Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Conspect MG Industrial
Conspect MG Industrial
Management industrial
NOTE DE CURS
(CONSPECT)
Andrei Popa,
doctor habilitat în științe economice,
profesor universitar
Tema I. Esenţa întreprinderii industriale
1
Fig.1. Întreprinderea industrială ca sistem complex şi organizat
2
Tema II. Caracteristica întreprinderii – veriga de bază a economiei de piaţă
Procesul de producţie
Întreprinderea:
a. un sistem complex – include resurse umane, materiale, financiare, informaţionale.
b. un sistem socio-economic – oamenii din cadrul întreprinderii desfăşoară procese de
muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare.
c. un sistem planificat
d. un sistem deschis – fluxuri de intrări, utilaje, materii prime, materiale informaţii
e. un sistem organic adaptiv – se schimbă permanent sub influenţa factorilor endogeni şi
exogeni.
f. un sistem tehnico-material – există anumite legături între mijloacele de muncă (oameni,
utilaje)materii prime şi materiale utilizate în cadrul său.
g. un sistem organizat – activitatea se descompune în elemente componente conform unor
anumite criterii tehnologice economice si de personal.
b) Rolul social:
Firma exista prin indivizi – prin salariaţii săi;
- prin consumatori, bunurile pe care le oferă pe piaţă.
Fima manifestă un rol social specific:
I. - faţă de salariaţi care îşi consacră o mare parte din viaţa lor muncii în întreprindere
Sarcini – Managerii - crearea condiţiilor favorabile pentru muncă şi salarizare,
favorizarea promovării personalului
favorizarea reciclării impuse de modernizarea tehnicii şi tehnologiei.
II. – faţă de consumatori
Firma trebuie să caute cea mai buna adaptare a bunurilor şi serviciilor produse
la solicitarea clienţilor.
Firma trebuie să furnizeze o informaţie completă şi obiectivă asupra produselor
sale prin politici de publicitate, reclamă.
6
2 Esenţa şi însemnătatea noilor tipuri de uniuni (consorţiu, asociaţii, concerne)
Concerne - întreprinderi mari şi foarte mari, care se creează prin unirea mai multor firme
mici şi sunt conduse centralizat – persoană fizică – descentralizare parţială.
Consorţiu – reuniune provizorie în scopul realizării unor proiecte sau programe mari. Îşi
încheie existenţa la finalizarea proiectului.
Grupuri Industrial - Financiare – reuniune benevolă de structuri financiar-bancare şi de
cercetare-dezvoltare, se caracterizează prin procesul integrat al tuturor etapelor lanţului valoric –
de la elaborare - pînă la realizare.
Reţele antreprenoriale – reuniuni benevole de firme în scopul coordonării activităţii sale
pe piaţă, cooperării în producerea în comun a elementelor produsului final. Exemple de reţele:
Reţele ale furnizorilor, Reţele de desfacere, Reţele de cooperare tehnologică.
Corporaţii Transnaţionale – reuniuni de firme din diferite ţări cu scopul de a domina unul
sau cîteva segmente de piaţă.
Anual se înregistrează 400 mii de firme mici noi din care 80 % se închid în primii ani de
activitate.
În Germania la sfîrşitul anilor ’90 din total firme:
- 65% - SRL – care ofereau locuri de muncă pentru 38% din total angajaţi.
- din ele 24% - societăţi în comandită
În Republica Moldova la sfîrşitul anilor ’90 (1996) din total 143 227 agenti economici
41 169 întreprinderi individuale (28,7)
19 097 SRL (13,3%)
61 574 GŢ (43%)
8
3. Formele de parteneriat între întreprinderile mici şi mari.
9
5. Societatea îşi achită datoria cu toată averea, iar fiecare membru – cu cota parte în
capitalul societăţii.
avantaje dezavantaje
permite însumarea resurselor existenţa obligatorie a capitalului
financiare ale persoanelor partenere, social.
sporind astfel şansele de majorare a posibilitatea apariţiei unor dezacorduri
capitalului disponibil. între asociaţi.
oferă posibilitatea de a împărţi dificultăţi relative în obţinerea unor
responsabilităţile manageriale între sume de capital
parteneri. lipsa continuităţii afacerii în cazul
procedura de constituire, înregistrare e pierderii unui asociat.
simplă şi comparativ ieftină şi rapidă. fiecare partener este responsabil
necesitatea de a da publicităţii dării de pentru deciziile şi acţiunile celorlaţi
seamă, bilanţuri e mai mica sau parteneri.
lipseşte şi astfel concurenţii nu capată
informaţii despre activitatea
întreprinderii
structura organizatorico-administrativă
e mai simplă ( nu există comisia de
cenzori, consiliul de observatori ca în
societăţile pe acţiuni).
se bazează pe cunoştinţele abilităţile
experienţa persoanelor partenere.
10
Tema III. Structura de producţie a întreprinderii
11
procese de bază
procese auxiliare
procese de servire
Procesele de bază constituie conţinutul principal al proceselor de producţie şi include acele
procese ce au ca scop transformarea materii prime în produse finite, care constituie obiectul
activităţii de bază a întreprinderii. De exemplu: procesele de filat, ţesut ş.a.
Aceste procese la rîndul lor, pot fi grupate în trei categorii:
1) procese de bază pregătitoare sunt acelea care presupun executarea unor
operaţii ce au drept scop pregătirea materialelor sau asigurarea pieselor sau
semifabricatelor necesare în vederea prelucrării propriu-zise;
2) procese de bază prelucrătoare includ acelea care asigură efectuarea
operaţiilor de prelucrare propriu-zisă a materiilor prime şi a materiilor în
vederea obținerii produselor finite.
3) procese de bază de finisare sau montaj. Aici se includ toate procesele care
asigură obţinerea în formă finală a produselor, cum sunt procesele de
asamblare a pieselor şi subansamblelor în produse de finisare din industria
textilă (vopsit, călcat etc.).
Procesele auxiliare sunt acele procese, care nu contribuie în mod nemijlocit la
transformarea materiilor prime în produse finite dar cu ajutorul lor se creează condiţiile tehnico-
materiale necesare desfăşurării normale a proceselor de bază (de ex. procese de obţinere a sculelor,
de producere a energiei, de executare a reparaţiilor ş.a.).
Procesele de servire sunt acele procese, care asigură condiţiile necesare derulării
corespunzătoare a proceselor de bază şi auxiliare din cadrul întreprinderii (de ex: procesele de
transport intern, de depozitare ş.a.).
2. În raport cu modul în care se execută procesele de producţie se disting:
a. Procese manuale, adică acelea la care muncitorul acţionează direct sau cu
ajutorul sculelor asupra obiectelor muncii pentru a le transforma în produse
finite.
b. Procese manual-mecanice - se caracterizează prin faptul că o parte din procese
se execută manual, iar o altă parte mecanizat.
c. Procese mecanice - se caracterizează prin faptul că operaţiile prin care se
concretizează procesele se efectuează mecanizat. Muncitorul conduce în mod
direct diferite maşini şi utilaje (de ex: procesele de aşchiere, de filare, de ţesut,
ş.a.)
d. Procese automate – acea categorie de procese de producţie care se efectuează cu
ajutorul unor maşini, utilaje sau instalații automatizate, muncitorii avînd doar
rolul de a urmări şi supraveghea funcţionarea acestora.
e. Procesele de aparatură – acele procese care se efectuează în vase şi alte instalaţii
capsulate prevăzute cu anumite mecanisme care formează aparatura de măsură
şi control. În cadrul proceselor de aparatură pot avea loc reacţii chimice (
12
oxidare, sulfonare), procese fizice – evaporarea, cristalizarea, uscarea, procese
termochimice şi electrochimice.
3. În raport cu modul de obținere a produselor finite din materia primă.
a. Directe – se caracterizează prin faptul că produsul finit se obţine ca urmare a
efectuării unor operaţii succesive asupra aceleaşi materii prime (De ex: din
sfeclă de zahăr se obţine zahărul ş.a.).
b. Sintetice - se caracterizează prin faptul că produsul finit se4 obţine ca urmare a
folosirii mai multor felurii de materii prime, care după diferite prelucrări
succesive necesită operaţii de asamblare sau montaj (de ex: în industria
constructoare de maşini ş.a.)
c. Analitice – se caracterizează prin faptul că dintr-un singur fel de materie primă
se obţine o gamă variată de produse ( de ex: cele din industria chimică,
petrochimică ş.a.)
4. În raport cu gradul de periodicitare al desfăşurării în timp a proceselor de producţie:
a. Procese ciclice – au un carcter repetativ, ciclic după anumite intervale de timp
regulate.
b. Procese neciclice – se efectuează o singură dată, repetarea lor putându-se efectua
numai cu caracter întîmplător în producţia pe unicate ş.a.
5. În raport cu natura tehnologică a operaţiilor efectuate se disting:
a. Procese chimice – se efectuează în instalaţii capsulate, procesele de transformare
din materii prime în produse finite avînd loc prin efectuarea unor reacţii chimice,
termochimice sau electrochimice.
b. Procesele de schimbare a formei – se folosesc unele maşini sau agregate pentru
schimbarea configuraţiei sau formei. De ex: procesele de strunjire, găurire,
frezare ş.a.
c. Procese de asamblare – sunt acele procese care asigură reunirea diferitelor
materiale, piese etc. (de ex: procesele de sudură, lipire ş.a.).
d. Procesele de transport – asigură deplasarea diferitelor materiale sau produse
dintr-un loc în altul în interiorul întreprinderii.
6. În raport cu felul materiei prime:
a. Produse de producţie extractivă – nu au ca materii prime, ci numai obiecte ale
muncii(cărbune, lemn etc.) Ele nu au valoare pentru că în starea în care se află
ele în natură nu s-a cheltuit muncă omenească pentru producerea lor nici valoare
de întrebuinţare, deoarece în forma în care se află în natură ele nu pot fi folosite
de om.
b. Procese de producţie prelucrătoare – se caracterizează prin faptul că au ca obiect
prelucrarea materiei prime provenite din industria extractivă şi prelucrarea
industrială a produselor agricole.
13
3. Structura de producţie: definire, noţiuni, verigile componente
Structura de producţie exprimă forma organizatorică de desfăşurare a procesului de
producţie şi reprezintă numărul şi componenţa verigilor de producţie, control şi cercetare, modul
de construire şi organizare internă şi legăturile de cooperare dintre acestea pe linia realizării p/p.
Verigi ale structurii de producţie sunt considerate:
locul de muncă;
sectoare de producţie;
ateliere de producţie;
secţii de producţii;
laboratoare de analiză, control şi cercetare;
uzine, fabrici şi alte unităţi similare fără personalitate juridică.
În cadrul organizării unităţilor de producţie veriga structurală de bază o constituie locul de
muncă.
Locul de muncă este acea parte a suprafeţei de producţie a unui atelier, sector sau a unei
secţii dotate cu utilaj şi echipament tehnic corespunzător, destinate executării anumitor operaţii în
vederea obținerii producţiei sau a deservirii p/p.
Un loc de muncă poate fi universal – cînd în cadrul lui se execută un tip de operaţie la o
mare varietate de produse sau specializat – cînd se execută o operaţie la un fel de produs sau piesă
în mod repetat.
