. ^ „Lake Baikal—A Touchstone for Global Change and Rift Studies”.
United States Geological Survey. Accesat în  26 decembrie 2007.
165. ^ „Angara River”. Encyclopædia Britannica.  2007. Accesat în 26
decembrie 2007.
166. ^ a b „Climate”. Library of Congress. Accesat în  26 decembrie 2007.
167. ^ Drozdov, V. A.; Glezer, O. B.; Nefedova, T. G.; Shabdurasulov, I. V.
(1992). „Ecological and Geographical Characteristics of the Coastal Zone of the
Black Sea”.  GeoJournal.  27  (2): 169. doi:10.1007/BF00717701.
168. ^ a b „FAO. 2010. Global Forest Resources Assessment 2010. Main
Report. FAO Forestry Working Paper 163, Rome, Italy”  (PDF). Accesat în 4 mai
2013.
169. ^ Walsh, N. P. (19 septembrie 2003).  „It's Europe's lungs and home to
many rare species. But to Russia it's £100bn of wood”. London: Guardian (UK).
Accesat în 26 decembrie 2007.
170. ^ I. A. Merzliakova (1 noiembrie 1997). „List of animals of the Red Data
Book of Russian Federation”. UNEP/GRID–Arendal. Arhivat din original la  28
aprilie 2016. Accesat în 27 aprilie 2010.
171. ^ The World Heritage List—UNESCO. „Russian Federation”. Accesat
în 26 iulie 2017.
172. ^ The World Network of Biosphere Reserves—UNESCO. „Russian
Federation”. Accesat în 26 decembrie 2007.
173. ^ [1], Banca Mondială
174. ^ World Bank. „World Development Indicators”. World Bank. Accesat în 6
august 2011.
175. ^ „Russians weigh an enigma with Putin's protégé”. MSNBC. Accesat în  9
mai 2008.
176. ^ Mark Adomanis (9 octombrie 2012). „What is the Russian Middle Class?
Probably Not What You Think”. Forbes. Accesat în  27 aprilie 2015.
177. ^ „The average salary in Russia is now lower than in China and Poland”.
rbth.
178. ^ „Lessons from the Russia's 2001 Flat Tax Reform”. Voxeu.org. Accesat
în 4 mai 2013.
179. ^ „Number of Russians Living in Poverty Rises”.  The Wall Street
Journal.  21 martie 2016.
180. ^ „Russia's unemployment rate down 10% in 2007  – report”. RIA Novosti.
Accesat în 9 mai 2008.
181. ^ „7 percent of the Russian population is categorized as middle class”.
insor-russia.ru. Accesat în 3 iunie 2017.
182. ^ Meyer, Henry; Anna; rianova (23 aprilie 2015).  „Putin's Miracle
Dissolves as Russian Middle Class Faces Crunch”.
183. ^ Overland, Indra; Fjaertoft, Daniel (2015).  „Financial Sanctions Impact
Russian Oil, Equipment Export Ban's Effects Limited”. "Oil and Gas
Journal".  113  (8): 66–72.
184. ^ „World Development Indicators: Contribution of natural resources to
gross domestic product”. Banca Mondială. Arhivat din  original  la 22 octombrie
2014. Accesat în  21 iulie 2014.
185. ^ „Russia – Analysis”. EIA(d). 12 martie 2014. Arhivat din original la  24
martie 2014. Accesat în  21 iulie 2014.
186. ^ „Russia fixed asset investment to reach $370 bln by 2010–Kudrin”. RIA
Novosti. Accesat în  27 decembrie 2007.
187. ^ „International Reserves of the Russian Federation (End of period)”.
cbr.ru. Accesat în 3 iunie 2017.
188. ^ a b „Kudrin and Fischer honoured by Euromoney and IMF/World Bank
meetings in Washington”. Euromoney. Accesat în 4 martie 2011.
189. ^ „Russia's foreign debt down 31.3% in Q3—finance ministry”. RIA
Novosti. Accesat în  27 decembrie 2007.
190. ^ Debt – external, CIA World Factbook. Retrieved 22 mai 2010.
191. ^ Tavernise, S. (23 martie 2002). „Russia Imposes Flat Tax on Income,
and Its Coffers Swell”. The New York Times. Accesat în 27 decembrie 2007.
192. ^ „Global personal taxation comparison survey–market rankings”. Mercer
(consulting firms). Accesat în  27 decembrie 2007.
193. ^ „Russia: How Long Can The Fun Last?”. BusinessWeek. Arhivat
din  original  la 13 decembrie 2006. Accesat în  27 decembrie 2007.
194. ^ Finnegan, Leah (22 iulie 2010).  „Countries with the MOST College
Graduates (PHOTOS)”. Huffington Post. Accesat în  7 decembrie 2011.
195. ^ GRP by federal subjects of Russia, 1998–2007  ru
196. ^ „Inequality and the Putin Economy: Inside the Numbers”.  pbs.org.
Frontline. Accesat în  14 ianuarie 2015.
197. ^ „Global Wealth Report 2014”. Credit Suisse. Research Institute. Accesat
în 14 ianuarie 2015.
198. ^ „Russia to invest $1  trillion in infrastructure by 2020  – ministry”. RIA
Novosti. Accesat în  31 iulie 2008.