În cadrul secţiilor de producţie sau atelierelor se pot constitui sectoare de producţie, care
reprezintă acea subunitate delimitată sub raport teritorial unde se execută un anumit tip de operaţie
tehnologică sau o succesiune de operaţii legate de fabricarea unei piese sau părţi de produs.
Atelierul de producţie poate fi constituit ca verigă independentă sau ca parte componentă
a unei secţii. Ca verigă independentă, caracteristicile tehnico-productive şi cele organizatorico-
administrative sunt similare secţiei, diferind volumul de muncă.
Atelierul ca verigă componentă a secţiei reprezintă acea verigă structurală, în cadrul căreia
se execută fie aceeaşi activitate sub raport tehnologic, fie anumite operaţii succesive necesitate de
executarea unui produs sau a unei piese.
Prin secţia de producţie se înţelege o verigă structurală determinată tehnic-productiv şi
organizatoric-administrativ, în cadrul căreia se execută un produs sau o parte a acestuia sau se
desfăşoară un anumit stadiu al procesului tehnologic.
Se creează pentru conducerea unitară a activităţilor legate tehnologic, cînd volumul de
muncă necesită cel puţin trei ateliere de producţie.
14
În verigile auxiliare se desfăşoară procese de producţie finalizate în produse şi lucrări
care nu constituie obiectul activităţii specializate a întreprinderii, dar sunt indispensabile
desfăşurării activităţii în verigile de bază; producţia sculelor, diferitelor forme de energie ş.a..
În unităţile de deservire se desfăşoară procese ce au ca obiect prestarea unor servicii
necesare desfăşurării producţiei de bază şi auxiliare, transportul ş.a..
Alături de aceste verigi de producţie în unele întreprinderi sunt organizate secţii sau ateliere
anexe, scopul lor este prelucrarea şi valorificarea deşeurilor.
În structura de producţie a unor întreprinderi se constituie şi laboratoare de control şi
cercetare, dacă volumul de muncă al acestora necesită cel puţin cinci persoane.
În cadrul acestor unităţi structurale se execută analiză, probe, măsurători pentru
determinarea calităţii materiilor prime produselor sau diferite lucrări cu caracter de studiu sau
cercetare.
15
totalitatea operaţiilor de fabricare a lor, iar organizarea este făcută după principiul pe obiect sau pe
produs.
Acest tip de structură este caracteristic întreprinderilor cu producţie de serie mare şi de
masă.
Avantaje:
a. Asigură organizarea producţiei în flux în cadrul secţiilor de producţie;
b. Permite o adâncire continuă a specializării producţiei;
c. creează condiţii necesare pentru introducerea tehnicii noi prin folosirea unor
tehnologii perfecţionate, introducerea mecanizării şi automatizării;
d. Permite specializarea cadrelor şi creşterea calificărilor lor;
e. Asigură creşterea productivităţii muncii, reducerea ciclului de producţie şi a
costurilor de producţie.
Dezavantaje:
a. Are o flexibilitate redusă, schimbarea structurii sortimentului necesitând
reorganizarea secţiilor de producţie, ceea ce determină întreruperi în folosirea
utilajelor, a forţei de muncă ş.a.;
b. Schimbarea structurii sortimentului poate duce la folosirea unor utilaje în mod
incomplet.
16
aceasta se creează condiţii optime pentru generalizarea introducerii în întreprindere a
metodelor superioare de organizare a producţiei în flux.
II. Asigurarea adâncirii specializării producţiei şi extinderea relaţiilor de cooperare.
III. Optimizarea gradului de mărire a unităţilor de producţie şi asigurare a proporţionalităţii
între capacităţile de producţie ale acestora.
IV. Sistematizarea întreprinderii. Folosirea acestei căi trebuie să ducă la îmbunătăţirea cît e
posibil, a planului general de organizare a întreprinderii, pe linia aplicării cerinţelor de
proiectare raţională atunci cînd survin abateri de la aplicarea acestora.
Prin sistematizare trebuie să se asigure un flux tehnologic continuu, pe traseele cele mai
scurte, evitarea întoarcerilor sau intersectării fluxurilor de materiale sau de oameni, aproprierea
unităţilor auxiliare şi de servire de către unităţile cărora le furnizează produse, lucrări sau servicii.
17
Tema IV. Organizarea producţiei în secţiile de bază.
Managementul activităţii de fabricare
19
Metoda de apreciere a timpului de producţie conform indicatorului ‚, număr obiect-
operaţie’’ (𝑁𝑜 )
𝑁𝑜 = 1 producţie în masă
2 ≤ 𝑁𝑜 ≤ 6 – producţie în serie mică
6 ≤ 𝑁𝑜 ≤ 10 – producţie în serie mijlocie
10 ≤ 𝑁𝑜 ≤ 20 – serie mare
No > 20 – producţie individuală
Lungimea liniei de producţie în flux este produsul între distanţa dintre centrul a două
locuri de muncă alăturate (pasul liniei) (d) şi numărul total de locuri de muncă de pe linie (𝑁𝑙𝑚𝑡 ).
𝐿 = 𝑑 ∗ 𝑁𝑙𝑚𝑡
Viteza liniei în flux este viteza de deplasare a mijlocului de transport care efectuează
deplasarea obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul.
𝑑
𝑉=
𝑇
20
4. Ciclul de producţie, noţiune, structură
Ciclul de producţie al unui produs sau al unui lot de produse este perioada de timp din
momentul lansării în fabricaţie (materie primă) şi pînă la momentul ieşirii lor din fabricaţie
(produse finite).
Durata ciclului este exprimată în minute, ore, zile lucrătoare, zile calendaristice, luni.
Structura ciclului de producţie – totalitatea elementelor componente şi ponderea
duratei acestora faţă de durata totală a ciclului de producţie.
Durata totală a ciclului de producţie este formată din 2 părţi:
perioada de lucru;
perioada de întreruperi.
A. Perioada de lucru:
Ciclul operativ – are ponderea cea mai mare în ciclul de producţie.
a. Durata operaţiunilor de pornire – încheiere ( aprovizionare cu materii
prime, reglarea utilajului, instructarea muncitorilor).
b. Durata operaţiunilor tehnologice – obiectele muncii sunt supuse direct
prelucrării.
Durata proceselor naturale – perioada de timp de-a lungul căreia sub influenţa
condiţiilor naturale procesul de producţie continuă deşi procesul de muncă
încetează ( fermentarea) sau datorită factorilor naturali, au loc anumite modificări
ale proprietăţilor obiectului muncii.
Durata operaţiilor auxiliare:
a. durata operaţiilor de control.
b. durata operaţiilor de transport intern (de la un loc de muncă la altul).
c. Durata operaţiilor de deservire.
21
Calcularea duratei ciclului de producţie:
𝐷𝑐𝑝 = ∑ 𝑡𝑡𝑒ℎ𝑛 + ∑ 𝑡𝑝î + ∑ 𝑡𝑝𝑛 + ∑ 𝑡𝑐𝑡 + ∑ 𝑡𝑡𝑟 + ∑ 𝑡𝑖𝑐𝑠 + ∑ 𝑡𝑅𝑆
𝐷𝑐𝑝 – durata ciclului de producţie
∑ 𝑡𝑡𝑒ℎ𝑛 – suma timpilor operaţiilor tehnologice
∑ 𝑡𝑝î - suma timpilor de pregătire – încheiere
∑ 𝑡𝑝𝑛 - suma timpilor proceselor naturale
∑ 𝑡𝑐𝑡 - suma timpilor de control tehnic al calităţii
∑ 𝑡𝑡𝑟 - suma timpilor de transport intern
∑ 𝑡𝑖𝑐𝑠 - suma timpilor în cadrul schimbului
∑ 𝑡𝑅𝑆 - suma timpilor în afara schimbului
Îmbinarea paralelă – fiecarea unitate de produs (piesă) din lot trece individual la operaţia
următoare imediat ce s-a terminat prelucrarea la operaţia precedent. Operaţia tehnologică se
efectuiază paralel.
Condiţia principală – la o operaţie cu cea mai lungă durată să fie asigurată continuitatea.
Calculul se face de la operaţia cea mai lungă, scădem durtă operaţiei precedente a primului
produs (prima piesă).
22
𝑚
𝑝
𝑇𝑜𝑝 = ∑ 𝑡𝑖 + 𝑡𝑚𝑎𝑥 (𝑛 − 1)
𝑖=1
Lotul de fabricaţie „ n” este cantitatea de piese fabricate simultan din lotul de fabricaţie.
La îmbinarea paralelă piesa trece individual prin fiecare operaţie, deci lotul e de transport – P=1.
Dacă la o operaţie sau cîteva operaţii sau la toate operaţiile simultan sunt procesate cîteva
piese atunci P= cu numărul pieselor procesate simultan, de ex. se procesează 5 piese simultan P=5.
În caz general formula se modifică:
𝑚
𝑝 𝑡𝑖 𝑡𝑖
𝑇𝑜𝑝 = ∑ + (𝑛 − 𝑃) ( ) 𝑚𝑎𝑥
𝑁𝑖 𝑁𝑖
𝑖=1
unde P – lotul de transport
23
Tema V. Managementul gospodăriei de scule, dispozitive şi verificatoare
1. Noţiuni generale
2. Scule: codificarea şi clasificarea lor
3. Planificarea necesarului de scule
4. Dispozitive şi verificatoare
5. Căi de perfecţionare în folosirea SDV
1. Noţiuni generale
Pentru desfăşurarea normală a procesului de producţie este necesară asigurarea locului de
muncă cu scule.
Sculă – parte activă a unui utilaj sau dispozitiv care interacţionează direct cu obiectul
muncii ; cuţite de aşchiat, pînzele la fierăstrău.
Dispozitiv – anumită construcţie care permite îndeplinirea operaţiei de bază ; forme de
turnat, mecanisme de atîrnare, întindere, diverse suporturi etc. care sunt fabricate conform
necesităţii producţiei de bază.
Verificatoare – sunt instrumente sau dispozitive (manuale, mecanizate, semi automate,
automate) care permit verificarea a diferitor parametri a procesului de producţie (metru,
voltmetru, termometru ş.a.).
Pentru a asigura locurile de muncă cu scule în cadrul întreprinderii se creează – secţia de
scule care are sarcinile:
producerea sculelor sau aducerea lor din afară în cantităţi necesare pentru procesul de
producţie;
îmbunătăţirea calităţii sculelor;
repararea, întreţinerea şi recondiţionarea sculelor;
micşorarea cheltuielilor pentru producerea, întreţinerea şi păstrarea sculelor.
cod 178236
1- grupa, 7 – subgrupa, 8- clasa, 2- subclasa, 3 – felul, 6- varianta.
24
În funcţie de gradul de specializare se disting:
scule universale – se folosesc pentru executarea unei anumite categorii de lucrări dar
pentru diferite produse.
scule speciale – utilizate numai pentru un produs sau o anumită operaţie:
scule speciale prelucrătoare;
scule speciale de control;
tachelaj tehnologic - ansamblul de unelte utilizate pentru susţinerea operaţiei
de bază (suporturi, cleşte...).
𝐶𝑠 = ∑ 𝑄𝑖 ∗ 𝑛𝑐𝑖
𝑖=1
𝐶𝑠 – consumul de scule;
∑ - suma numărului total de tipuri de scule ,,i’’
𝑄𝑖 - cantitatea de produse care urmează a fi prelucrate cu un anumit tip de scule;
𝑛𝑐𝑖 – norma de consum de scule pentru prelucrarea unei unităţi de produs de tip ‚,i’’.