199. ^ „WTO | 2011 News items – Ministerial Conference approves Russia's
WTO membership”.  www.wto.org (în engleză). Accesat în  9 aprilie 2018.
200. ^ „Russia finally joins WTO”. Financial Times.  16 decembrie 2011.
Accesat în 4 mai 2013.
201. ^ „Doing business in Russia”. Norwegian-Russian Chamber of
Commerce.  10 iunie 2012. Arhivat din original la  18 septembrie 2007. Accesat
în 10 iunie 2012.
202. ^ „Corruption Perceptions Index 2014”. Transparency International.
Accesat în 4 decembrie 2015.
203. ^ a b Suhara, Manabu.  „Corruption in Russia: A Historical
Perspective”  (PDF). Arhivat din original  (PDF) la  4 martie 2016. Accesat în  4
decembrie 2015.
204. ^ „Russia lost 4 billion dollars on unfavorable state procurement contracts
in the last year”.  Meduza (în engleză). Accesat în  7 decembrie 2015.
205. ^ „Cops for hire”. Economist. 2010. Accesat în  4 decembrie 2015.
206. ^ „Corruption in Russian Health Care: The Determinants and Incidence of
Bribery”  (PDF).  2010. Accesat în 4 decembrie 2015.
207. ^ „Corruption at Universities is a Common Disease for Russia and
Ukraine”. Harvard University. 2014. Accesat în  4 decembrie 2015.
208. ^ e.V., Transparency International. „Corruption Perceptions Index
2016”. www.transparency.org. Accesat în 24 martie 2017.
209. ^ Sujata Rao (10 noiembrie 2014).  „Falling rouble creates debt payment
headache for Russian companies”. Reuters. Accesat în  16 decembrie 2014.
210. ^ „Today's Stock Market News and Analysis from
Nasdaq.com”. NASDAQ.com.
211. ^ Ostroukh, Andrey (17 ianuarie 2014). „Russia Ready to Float Ruble
Next Year Regardless of Rate”. Wall Street Journal.
212. ^ Razumovskaya, Olga (25 iulie 2014).  „Russian Central Bank Raises Key
Interest Rate to 8% From 7.5%”. Wall Street Journal.
213. ^ „USD/RUB exchange rate”. Bloomberg L.P.
214. ^ "China Embraces Russia", Bloomberg Business Week, 9 octombrie
2014, pp 15–16.
215. ^ a b „ararat.osipian”. sites.google.com.
216. ^ „Доля теневой экономики в РФ снизилась почти до 15%, таблицы
"затраты-выпуск"... – Пресс-центр – Интерфакс”. Interfax.ru. Arhivat
din  original  la 16 iunie 2012. Accesat în  14 iulie 2014.
217. ^ Source: Milov, Nemtsov, Ryzhkov, Shorina (2011). "Putin. Corruption.
Independent expert report", p. 6.
218. ^ „Коррупция в России как система "распилки" ВВП – новость из
рубрики Общество, актуальная информация, обсуждение новости,
дискуссии на Newsland”. Newsland.ru. Accesat în  14 iulie 2014.
219. ^ „Средний размер взятки в России в 2010 году вырос с 27 до 47
тысяч руб | РИА Новости”. Ria.ru. Accesat în 14 iulie 2014.
220. ^ Milov et al., Op. cit., 2011, p. 6.
221. ^ „Russian police arrest anti-corruption leader Navalny, hundreds more in
nationwide rallies”. Accesat în  4 iunie 2017.
222. ^ „Kremlin Critic Says Russian Premier, Dmitri Medvedev, Built Property
Empire on Graft”. Accesat în  4 iunie 2017.
223. ^ "Utilizarea terenurilor", CIA World Factbook
224. ^ Date de la Serviciul Federal de Stat pentru Statistică din Rusia(d)  ru
225. ^ Russia takes the third place in the world by grain exports,
rosbankjournal.ru  ru
226. ^ Date de la Serviciul Federal de Stat pentru Statistică din Rusia(d)  ru
227. ^ "Agricultural land by type of owners", Serviciul Federal de Stat pentru
Statistică din Rusia(d), 2009  ru
228. ^ Main agricultural products by type of owners Serviciul Federal de Stat
pentru Statistică din Rusia(d), 2009  ru
229. ^ Brown, Felicity (2 septembrie 2009).  „Fish capture by country since
1950”. Guardian. Accesat în  4 mai 2013.
230. ^ "Exports and imports of fish and sea products", Serviciul Federal de Stat
pentru Statistică din Rusia(d), 2009  ru
231. ^ „Глобальная оценка лесных ресурсов 2010 года” [Global Forest
Resources Assessment 2010]  (PDF)  (în rusă). FAO Forestry Working Paper
163, Rome, Italy. 2010.
232. ^ „Innovations and investments urged to modernize Russian forest sector
www.fao.org”. FAO.  25 septembrie 2012. Accesat în  4 mai 2013.
233. ^ „The Russian Federation Forest Sector Outlook Study to 2030”  (PDF).
FAO. Rome, Italy.  2012. Accesat în 4 mai 2013.
234. ^ Gronholt-Pedersen, Jacon (22 septembrie 2010).  „Russia, China in Deal
On Refinery, Not Gas”. The Wall Street Journal. Accesat în  6 octombrie 2017.
235. ^ Winfrey, Graham (6 ianuarie 2010). „Did A New Pipeline Just Make
Russia The Most Important Energy Superpower By Far?”. Business Insider.
Accesat în 6 octombrie 2017.
236. ^ „Country Comparison  :: Natural gas – proved reserves”. CIA World
Factbook. Accesat în  3 februarie 2014.
237. ^ „Country Comparison  :: Oil – proved reserves”. CIA World Factbook.
Accesat în 3 februarie 2014..
238. ^ „BP Statistical review of world energy June 2007”. BP. iunie 2007.
Arhivat din  original  (XLS)  la 6 februarie 2009. Accesat în 22 octombrie 2007.
239. ^ „Country Comparison  :: Natural gas – exports”. CIA World Factbook.
Accesat în 3 februarie 2014.
240. ^ „Country Comparison  :: Electricity – production”. CIA World Factbook.
Accesat în 3 februarie 2014.
241. ^ „BP Statistical Review of World Energy June 2009: Hydroelectricity
consumption”. Arhivat din  original  la 6 februarie 2009. Accesat în 29 octombrie
2010.
242. ^ Nuclear Power Plant Information, Agenția Internațională pentru Energie
Atomică. Accesat la 12 iunie 2006.
243. ^ Russia builds nuclear power stations all over the world at amur.kp.ru  ru
244. ^ „China and Russia sign $400 billion 30-year gas deal”. Russia Herald.
Accesat în 22 mai 2014.
245. ^ a b „Russian Railways”. Eng.rzd.ru. Arhivat din  original  la 4 octombrie
2009. Accesat în  2 ianuarie 2010.
246. ^ „Invest in Russia–Infrastructure”. Invest.gov.ru. Arhivat din  original  la 26
aprilie 2011. Accesat în 27 aprilie 2010.
247. ^ Mersul trenurilor CSI, ruta nr. 002, Moscova-Pyongyang, august 2009.
Notă: mai multe rute diferite pot avea același număr.
248. ^ Mersul trenurilor CSI, ruta nr. 350, Kiev-Vladivostok, august 2009.
249. ^ Statistici Rosstat despre lungimea drumurilor Accesat la 10 iunie 2009
250. ^ „Transport in Russia”. International Transport Statistics Database. iRAP.
Arhivat din  original  la 17 aprilie 2009. Accesat în 17 februarie 2009.
251. ^ „Russian Atomic Icebreakers”. English Russia. 31 martie 2008. Accesat
în 27 aprilie 2015.
252. ^ „CIA The World Factbook–Rank Order–Airports”. Cia.gov. Accesat în  19
ianuarie 2011.
253. ^ Yakov Sinai, ed. (2003).  Russian Mathematicians in the 20th Century.
Princeton, NJ: Princeton University Press. ISBN 978-981-02-4390-6.
254. ^ „The Poincaré Conjecture”. Claymath.org. Arhivat din original la  28
aprilie 2013. Accesat în 4 mai 2013.
255. ^ Panzerkampfwagen T-34(r) Arhivat în 22 d.Hr., la Wayback Machine. by
George Parada (n.d.) Achtung Panzer! website. Retrieved 17 noiembrie 2008
256. ^ Halberstadt, Hans Inside the Great Tanks The Crowood Press Ltd.
Wiltshire, England 1997 94–96 ISBN: 1-86126-270-1: "The T-54/T-55 series is
the hands down, all-time most popular tank in history.
257. ^ „Weaponomics: The Economics of Small Arms”  (PDF). Accesat în  4 mai
2013.
258. ^ „Medvedev outlines priorities for Russian economy's
modernization”,  Sputniknews.com, 11 octombrie 2009, accesat în  16 noiembrie
2018
259. ^ „American Institute of Aeronautics and Astronautics”. Aiaa.org. Accesat
în 2 ianuarie 2010.
260. ^ „Russian space program in 2009: plans and reality”.
Russianspaceweb.com. Arhivat din original la  28 ianuarie 2010. Accesat în  27
aprilie 2010.
261. ^ „Russia may select first crew for its Federation spacecraft next
year”.  www.spaceflightinsider.com.
262. ^ Națiunile Unite:Sanitation Country Profile Russian Federation, 2004
263. ^ LandRussia, LandRussia (5 noiembrie 2018). „According To The Latest
Data Russia's Demography Is Still In Sharp Decline”. Accesat în  5 noiembrie
2018.
264. ^ a b c „ВПН-2010”. perepis-2010.ru. Arhivat din  original  la 18 ianuarie
2012.
265. ^ a b c Ethnic groups in Russia Arhivat în 22 d.Hr., la Wayback Machine.,
2002 census, Demoscope Weekly. Retrieved 5 februarie 2009.
266. ^ „Resident population”. Serviciul Federal de Stat pentru Statistică din
Rusia(d). Arhivat din original la  3 martie 2012. Accesat în  27 decembrie 2007.
267. ^ Serviciul de Stat de Statistică al Federației Ruse
(2011).  „Всероссийская перепись населения 2010 года.