Norma de consum se determină în mod diferit în funcţie de tipul sau grupa sculelor.
B. Metoda statistică - consumul de scule se stabileşte la 1000 lei producţie sau la 1000 ore
de funcţionare a utilajului pe baza datelor statistice din perioada de bază.
𝑁𝑙𝑡𝑜𝑡 + 𝐶𝑖 ∗ 𝑡𝑠𝑖
𝐶𝑠 =
𝑇𝑢𝑧
𝑁𝑙𝑡𝑜𝑡 - numărul total de locuri de muncă;
𝐶𝑖 – consumul sculelor la locul de muncă ‘‘i’’;
𝑡𝑠𝑖 – timpul de folosire a sculei pe perioada considerate exprimată în scule oră.
𝑐
𝐶𝑎 ∗ 𝑡
𝑆𝑠𝑡𝑜𝑐 𝑠 =
360
𝐶𝑎 – consum anual de scule;
𝑡 – numărul de zile după care se reînoieşte stocul.
𝐶 𝐷 𝐵
𝑇𝑠𝑐𝑢𝑙𝑒 = 𝐶𝑠𝑜 + 𝐶𝑠 𝑛𝑜𝑢𝑎 + ∆𝑆𝑠𝑡𝑜𝑐 𝑠 + ∆𝑆𝑠𝑡𝑜𝑐 𝑐 + ∆𝑆𝑠𝑡𝑜𝑐 𝑠
𝐶𝑠𝑜 – consumul de scule necesar pentru producţia activă existentă;
𝐶𝑠 𝑛𝑜𝑢𝑎 – consumul de scule necesar pentru a asigurea producţiei noi;
∆𝑆𝑡𝑜𝑐 – variaţia stocurilor de la sfîrsitul anului faţă de începutul anului pentru
secţiile A, B C.
4. Dispozitive şi verificatoare
Pe lîngă fabricarea sau procurarea sculelor în cadrul întreprinderii se utilizează şi diverse
dispozitive, printre acestia sunt dispozitive de tachelaj tehnologic, unelte care se utilizează pentru
susţinerea operaţiilor de bază, suporturi, suporturi, cîrlige, cleşte etc.
La fel sunt utilizate formele de turnat, de regulă formele de turnat sunt folosite ca
dispozitive în care se toarnă materialul lichid din care se fabrică obiectul muncii, în continuare
materialul lichid se consolidează şi ca urmare obiectul fabricat se extrage din formă.
Formele sunt de două tipuri:
1) de unică folosinţa
2) de folosinţă multiplă
26
Formele de unică folosinţă la extragerea obiectului muncii sunt distruse, iar materialul din
care sunt executate formele se reciclează şi se foloseşte pentru realizarea altor firme noi. Formele
de unică folosinţă sunt executate din argilă, nisip, ipsos.
Formele de folosinţă multiplă sunt efectuate din materiale rezistente la fabricarea
obiectului muncii, sunt executate din metale pentru producţia ceramică, mase plastice, sau din
materiale plastice pentru producţia din materiale usor neferoase.
Verificatoarele au sarcina de a asigura executarea precisă a întregului proces de producţie
precum şi a diferitor faze de producţie de aceia SDV are ca sarcină să verifice exactitatea
verificatoarelor.
27
Tema VI Managementul activităţii de întreţinere şi
reparare a fondurilor fixe
Marea Britanie
1 întreţinerea planificată – revizia stării tehnice, ajustării minore efectuate la intervale de
timp stabilite în prealabil, înlocuirea unor piese în urma reviziei;
2 întreţinerea corectivă - reparaţii mici planificate pe termen scurt, revizii generale
planificate anual sau la 2 ani – se planifică detaliat.
3 întreţinerea neplanificată – în cazul unor defecte neprevăzute.
Franţa
1 întreţinere preventivă – are ca scop evitarea defecţiunilor în cursul utilizării utilajului;
întreţinere sistemică – se efectuează conform unui plan prealabil, luând în
consideraţie timpul de funcţionare a utilajului şi gradul de uzură
întreţinere condiţionată – este dependentă de necesitatea reglării utilajului
care funcţionează în anumite condiţii (umiditate, temperatură, presiune
etc.).
2 întreţinere corectivă –efectuată după apariţia defectului.
SUA
1 întreţinere preventivă – activităţi efectuate înainte ca utilajul să se defecteze.
2 întreţinere de remediere – activităţi de restabilire după producerea defectului.
În condiţii de avarie reparaţiile se organizează sub titlul de forţă majoră, acest sistem cere
costuri suplimentare, deseori mai mari şi e acceptat ca condiţie extraordinar de necesară pentru a
menţine graficul producţiei.
Sistem de reparaţii preventiv-planificate – ansamblu complex de lucrări de întreţinere,
control şi reparaţii, executate la anumite intervale de timp conform unui plan prestabilit şi care
are ca scop preîntâmpinarea creşterii progresive a uzurii fizice, a accidentelor şi asigurarea
parametrilor normali de funcţionare pe întreaga durată de viaţă a utilajelor.
29
(schimburi nelucrătoare, zile nelucrătoare).În timpul Rt se efectuează inspecţia
utilajului, reglarea, alimentarea cu ului, curățirea.
Reparaţii curente – totalitatea operaţiilor care se execută periodic în scopul înlăturării
uzurii utilajelor prin repararea, recondiţionarea şi înlocuirea unor piese sau subansamble
uzate. De obicei se execută pe locul unde sunt instalate utilajele.
Reparații curente de gradul I ( Rc-I ) – asigură restabilirea capacităţii de
lucru a diferitor părţi componente ale utilajelor şi necesită numai demontări
locale.
Reparaţii curente de gradul II (Rc-II ) – cuprind un volum mare de lucrări ce
constau în recondiţionarea pieselor uzate, înlocuirea unor piese, reglarea
mecanismelor şi verificarea lor. Rc-II include reparaţii efectuate în Rt şi
Rc-I.
Reparaţii capitale (Rk) – au ca scop restabilirea caracteristicilor tehnico-economice
ale utilajelor la nivelul iniţial, precum şi preîntâmpinarea ieşirii acestora din funcţiune
înainte de termen. Principalele operaţii: demontarea, recondiţionarea şi înlocuirea unor
piese de schimb sau subansamble uzate, remontarea, reglarea, vopsirea părţilor
exterioara şi efectuarea probelor
Cunoscându-se aceste normative, data (ziua) şi tipul ultimei intervenţii tehnice care a
fost efectuată în anul de bază se pot determina data şi tipul intervenţiei tehnice ce se va executa
în anul de planificare.
𝑇𝑛
𝐷𝑅 =
𝑁𝑚 ∗ 𝑡𝑠 ∗ 𝑛𝑠 ∗ 𝑘𝑛
𝐷𝑅 – durata unei reparaţii;
𝑇𝑛 – timpul normat necesar executării reparaţiei utilajului în ore;
30
𝑁𝑚 - numărul muncitorilor din echipa de reparaţii ce lucrează simultan la
utilajul respectiv;
𝑡𝑠 – durata unui schimb, în ore;
𝑛𝑠 - numărul de schimburi pe zi;
𝑘𝑛 – coeficientul de îndeplinire a normei de lucru.
31
Tema VII. Managementul sectorului energetic
1) tehnologice
𝑚
𝑁𝑒𝑡𝑒ℎ𝑛 = ∑ 𝑛𝑐𝑖 ∗ 𝑄𝑖
𝑖=1
𝑁𝑒𝑡𝑒ℎ𝑛 – necesarul de energie folosită în scopuri tehnologice (kw/h);
𝑛𝑐𝑖 – norma de consum a energie (kwh/produs);
𝑄𝑖 - cantitatea de produse planificată pentru a fi produsă;
2) ca forţă motrice
32
𝑁𝑚 ∗ 𝑇𝑓 ∗ 𝑛𝑐 ∗ 𝑘𝑠
𝑁𝑒𝑓𝑚 =
(1 − 𝑘𝑝 ) ∗ 𝑅
𝑁𝑒𝑓𝑚 - necesarul de energie folosită ca forţe motrice;
𝑁𝑚 – numărul maşinilor de acelaşi tip care urmează a fi pus în acţiune;
𝑇𝑓 – timpul mediu de funcţionare a unei maşini în perioada planificată;
𝑛𝑐 - norma de consum a energiei pe oră de funcţionare a maşinii (kw/h);
𝑘𝑠 - coeficientul de simultaneitate a folosirii maşinilor de acelaşi tip;
𝑘𝑝 - coeficientul de corecţie în dependenţă de pierderile de energie în reţea;
𝑅- randamentul maşinii.
3) pentru iluminare
𝑛𝑢 ∗ 𝑃𝑢𝑖 ∗ 𝑇𝑒𝑓 ∗ 𝑘𝑠
𝑁𝑒𝑖𝑙 =
1000
𝑁𝑒𝑖𝑙 - necesarul de energie folosită pentru iluminare;
𝑛𝑢 – numărul de becuri;
𝑃𝑢𝑖 – puterea unui bec instalat (W);
𝑇𝑒𝑓 – timpul iluminării în perioada planificată;
𝑘𝑠 - coeficientul de simultaneitate a iluminării;
Acest exemplu de balanţă energetică reflectă doar necesarul de energie electrică, în cadrul
întreprinderilor mari balanţa energetică se complectează pe fiecare tip de resursă energetică.
33
Tema VIII. Managementul transportului intern
34
2. Sisteme de organizare a transportului intern
1) Sistem pendular:
A B
B. sistem pendular bilateral
A B
C. sistem pendular în evantai
B C D
A C
35
B. sistem circular cu flux crescător
A C
A C
36
tipul materiilor prime, materialelor, semifabricatelor necesare şi consumurile specifice
pentru fiecare din acestea.
necesarul de materii prime, materiale pentru îndeplinirea sarcinilor de plan
fluxurile de materiale pe teritoriul întreprinderii între depozite şi secţii, în interiorul
secţiei.
numărul, tipul şi capacităţile de încărcare a mijloacelor de transport existente la
întreprindere.
37
𝐷𝑚
𝑇𝑚 = 𝑡î + 𝑡𝑑 + 2 + 𝑡𝑃
𝑉𝑚
𝑡î – timpul de încărcare (min);
𝑡𝑑 – timpul de descărcare (min)
𝐷𝑚 - distanţa medie de transport a materialelor ;
𝑉𝑚 - viteza medie de deplasare ;
𝑡𝑃 - timpul pierderilor.
38
Tema IX. Managementul pregătirii către producere la întreprinderile
industriale
39
2. Proiectarea produselor (pregătirea constructivă)
Proiectarea produselor sau pregătirea constructivă are scopul proiectării noilor produse şi
determinarea (stabilirea) caracteristicilor tehnico-constructive şi calitative, a aspectului exterior a
acestuia (de exemplu la producţia stofei - tipul ţesăturii, densitatea ţesăturii, culoare, desen etc.).
Proiectarea noilor produse cuprinde două faze principale:
1 Elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic (studiul de fezabilitate).
Tema de proiectare se întocmeşte de beneficiar şi include:
date iniţiale
analizele cu privire la principalele caracteristici tehnico-productive ale noului
produs
desenele de execuţie (schiţele).
Studiul de fezabilitate trebuie să prezinte:
baza de materie primă necesară
caracteristicile tehnice şi de exploatare a noilor produse în comparaţie cu
produsele existente şi cele similare din alte ţări etc.
2 Elaborarea proiectului tehnic:
elemente de calcul ale produsului
desenul de ansamblu şi pe secţiuni
caietul de sarcini.
Proiectul tehnic cuprinde toate calculele necesare dimensionării noului produs, datele
privind formele geometrice şi dimensiunile ale ansamblelor şi pieselor. Se precizează materialul
din care se fabrică produsul, precum şi calculele tehnico-economice ce vor fundamenta soluţia
constructivă adoptată.
Uneori pe baza proiectului tehnic se întocmeşte proiectul de execuţie care detaliază datele
proiectului tehnic.
42
Etapele Executantul Termeni calendaristici
pregătirii I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII XIV XV
1.Elaborarea secţia constructor- x x x x x
temei de şef
proiectare
2.Eseul ---- x x x x x
3.Proiectul ---- x x x x x
tehnic
4.Proiectul de ----- x x x x x
lucru
5.Executarea secţia x x x x
prototipului experimente
6.Omologarea secţ. constr.-şef x x x x
prototipului
7.Proiectarea tehnogul - şef x x x x
sculelor,
dispozitivelor
8.Proiectarea, tehnologul-şef x x x x
dispozitivelor
9.Fabricarea secţia scule, secţia x x x x
sculelor, aprovizionare
dispozitivelor
10.Lansarea în secţiile A,B,C x x x x
fabricaţie
6 9 1
0
3 10
8 1
10 99600 2
1 2 5
12600
15 330
4 7 11
0
126500 133000
Prin cerc se notează se notează Evenimentul - adică începutul sau sfârșitul fiecărui tip de
lucru.
Lucru - este orice proces( ex. procesul executării prototipului;
Săgeata – indică destinaţia lucrului;
Durata lucrului – se prin cifre deasupra săgeţii (zile);
Cheltuieli pentru executarea lucrărilor – se notează sub săgeată (lei);
Evenimentul iniţial – momentul începerii Lucrării nr. 1. Pînă la el se consideră că nu a fost
executat nici o lucrare.
Evenimentul final – momentul realizării scopurilor.
44
Tema X. Managementul activităţii de marketing şi desfacere
45
2. Serviciul de marketing şi serviciul de desfacere la întreprindere
La baza activităţii serviciului de marketing stă problema competitivităţii mărfurilor
fabricate sau serviciilor prestate.
Competitivitatea se referă la calitatea produsului şi la cheltuielile consumatorului:
calitatea include nivelul tehnic al producţiei gradul de utilitate, satisfacţie pentru
consumator (calităţi funcţionale, sociale, estetice, ergonomice, ecologice, etc.)
cheltuielile constituie suma pe care consumatorul o va plăti producătorului , fiind
compus din suma: preţul mărfii + cheltuieli pentru exploatarea mărfii pe perioada cît
va servi .
Tot odată, competitivitatea produsului este legată şi de ciclul de viaţă al acestuia.
Respectiv cu cît perioada ciclului de viaţă a produsului este mai extinsă în perioada de
maturitate cu atît se consideră că produsul dat este mai competitiv, la fel competitivitatea ia în
calcul şi modernizarea a produsului. Astfel pentru a asigura o producţie continuă serviciul de
marketing se ocupă cu studierea pieţei şi stabileşte momentul lansării noilor tipuri de producţie în
punctul maximal a ciclului de viaţă a mărfii existente.
Studierea pieţei îmbracă forma studiului de marketing care permite:
1. Minimizarea riscurilor economice ale firmei
2. Specializarea întreprinderii
3. Adîncirea diviziunii muncii
4. Perfecţionarea continuă şi dezvoltarea capacităţilor de utilizare a noilor tehnologii
5. Asigurarea calităţii producţiei în baza preferinţelor consumatorilor
6. Creşterea capacităţii de supravieţuire a firmei în condiţii de concurenţă.
46
Tema XI. Managementul calităţii producţiei
În cazul cînd producţia este omogenă putem determina coeficientul mediu de calitate
pe diferite clase de calitate.
∑𝐶 ∗ 𝑞
𝐶=
∑𝑞
𝐶 – coeficientul mediu de calitate
∑ 𝐶- suma claselor de ca litate
48
𝑞1 - cantitatea fabricată efectiv
𝑞0 - cantitatea fabricată conform planului
Pierderi valorice:
𝑃𝑟𝑒𝑏 = 𝑉𝑅 - 𝑆𝑟𝑒𝑐
𝑃𝑟𝑒𝑏 - pierderi de la rebut
𝑉𝑅 - valoarea rebuturilor
𝑆𝑟𝑒𝑐 – sumele recuperate de la cei vinovaţi de provocarea rebutului
49
gradul de asigurare tehnico-materială;
asigurarea financiară
2. Control operativ ( de fabricaţie) se desfăşoară pe parcursul procesul de fabricaţie
controlul primului produs executat;
controlul selectiv prin sondaj
controlul continuu - are loc pe întreaga perioadă pentru fiecare unitate de
produs.
3. Controlul final – are loc la sfîrşitul procesului de producţie.
50
3. Certificarea calităţii produselor
În condiţiile globalizării şi avansării relaţiilor de import – export către mij. an. ’50 ai sec.
20 a apărut problema stabilirii unui sistem global comun de identificare a calităţii produselor.
Această necesitate a apărut în primul rînd pentru a asigura inofensivitatea produsului asupra
sănătăţii consumatorului. Astfel orişicare întreprindere pentru a comercializa producţia fabricată
este obligată să o certifice la organele naţionale de standardizare şi verificare a calităţii produselor.
Aceste organe sunt:
1. standard igienic şi sanitar
2. standard tehnologic şi tehnic
3. standard ecologic
Aceasta certificare este obligatorie daca întreprinderea doreşte să exporte producţia
fabricată.
Republica Moldova a aderat la ISO în anul 1995.
51
Tema XII. Planificarea managerială, sistemul de planificare a activităţii
întreprinderii
Cu cît mai minuţios sunt elaborate toate compartimentele planului, cu atît mai uşor este de
realizat ceea ce s-a planificat în condiţiile economisirii resurselor şi ridicării calităţii.
53
În funcţie de politica întreprinderii secţiunile planului pot fi extinse sau restrînse, procedura de
întocmire a Planului de dezvoltare social-economică poate fi prezentată prin următoarea schemă:
54
6. Crearea cadrului organizatoric şi precizarea sistemului de control.
55
Din indicatorii valorici principali la nivelul unităţii industriale fac parte:
Producţia marfă
producţia globală
producţia netă
producţia realizată
Producţia marfă
𝑃𝑀 = 𝑃𝑓 + 𝑃𝑐 + ∆𝑆 + 𝐿𝑖 + 𝑅 + 𝑃𝑠
𝑃𝑓 – valoarea produselor destinate livrării;
𝑃𝑐 - valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi;
𝑆𝑙 - valoarea semifabricatelor din producţia proprie destinată livrării;
𝐿𝑖 - valoarea lucrărilor cu caracter industrial;
𝑅- valoarea reparaţiilor capitale terminate, executate pentru utilaje şi mijloace proprii
𝑃𝑠 - valoarea pieselor de schimb, executate de întreprinderea industrială, destinate a fi
consumate pentru reparaţii capitale.
56
Volumul planificat al producţiei-marfă în preţuri curente, poate fi determinat prin relaţia:
𝑛
𝑃𝑀 = ∑ 𝑄𝑖 ∗ 𝐶𝑖 + 𝑆
𝑖=1
𝑄𝑖 - volumul producţiei fabricate în unităţi naturale;
𝐶𝑖 - costul unitar al produsului ‘’i’’
n – numărul sortimentelor;
𝑆- valoarea altor lucrări cu character industrial.
Producţia globală:
𝑃𝐺 = 𝑃𝑀 + (𝑆𝑓 − 𝑆𝑖 ) + (𝑁𝑓 − 𝑁𝑖 )
𝑆𝑓 , 𝑆𝑖 - stocuri de semifabricate la finele şi la începutul perioadei de gestiune;
𝑁𝑓 , 𝑁𝑖 – stocuri de producţie neterminată la finele şi la începutul perioadei de gestiune.
Producţia netă
𝑃𝑁 = 𝐵 − ∑ 𝐶𝑣
𝐵 – beneficiul net;
𝑪𝒗 - suma cheltuielilor de muncă vie.
𝐶𝑣 = 𝑅 + 𝐶𝑟 + 𝐼𝑟 + 𝐶𝑓𝑐 + 𝐴𝑣
𝑅 – retribuţiile;
𝐶𝑟 - contribuţii asupra retribuţiilor;
𝐼𝑟 - impozitul pe fondul de retribuţii;
𝐶𝑓𝑐 - contribuţii la fondul de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică;
𝐴𝑣 - alte elemente ale muncii vii.
57
Producţia realizată
𝑃𝑅 = 𝑃𝑀 − (𝑁𝑒𝑝𝑓 − 𝑁𝑒𝑝𝑖 ) − (𝑆𝑑𝑓 − 𝑆𝑑î )
𝑁𝑒𝑝𝑓 , 𝑁𝑒𝑝𝑖 – producţia finită livrată beneficiarului neplătiă ( adică nu s-a încheiat
procesul de decontare între beneficiar şi furnizor), respectiv la finele
şi la începutul anului;
𝑆𝑑𝑓 , 𝑆𝑑î – producţia finită ce nu a fost livrată şi se află la depozitul întreprinderii,
respectiv la finele şi la începutul anului.
58
Tema XIII. Normarea resurselor de producţie şi determinarea rezervelor
interne de producţie
Clasificarea normelor
Criteriul de
Grupa de clasificare
clasificare
normele de normele de normele de
În raport cu normele
cheltuieli utilizare a organizare a utilizare a
obiectul calităţii
de muncă mijloacelor de procesului de resurselor
normării producţiei
muncă producţie financiare
În raport cu
caracterul
reglării norme de cheltuieli de regimuri normele eficienţei
utilizării
resurselor
După gradul
pe operaţie pe piesă pe produs
de diferenţiere
După gradul
individuale de grup
de agregare
59
organizatorice îndreptate spre ridicarea nivelului tehnic, modernizarea producţiei,
îmbunătăţirea calităţii competitivităţii.
2. Metoda statistică – se bazează pe analiza datelor statistice, contabile şi operative
referitoare la cheltuieli efective de muncă şi a resurselor materiale pe perioada
precedentă.
3. Metoda experimentală – normele se elaborează în baza rezultatelor unor experimentări,
cercetări, observaţii, măsurări efectuate în condiţii de laborator şi de producere.
4. Metoda combinată – utilizează concomitent toate metodele.
60
Clasificarea rezervelor interne
61
Tema XIV. Planul producerii şi realizării producţiei
62
Programarea producţiei
Funcţii:
Informare
Fundamentarea normativelor de programare
Elaborarea programelor operative
Coordonarea verigilor de producţie
Urmărirea şi reglarea operativă a producţiei
Obiective
Realizarea indicatorilor planificaţi
Ritmicitatea producţiei
Reducerea duratei ciclului de producţie
Utilizarea raţională a factorilor de producţie
Reducerea costurilor şi asigurarea calităţii
Programarea producţiei este o activitate complexă care cuprinde mai multe etape şi faze.