Том  1”  [Recensământul populației întregii Rusii din 2010,
vol.  1].  Всероссийская перепись населения 2010  года [Recensământul
populației întregii Rusii 2010]  (în rusă).  Serviciul de Stat de Statistică(d).
268. ^ „Demographics”. Library of Congress. Accesat în 16 ianuarie 2008.
269. ^ a b c d e f g h Modern demografice din Rusia de Serviciul Federal de Stat
pentru Statistică din Rusia(d). Accesat la 5 octombrie 2010
270. ^ „Russia cracking down on illegal migrants”.  International Herald
Tribune. 15 ianuarie 2007. Arhivat din original la  15 septembrie 2008.
271. ^ „Putin tries to lure millions of Russian expats home”. Arhivat
din  original  la 25 mai 2010. Accesat în 25 aprilie 2010.
272. ^ Moya Flynn (2004). Migrant resettlement in the Russian federation:
reconstructing 'homes' and 'homelands'  [Recolonizarea migranților în Federația
Rusă: reconstrucția «caselor» și «patriilor»]. Anthem Press. p. 15.  ISBN  1-
84331-117-8.
273. ^ a b „Demographic balance and crude rates at national level”. Eurostat.
Accesat în 1 iunie 2016.
274. ^ „Russia's birth, mortality rates to equal by 2011–ministry”. RIA Novosti.
Accesat în 10 februarie 2008.
275. ^ „Country Profile: Russia”  (PDF). Library of Congress—Federal Research
Division. octombrie 2006. Accesat în 27 decembrie 2007.
276. ^ „Russia trying to resolve demographic problem through
immigration”.  rian.ru. 14 iulie 2006.
277. ^ Russian birth rates 1950–2008 Arhivat în 30 d.Hr., la Wayback
Machine. Demoscope Weekly. Retrieved October 2010.
278. ^ „Immigration Drives Russian Population Increase”. ria.ru.  20 august
2012.
279. ^ Surinov, A.; et al., ed. (2016). „5. Population: Cities with population size
of 1 million persons and over”.  Russia in Figures  (PDF) (Report). Moscova:
Federal State Statistics Service (Rosstat). p.  82. ISBN 978-5-89476-420-7.
Accesat în 12 iunie 2017.
280. ^ Оксенойт, Г. К. (2016). „31. Численность населения городов и
поселков городского типа по федеральным округам и субъектам
Российской Федерации”. În Рахманинов, М. В.  Численность населения
Российской Федерации: По муниципальным образованиям  (Report) (în
rusă). Москва: Федеральная служба государственной статистики
(Росстат). Accesat în  12 iunie 2017.
281. ^ a b "Оценка численности постоянного населения на 1 января 2017
года и в среднем за 2016 год". gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
282. ^ "Предварительная оценка численности постоянного населения на 1
января 2017 года и в среднем за 2016 год по городским округам и
муниципальным районам Красноярского края". krasstat.gks.ru. Accesat la 12
iunie 2017.
283. ^ "Численность населения по муниципальным районам и городским
округам Новосибирской области на 1 января 2017 года и в среднем за 2016
год". novosibstat.gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
284. ^ "Предварительная оценка численности населения на 1 января 2017
года и в среднем за 2016 год". sverdl.gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
285. ^ "Численность населения муниципальных образований Республики
Татарстан на начало 2017 года". tatstat.gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
286. ^ "Оценка численности населения на 1 января 2017 года по
муниципальным образованиям Краснодарского края". krsdstat.gks.ru.
Accesat la 12 iunie 2017.
287. ^ "Численность постоянного населения Челябинской области в
разрезе городских округов, муниципальных районов, городских и сельских
поселений на 1 января 2017 года". chelstat.gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
288. ^ "База данных показателей муниципальных образований Омской
области (Население)". gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
289. ^ a b "Утвержденная численность постоянного населения Самарской
области (на 1. 1. 2017. г. и среднегодовая за 2016. г.)". samarastat.gks.ru.
Accesat la 12 iunie 2017.
290. ^ "Численность постоянного населения Удмуртской Республики
/Утверждено Росстатом (письмо от 3. 3. 2017. г., № 08-08-4/891-
ТО)/". udmstat.gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
291. ^ "Оценка численности постоянного населения Республики
Башкортостан на 1 января 2017 года по муниципальным
образованиям". gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
292. ^ „Report by Mr. Alvaro Gil-Robles on his Visits to the Russian
Federation”. Consiliul Europei, Commissioner for Human Rights(d). 20 aprilie
2005.
293. ^ „Russian Census of 2002”.  4.3. Population by nationalities and
knowledge of Russian; 4.4. Spreading of knowledge of languages (except
Russian). Serviciul Federal de Stat pentru Statistică din Rusia(d). Arhivat
din  original  la 19 iulie 2011. Accesat în  16 ianuarie 2008.
294. ^ „The Constitution of the Russian Federation”.  (Article 68, §  2). Accesat
în 27 decembrie 2007.
295. ^ „Russian language”. University of Toronto. Arhivat din  original  la 6
ianuarie 2007. Accesat în  27 decembrie 2007.
296. ^ „Russian Language History”. Foreigntranslations.com. Arhivat
din  original  la 27 iulie 2013. Accesat în  4 mai 2013.