3. Planificarea pe detalii:
la producţia în serii mari şi de masă
două variante:
pentru depozit – se menţin stocurile de completare, se garantează
asigurarea neîntreruptă
conform graficului de mişcare a detaliilor se asigură graficul lucrărilor
de asamblare.
4. Metoda de programare continuă a producţiei (MPCP) este accesibilă la orice tip de
producţie dar mai ales la întreprinderile mici şi mijlocii. Unitatea de programare (măsura
de programare) este completul-zi – cantitatea zilnică de piese necesare pentru fabricarea
produsului finit.
5. Metoda ,,Just in Time” (JIT). Este considerată de specialişti ca o condiţie importantă
pentru obţinerea unei organizări superioare a producţiei. Elaborată în Japonia ca rezultat
a lipsei de spaţiu şi resurse.
Principiul ,,JIT”
gruparea operaţiilor similare pentru a scurta timpul aşteptărilor
comenzile de fabricaţie trebuie transmise ultimului loc de muncă al procesului
tehnologic.
ultimul loc de muncă al procesului tehnologic transmite necesarul de piese şi
subansambluri locului de muncă precedent.
,,JIT’’ se utilizează la 2 niveluri:
în interiorul sistemului de producţie
în afara sistemului de producţie în relaţiile cu furnizorii
Condiţii:
stabilirea planurilor de producţie cu 3 luni înainte
lansarea comenzilor de materii prime şi materiale, numai după întocmirea acestor
planuri
planificarea producţiei pe centre de producţie
64
punerea la punct în luna curentă, a programelor săptămânale sau zilnice şi
corectarea planurilor adoptate cu eventuale comenzi care au apărut ulterior.
6. Metoda Kanban – metoda etichetelor un subsistem a ‚,JIT’’ – locul precedent va începe
pe producerea numai după ce va primi confirmarea (eticheta) de la locul următor de
muncă.
3. Programarea propriu-zisă
Elaborarea programelor lunare:
Cerinţe:
respectarea termenului final de livrare a produselor
utilizarea raţională a factorilor de producţie
minimizarea stocurilor de producţie neterminată
simplificarea lucrărilor de programare, lansarea şi urmărirea producţiei.
I. Programarea propriu-zisă
65
Dacă subunităţile de producţie au o specializare tehnologică, fiind dependente una de alta
ca furnizare şi beneficiare, stabilirea programelor se complic, ele trebuie să fie perfect corelate
cantitativ şi cronologic (în timp). În acest caz, repartizarea sarcinilor de producţie trebuie
începută de la subunitatea cu producţia finală.
66
Corelaţia între aceste variabile se numeşte ‚, devansare calendaristică’’ faţă de termenul
final.
Dacă avem un produs final „P”
67
4. Lansarea în producţie
Lansarea în producţie – etapă a planificării operative de producere în care se elaborează
şi se transmite subunităţilor de producţie documentaţia referitoare la:
materii prime
materiale tehnologice
cheltuieli de muncă vie pe operaţii care vor sta la baza realizării programelor de
producţie.
Prin lucrările efectuate în cadrul lansării în producţie se asigură declanşarea executării
producţiei pe fiecare loc de muncă.
Se întocmesc o serie de documente:
Fişa de însoţire – se eliberează pentru fiecare piesă, subansamblu. Conţine denumirea
articolului, locul unde se execută, sculele necesare, operaţiile tehnologice, formaţia de
lucru.
Bonul de consum (de materiale) – se eliberează pentru fiecare material. Conţine
informaţii – felul materialului, cantitatea dată în consum, locul consumului.
Dispoziţia de lucru – sunt stabilite pentru muncitori şi indică operaţiile necesare, timpul
acordat operaţiilor, utilajul pe care se lucrează, muncitorul care execută operaţia.
Este considerată drept principalul act de declanşare a producţiei. Permite stabilirea
salariului personal, repartizarea costurilor cu salariile, controlul timpului de muncă.
Dacă avem 22 zile lucrătoare atunci norma zilnică va fi 100 / 22 = 4,54 % din sarcina
lunară. În acest caz dacă în lună sunt 3 decade în care s-au lucrat:
I. 7 zile
II. 7 zile
III. 8 zile, atunci
I. 7 * 4,54 = 31,8%
II. 7 * 4,54 = 31,8 %
III. 8 * 4,54 = 36,4%
69
Tema XV. Capacitatea de producţie şi perfecţionarea utilizării ei
70
I. grupa unităţilor economice unde produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării materiei
prime la un singur utilaj. Prin acest caz Cp a subdiviziunii se determină însumându-se
capacităţile maşinilor, sau agregatelor aparatelor care execută produsul respectiv
Furnale, turbine, automobile, mijloace de transport).
II. grupa la cere produsul finit se obţine ca urmare a prelucrărilor materiei prime în mod
succesiv la o serie de maşini sau instalaţii.
71
Structura timpului calendaristic
73
Tema XVI. Managementul aprovizionării tehnico-materiale a întreprinderii
74
I. Sistemul funcţional – toate activităţile sunt grupate pe sectoare
Fiecare sector este responsabil de asigurarea structurii materiale pentru care se formează
– de la fundamentarea necesităţilor , pînă la aducerea, gestionarea şi controlul utilizării acestora,
precum şi asigurarea depozitării acestora.
75
IV. Sistemul mixt de aprovizionare
Norma de consum – cantitatea maximă dintr-un anumit material prevăzut pentru consum
în scopul obţinerii unei unităţi de produs sau al executării unei unităţi de lucrări.
𝑁𝑐 = 𝐶𝑢 + 𝑃𝑡 + 𝑃𝑛𝑡
𝐶𝑢 - consum util (net) – cantitatea de material ce poate fi regăsită în produsul finit;
𝑃𝑡 - pierderi tehnologice;
𝑃𝑛𝑡 – pierderi netehnologice, cauzate de proprietăţile fizico-chimice, de timp ,
tehnico-organizatorice.
𝑁𝑝𝑙𝑎 = ∑ 𝐶 ∗ 𝐶𝑠𝑝𝑖
𝑖=1
𝑁𝑝𝑙𝑎 – necesarul de materiale planificate;
𝑁𝑝𝑙𝑎 - volumul fizic al producţiei prevăzute pentru fabricaţie;
𝐶𝑠𝑝𝑖 - consum specific stabilit prin proiect pentru fiecare produs de tip ,,i’’
se calculează în baza normelor de consum;
2. Metoda calculului prin analogie – se utilizează pentru produsele noi, care nu au fost
fabricate, dar urmează să fie trecute în producţia de serie, iar consumurile specifice din
documentaţii nu sunt încă definitivate.
77
𝑁𝑝𝑙𝑎 = 𝑄𝑖 ∗ 𝑁𝑐𝑖 ∗ 𝐾
𝑄𝑖 - cantitatea de produse;
𝑁𝑐𝑖 - norma de consum specific pentru realizarea unităţii de produs analogic;
𝐾- coeficientul de corecţie, care exprimă diferenţa dintre produsele analoage.
𝑁𝑝𝑙 = ∑ 𝑄𝑖 ∗ 𝑛𝑐𝑖
𝑛𝑐𝑖 - norma de consum specific pentru sortimentul de tip ‚,i’’.
78
𝑆𝑐 = 𝐶𝑧𝑖𝑙𝑛𝑖𝑐 ∗ 𝑇
𝑆𝑐 - stoc curent
𝑇- timpul dintre două livrări succesive, intervalul mediu de timp;
𝐶𝑧𝑖𝑙𝑛𝑖𝑐 – consumul zilnic de materiale
79
d) Stoc sezonier
𝑆𝑠𝑒𝑧 = 𝐶𝑧𝑖𝑙𝑛𝑖𝑐 ∗ 𝑡
𝑡𝑜 - timpul de întreruperi, în zile calendarisitice, în aprovizionarea cu
materialul respectiv.
5. Sistememe de aprovizionare
Just in time (JIT) reprezintă o metodă economică de organizare a aprovizionării cu resurse
materiale, care se bazează pe principiul că un sistem avansat de producţie trebuie să funcţioneze
cît mai aproape de situaţia ideală, adică cu stocuri la nivel zero şi numai întâmplător să fie
constitute stocuri mai mari de o zi. Din această cauză metoda JIT mai este cunoscută sub denumirea
„zero stocuri”.
80
O trăsătură a JIT este folosirea întregii capacităţi a muncitorilor, mărirea responsabilităţii
de a produce de calitate, părţi exacte, la timp care să asigure procesele următoare. Dacă ei nu pot
avea această responsabilitate, sunt „ajutaţi să oprească procesul de producţie şi să cheme după
ajutor”. Marea responsabilitate conduce la îmbunătăţirea proceselor de producţie.
Obiectivele JIT :
majorarea profiturilor;
returnarea investiţiilor cu costuri reduse;
reducerea stocurilor;
îmbunătăţirea proceselor de producţie.
Din cele expuse mai sus reiese nivelul ridicat de calitate pe care îl presupune JIT. Sistemul
analizat foloseşte trei abordări pentru rezolvarea problemelor de calitate:
1. Proiectarea calităţii în produs şi proces. Sistemul JIT reexecută produse
standardizate, prin loturi de muncă standardizate, de muncitori care ştiu exact ce
au de făcut şi care folosesc echipament standardizat.
2. Conlucrarea cu furnizorii, fapt ce permite minimizarea neînţelegerilor.
3. Atribuirea responsabilităţilor de calitate înaltă muncitorilor, executorilor, ceea ce
presupune echipament adecvat, instruire adecvată, sprijinirea şi încurajarea
eforturilor de rezolvare a problemelor, cînd acestea apar.
Cauzele de bază ale calităţii reduse sunt evaluate astfel:
30% - producerea;
30% - furnizorii;
40% - conceperea.
Unitatea sistemului JIT este asigurată de programul de „master”, sau programul final de
asamblare. Acest instrument de planificare şi programare este elaborat pentru o perioadă fixă, de
la 1 la 3 luni, începînd cu munca finalizatoare şi ținând de activitatea centrelor de producţie, situate
în amontele unităţii de asamblare.
Programul de producţie „master”, cu detaliere lunară, se transmite centrelor de producţie
şi furnizorilor. Aceştia îşi stabilesc programul, capacitatea necesară, supramunca, echipamentele
noi, care asigură respectarea termenelor dorite.
Sistemul JIT este flexibil, deoarece permite trecerea rapidă de la un produs la altul, în urma
reducerii sistematice a timpului lor de pregătire, încheiere, şi este rigid, deoarece programul de
producţie pe un anumit orizont de timp este „bătut în cuie”. Pentru a nu apărea diferenţe mai mari
între programul realizat şi structura cererii reale există o mare presiune asupra acurateţei
previziunilor şi respectării programelor operative, deoarece, o dată stabilite, ele nu mai pot fi
81
schimbate fără a afecta performanţele sistemului. Din acest punct de vedere sistemul este rigid,
dispunând de foarte puţine rezerve.