297. ^ Matthias Gelbmann (19 martie 2013).  „Russian is now the second most
used language on the web”.  W3Techs. Q-Success. Accesat în 17 iunie 2013.
298. ^ „JAXA – My Long Mission in Space”.
299. ^ Poser, Bill (5 mai 2004).  „The languages of the UN”. Itre.cis.upenn.edu.
Accesat în 29 octombrie 2010.
300. ^ a b c d „Конституция Карачаево-Черкесской Республики от 5 марта
1996 г. / Глава 1. Основы конституционного строя”.
301. ^ „Конституция Республики Адыгея (принята на XIV сессии
Законодательного Собрания (Хасэ) – Парламента Республики Адыгея 10
марта 1995 года) / Глава 1. Права и свободы человека и гражданина”.
302. ^ „Конституция Республики Алтай (Основной Закон) (принята 7
июня 1997 г.) / Глава I. Общие положения”.
303. ^ Закон Республики Алтай «О языках». Глава I, статья 4 Arhivat în 25
d.Hr., la Wayback Machine.
304. ^ „Конституция Республики Башкортостан от 24 декабря 1993 г. N
ВС-22/15 / Глава 1. Основы конституционного строя Республики
Башкортостан”.
305. ^ „Конституция Республики Бурятия (принята Верховным
Советом Республики Бурятия 22 февраля 1994 г.) / Глава 3.
Государственно-правовой статус Республики Бурятия”.
306. ^ „Конституция Чеченской Республики (принята 23 марта 2003 г.) /
Глава 1. Основы конституционного строя”.
307. ^ „Конституция Чувашской Республики (принята Государственным
Советом Чувашской Республики 30 ноября 2000 г.) / Глава 1. Основы
конституционного строя Чувашской Республики”.
308. ^ a b „Constitution of the Republic of Crimea”.  Article 10 (în Russian). State
Council, Republic of Crimea.  11 aprilie 2014. Accesat în  14 octombrie 2014.
309. ^ a b „Конституция Республики Мордовия (принята 21 сентября
1995 г.) / Глава 1. Основы конституционного строя Республики
Мордовия (п.п. 1 – 13)”.
310. ^ „Конституция Республики Ингушетия (принята 27 февраля 1994
г.)”.
311. ^ a b „Конституция Кабардино-Балкарской Республики от 1
сентября 1997 г. N 28-РЗ (принята Парламентом Кабардино-Балкарской
Республики 1 сентября 1997 г.) (в редакции, принятой
Конституционным Собранием 12 июля 2006 г., республиканских законов
от 28 июля 2001 г. / Глава III Государственное устройство”.
312. ^ „Степное Уложение (Конституция) Республики Калмыкия от 5
апреля 1994 г”.
313. ^ „Конституция Республики Хакасия (принята на XVII сессии
Верховного Совета Республики Хакасия (первого созыва) 25 мая 1995
года) / Глава III. Статус и административно-территориальное
устройство Республики Хакасия”.
314. ^ „Конституция Республики Коми от 17 февраля 1994 г. / Глава III.
Государственный статус Республики Коми и административно-
территориальное устройство”.
315. ^ a b „Конституция Республики Марий Эл (принята
Конституционным Собранием Республики Марий Эл 24 июня 1995 г.) /
Глава I. Основы конституционного строя”.
316. ^ „Конституция Республики Северная Осетия-Алания (принята
Верховным Советом Республики Северная Осетия 12 ноября 1994 г.) /
Глава 1. Основы конституционного строя”.
317. ^ „Конституция Республики Татарстан от 6 ноября 1992 г. / Глава
1. Государственный Совет Республики Татарстан”.
318. ^ „Конституция Республики Тыва (принята Референдумом
Республики Тыва 6 мая 2001 г.) / Глава I. Основы конституционного
строя”.
319. ^ „Конституция Удмуртской Республики от 7 декабря 1994 г. /
Глава 1. Основы Конституционного строя”.  constitution.garant.ru.
320. ^ „Конституция (Основной Закон) Республики Саха (Якутия) / Глава
3. Национально-государственный статус, административно-
территориальное устройство”.
321. ^ "Arena: Atlas of Religions and Nationalities in Russia". Sreda, 2012.
322. ^ „2012 Arena Atlas Religion Maps”. Ogonek. 27 august 2012. Arhivat
din  original  la 21 aprilie 2017. Accesat în 21 aprilie 2017.
323. ^ Microsoft Encarta Online Encyclopedia 2007.  Russia. Arhivat
din  original  la 9 ianuarie 2008. Accesat în 27 decembrie 2007.
324. ^ Oleg Rapov, Russkaia țerkov v IX–pervoi treti XII veka (Biserica Rusă
din secolul al IX-lea până în prima treime a secolului al XII-lea). Moscova, 1988.
325. ^ Arto Luukkanen(d) (1994),  The Party of Unbelief  [Partidul Necredinței],
Helsinki: Studia Historica 48,  ISBN  978-951-710-008-3, OCLC  832629341
326. ^ a b Kowalewski, David (octombrie 1980). „Protest for Religious Rights in
the USSR: Characteristics and Consequences”. Russian Review. 39 (4): 426–
441.  doi:10.2307/128810. JSTOR 128810.
327. ^ Ramet, Sabrina Petra. (Ed) (1993). Religious Policy in the Soviet Union.