Modalitatea prezentată de elaborare a programului „master” se bazează pe sistemul de
circulaţie de tip „Pull” (a trage).
Termenii „Pull” şi „Push” sunt folosiţi pentru a descrie două sisteme diferite de mişcare a
obiectelor muncii prin procesul de producţie.
În sistemul „Push” (a împinge), cînd s-a terminat execuţia unei operaţii, piesele sunt
împinse (predate) operaţiei următoare. La ultima operaţie, produsele finite sunt trecute în stadiul
de stoc de produse finite.
În sistemul „Pull” fiecare loc de muncă trage de la locul de muncă imediat anterior toate
materialele necesare care trebuie folosite pentru executarea operaţiei specifice lui, potrivit
secvenţei de operaţii de realizat. Pentru ca metoda să dea rezultatele dorite, se impune să se asigure
ca fiecare piesă sau componentă care va fi folosită la linia de asamblare să se execute în cantităţile
necesare pentru realizarea producţiei finite.
Kanban este un subsistem al JIT, care asigură controlul ordinii activităţilor şi stocurilor.
În conformitate cu managerii europeni şi de peste ocean, japonezii au pus la punct o serie de
metode, ce le-au adus realizări deosebite, printre care metoda KanBan (etichetelor) ocupă un loc
important. Metoda a fost pusă în aplicare cu bune rezultate, de foarte multi ani, de firma „Toyota
Motor Company”.
Metoda KanBan prevede existenţa unei producţii industriale realizate pe posturi de lucru,
plasate unele lîngă celelalte pe fluxul tehnologic în sensul mişcării acelor de ceasornic. Reperul
este preluat succesiv, trecînd de la un post de lucru la altul, de la stînga la dreapta. Paralel cu fluxul
tehnologic se creează un flux al circulaţiei informaţiilor în sens invers procesului tehnologic,
denumit „Fluxul de KanBan-uri”
Condiţia esenţială a aplicării acestei metode este că postul de lucru i condiţionează volumul
de producţie ce va fi uzinat la postul de lucrul i –1 şi are producţia condiţionată, la rîndul său de
postul de lucru i+1 . Adică postul de lucru i comandă ce şi cît va produce postul de lucru i+1, dar
are la rîndul său producţia comandată – ce şi cît - de către postul de lucru i-1 ş.a.m.d.
P Postul de Postul de
Postul de
lucru i -1 lucru i lucru i+1
containere containere
cu etichete cu etichete
de producţie de transport
Etichetele sunt concepute pentru fiecare tip de repere ce se uzinează şi conţin date pentru
identificarea posturilor de lucru care uzinează reperul, cărora li se adresează reperul, cantitatea din
fiecare reper, caracteristicile acestuia, nivelul stocului de siguranţă. Problema principală pentru
operator este de a stabili ordinea de prioritate a introducerii reperelor în fabricaţie, atunci cînd ele
se produc în cantităţi diferite, dar formează conţinutul aceluiaşi container. Raţionamentul este că
se va lansa în fabricaţie de fiecare dată reperul, evitându-se apariţia rupturilor în flux de producţie.
83
Este bine să se constituie un stoc minim de containere pentru fiecare reper fabricat. În acest caz
se folosesc pentru fiecare reper doi indici, şi anume: unul al producţiei totale, iar celălalt al
nivelului de alertă la care trebuie lansat în producţie reperul respectiv. Deci fiecare etichetă din
planul de uzinare al punctajului de lucru va avea doi indici.
Exemplu: În planul de uzinare al postului de lucru i–1 sunt prevăzute reperul R1 cu 8
etichete în circulaţie, reperul R2 cu 5 etichete în circulaţie.
Cazul 1. În planul de uzinare al postului de lucru i–1 nu există etichete, deci aceasta are
producţie sistată, nefiind cerere din partea postului de lucru i.
Cazul 2. În planul de uzinare a al postului de lucru i–1 există trei etichete KanBan din
fiecare reper. Deci, pentru reperul R1 vor fi în stocaj 8 – 3 = 5 containere; pentru reperul R3 vor fi
în stocaj 3 – 3 = 0 containere ; pentru reperul R2 vor fi în stocaj 5 – 3 = 2 containere. Deci pentru
reperele R1 şi R2 se vor folosi etichete KanBan de transport, iar pentru reperele R3 se va lua
decizia de a fi lansat preferenţial în fabricaţie la postul de lucru i–1.
Stabilirea numărului de containere. Pentru calculul numărului de containere se va folosi
formula:
𝑁 = (𝑁𝑟 ∗ 𝑅𝑓 ∗ 𝐾)/𝐶𝑐
unde : N – numărul de personal;
𝑁𝑟 –numărul mediu de repere solicitat în unitatea de timp;
𝑅𝑓 – cadenţa fabricaţiei( intervalul de timp la care pus la dispoziţia
fabricaţiei un container);
K – coeficientul de corectare (aproximativ 10% din 𝑁𝑟 ∗ 𝑅𝑓 ).
O altă metodă tipic japoneză folosită în deosebi în cadrul întreprinderilor cu producţie finită
complexă, Managementul Resurselor pentru Producţie - MRP, a fost preluată si aplicată în
SUA, cunoscând potrivit opiniei profesorului Joseph Orlieky mai multe variante şi anume:
MRP – 0, folosită în deosebi pentru planificarea necesarului de producţie pornindu-
se de la nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii;
MRP – 1, cu largi aplicaţii în planificarea pe priorităţi a necesarului de producţie
folosind sistemul „buclei închise”;
MRP – 2, implicat în gestiunea de ansamblu a Planului industrial şi comercial al
întreprinderii sau în urmărirea fabricaţiei;
MRP – 3, recomandată îndeosebi pentru gestionarea pe termen scurt a
întreprinderii, incluzând conceptele de ,,termen just” ale metodei japoneze ”Sigle
Minute Exchange Die”
Indiferent de varianta în care se prezintă, esenţa metodei constă în separarea necesarului de
producţie al întreprinderii în necesar independent de activitate internă a acesteia (nivelul
producţiei finite cerute pe piaţă, cantitatea de piese de schimb etc.) şi în necesar dependent de
activitatea internă a întreprinderii, calculat pe baza necesarului independent pornindu-se de la
descompunerea pe elemente componente a produselor finite (necesarului de materii prime,
materiale, subansambluri etc.).
Esenţa conceptului MRP constă în sesizarea diferenţelor ce trebuie să existe între cele două
tipuri de necesar dependent şi independent, în sensul că necesarul independent este greu de stabilit
prin măsuri previzionale, iar necesarul dependent poate şi trebuie să fie stabilit pe bază unor calcule
analitice.
85
Dintre variantele prezentate anterior, MRP-2 poate fi aplicată cu succes atît pentru
producţia termen lung de execuţie, cât şi pentru cea cu termen scurt. Ea poate fi considerată şi ca
o metodă se simulare a managementului producţiei industriale concepută în funcţie de răspunsurile
ce vor fi primite la următoarele întrebări: Este suficientă capacitatea de producţie? Care comandă
este în întîrziere? Care pot fi consecinţele întîrzierii unei comenzi? Ce se întâmplă în situaţia unei
comenzi urgente? şi care permite astfel , un limbaj comun al tuturor verigilor organizatorice şi al
angajaţilor firmei. Este o metodă bazată pe bucle de retro-acţiune, reprezintă deci un sistem de
pilotaj buclat, în care deciziile şi acţiunile sunt controlate în aval, cu posibilitatea de a le modifica
atunci cînd apar unele incompatibilităţi.
Metoda SMED (Single minute exchange die) face parte din familia metodelor manageriale
japoneze „Just in Time” , esenţa metodei constă în faptul că reprezintă mai mult o stare de spirit a
diferite verigi organizatorice din întreprindere, antrenate în realizarea unei producţii care să fie
valorificată în timp real, adică să nu rămînă în stoc. Deci pentru întreprindere este important să se
producă nu numai ce este cerut pe piaţă, dar şi ceea ce se va vinde cel mai repede pe piaţă.
Aplicarea metodei presupune unele premise tehnico-organizatorice, şi anume:
amplasarea maşinilor, instalaţiilor şi utilajelor de lucru pe tipuri de operaţii
tehnologice, grupate pe baza unor criterii geografice în aceleaşi verigi
organizatorice (ateliere, secţii etc.);
specializarea personalului de execuţie pe operaţii cu grad ridicat de repetabilitate;
realizarea unui proces tehnologic care să permită fluidizarea deplasării reperelor de
la un loc de muncă la altul;
proiectarea unui flux tehnologic constituit din operaţii succesive, care începe cu
primirea factorilor materiali de producţie şi se încheie cu obţinerea produsului finit;
reducerea la minim a operaţiilor de transport tehnologic şi a stocurilor intermediare;
realizarea ‚, punerii în linie’’ a operaţiilor tehnologice prin organizarea sau crearea
‚,celulelor de fabricaţie’’ în ateliere de execuţie, ce presupune crearea unor ateliere
în flux ( Flow Shop) sau a unor ateliere pe operaţii (Jop Shop);
conceperea „celulelor de fabricaţie” ca un ansamblu de maşini capabile să realizeze
o multitudine de repere diferite, cu schimbarea seriei de fabricaţie într-un timp
scurt;
realizarea unei separări geografice şi a „punerii în linie” în mod distinct pe fiecare
produs aflat în fabricaţie;
descentralizarea activităţilor de depozitare, recepţie şi expediţie;
schimbarea concepţiei asupra relaţiilor întreprinderii cu furnizorii şi beneficiarii săi;
implementarea unei politici de creştere a calităţii producţiei realizate de
întreprindere.
86
Tema XVII. Planificarea construcţiilor capitale şi a investiţiilor capitale
87
realizarea studiilor geologice, geofizice şi geoseismice ale zonei unde se
construieşte firma
tipodimensionarea obiectivelor de construcţii din componenţa firmei
definirea soluţiilor pentru utilităţile sanitare, electrice , termice etc. ale firmei
stabilirea căilor de acces, inclusiv a celor de transport intern.
dimensionarea dotărilor social-culturale pentru personalul firmei
întocmirea proiectului de organizare de şantier şi punerea lui în aplicare
d. probleme tipice de managementul producţiei care includ:
elaborarea structurii organizatorice a firmei, inclusiv a sistemului managerial
pentru care s-a optat
stabilirea legăturilor între subunităţi
elaborarea unui proiect de organizare a muncii cu respectarea normelor de
protecţie şi tehnică a securităţii muncii.
precizarea politicii de recrutare, formare şi perfecţionare a forţei de muncă.
definirea sistemului de pregătire constructivă şi tehnologică a fabricaţiei
stabilirea structurii activităţilor auxiliare
alegerea variantei cele mai bune pentru gestionarea producţiei şi pentru
stabilirea unui sistem informaţional eficient al firmei.
Numai după ce toate aceste probleme sunt rezolvate urmează elaborarea unei documentaţii
de proiectare a firmei.
Documentul de bază în proiectarea şi construcţia unei firme este Studiul de Fezabilitate
care este structurat pe următoarele capitole:
Capitolul I – date de identificare a firmei (denumirea firme, numărul şi data
înregistrării, forma juridică de constituire, tipul activităţii, natura capitalului (privat,
public, mixt), asociaţii şi acţionarii principali.