Cambridge University Press. p. 4.
328. ^ Anderson, John (1994).  Religion, State and Politics in the Soviet Union
and Successor States. Cambridge, England: Cambridge University Press.
p. 3. ISBN 978-0-521-46784-1.
329. ^ „Anti-religious Campaigns”. Loc.gov. Accesat în 19 septembrie 2011.
330. ^ Country Studies: Russia-The Russian Orthodox Church U.S. Library of
Congress, Accesat la 3 aprilie 2008
331. ^ Tkatcheva, Anna (1994). „Neo-Hindu Movements and Orthodox
Christianity in Post-Communist Russia”. India International Centre
Quarterly.  21  (2/3): 151–162.  JSTOR  23003642.
332. ^ Kharitonova, Valentina (2015). „Revived Shamanism in the Social Life of
Russia”. Folklore. 62: 37–54.  doi:10.7592/FEJF2015.62. ISSN 1406-0949.
333. ^ Пресс выпуски – В России 74% православных и 7%
мусульман [Press releases – In Russia 74% are Orthodox and 7% are
Muslims].  levada.ru (în rusă). 17 decembrie 2012. Accesat în  29 aprilie 2015.
334. ^ Ценности: религиозность  [Values: Religious]. fom.ru (în rusă). 14
iunie 2013. Accesat în  29 aprilie 2015.
335. ^ a b „Global Christianity – A Report on the Size and Distribution of the
World's Christian Population”. Pew Research Center's Religion & Public Life
Project.  19 decembrie 2011. Accesat în 29 aprilie 2015.
336. ^ ВЦИОМ: Социальное самочувствие россиян и экономические
реалии: непересекающиеся пространства? [Ședința consiliului științific al
VCIOM: bunăstarea rușilor și realitățile economice: spații paralele?].  Russian
Public Opinion Research Center  (în rusă).  28 octombrie 2014. Accesat în  29
aprilie 2015.
337. ^ „Views on globalisation and faith”  (PDF). 5 iulie 2011. p.  40. Arhivat
din  original  (PDF)  la 17 ianuarie 2013.
338. ^ ANALYSIS (10 mai 2017). „Religious Belief and National Belonging in
Central and Eastern Europe”  (PDF). Arhivat din  original  (PDF)  la 13 mai 2017.
Accesat în 12 mai 2017.
339. ^ „Religious Belief and National Belonging in Central and Eastern
Europe”. 10 mai 2017.
340. ^ Rev. Canon Michael Bourdeaux (2002). „Trends in Religious Policy”. În
Imogen Bell.  Eastern Europe, Russia and Central Asia 2003 (ed. 3). Taylor &
Francis. p. 47.  ISBN  978-1-85743-137-7. Accesat în 29 aprilie 2015.
341. ^ „Сведения о религиозных организациях, зарегистрированных в
Российской Федерации” [Data about religious organizations registered in
Russian Federation according to Federal Migration Service records] (în
rusă).  19 decembrie 2006. Accesat în 27 decembrie 2007.
342. ^ „Over 90 percent of Russians are going to celebrate Easter anyway –
poll”. Interfax Religion. 22 aprilie 2011. Accesat în 2 noiembrie 2011.
343. ^ „Russian Federation”. Europe: Belarus, Russian Federation and
Ukraine. World and Its Peoples. Marshall Cavendish. 2010. p. 1387.  ISBN  978-
0-7614-7900-0. Accesat în  29 aprilie 2015.
344. ^ Zuckerman, P. (2005). „Atheism: Contemporary Rates and Patterns”. În
Michael Martin.  The Cambridge Companion to Atheism. Cambridge University
Press.
345. ^ Социологи вновь посчитали верующих россиян [Sociologii i-au
numărat din nou pe credincioșii ruși] (în rusă). SOVA Center(d) for Information
and Analysis.  15 ianuarie 2013. Accesat în  29 aprilie 2013.
346. ^ „Global Index of Religion and Atheism”  (PDF).  Worldwide Independent
Network/Gallup International Association. Arhivat din original  (PDF) la  12
august 2012. Accesat în 7 noiembrie 2015.
347. ^ Myers (2016).  The New Tsar. p.  404. ISBN 978-0-345-80279-8.
348. ^ Woods, Mark.  „How the Russian Orthodox Church is backing Vladimir
Putin's new world order”. Christian Today(d) (în engleză). Accesat în  12 martie
2017.
349. ^ Higgins, Andrew (13 septembrie 2016). „In Expanding Russian
Influence, Faith Combines With Firepower”.  The New York Times.  ISSN  0362-
4331. Accesat în  12 martie 2017.
350. ^ „Russia Tier1 USCIRF recommended countries of particular concern
(CPC)”  (PDF).  26 aprilie 2017.
351. ^ „RUSSIA:Jehovah's Witnesses banned, property confiscated”.
352. ^ „Russia Religion News”.
353. ^ „Russia: Court Bans Jehovah's Witnesses”.
354. ^ Reevell, Patrick (18 iulie 2021).  „Russia's mysterious campaign against
Jehovah's Witnesses”. ABC News. Accesat în 24 decembrie 2021.