Capitolul II - conducerea/personalul firmei (numele, prenumele conducătorului,
studii, funcţia, experienţă, numărul total de salariaţi)
Capitolul III – descrierea activităţii curente (produsele şi serviciile realizate,
furnizorii principali de materie primă – denumirea acestora , adresa, ponderea
valorică în totalul aprovizionării, forma de proprietate. Descrierea sumară a
procesului tehnologic din firmă, date tehnice despre mijloacele fixe aflate în
proprietatea firmei)
Capitolul IV – piaţa actuală (denumirea, adresa, forma de proprietate şi ponderea în
total vînzări a fiecărui client, date despre concurenţi, poziţia produselor şi serviciilor
firmei comparativ cu ale concurenţei).
Capitolul V - elemente pentru fundamentare creditelor pe termen scurt pentru
aprovizionare (fundamentarea necesarului de credite, fluxul de încasări şi plăţi)
Capitolul VI - descrierea proiectului de investiţii pentru care se solicită creditul
(programul de producţie, capacitatea de producţie, descrierea procesului tehnologic,
evaluarea investiţiei, graficul de realizare a investiţiei, modificări necesare la
echipamente şi clădiri, modificări necesare în structura şi numărul personalului
88
angajat, date privind piaţa şi promovarea vînzării produsului, sau serviciului,
modalităţi de desfacere a produselor, indicatori de bonitate, planul de finanţare, de
investiţii şi de rambursare a creditului, informaţii financiare privind activitatea
viitoare a firmei, garantarea creditelor ce vor fi primite)
Numai în aceste condiţii se poate vorbi de o eficienţă a activităţii de proiectare a firmei.
Punctul de plecare în elaborarea planului general de organizare a firmei este cunoaşterea
profilului de fabricaţie ce se va realiza, nomenclatura produselor de executat, tipodimensiunile
acestora, cantitatea şi calitatea produselor ce se vor fabrica. Deci trebuie să se cunoască programul
de producţie al firmei care sta la baza elaborării procesului tehnologic cît şi la precizarea fluxurilor
de materiale şi forţă de muncă.
89
Tipologia clădirilor
Dacă firma se va dezvolta retehnologiza în viitor în planul general trebuie prevăzute
suprafeţe de extindere, care ar face cheltuielile minime şi fără oprirea fabricaţiei. Cea mai bună
variantă este considerată dezvoltarea clădirilor sau construcţiilor existente.
De asemenea prin planul general de organizare a firmei trebuie rezolvată şi problema
reţelei liniilor de comunicaţie pentru transport (interioare şi exterioare; pe sol , aerian, subteran,
pe apă)
90
2 Între momentul efectuării cheltuielilor şi cel al obţinerii efectelor existentă o
perioadă de timp, ceea ce influențează eficienţa economică a investiţiilor.
3 Cheltuielile efectuate şi nepuse în funcţiune reprezintă imobilizări de fonduri şi
constituie pierderi pentru economia naţională.
Clasificarea investiţiilor după următoarele criterii:
După destinaţie:
investiţii productive – obiecte direct productive (halele industriale) şi obiecte
indirect productive (ateliere de întreţinere, drumuri de acces, etc.)
investiţii neproductive – din domeniul social-economic ( locuinţe, scoli, spitale,
teatre
După structura lucrărilor:
investiţii pentru utilaje şi unelte
lucrări de construcţie şi montaj
lucrări geologice şi de foraj
După caracterul lucrărilor:
investiţii pentru obiecte noi
investiţii pentru dezvoltări, modernizări, reutilări
După ramura de destinaţie:
investiţii în industrie
investiţii în agricultură
investiţii în învăţămînt, cultură, ocrotirea sănătăţii etc.
După forma de proprietate:
investiţii ale întreprinderilor de stat
investiţii private ale organizaţiilor particulare, ale populaţiei.
91
d. reutilarea tehnică – complex de măsuri elaborate în vederea ridicării nivelului tehnic al
anumitor sectoare de producţie. Se introduc tehnici şi tehnologii noi, se efectuează
mecanizarea automatizarea procesului de producţie.
Reutilarea are loc cînd:
tehnica şi tehnologiile sunt învechite
are loc o schimbare a structurii de producţie
apar solicitări de producţie suplimentară, iar capacităţile existente nu sunt în
stare să acopere cererea exprimată.
Pentru realizarea construcţiilor capitale se utilizează metodele:
a. metoda de construcţie în antrepriză – construcţiile sunt realizate de organizaţii
de construcţii specializate în baza acordurilor de antrepriză
b. cu forţele proprii
c. metoda mixtă.
92
Introducerea capacităţilor pe baza extinderii întreprinderii şi construcţiei de
noi obiecte
Introducerea obiectelor cu o destinaţie neproductivă
Volumul investiţiilor capitale şi lucrărilor de construcţii
Volumul construcţiilor neterminate.
93
Tema XVIII. Planificarea muncii şi a remunerării muncii
∑𝑚 𝑞𝑖 ∗𝑡𝑛
𝑖
𝑊=
𝑇
𝑞𝑖 - cantitatea de produse pentru fiecare produs de tip ‘i’’
𝑡𝑛𝑖 - norma de timp (om/ore) pe unitate de produs
94
III. Productivitatea muncii exprimată în expresie valorică
∑ 𝑞𝑖 ∗ 𝑃𝑖
𝑊=
𝑇
𝑞𝑖 - cantitatea de produse
𝑃𝑖 – preţul unitar al produsului ,,i’’
95
Se mai poate calcula creşterea productivităţii ca urmare a economiei de personal:
𝐸𝑡𝑜𝑡
𝑖𝑊𝑒𝑝 =
𝑃1 − 𝐸𝑡𝑜𝑡
𝑁𝑚 - numărul de muncitori
𝑄1- cantitatea de produse planificate
𝑊1 - productivitatea muncii planificată pentru un muncitor
𝐹𝑡 - fondul de timp de muncă necesar pentru îndeplinirea sarcinii de
producţie planificate, exprimat în ore-om
𝑘𝑖 - indicile planificat de îndeplinire a normei
𝐹𝑡𝑒𝑓/1𝑝𝑒𝑟𝑠 – fondul de timp de muncă efectiv pentru o persoană
96
Balanţa timpului de muncă planificată pentru o persoană
Nr. Indicatori Zile
1. Numărul de zile calendaristice 365
2. Zile nelucrătoare din care: 136
1. zile de odihnă 28
2. zile de repaus săptămînal şi sărbători legale
3 Numărul de zile maxim disponibil pentru lucru (p.1-p.2) 365-136=229
4. Numărul de zile nelucrătoare conform legislaţiei şi alte motive 12
inclusiv:
-staţionarea pe o zi întreagă în cadrul schimbului 1
- concediere pentru maternitate şi progres redus 2
- ziua de naştere 1
- concediu de boală 5
-învoiri şi concedii fără plată pe 1 zi în cadrul schimbului 1
- absenţe aprobate prin lege 1
-absenţe nemotivate pe 1 zi întreagă în cadrul schimbului 1
5. Numărul de zile efective (p.3-p.4) 217
6. Durata medie a zilei de lucru în ore 8h
7. Numărul anual de ore de muncă (p.5*p.6) 1736 h
c. Personalul TESA
1. metoda analitică
𝑡∗𝑄
𝑁𝑇𝐸𝑆𝐴 =
𝐹𝑡𝑒𝑓
t – timpul normat pentu esxecutarea unei anumite lucrări
Q – volumul de lucrări ce trebuie executate în perioada de plan, exprimate
în unităţi de lucrare
𝐹𝑡𝑒𝑓 - fondul de timp efectiv al unui lucrător în perioada de plan.
97
5. Calcularea fondului de remunerare a muncii
În dependenţă de categoria de muncitori şi de alţi lucrători se disting următoarele metode
de calcul a fondului de remunerare a muncii:
𝐹𝑟𝑚𝑎 = ∑ 𝑄𝑖 ∗ 𝑡𝑎𝑟𝑖𝑓 + 𝑆
𝑖=𝑎
𝑄𝑖 – cantităţi planificate de fiecare sortiment ,,i’’
𝑡𝑎𝑟𝑖𝑓 – tariful de accord pe bucată pentru fiecare din sortiment
𝑆- sporuri necuprinse în retribuţia pe bucată (condiţii deosebite de
muncă în schimbul de noapte)
98
6. Modalităţi de recrutare şi perfecţionare a cadrelor
Există cîteva etape de atragere în cîmpul muncii a lucrătorilor.
Recrutarea – reprezintă un număr de activităţi realizate pînă la momentul angajării.
a. Recrutarea directă a forţei de muncă de către unităţile economice (companii de
recrutare, anunţuri, afişe, avize etc.)
b. Recrutarea prin intermediul organelor specializate de stat (Oficiul Forţei de Muncă)
c. Recrutarea forţei de muncă formată pe baza de contract cu diverşi agenţi economici
(contract cu instituţiile de învăţămînt).
Perioada de recrutare se finalizează cu intervievarea, şi include testări, discuţii, examinări
etc.
Angajarea propriu-zisă – în baza rezultatelor interviului se adoptă decizia de a angaja sau
nu. Persoanele selectate semnează contractul individual de muncă în care sunt stabilite condiţiile
de muncă, salarizarea, fişa postului, domeniul de responsabilitate. La fel în perioada angajării are
loc iniţierea, adică persoana nou angajată face cunoştinţă cu şeful său direct, organigrama, locul
de muncă. Trece instructajul privind securitatea muncii.
Pe parcursul activităţii orice muncitor trebuie să treacă o anumită perfecţionare, de regulă
perfecţionarea se efectuează:
la anumite perioade
la stabilirea unor sarcini noi sau introducerea unor noi mecanisme, utilaje,
tehnologi.
Pregătirea profesională – activitatea de însuşire a cunoştinţelor într-un anumit domeniu
profesional de către cei ce sunt pregăiţi.
Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor au scopul creşterii capacităţii angajatului de a
contribui la eficienţă organizaţii.
Metode interne:
fără scoaterea din producţie: instruirea la locul de muncă, participarea la
cursuri şi seminarii; rotaţia în mai multe posturi etc.
cu scoaterea din producţie: participarea la cursuri; vizite de studii, stagii de
specializare.
Metode externe:
fără scoaterea din producţie; studiu individual, participarea la cursuri;
învăţămînt seral şi fără frecvenţă; doctorat; masterat.
cu scoaterea din producţie: participarea la cursuri; vizite de studiu; stadii de
specializare.
Programele de perfecţionare bine conduse şi administrate înseamnă un beneficiu atît pentru
indivit cît şi pentru organizaţie.
99
Tema XIX. Planificarea costurilor de producţie
102
Datele din tabel (semestre ,ani) permit urmărirea dinamicii cheltuielilor. Efectuând
comparaţii cu datele mai multor ani, se pot determina măsuri eficiente de reducere a cheltuielilor.
Metoda cea mai corectă de planificare – metoda analitică – consumurile planificate raţional
se evaluează la preţuri planificate. Permite prevenirea cheltuielilor neeconomice din anii
precedenţi, rezultatele realizate sunt comparate cu cele planificate, iar abaterile sunt lichidate în
baza acestei comparaţii.
103
∑ 𝐶𝑑 + ∑ 𝐶𝑖𝑛𝑑
𝐶𝑢 =
𝑄
𝐶𝑑 - cheltuieli directe – se repartizează pe unitatea de produs în funcţie de
normele progresive de consum ale fiecărui element şi ale preţurilor şi
tarifelor stabilite pentru acestea
105
∑ 𝑞1 ∗ 𝐶𝑃𝑖1
𝐶ℎ1 =
∑ 𝑞𝑖1 ∗ 𝑃𝑖1
𝐶ℎ0 , 𝐶ℎ1 – cheltuieli la 1 leu producţie marfă în perioada de bază (0) si de plan (1)
𝑞𝑖0 , 𝑞𝑖1 – cantitatea de producţie pentru un produs în perioada de bază (0) si de plan (1)
𝑃𝑖0 , 𝑃𝑖1 - preţul unitar pentru produsul ’’i’’ pentru perioada de bază (0) si de plan (1)
106
Tema XX. Beneficiul şi rentabilitatea activităţii unităţii economice
Din teoria economică generală cunoaştem că beneficiul poate fi de mai multe tipuri:
Beneficiul brut
Beneficiul impozabil
Beneficiul net
Beneficiul pe unitate de produs
Beneficiul normal
108
1. Rentabilitatea producţiei realizate se determină ca raport procentual dintre beneficiul
de la realizarea producţiei (Bpr) şi costul producţiei realizate (Cpr), conform relaţiei:
𝐵𝑝𝑟
𝑅𝑝𝑟 = ∗ 100%
𝐶𝑝𝑟
Coeficientul dat arată cota-parte a fiecărui leu cîştigat, ce a fost folosit pentru a acoperi
cheltuielile. De obicei, acest indicator se analizează în dinamică, comparîndu-se cu valoarea medie
pe ramură.
Pragul de rentabilitate este variabil în timp, principalii factori de influenţă fiind următorii:
modificarea costurilor unitare variabile, prin modificarea preţurilor la resursele de
intrare, acţiuni de promovare a produselor, modificarea structurii producţiei;
variaţia cheltuielilor convenţional constante;
variaţia preţului produselor;
109
Venit, cost
(+)
Ct
Ccc
(-)
110
Tema XXI. Managementul dezvoltării sociale a întreprinderii
111
III. Determinarea direcţiilor şi volumului cercetărilor sociologice, executarea lor, prelucrarea şi
analiza
Metode:
statistică
analiza documentaţiei
sondaj oral / scris
observări, experimente
IV. Determinarea structurii planului
V. Finanţarea
include fondul de consum (donaţii pentru hrană, achitarea diferenţei de preţ
pentru produsele agroalimentare, reducerea preţurilor)
fondul de acumulare
credite bancare
Estimarea posibilităţilor
concurenţiale a
Baza financiară a Programele sociale
întreprinderii din punct dezvoltării sociale planificate
de vedere al dezvoltării
sociale
Condiţiile de
Garantarea Asigurarea socială, Schimbarea
muncă şi schimbări
ocupării în cîmpul pensionară, structurii
în organizare şi
muncii medicală colectivului
producere
112
Competenţa – controlorii trebuie să cunoască ce se controlează, de ce, prin ce
metode s-a făcut sau se va efectua controlul, care sunt rezultatele controlului, cine
controlează.
Este necesar ca controlorii să fie imparţiali, de aceea echipa de controlori nu este
constantă. În afara conducătorului şi ’’nucleului’’ (experţi), ceilalţi membri ai controlului se
schimbă periodic.
Conducătorul echipei de control social este definit de comun acord cu :
patronatul, managerii;
sindicatele;
subdiviziunile întreprinderii;
liderii neformali.
113
Tema XXII. Managementul activităţii economice externe
Regimul vamal
116
Tema XXIII. Gestiunea financiară a întreprinderii
1. Instrumente de plată,
de finanţare şi de 3. Investiţii financiare
garantare specializate
Întreprinderea
5. Variabile de
regularizare
Gestiunea financiară a
întreprinderii
Domeniul Domeniul
operaţional funcţional
Credite Planificarea
financiară
Trezorerie Analiza
financiară
Operaţiuni
Studii de
financiare
rentabilitate
117
Scopul fundamental al gestiunii finanţelor este:
asigurarea maximizării valorii întreprinderii;
asigurarea calităţii şi nivelului performanţelor realizate la întreprindere.
Rezultate din
activităţi şi proiecte Stoc de patrimoniu
(+) (+) acumulat astăzi
viitoare
Valoarea
întreprinderii
2. Planificarea financiară
Informaţiile necesare pentru elaborarea planului financiar:
principalii indicatori de calcul, fundamentare şi eficienţă
planul de finanţare şi creditare a investiţiilor
determinarea necesarului de mijloace circulante şi a surselor de finanţare a acestora
încasările din vânzarea producţiei-marfă, a impozitului pe valoare adăugată
cheltuielile care se suportă direct din rezultat
planul cheltuielilor administrativ – gospodăreşti
Etapele procesului de planificare financiară:
1) calculele preventive ale indicatorilor financiari, bazate pe calculele
compartimentelor respective;
2) elaborarea proiectului planului financiar, bazată pe calculele indicatorilor;
3) coordonarea diferitor indici de plan cu relaţiile cu bugetul republican, local şi cu
băncile;
118
4) prezentarea proiectului de plan conducerii întreprinderii;
5) studierea planului de către conducerea întreprinderii şi prezentarea adunării
generale;
6) discuţii şi aprobarea proiectului planului de adunarea generală.
Sarcinile compartimentului financiar:
asigură prin planul financiar fondurile necesare;
efectuează calcule de fundamentare a indicatorilor economici corelaţi cu indicatorii
financiari;
întocmeşte când este cazul, planul de credite şi de casă, depune la banca
finanţatoare;
ia măsuri împreună cu conducerea, pentru reducerea costurilor, recalcularea
normativului de mijloace circulante şi posibilitatea de mărire a vitezei de rotaţie a
acestor mijloace.
răspunde de realizarea integrală la timp a planului financiar, propune măsuri
eficiente de recuperare a pierderilor;
asigură plata la termen a sumelor care constituie obligaţia faţă de bugetul de stat şi
alte obligaţii faţă de terţi;
urmăreşte şi livrează toate facturile pentru produsele livrate;
asigură finanţarea valutară pentru operaţiunile de export-import şi cooperare.
Principalele calcule efectuate în planul financiar:
calcularea beneficiului din diverse activităţi şi destinațiile beneficiului;
amortizarea fondurilor fixe;
normativul fondurilor circulante proprii;
sursele finanţării investiţiilor capitale;
formarea fondului de rezervă financiară.
119
3. Indicatori folosiţi în analiza financiară
Indicatorii folosiţi în analiza financiară:
B. Indicatori de profitabilitate:
𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑃𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑛𝑒𝑡
1. 𝑅𝑎𝑡𝑎 = ∗ 100 - arată cît profit net se poate obţine la 100 lei vânzări.
𝑣î𝑛𝑧ă𝑟𝑖 𝑣î𝑛𝑧ă𝑟𝑖
𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑃𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑛𝑒𝑡
2. 𝑅𝑎𝑡𝑎 = ∗ 100 – arată procentul de profit obţinut pe seama activelor.
𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒
C. Indicatori de activitate:
𝑃𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑛𝑒𝑡
1. 𝑅𝑎𝑡𝑎 𝑐𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑢𝑐𝑟𝑢 = ∗ 100 – exprimă câştigul firmei la
𝐶𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑙𝑢𝑐𝑟𝑢
fiecare 100 lei capital de lucru.
Capitalul de lucru = active cu grad înalt de lichiditate – pasivele (obligaţiile)
scadente pe termen scurt
𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑐ℎ𝑒𝑙𝑡𝑢𝑖𝑒𝑙𝑖 𝑑𝑖𝑟𝑒𝑐𝑡𝑒
2. 𝑅𝑎𝑡𝑎 𝑑𝑒 𝑒𝑓𝑖𝑐𝑖𝑒𝑛ță 𝑎 𝑠𝑡𝑜𝑐𝑢𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 = ∗ 100 – indică
𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑡𝑜𝑐𝑢𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟
eficienţa vânzărilor şi cota stocurilor de marfă nerealizată.
120
Tema XXIV. Planul de afaceri – baza activităţii de antreprenoriat
121
III. Sumar:
prezentarea succintă (1-4 pag.) a planului ce are sarcina să trezească interes
pentru bănci, investitori, parteneri.
Sumarul se elaborează la sfârşitul întocmirii planului, după ce sunt pregătite
toate compartimentele.
IV. Descrierea afacerii şi a obiectivelor:
date generale despre întreprindere (forma organizatorico-p juridică, fondatorii,
domeniul de activitate);
analiza SWOT;
scopul şi obiectivele afacerii:
obiective generale;
obiective specifice.
V. Date despre produsul sau Serviciul firmei:
descrierea detaliată a produselor şi serviciilor, caracteristicile calitative,
avantajele;
asortimentul şi nomenclatura ( în calităţi fizice sau valorice);
necesităţile pe care le satisface serviciul sau produsul dat;
ambalajul şi design-ul produsului.
VI. Piaţa (planul de marketing)
caracteristica pieţei pe care activează firma ( structura, mărimea);
evoluţia pieţei ( va creşte, va descreşte, va rămîne aceeaşi în perioada
planificată);
segmentul (cota) pe piaţă a întreprinderii (în expresii naturale sau valorice);
clienţii:
actuali – cine sunt
potenţiali - care sunt preferinţele lor;
analiza necesităţilor consumatorilor;
politica de preţ:
modalităţi de stabilire a preţului:
în baza costurilor;
după cerere;
după concurenţi.
modificarea preţurilor ( va fi efectuată, nu va fi);
canalele de distribuţie a produsului ( drumul parcurs de către produs - de la
fabricare până la realizare);
promovarea produsului sau serviciului;
VII. Concurenţii ( se determina 3-5 întreprinderi, inclusiv care produc produse substituibile)
cine sunt concurenţii;
caracteristica produselor concurenţilor, atu-urile şi slăbiciunile lor;
Analiza comparativă a concurenţilor (5 – excelent; 4 – bun; 3 – mediu; 2 – rău)
122
Întreprinderea Întreprinderile concurente
Factorii succesului dvs.
A B C D E
1.Sortimentul
2. Calitatea
3. Promovarea
4. Amplasarea
5.Deservirea
clienţilor
6. Altele
7. Total puncte
VIII. Amplasarea
unde va fi amplasată afacerea;
există alte întreprinderi în zona dată, inclusiv concurente;
care sunt facilităţile, avantajele.
IX. Strategii (în baza analizei SWOT)
X. Planul operaţional:
procesul de producţie (descrierea, alegerea furnizorilor);
echipa managerială (responsabilităţile);
personalul de execuţie, operaţional (responsabilităţilor).
XI. Planul financiar:
date financiare cunoscute;
surse necesare pe ani, total pentru perioada planificată;
prezentarea venitului estimat;
bilanţul proiectat (bugetul de venituri şi cheltuieli).
XII. Riscuri şi probleme critice:
descrierea riscurilor posibile:
depăşirea costurilor planificare;
întârzierea furnizorilor;
capital insuficient.
activităţile de minimizare a riscurilor.
XIII. Anexe:
fotografii, machete, hărţi, planuri;
rezultatele testării;
documentele de patentă.
123
BIBLIOGRAFIE
125