355. ^ Board, Editorial (28 octombrie 2021). „The absurd 'crime' of religious
worship in Putin's Russia”.  Washington Post. Accesat în  24 decembrie 2021.
356. ^ „The Constitution of the Russian Federation”.  Article 41. Accesat în  27
decembrie 2007.
357. ^ „Российский омбудсмен будет бороться с дискриминацией по
"прописке" через суд” [Avocatul poporului din Rusia va lupta cu discriminarea
pe baza „înregistrării” pașapoartelor în instanțe] (în rusă).  6 iunie 2007. Accesat
în 23 noiembrie 2018.
358. ^ „Healthcare in Russia  – Don't Play Russian Roulette” . justlanded.com.
Accesat în 3 octombrie 2010.
359. ^ W. R. Leonard (aprilie 2002).  „Declining growth status of indigenous
Siberian children in post-Soviet Russia”. Human Biology. Arhivat
din  original  la 28 iunie 2009. Accesat în  27 decembrie 2007.
360. ^ a b „ОЖИДАЕМАЯ ПРОДОЛЖИТЕЛЬНОСТЬ ЖИЗНИ ПРИ
РОЖДЕНИИ” [Speranța de viață la naștere]  (XLS).  Serviciul Federal de Stat
pentru Statistică din Rusia(d) (în rusă). 2 aprilie 2015. Accesat în  26 aprilie 2015.
361. ^ „In Putin's Russia, Universal Health Care Is for All Who
Pay”.  Bloomberg.com. 13 mai 2015. Accesat în 24 aprilie 2017.
362. ^ „Putin's Cutbacks in Health Care Send Russian Mortality Rates Back Up
– Jamestown”.
363. ^ „Countries With The MOST College Graduates”. Huffington Post.
Accesat în 27 septembrie 2013.
364. ^ David Johnson, ed., Politics, Modernisation and Educational Reform in
Russia: From Past to Present (2010)
365. ^ Smolentseva, A.  „Bridging the Gap Between Higher and Secondary
Education in Russia”. Accesat în  27 decembrie 2007.
366. ^ „Background Note: Russia”. U.S. Department of State. Accesat în 2
ianuarie 2008.
367. ^ „Higher Education Institutions”.  Serviciul Federal de Stat pentru
Statistică din Rusia(d). Arhivat din original la  3 martie 2012. Accesat în  1
ianuarie 2008.
368. ^ „How to Cook Golubtzy”. Moscow-russia-insiders-guide.com. 6 august
2011. Arhivat din  original  la 1 mai 2013. Accesat în 4 mai 2013.
369. ^ The first stone tented roof church and the origins of the tented roof
architecture by Sergey Zagraevsky(d) at RusArch.ru  ru
370. ^ The shapes of domes of ancient Russian churches by Sergey
Zagraevsky(d) at the site of RusArch.ru  ru
371. ^ În rusă: Постановление ЦК КПСС и СМ СССР "Об устранении
излишеств в проектировании и строительстве", 4 noiembrie
1955 (decretul lui Hrușciov despre lichidarea exceselor  ...)
372. ^ „The Russian Academy of Arts” (în engleză). Academia Rusă de
Arte. Text "https://en.rah.ru/academy/the_russian_academy_of_arts/" ignorat
(ajutor);
373. ^ Gray, Camilla (2002).  Russian Experiment in Art. London: Thames and
Hudson. p. 9.
374. ^ Norris, Gregory; ed. Stanley, Sadie (1980).  The New Grove Dictionary
of Music and Musicians, 2nd edition. London: MacMillian. p. 707.  ISBN  978-0-
333-23111-1.
375. ^ „Russia::Music”. Encyclopædia Britannica. Accesat în 5 octombrie 2009.
376. ^ Garafola, L (1989). Diaghilev's Ballets Russes. Oxford University Press.
p. 576.  ISBN  978-0-19-505701-0.
377. ^ K. K. Cashin. „Alexander Pushkin's Influence on Russian Ballet—
Chapter Five: Pushkin, Soviet Ballet, and Afterward”  (PDF). Arhivat
din  original  (PDF)  la 2 ianuarie 2008. Accesat în 27 decembrie 2007.
378. ^ „A Tale of Two Operas”. Petersburg City. Accesat în 11 ianuarie 2008.
379. ^ History of Rock Music in Russia la Russia-InfoCentre
380. ^ Kelly, C (2001).  Russian Literature: A Very Short Introduction
(Paperback). Oxford Paperbacks.  ISBN  978-0-19-280144-9.
381. ^ „Russian literature; Leo Tolstoy”. Encyclopædia Britannica. Accesat
în 11 aprilie 2008.
382. ^ Otto Friedrich (6 septembrie 1971). „Freaking-Out with Fyodor”. Time
Magazine. Accesat în 10 aprilie 2008.
383. ^ McGuire, Patrick L. (1985). Red stars: political aspects of Soviet science
fiction. Studies in speculative fiction (Vol. 7, ill.). UMI Research
Press. ISBN 978-0-8357-1579-9.
384. ^ a b „Russia:Motion pictures”. Encyclopædia Britannica. 2007. Accesat
în 27 decembrie 2007.
385. ^ Birgit Beumers. A History of Russian Cinema. Berg Publishers
(2009). ISBN: 978-1-84520-215-6. p. 143.
386. ^ „White Sun of the Desert”. Film Society of Lincoln Center. Arhivat
din  original  la 5 septembrie 2008. Accesat în 18 ianuarie 2008.
387. ^ Dzieciolowski, Z. „Kinoeye: Russia's reviving film industry”. Accesat
în 27 decembrie 2007.
388. ^ „Russian Entertainment & Media Industry worth $27.9 bn by 2011”.
joomag magazine. Accesat în 3 octombrie 2010.
389. ^ „Desenul animat rusesc, difuzat in peste 120 de tari. Cum a ajuns "Mașa
si ursul" in top 10 cele mai vizionate din toata lumea - Stirileprotv.ro”, Pro
TV,  10 aprilie 2016, accesat în 23 noiembrie 2018
390. ^ „The USSR and Olympism”  (PDF). Comitetul Olimpic Internațional (84):
530–557. octombrie 1974. Accesat în  28 martie 2008.
391. ^ „IIHF Centennial All-Star Team”. Iihf.com. Arhivat din original la  10 iunie
2009. Accesat în  27 aprilie 2010.
392. ^ „Pure gold: Russia repeats!”. Federația Internațională de Hochei pe
Gheață(d).  10 mai 2009. Accesat în  28 august 2015.
393. ^ „Russian league tops first CHL ranking”. 7 martie 2008. Accesat în 28
august 2015.
394. ^ „World of difference for KHL?”. iihf.com. 7 mai 2012. Accesat în 28
august 2015.
395. ^ „KHL is on the 4th place by attendance”. IIHF. Accesat în 2 iunie 2017.
396. ^ „Russian Bandy Championship, 2006–7 season”. bandy.ru. Accesat în 3
octombrie 2010.
397. ^ Ralph Hickok (18 februarie 2013). „Bandy”. Hickoksports.com. Arhivat
din  original  la 23 februarie 2002. Accesat în 4 mai 2013.
398. ^ „Yashin, the impregnable Spider”  [Iașin, păianjenul impenetrabil]. FIFA.
Accesat în 28 noiembrie 2013.
399. ^ „Russia announce the 11 host cities to stage matches for 2018 World
Cup”. The Guardian.  6 aprilie 2017.
400. ^ „Legendary Olympians”. CNN. 19 august 2008.
 401. ^ Lohn, John (2013). They Ruled the Pool: The 100 Greatest Swimmers
in History. Rowman & Littlefield. p.  35.
402. ^ „Chessgames guide to the World Championship”. Chessgames.com.
Accesat în 29 octombrie 2010.
403. ^ „WADA Statement regarding conclusion of McLaren Investigation”.
World Anti-Doping Agency. 9 decembrie 2016.
404. ^ „Russia secures 2014 grand prix deal”. ESPN. Accesat în 24 octombrie
2011.
405. ^ Ruiz, Rebecca (18 iulie 2016). „Russia May Face Olympics Ban as
Doping Scheme Is Confirmed”.  The New York Times.  ISSN  0362-4331.
Accesat în 26 iulie 2016.
406. ^ „MCLAREN INDEPENDENT INVESTIGATION REPORT – PART
II”.  wada-ama.org. 9 decembrie 2016.
407. ^ Ruiz, Rebecca R. (9 decembrie 2016).  „Russia's Doping Program Laid
Bare by Extensive Evidence in Report”.  The New York Times.
408. ^ Ostlere, Lawrence (9 decembrie 2016).  „McLaren report: more than
1,000 Russian athletes involved in doping conspiracy”.  The Guardian.
409. ^ Ellingworth, James (13 decembrie 2016).  „Emails show how Russian
officials covered up mass doping”. Associated Press. Arhivat din original la  14
decembrie 2016.
410. ^ „The 2018 Winter Olympics Are Already Tainted”.  The New York
Times.  27 decembrie 2017. Accesat în 27 decembrie 2017.
411. ^ „Official days off for public holidays in Russia”. Sras.org. Arhivat
din  original  la 30 noiembrie 2010. Accesat în 29 octombrie 2010.
412. ^ „Tourism Highlights 2014”  (PDF). UNWTO (World Tourism
Organization).  2014. Arhivat din original  (PDF) la  12 ianuarie 2015. Accesat
în 20 ianuarie 2015.
413. ^ Kuzmin, Viktor (3 iulie 2014). „Concern in Russia as foreign tourist
numbers slump”.

[arată]
v • d • m
Rusia — Ruși — Limba rusă
[arată]
v • d • m
Europa slavă (țări europene vorbitoare de limbi slave)
[arată]
v • d • m
Comunitatea Statelor Independente (CSI)
[arată]
v • d • m
Grupul celor Șapte (G7)
[arată]
v • d • m
Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuverane în Europa
[arată]
v • d • m
Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuverane în Asia
Categorii: 
 Țări din Europa
 Țări din Asia
 Țări slave
  Rusia Kieveană
 Națiunile G20
 Rusia
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Căutare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descărcare ca PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
 Wikiștiri
 Wikivoyage
 În alte limbi
 Afrikaans
 ‫العربية‬
 Български
 Dansk
 English
 Gagauz
 Hrvatski
 Русский
 Українська
Încă 302
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 19 ianuarie 2022, ora 13:47.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie